Percepută ca etapă a formării şi emancipării, ca vârstă a celor mai înălţătoare aspiraţii

şi a celor mai promiţătoare începuturi, adolescenţa s-a impus ca temă literară din timpurile
vechi, constituind un produs al neîncetatelor tentative ale fiinţei umane de a-şi elucida sinele
în raport cu lumea.

Decizia adolescentului de a scrie un roman, al cărui „erou sunt eu, fireşte”, este
umbrită de îndoiala că cititorii nu vor fi interesaţi de „durerea unui adolescent miop”
neînţeles, de aceea va trebui să imagineze o poveste de iubire, încărcată de înfiorare şi
suferinţă. Novice în dragoste, personajul-narator nu-şi poate reprezenta modelul de fată care
ar fi în stare să străbată „sufletul adolescentului miop”, aşa că Dinu, prietenul său cel mai bun,
îşi oferă „experienţa” sentimentală, însă totul devine şi mai complicat, întrucât naratorul nu
poate descrie „o eroină cunoscută de Dinu”.

Cu toate acestea, neclintirea că „romanul trebuie scris” are ca motivaţie şi ambiţia de a

se face respectat de către profesorii care, an de an, îl lăsau corigent: Vanciu la matematică şi
Faradopol la germană. Atunci când se află la şcoală, adolescentul-personaj este deprimat,
considerându-se lipsit de noroc: „Alţii au noroc şi la fete, şi la cărţi, şi la şcoală. Eu am
renunţat bucuros la jocul cu fete şi la jocul de cărţi numai ca să am noroc la şcoală. Dar nu
am”. Parcă pentru a-i confirma ghinionul, profesorul Vanciu îl ascultă la matematică şi îi dă
„insuficient”, fapt ce-l îndârjeşte şi mai mult în ideea că singura soluţie ca să scape de
corigentă este scrierea romanului.

Adolescentul decide ca, înainte de a scrie romanul propriu-zis, să ţină un jurnal în care
să consemneze „o serie de scene, de impresii, de portrete şi de concluzii asupra mediului
şcolăresc şi sufletului adolescenţilor”, iar personajele să fie colegii săi, pe care îi cunoaşte şi-i
poate contura prin intermediul întâmplărilor sau propriilor opinii. Naratorul este frământat de
încă o problemă ce ţine de consistenţa viitorului roman, intriga, fără de care subiectul devine
neinteresant, iar găsirea unui conflict care să reunească toate personajele devine o permanentă
preocupare.

Opera artistică a lui Mircea Eliade se defineşte printr-o literatură a autenticităţii, ce

„reflectează în bună parte şi mijloacele de cunoaştere ale epocii, sensul vieţii şi valoarea
omului, cunoaşterile ştiinţifice şi filozofice” (Mircea Eliade, Fragmentarium). Romanele sale
fundamentează epicul pur,în spiritul lui Andre Gide, evidenţiind eroul lucid, dominat de
dorinţa cunoaşterii de sine, care încearcă să-şi ordoneze epic experienţele trăite: Maitreyi,
Întoarcerea din rai, Huliganii şi Nuntă în cer.

În 1930 publică „un roman pe jumătate autobiografic”, Izabel şi apele diavolului şi

postum, în 1938 vede lumina tiparului Romanul adolescentului miop, în care Mircea Eliade
ilustrează propriile trăiri adolescentine şi întâmplări din anii de liceu, prezentate şi sub alte
aspecte „decât cele atât de duios evocate de Ionel Teodoreanu”. Început în 1921, când autorul
avea numai 14 ani, romanul a cunoscut mai multe variante, având ca titlu iniţial Jurnalul unui
om sucit.
 Creaţia romanescă se voia o carte „ştiinţific exactă” asupra „acestei misterioase
perioade de trecere de la copilărie la tinereţe” (M. Eliade), autenticitatea stărilor, concepţiilor
şi împrejurărilor îmbrăcând formula jurnalului. Totodată, opera este un bildungsroman
(formarea personalităţii eroului) care surprinde trăirile contradictorii şi confuze specifice
adolescenţei, de la exaltare la deprimare, de la aroganţă la sfiiciune, de la răzvrătire la
conformism, precum şi efectele provocate de eros ori de alegerea lecturii şi a prietenilor.
Ediţia din 1988 are un text stabilit de Adriana Bota şi postfaţă de Mircea Handoca, iar cea din
1989 are text stabilit, cuvânt înainte şi tabel cronologic de Mircea Handoca.

