Sunteți pe pagina 1din 20

Introducere

În introducerea oricărui eseu sau comentariu despre „Romanul


adolescentului miop” este important să menționezi că aceasta
este lucrarea de debut a filosofului, istoricului și scriitorului
Mircea Eliade. Ideal ar fi să adaugi faptul că Eliade însuși, aflat
în postura de adolescent, este personajul principal al acestui
roman. Este întotdeauna de apreciat dacă știi data publicării
textului studiat.
De reținut: introducerea cuprinzătoare va convinge profesorul
corector încă de la început de faptul că ești bine famil…
...
Tema
O analiză pertinentă a oricărui text literar trebuie să conțină
informații referitoare la tema și viziunea despre lume reflectate
în cadrul lucrării analizate - „Romanul adolescentului miop”, în
cazul acesta. Este important să menționezi faptul că, în cazul
operei „Romanul adolescentului miop”, tema poate fi deopotrivă
condiția adolescentului și necesitatea autodevenirii, a formării de
sine. Nu uita să argumentezi cu elemente și fapte întâlnite în
text.
Exemplu de dezvoltare a temei
„Romanul adolescentului miop” abordează două teme în paralel.
Acesta ne vorbește, pe de-o parte, despre condiția adolescenților
de pre…
...
Rezumat pe capitole
Recomandăm realizarea rezumatului romanului ținând cont de
structura sa, și accentuând doar cele mai importante elemente,
având în vedere faptul că romanul are o întindere mai lungă
decât alte opere literare . Astfel, în redactarea acestui rezumat
vei stabili cu atenție întâmplările-cheie petrecute de-a lungul
romanului.
Exemplu
Opera de față conține trei părți și treizeci și șase de capitole
(prima parte conține zece capitole, iar următoarele două, câte
opt).
Primul capitol, intitulat „Trebuie să scriu un r…
...
Personaje
Cel mai la îndemână personaj pe care îl poți alege în cazul
acestui roman este chiar protagonistul, Mircea Eliade. Cu toate
acestea, pe parcursul textului sunt creionate și caracterizările
unora dintre prietenii și colegii săi. În redactarea caracterizărilor
vei avea în vedere stabilirea tipologiei personajului
(principal/secundar, masculin/feminin, individual/colectiv),
precum și modalitățile de caracterizare a acestuia
(directă/indirectă).
Nu uita să exemplifici trăsăturile conturate prin referire la textul
romanului.
Exemplu
Eliade a scris romanul la persoana întâi, marcă a subiectivității.
Astfel, naratorul devine personajul principal în propriul roman:
un adole…
...
Apartenența la roman
Înainte de a formula demonstrația cum că o anumită operă
literară este un roman, primul și cel mai important lucru de
reținut este definiția acestuia. Această definiție trebuie să apară
și în enunțul demonstrației tale. Astfel, profesorul va ști nu
numai pe ce îți bazezi argumentele, dar și faptul că acestea sunt
clădite pe informații valide.

Partea I
Incipitul anunţă ambiţia adolescentului de a scrie un roman,
hotărât fiind să aştearnă pe hârtie propria viaţă, pe care crede că
o cunoaşte foarte bine: „Pentru că am rămas singur, m-am
hotărât să încep chiar azi «Romanul adolescentului miop». Voi
lucra în fiecare după-amiază. Nu am nevoie de inspiraţie; trebuie
să scriu, doar, viaţa mea, iar viaţa mi-o cunosc, şi la roman mă
gândesc de mult”. De altfel, primul capitol se intitulează
sugestiv „Trebuie să scriu un roman”, prezenţa naratorului fiind
atestată de mărcile lexico-gramaticale concretizate prin
desinenţa verbelor şi pronumele la persoana I singular, ceea ce
denotă implicarea totală a autorului-narator-personaj la
desfăşurarea acţiunii şi dezvăluirea propriilor trăiri, stări şi
emoţii.
• Mircea Eliade
Decizia adolescentului de a scrie un roman, al cărui „erou sunt
eu, fireşte”, este umbrită de îndoiala că cititorii nu vor fi
interesaţi de „durerea unui adolescent miop” neînţeles, de aceea
va trebui să imagineze o poveste de iubire, încărcată de înfiorare
şi suferinţă. Novice în dragoste, personajul-narator nu-şi poate
reprezenta modelul de fată care ar fi în stare să străbată „sufletul
adolescentului miop”, aşa că Dinu, prietenul său cel mai bun, îşi
oferă „experienţa” sentimentală, însă totul devine şi mai
complicat, întrucât naratorul nu poate descrie „o eroină
cunoscută de Dinu”.
Cu toate acestea, neclintirea că „romanul trebuie scris” are ca
motivaţie şi ambiţia de a se face respectat de către profesorii
care, an de an, îl lăsau corigent: Vanciu la matematică şi
Faradopol la germană. Atunci când se află la şcoală,
adolescentul-personaj este deprimat, considerându-se lipsit de
noroc: „Alţii au noroc şi la fete, şi la cărţi, şi la şcoală. Eu am
renunţat bucuros la jocul cu fete şi la jocul de cărţi numai ca să
am noroc la şcoală. Dar nu am”. Parcă pentru a-i confirma
ghinionul, profesorul Vanciu îl ascultă la matematică şi îi dă
„insuficient”, fapt ce-l îndârjeşte şi mai mult în ideea că singura
soluţie ca să scape de corigentă este scrierea romanului.
Adolescentul decide ca, înainte de a scrie romanul propriu-zis,
să ţină un jurnal în care să consemneze „o serie de scene, de
impresii, de portrete şi de concluzii asupra mediului şcolăresc şi
sufletului adolescenţilor”, iar personajele să fie colegii săi, pe
care îi cunoaşte şi-i poate contura prin intermediul întâmplărilor
sau propriilor opinii. Naratorul este frământat de încă o
problemă ce ţine de consistenţa viitorului roman, intriga, fără de
care subiectul devine neinteresant, iar găsirea unui conflict care
să reunească toate personajele devine o permanentă preocupare.
Un prim personaj este Jean Victor Robert, „un adolescent fără
sprâncene, cu buze de ţărancă tânără, cu bărbie lustruită, cu
obrajii moi şi frunte îngustă”, care i se pare naratorului „un băiat
frumos”, dar „sentimental, mărginit şi încrezut”. Ascunzându-şi
suferinţa „din pricina miopiei şi a urâţeniei mele”, adolescentul-
narator încearcă o primă experienţă de cuceritor, sub îndrumarea
directă a prietenilor săi, Robert, Perri şi Dinu, care stabilesc, în
Parcul Carol, o întâlnire cu patru fete.
Grupându-se în cupluri, protagonistul se trezeşte alături de o fată
„brună […] cu obrajii albi şi ochii negri” şi, de teamă să nu pară
naiv, vorbeşte mult simţind o dorinţă inexplicabilă de a fi
„necioplit, incult, brutal”. După consumarea acestei întâlniri
pline de agresivitate, adolescentul miop este furios pe sine,
pentru că spusese lucruri străine sufletului său, comisese gesturi
care nu-l defineau şi întâmplarea rămâne „o amintire de
coşmar”.
Poreclit de colegii săi „doctorul”, pentru că este „miop” şi
citeşte „cărţi cu coperte cenuşii”, adolescentul-narator este, la
rândul său, maliţios cu prietenii. Mărturisindu-i lui Robert că
intenţionează să scrie un roman, îl previne că va întruchipa un
personaj ridicol, naiv şi neghiob, spre disperarea acestuia care îşi
vede în pericol „cariera şi gloria” la care visa cu toată energia şi
speranţa împlinirii. Efectul este comportamentul controlat şi
bine stăpânit al lui Robert, care „încearcă să pară schimbat,
superior, modificat de lecturi” şi care păşeşte „abătut”, pentru că
o astfel de atitudine este potrivită pentru un adolescent
introvertit, dominat de nelinişti existenţiale.
Naratorul se amuză observând efortul prietenului său de a părea
un „erou nordic” şi este foarte interesat de „toate măştile pe care
Robert şi le-a pus faţă de mine […] ca să-mi schimb părerile şi
să nu mai fac din el un erou ridicol de roman”. Îngrijorat că
Robert se credea „un altul”, adolescentul miop nădăjduieşte că
în vacanţă, singur la Târgovişte, prietenul său va redeveni el
însuşi, acelaşi adolescent „mărginit şi frumos, care tânjea
gloria”.
Sub titlul Jurnal de clasă, naratorul consemnează diferite
secvenţe din viaţa colectivului de elevi, între care se desprinde
portretul lui Pake, tovarăşul său de excursii în munţii
Făgăraşului, aflat în situaţia disperată de a rămâne repetent. El
fusese surprins de Vanciu la bodegă, având în faţă „câteva
sandwich-uri şi o litră de ţuică”, din care cauză primise la
purtare calificativul „insuficient”.