Structura şi compoziţia textului. Particularităţi ale romanului subiectiv

1. Romanul-jurnal- structurat în trei părţi, alcătuite din capitole cu titluri sugestive

pentru conţinutul lor: Trebuie să scriu un roman, Corigentă, Premianţii, Vacanţa,
Mansarda, Drumul către mine însumi, Papini, eu şi lumea, Mă clatină vânturile,
Bacalaureatul etc. Mircea Eliade propune o creaţie literară autentică, bazată pe
experienţa trăită a autorului şi reflectată în propria conştiinţă. Ca modalitate
narativă, Romanul adolescentului miop este construit pe baza epicului pur, având
un singur plan de acţiune, dominat de luciditatea analitică a naratorului-personaj,
care ilustrează adolescenţa ca pe o experienţă trăită adesea dureros, în căutarea
sinelui, în încercarea de a-şi găsi echilibrul interior.
2. Perspectiva narativă ESTE SUBIECTIVĂ, naraţiunea este la persoana I, sub forma
unui jurnal, în care autorul-narator-protagonist destăinuie propriile trăiri din anii
adolescenţei, perioadă caracterizată prin derută spirituală şi intelectuală. Mărci
stilistice: verbe şi pronume la persoana I, frecvenţa monologului interior,
organizarea subiectivă a secvenţei temporale, de unde reiese implicarea acestuia în
evenimente, până la substituirea lui de către personaj.

Tema- ca principală coordonată a Romanului adolescentului miop, o constituie vârsta

derutelor adolescentine, a întâlnirilor decisive pentru formarea personalităţii, aşa cum i se
întâmplă autorului-narator-personaj care este influenţat zdrobitor de cartea lui Giovanni
Papini, intitulată Un om sfârşit.

Structura textului şi construcţia subiectului

Partea I

Incipitul anunţă ambiţia adolescentului de a scrie un roman, hotărât fiind să aştearnă

pe hârtie propria viaţă, pe care crede că o cunoaşte foarte bine: „Pentru că am rămas singur,
m-am hotărât să încep chiar azi «Romanul adolescentului miop». Voi lucra în fiecare după-
amiază. Nu am nevoie de inspiraţie; trebuie să scriu, doar, viaţa mea, iar viaţa mi-o cunosc, şi
la roman mă gândesc de mult”. De altfel, primul capitol se intitulează sugestiv „Trebuie să
scriu un roman”, prezenţa naratorului fiind atestată de mărcile lexico-gramaticale concretizate
prin desinenţa verbelor şi pronumele la persoana I singular, ceea ce denotă implicarea totală a
autorului-narator-personaj la desfăşurarea acţiunii şi dezvăluirea propriilor trăiri, stări şi
emoţii.

Partea II

Partea a doua este mult mai complexă, deoarece naratorul-personaj, pe lângă faptul că
relatează întâmplări din viaţa de elev, îşi dezvăluie frământările, neliniştile, incertitudinile, ale
căror cauze şi soluţionări ar dori din răsputeri să le limpezească şi să le cunoască. Mansarda în
care locuieşte şi în care şi-a petrecut copilăria a căpătat suflet, a devenit prietena lui intimă, îi
ştie visurile, speranţele, suferinţele şi eşecurile, nădejdea ascunsă că va deveni frumos şi
fermecător ori că va cutreiera India.