Profesorul de muzică, Boloveanu, poreclit „Maestrul”, compune
romanţe pe care le vinde elevilor contra sumei de şase lei, apoi
devine agresiv şi ameninţător cu băieţii („încetaţi odată,
măgarilor!”), silindu-i să cânte. Aguletti, disperat că nu învăţase
la chimie, îl minte, plângând, pe profesorul Toivinovici că este
tulburat de moartea tatălui, atitudine ce degajă un sentiment
„stânjenitor, penibil” în rândul întregii clase. Fănică, un alt coleg
terorizat de chimie, deşi învăţa lecţiile cu disperare, îndată ce
este scos la tablă se emoţionează atât de tare, încât se înroşeşte,
se bâlbâie, îşi pierde cumpătul, uitând cu desăvârşire totul.
Cei doi prieteni, Robert şi Dinu, sunt rivali în ceea ce priveşte
succesul la fete, preocupare primordială la cei şaptesprezece ani,
fiecare dintre ei încercând să-şi compună o imagine care să-l
individualizeze: Dinu caută să fie cinic, ca să pară „drăguţ şi
ironic”, iar Robert oftează ca un geniu, ducându-şi mâna la
frunte de îndată ce se aşează pe un scaun. Ei bravează, inventând
experienţe erotice, adesea luând modele din literatură şi-l
compătimesc pe adolescentul miop, acest „doctor” nefericit,
pentru că nu avea parte de iubire, de femei, de aventuri.
Un alt prieten apropiat naratorului-personaj este Marcu, un
adolescent „înalt, uscat, cu ochii mari şi bulbucaţi, părul creţ,
mâinile lungi, picioarele lungi”, care citeşte romane franţuzeşti
şi este evreu, două motive pentru care băieţii să-l considere prost
şi să-l poreclească „Ţăndărică” sau „Marcălă”. Iubitor de
literatură, Marcu citeşte tot timpul, chiar în orele de curs, uneori
această plăcere aducându-i necazuri. Profesorul de istorie îl
prinde citind şi-l elimină trei zile, care au fost o perioadă fericită
pentru Marcu, deoarece el pleca dimineaţa cu ghiozdanul, se
ducea în Cişmigiu şi citea până când se făcea ora de întors acasă.
Fascinat de Balzac, Marcu îl atrage şi pe protagonist către opera
marelui scriitor francez şi această pasiune comună le
consolidează prietenia. Marcu avea o satisfacţie nedisimulată în
a contrazice, situându-se în mod constant de cealaltă parte ori de
câte ori se isca o controversă, bucurându-se când îi „turba” pe
aristocraţi. El afirmă că „nu crede în nimic, că se îndoieşte de
toate”, dar tenacitatea cu care îşi susţine argumentele îi
contrazice spusele.
Protagonistul se îndrăgosteşte pentru prima oară de Sonia, o
tânără din cartea lui Ionel Teodoreanu, Uliţa copilăriei.
Impresionat de personalitatea personajului feminin, adolescentul
miop se imaginează „frumos, interesant şi glorios” ca să-i placă
Soniei, uitând că în realitate el este „lipsit de bani şi de trup
frumos, şi de ochi frumoşi, şi de obraji frumoşi”. Îi adresează
scriitorului o rugă fierbinte, din dorinţa tăinuită şi devoratoare de
a fi iubit de o fată: „Iartă-mă, Ionel Teodoreanu; dar dacă există
Sonia, spune-i că un băiat urât, care nu ştie ce vrea, e trist din
pricina ochilor ei. […] Spune-i că nu cer altceva decât să mă
mângâie şi să nu se înspăimânte de mine”.
Pentru că nu învăţase nimic tot anul, teza la matematică din
acest ultim trimestru provoacă mustrări de conştiinţă
protagonistului, care devine conştient că dacă s-ar fi străduit cât
de cât ar fi ştiut să rezolve subiectele. În fiecare an, profesorul
Vanciu îl lăsa corigent, din care cauză adolescentul miop se
condamnă cu vehemenţă, autocaracterizându-se ca „cel mai
leneş, mai neglijent şi mai răutăcios din clasă”, mai ales că avea
pe toate trimestrele media „insuficient”.
Hotărât să înveţe în trei zile ce „n-am învăţat într-un an”, el îşi
face imediat un plan de pregătire intensivă şi exclamă cu
entuziasm: „în noaptea asta nu se doarme, băieţi!”. Acasă
găseşte tot felul de pretexte şi scuze ca să nu se apuce de
matematică. Face un efort de voinţă şi reuşeşte să citească
douăzeci şi şapte de pagini din cele 118, apoi iarăşi se ocupă cu
tot felul de activităţi inutile: citeşte o revistă, i se face sete,
ascute creionul, se simte deprimat, aprinde lampa, simte nevoia
să se odihnească, este chemat la masă şi descifrează la pian o
partitură până când se face târziu.
Dimineaţa îl mustră conştiinţa şi se autoblamează: „Nu sunt
decât un adolescent ca şi toţi ceilalţi. N-am să ajung niciodată
nimic. Nu-i nimic de capul meu. Păcat de timpul pierdut cu
şcoala. N-am voinţă nici cât un clapon”. În cele din urmă,
băiatul se consolează şi-şi promite că o să înveţe temeinic
matematica „la vară”, pentru a nu mai rămâne corigent nici anul
viitor şi nici în clasa a VIII-a. Până atunci poate citi liniştit tot
ceea ce vrea, având libertate deplină în a-şi organiza timpul în
vacanţa de vară.
Capitolul Premianţii aduce în prim plan serbarea de sfârşit de
an, cu care prilej sunt răsplătite „munca elevului, stăruinţa lui,
inteligenţa şi perseverenţa”, după cum anunţă directorul.
Corigentul miop îi dispreţuieşte pe „acei adolescenţi cu frunţile
înguste, inculţi şi impersonali, care îşi învaţă lecţiile” fără
pasiune, pe când el învaţă „numai ce-mi place mie”. Pe lista
corigenţilor la matematică sunt patru elevi, dar acasă el anunţă
că rămăseseră şaisprezece corigenţi şi se străduieşte să pară trist
în faţa părinţilor sau poate „sunt cu adevărat trist.
Vacanţa îi aduce o bucurie extatică, întrucât este liber să citească
ce-i place, fiind stăpân pe timpul său, plănuind să se apuce de
învăţat la matematică pe la sfârşitul lunii august. Ar vrea să
plece în lumea largă, să fugă de acasă pentru a se putea lupta cu
viaţa: „Simt nevoia să vieţuiesc aşa cum vreau eu, luptând. Aici,
în mansardă, mă lupt numai cu mine. […] Dar trebuie să lupt cu
oamenii. […] Dacă aş fugi, aş fi atât de puternic…”. O
întâmplare care-l tulbură se petrece într-o dimineaţă la Şosea: pe
când citea o nuvelă de Panait Istrati, cunoaşte un tânăr evreu
„prost îmbrăcat, care rătăcise mult şi îndurase multe”.
Bărbatul, fugit din Basarabia, cutreierase multe locuri şi avusese
diverse meserii: picolo în Braşov, ucenic într-o ceainărie din
Constantinopol, apoi practicase alte îndeletniciri în Cairo,
Hamburg şi Franţa. Deşi neîncrezător şi suspicios, adolescentul
este totuşi fascinat de povestirile aventurierului, care îl sfătuieşte
ca, atunci când va mai creşte, să se angajeze pianist pe un vapor
de categoria a treia, pe ruta Alexandria-Nagasaki. Cu tot
miracolul aventurii, naratorul îşi dă seama că îl leagă încă
„multe doruri de casă: mansarda, cărţile, romanul”. Ca să se
aventureze în lume are nevoie de bani, de curaj şi de certitudinea
că nu-i va lipsi biblioteca. Atras de necunoscut, consideră că nu
are totuşi „o voinţă adevărată, care să aleagă anumite năzuinţi şi
să se consume satisfăcându-le…”.
La sfârşitul lunii iulie pleacă în tabăra de la Dumbrava Sibiului,
dar se întoarce mai devreme decât colegii săi, cu sufletul
tulburat de stări necunoscute şi inexplicabile. Şi-ar dori să înveţe
la matematică astfel încât să-l umilească pe Vanciu, dar ştie că
n-are voinţă, este trist pentru că nu se poate autoanaliza în mod
serios, ca să se înţeleagă pe sine. Pe 20 august află că examenul
de corigentă începe pe 15 septembrie şi convine cu Dinu să
înceapă pregătirea pe 1 septembrie.
Citeşte cu lăcomie autori de literatură universală, Gourmont,
Jack London, Samain şi, pe 4 septembrie îl chinuie iarăşi
mustrările de conştiinţă, autoflagelându-se: „Parcă eu nu ştiu?
Sunt cel mai desăvârşit leneş, măgar, neputincios, mincinos şi
laş din România Mare!”. Toţi prietenii lui se pregătesc pentru
corigente: Dinu învaţă patru ore pe zi cu un meditator, Jipescu a
repetat de mai multe ori materia la chimie, însă Marcu „se află la
acelaşi capitol al clorului” şi dacă este întrebat ce o să facă, el
răspunde calm că „are să promoveze sau are să rămână
repetent”, altceva nu i se poate întâmpla.
Adolescentul-narator se gândeşte că dacă ar rămâne repetent ar
fi mai bine, pentru că s-ar ambiţiona, aceasta fiind „scânteia care
să aprindă toată pulberea sufletului meu”. Durerea şi ruşinea
repetenţiei ar putea constitui imboldul de a scrie „Romanul
adolescentului miop” şi să devină astfel celebru şi bogat. Aşa că
se hotărăşte să nu mai înveţe nimic pentru corigentă, însă
Vanciu îi promovează pe toţi, ceea ce stârneşte admiraţia
adolescentului, care decide că, după ce se odihneşte două
săptămâni, se va „adânci” în matematică şi germană.