El s-a considerat mereu „amantul, logodnicul şi soţul”, iar biblioteca fascinanta lui
„amantă” şi, chiar dacă „n-am ajuns fermecător, dacă n-am cutreierat încă India, dacă nu s-a
îndrăgostit nicio Marie Bashkirtseff de mine”, cunoaşte sufletul mansardei: „Cum să nu-l
cunosc şi să nu-l îndrăgesc, când am lăcrămat în atâtea amurguri aproape de el?”. În acest loc
sacru a scris „cel dintâi caiet” având ca titlu pe copertă Nuvele, vol. I. Tristeţea îl cuprinde la
gândul că mansarda ar putea fi locuită de altcineva: „Ce se va întâmpla dacă mansarda va fi
stăpânită de altul!?...”.

Partea III

Partea a treia dezvăluie un adolescent evoluat, mai aproape de tinereţe, aflat în ultimii
ani de liceu. Toţi prietenii aşteptau cu nerăbdare ziua de sâmbătă, pe care o numeau „ziua
trupului”, ziua „dragostei” sau ziua „femeilor isterice”. Băieţii, „lipsiţi şi de fascinaţie
personală, şi de timp, şi de bani”, nu se încumetau să cucerească femei, ci îşi cumpărau, cu
bani puţini, „sfertul de ceas datorit dragostei”.

Capitolul Papini, eu şi lumea reflectă, poate, împrejurarea cea mai însemnată care-i
determină personalitatea. Citirea cărţii ,,Omul sfârşit” a lui Giovanni Papini îl tulbură peste
măsură, întrucât se regăseşte integral în paginile acestui roman. Mai întâi îl urăşte pe autor
pentru că transmisese lumii ceea ce ar fi dorit el să comunice. L-a iubit totuşi, pentru că „mi-a
scris viaţa”, i-a descris copilăria „înveninată de furie ascunsă, de invidie pe cei cu chip
frumos, de ură pe cei bogaţi şi puternici, şi fericiţi”, i-a înfăţişat adolescenţa „chinuită de
miopie şi de obsesii cerebrale, roasă de nebuneşti ambiţii, biciuită de neputinţă, consumată în
plâns, pe care nu l-a auzit nimeni şi nu l-a bănuit nimeni, şi nu l-a mângâiat nimeni”.
Protagonistul se autointrospectează, se analizează şi îşi observă cu sinceritate stările şi
neputinţele: „sunt sentimental şi slab şi lipsit de voinţă”, „sunt imbecil”, „sunt cel mai nătâng
dintre toţi, orişicât m-aş ascunde”, „eram cel mai leneş, mai neglijent şi mai răutăcios din
clasă. Şi eram miop”. Alte personaje îşi exprimă în mod direct opinia despre adolescentul-
narator. Robert îl consideră „nefericit”, pentru că nu avea succes la fete, iar Lia îi face un
portret incitant: „un băiat urât şi rău crescut, care nu vorbeşte franţuzeşte, nu pricepe engleza,
nu sărută mâna domnişoarelor şi nu ştie cum se bea ceaiul, care citeşte multă filozofie,
vorbeşte repede, dă din mâini şi tutuieşte domnişoarele şi care, cu toate acestea, roşeşte de
zece ori pe ceas şi e foarte timid”.

Adolescenţa este o etapă complicată, sensibilă şi sentimentală din viaţa omului, pe

care Mircea Eliade o dezvăluie sincer, cu toate stările sufleteşti, neliniştile cerebrale şi
spirituale, cu entuziasta curiozitate pentru cele mai diversificate probleme, cu tulburările
erotice şi cu bravările născute din timiditatea şi nesiguranţa vârstei. De altfel, „nimic nu
lipseşte din acest Manual de sinceritate”, nici „durerea adolescentului miop”, nici Jurămintele
pentru sine”, nici „tristeţea celui care înţelege” şi nici „puseul egofil, inevitabil”, toate
compunând „adevăratul meu suflet între miile de suflete pe care le purtam în mine?”. (Dan C.
Mihăilescu - Romanul unui om sucit)