Partea II
Partea a doua este mult mai complexă, deoarece naratorul-
personaj, pe lângă faptul că relatează întâmplări din viaţa de
elev, îşi dezvăluie frământările, neliniştile, incertitudinile, ale
căror cauze şi soluţionări ar dori din răsputeri să le limpezească
şi să le cunoască. Mansarda în care locuieşte şi în care şi-a
petrecut copilăria a căpătat suflet, a devenit prietena lui intimă, îi
ştie visurile, speranţele, suferinţele şi eşecurile, nădejdea
ascunsă că va deveni frumos şi fermecător ori că va cutreiera
India.
El s-a considerat mereu „amantul, logodnicul şi soţul”, iar
biblioteca fascinanta lui „amantă” şi, chiar dacă „n-am ajuns
fermecător, dacă n-am cutreierat încă India, dacă nu s-a
îndrăgostit nicio Marie Bashkirtseff de mine”, cunoaşte sufletul
mansardei: „Cum să nu-l cunosc şi să nu-l îndrăgesc, când am
lăcrămat în atâtea amurguri aproape de el?”. În acest loc sacru a
scris „cel dintâi caiet” având ca titlu pe copertă Nuvele, vol. I.
Tristeţea îl cuprinde la gândul că mansarda ar putea fi locuită de
altcineva: „Ce se va întâmpla dacă mansarda va fi stăpânită de
altul!?…”.
Ca elev în clasa a VII-a, participă la cenaclul literar „Muza”, o
societate cultural-dramatică prezidată de domnişoara Tanief-
Alexandrescu, o colegă din clasa a VIII-a. Sediul ocupa trei
camere la subsolul locuinţei colegului său, Noschuna şi
naratorul merge cu bucurie la întâlnirile organizate, mai ales că
veneau aici domnişoare „drăguţe, voioase şi foarte îndrăzneţe”,
al căror farmec îl comentau apoi băieţii ore întregi.
Adolescentul miop joacă pentru prima oară în piese de teatru şi
susţine o conferinţă despre profetul indian Rama, care stârneşte
comentarii furtunoase, cu atât mai mult cu cât Lia îi făcuse o
reclamă incitantă: „un băiat urât şi rău crescut, care nu vorbeşte
franţuzeşte, nu pricepe engleza, nu sărută mâna domnişoarelor şi
nu ştie cum se bea ceaiul, care citeşte multă filozofie, vorbeşte
repede, dă din mâini şi tutuieşte domnişoarele şi care, cu toate
acestea, roşeşte de zece ori pe ceas şi e foarte timid”.
Prima reprezentaţie susţinută în cadrul societăţii este piesa de
teatru Don Juan de Victor Eftimiu, în care rolul principal, Don
Juan, îl are Robert, pajul acestuia, Castagnete, este interpretat de
Dinu, iar adolescentul miop îl întruchipează pe părintele
Ieronim. Deşi emoţionaţi, „actorii” au avut succes, fiind chemaţi
la rampă de două ori şi răsplătiţi cu aplauze furtunoase.
Un alt eveniment cultural este pregătit în vederea grandioasei
manifestări ce se organiza în fiecare an de Sf. Spiridon. Fănică,
un coleg de clasă al adolescentului miop, scrie un text pentru un
spectacol de revistă, intitulat „Un liceu model”, în care
personajele sunt elevii şi profesorii lor. Fănică, autorul, avea să
joace două roluri: unul al unui părinte revoltat împotriva taxelor,
iar celălalt personaj era chiar el. adică un elev bolnav de
gălbenare din cauza chimiei. Episodul fusese inspirat din propria
păţanie petrecută în primăvară când, chinuit de formulele
chimice şi înspăimântat de profesorul Toivinovici, „s-a
îmbolnăvit de gălbenare şi a zăcut până la sfârşitul lui aprilie”.
Adolescentului miop i s-a dat rolul profesorului de chimie, iar
băieţilor frumoşi şi eleganţi li s-au repartizat rolurile elevilor
mondeni: Robert, Gianni, Locusteanu şi Morariu. Dinu se
mutase la alt liceu, „Matei Basarab”, pentru că voia să poarte
părul mare şi acolo îi lăsau pe elevi să vină „fără uniforme şi
fără şepci…”. Spectacolul de revistă a avut un succes răsunător,
fiecare şi-a cântat cupletul cu talent şi s-a aplaudat la scenă
deschisă.
În capitolul Domnul Redactor, naratorul-personaj relatează
dezamăgirea suferită din cauza refuzului de a fi plătit pentru mai
multe articole care-i apăruseră în revista literară a domnului Ilie
Leontescu. Convins că este student la Litere, redactorul îi laudă
talentul cu care scrie, admiră „orizontul meu larg” şi „felul meu
de a mă exprima”, însă, deşi îi promite, nu îi dă niciodată vreun
ban.
În dorinţa de autocunoaştere şi cuprins de tristeţe, protagonistul
se consideră „sentimental şi visător”, iar faptul că scria zilnic,
ceasuri întregi, într-un caiet „pe care nu-l va citi nimeni”, îl face
să simtă durere şi oboseală în tot trupul, dar şi mândria că poate
păstra în sine, „până la desăvârşire, tot ce năzuiam să împart mai
târziu celorlalţi”. Un capitol definitoriu pentru intimitatea sinelui
este intitulat sugestiv Drumul către mine însumi. Însetat de
autocunoaştere şi de identificarea propriului suflet, adolescentul
miop trăieşte drama confuziei: „Şi cum se putea recunoaşte
adevăratul meu suflet între miile de suflete pe care le purtam în
mine?”.
O întreagă după-amiază se străduieşte să se găsească pe sine, cel
adevărat, dar constată că „eul meu din ceasul acesta nu e
asemenea celui din ceasul trecut şi cu atât mai puţin celui din
ziua trecută”. Se teme că propria persoană nu se defineşte prin
esenţa sufletului, ci este mai degrabă rezultatul unui proces de
voinţă. Se întreabă ce este de făcut dacă va descoperi că tot ceea
ce a construit până acum în sine nu este în conformitate cu
adevăratele trăsături ale personalităţii sale şi nu ştie dacă va avea
curajul să ia viaţa de la capăt. Tulburat şi dezorientat,
adolescentul trăieşte melancolia introspecţiei de sine: „Mă
privesc. Privesc în mine. Atâtea trăsături streine, contradictorii.
Iată de ce nu voi putea scrie niciodată Romanul adolescentului
miop, singura mea nădejde”.
În clasa a VII-a, elevul-narator se mută de la real la modern,
urmând să dea diferenţa la limba latină în luna mai, dar este
fericit că a scăpat de matematică. Atmosfera este mult mai
relaxată, profesorul de latină este „blând, erudit şi ironic”, îi
dispreţuieşte pentru incultura lor, însă îi place să-i audă
discutând şi comentând texte, să le cântărească argumentele.
Brătăşanu este cel mai priceput, traduce cu uşurinţă orice text şi
ştie toate excepţiile gramaticale, drept care a fost numit „cestor
la modern”. Naratorul povesteşte cu entuziasm despre colegii de
la modern, unii dintre ei vorbind ca nişte adevăraţi „oratori”,
purtând dezbateri de stârnesc interesul tuturor.
Partea III
Partea a treia dezvăluie un adolescent evoluat, mai aproape de
tinereţe, aflat în ultimii ani de liceu. Toţi prietenii aşteptau cu
nerăbdare ziua de sâmbătă, pe care o numeau „ziua trupului”,
ziua „dragostei” sau ziua „femeilor isterice”. Băieţii, „lipsiţi şi
de fascinaţie personală, şi de timp, şi de bani”, nu se încumetau
să cucerească femei, ci îşi cumpărau, cu bani puţini, „sfertul de
ceas datorit dragostei”.
Capitolul Papini, eu şi lumea reflectă, poate, împrejurarea cea
mai însemnată care-i determină personalitatea. Citirea cărţii
Omul sfârşit a lui Giovanni Papini îl tulbură peste măsură,
întrucât se regăseşte integral în paginile acestui roman. Mai întâi
îl urăşte pe autor pentru că transmisese lumii ceea ce ar fi dorit
el să comunice. L-a iubit totuşi, pentru că „mi-a scris viaţa”, i-a
descris copilăria „înveninată de furie ascunsă, de invidie pe cei
cu chip frumos, de ură pe cei bogaţi şi puternici, şi fericiţi”, i-a
înfăţişat adolescenţa „chinuită de miopie şi de obsesii cerebrale,
roasă de nebuneşti ambiţii, biciuită de neputinţă, consumată în
plâns, pe care nu l-a auzit nimeni şi nu l-a bănuit nimeni, şi nu l-
a mângâiat nimeni”.
Adolescentul miop constată, cu surprindere, că a „vieţuit viaţa
lui Papini”, că „Omul sfârşit” era el însuşi, însă nu vrea să fie
Giovanni Papini, aşa că va trebui să devină altcineva, cu totul
deosebit de scriitorul italian: „De acum, altă lumină îmi va
lumina chipul meu schilod. Alte priviri se vor scurge prin ochii
mei tulburi şi altă viaţă va izbucni în adâncurile sufletului meu”.
Ca şi el, eroul lui Papini „e urât, e spaimă, e miop” şi naratorul
este hotărât să devină frumos, să cucerească femeile şi să-şi
limpezească vederea. Totuşi, cartea italianului l-a ajutat să-şi
găsească şinele, „să fiu eu însumi”, să afle cine este acel „EU” şi
decide că nu-l vor mai înspăimânta şuvoiul gândurilor,
„asfinţiturile de toamnă, nici năluciri stupide”. Devine mai sigur
pe sine şi ajunge la concluzia că el este singurul „stăpân al
trupului, şi eu sunt Dumnezeul sufletului meu. Unicul şi
atotputernicul stăpân, Dumnezeu”.
În cartea de Memorii, Mircea Eliade descrie impactul real pe
care l-a avut asupra lui citirea romanului „Un om sfârşit” al lui
Giovanni Papini: „Nu-mi putusem închipui până atunci că pot
semăna atât de mult cu altcineva. Mă regăseam aproape pe de-a-
ntregul în copilăria şi adolescenţa lui Papini. Ca şi el, eram urât,
foarte miop, devorat de o curiozitate precoce şi fără margini,
voiam să citesc tot. visând că pot scrie despre toate. Ca şi el,
iubeam singurătatea şi mă înţelegeam numai cu prietenii
inteligenţi sau erudiţi”.
Consecinţa asemănării propriei identităţi cu trăirile
adolescentine descrise de Papini este că, timp de un an, naratorul
n-a mai scris nimic în jurnal, iar „Romanul adolescentului miop”
i se părea inutil, recitirea notelor din ultimii doi ani îi dezvăluie
un adevăr tulburător: „cât de mult ne-am schimbat noi şi cât de
mult sufletele noastre”. Cu toate acestea, după un an, se
hotărăşte să continue jurnalul, „îndurerat ca un adolescent”, dar
se încurajează să lupte cu viaţa, cu oamenii, cu lumea, în
speranţa că „după luptă, va veni izbânda”.
În ultimul an de liceu, băieţii simţeau cum „rosturile noastre ne
rup şi ne leagă de alte vieţi”, se adună în mansarda
adolescentului-narator, fiind vizibil tulburaţi de această,
probabil, ultimă întâlnire: nu avea niciunul curajul să plece: „Ne
tulbura senzaţia unei despărţiri definitive”. Corigent şi în acest
an la matematică, adolescentul nu va putea susţine bacalaureatul
în vară, ci abia după ce va lua corigenta, în sesiunea de toamnă.
Ca urmare, cheful proiectat să aibă loc după bacalaureat nu mai
are rost, deoarece mulţi dintre elevi sunt corigenţi, dar se
consolează cu promisiunea că se vor întâlni după cinci ani.
Vara îi aduce protagonistului singurătatea pe care, uneori, şi-o
dorea, este copleşit de amintiri, prietenii s-au risipit, iar o dată cu
ei „se rup fâşii din sufletul meu”, simţindu-şi inima pustiită şi
„mai stearpă iubirea către oameni…”. Tristeţea îl cuprinde când
devine conştient că s-a încheiat o etapă a vieţii sale:
„adolescenţa aceasta în care am vieţuit m-am bălăcit şi m-am
revoltat acum o voi lăsa în urmă, ca să pătrund în grupuri de
tineri păroşi şi îngâmfaţi”.
Îşi doreşte să ştie „ce voi simţi şi voi gândi eu în vara
viitoare…” şi hotărăşte să renunţe la scrierea în jurnal, convins
că nu va putea realiza un roman din consemnările făcute până
atunci: „Eu am vrut să scriu o carte care să fie în primul rând o
justificare a întregii vieţi lăuntrice pe care am vieţuit-o în
marginea şcolii, în adolescenţă, şi crezând că ies din
adolescenţă. Nu voi izbuti”. Romanul nu trebuia să aibă doar un
singur personaj, adolescentul elev la Liceul „Spiru Haret”, ci ar
fi trebuit să fie „o carte de viaţă efectivă, o confesiune personală,
o răfuială”.
La examenul de corigentă, Vanciu iese biruitor, deoarece
adolescentul miop şi prietenul său, Marcu, învăţaseră
matematica, la teză rezolvând toate problemele. Pentru
bacalaureat a repetat în grabă, răsfoind manualele „aspre şi
reci”, pe care nu le deschisese niciodată în anii de liceu. Lectura
atâtor cărţi şi experienţele ştiinţifice pe care le făcuse în
mansardă l-au ajutat să răspundă la majoritatea disciplinelor şi
naratorul-personaj este singurul care promovează examenul de
bacalaureat în sesiunea din toamnă.
Este felicitat de colegi şi de profesori, dar el se simte copleşit de
melancolie, gândindu-se la liceul pe care-l părăsea definitiv:
„Cine ar putea înţelege tristeţea sălbatică a acestui sfârşit pentru
totdeauna?…O viaţă se închide”. Mansarda îl primeşte „blândă,
singură, tristă”, dar la fel de prietenoasă. Se hotărăşte să scrie
romanul sub forma unui jurnal de autor şi notează, emoţionat,
prima frază: „Pentru că am rămas singur, m-am hotărât să încep
chiar azi Romanul adolescentului miop…”.
Mircea Eliade deţine, fără îndoială, arta portretistică a
personajelor, pe care le conturează cu detalii fizice şi înzestrări
naturale, dar cu puţine referiri la caracterul acestora. Ca
modalităţi de caracterizare, cele mai frecvente sunt cele directe
din partea naratorului sau a celorlalte personaje. Dinu
Sighireanu este un „băiat frumos, brun, cu ochii verzi, după care
suspinau fetele” şi spuneau despre el că este „drăguţ şi ironic”,
de aceea el se străduieşte să fie cinic. Radu Bossie este la fel de
miop ca şi naratorul, „destul de urât, cu buze imense, cu un nas
mare şi borcănat, dar avea un umor şi un farmec fără pereche”.
Jean Victor Robert este „un adolescent fără sprâncene, cu buze
de ţărancă tânără, cu bărbie lustruită, cu obrajii moi şi frunte
îngustă”, considerat de către narator „un băiat frumos” dar
mărginit.
Naratorul este în acelaşi timp şi protagonistul romanului, de
aceea autocaracterizarea este principala modalitate de construire
a personalităţii sale. Ca orice adolescent, personajul este
nemulţumit de sine, îşi găseşte o groază de cusururi, din care
cauză suferă enorm, deşi se străduieşte din răsputeri să nu se
observe stările dureroase: „Zadarnic încerc să mă ascund. Sunt
ridicol. Sunt melancolic. Deci sunt stupid. Sunt lipsit de voinţă,
de virilitate, de personalitate”.
„Durerea unui adolescent miop” este cauzată de conştientizarea
timidităţii excesive şi a firii şovăitoare, lipsite de voinţă. De câte
ori este umilit de profesori sau colegi, se străduieşte să pară
superior şi dispreţuitor, deşi îşi dă seama că această atitudine
este infantilă şi izvorăşte din nesiguranţa de sine. Este poreclit
„doctorul” pentru că este miop şi citeşte cărţi „cu coperte
cenuşii”, recunoscând şi el trăsăturile simptomatice: „urâţenie,
miopie precoce şi desfiguratoare, preocupări erudite”.
Protagonistul se autointrospectează, se analizează şi îşi observă
cu sinceritate stările şi neputinţele: „sunt sentimental şi slab şi
lipsit de voinţă”, „sunt imbecil”, „sunt cel mai nătâng dintre toţi,
orişicât m-aş ascunde”, „eram cel mai leneş, mai neglijent şi mai
răutăcios din clasă. Şi eram miop”. Alte personaje îşi exprimă în
mod direct opinia despre adolescentul-narator. Robert îl
consideră „nefericit”, pentru că nu avea succes la fete, iar Lia îi
face un portret incitant: „un băiat urât şi rău crescut, care nu
vorbeşte franţuzeşte, nu pricepe engleza, nu sărută mâna
domnişoarelor şi nu ştie cum se bea ceaiul, care citeşte multă
filozofie, vorbeşte repede, dă din mâini şi tutuieşte domnişoarele
şi care, cu toate acestea, roşeşte de zece ori pe ceas şi e foarte
timid”.
Adolescenţa este o etapă complicată, sensibilă şi sentimentală
din viaţa omului, pe care Mircea Eliade o dezvăluie sincer, cu
toate stările sufleteşti, neliniştile cerebrale şi spirituale, cu
entuziasta curiozitate pentru cele mai diversificate probleme, cu
tulburările erotice şi cu bravările născute din timiditatea şi
nesiguranţa vârstei. De altfel, „nimic nu lipseşte din acest
Manual de sinceritate”, nici „durerea adolescentului miop”, nici
Jurămintele pentru sine”, nici „tristeţea celui care înţelege” şi
nici „puseul egofil, inevitabil”, toate compunând „adevăratul
meu suflet între miile de suflete pe care le purtam în mine?”.
(Dan C. Mihăilescu – Romanul unui om sucit)