POPULARĂ Parafrazând zicala “Codru-i frate cu românul”, putem afirma, pe bună dreptate, că “Doina-i soră cu românul”
Doina populară este specia lirică autohtonă care exprimă
sentimentele cele mai profunde, atitudinile şi convingerile faţă de unele împrejurări ale vieţii, faţă de timp şi faţă de natură, faţă de sine însuşi, pe un fundal muzical, într-un context rural şi pastoral. În funcţie de sentimentul predominant, doinele se clasifică în: •Doine de jale •Doine de dor •Doine de dragoste •Doine de înstrainare •Doine de cătănie •Doine de haiducie Plânge-mă, mamă, cu dor Că ţi-am fost voinic fecior Şi de grijă ţi-am purtat, Ogorul ţi l-am lucrat, Iar de când m-am cătănit, Viaţa mi s-a otrăvit Că tânjesc în ţări străine Şi tot plâng gândind la tine. Mult mi-e dor, mămucă, dor De cel codru frăţior Şi de stâna cea cu oi Şi de cântec de cimpoi! Mult mi-e dor, mămuca mea, De cea mândră viorea Care mă iubeam cu ea! Mult mi-e dorul ne-mpăcat, Şi mă-ndeamnă la păcat, Să mă las de cătănie Şi să fug la ciobănie, Orice-a fi cu mine, fïe. CARACTERISTICILE DOINEI: •Are autor anonim – nu se cunoaşte autorul; •Are caracter oral – doina populară se transmite prin viu grai de la o generaţie la alta, de la un individ la altul; •Are caracter colectiv – mai mulţi autori anonimi au contribuit la conceperea ei, astfel se explică variantele numeroase ale acestor creaţii folclorice; •Are caracter popular – sunt utilizaţi termeni populari, regionali, cu iz arhaic, specifici zonei din care face parte doina; •Are caracter traditional – vehiculează obiceiuri, tradiţii specifice poporului român; •Are caracter sincretic – se îmbină mijloacele de expresivitate din mai multe arte: literatura, muzica, dansul; •Comuniunea omului cu natura este o trasatură fundamentală a speciei. În mesajul ei se regăseşte spiritul românesc din toate timpurile. Limbajul este simplu, popular, îşi regăseşte rezonanţa în lumea arhaică a satului românesc. Substanţa si fondul imagistic al doinei populare işi are realizarea la graniţa dintre literatură şi muzică, specia fiind revendicată de ambele arte, doina se cântă pe o melodie adecvată, în acompaniament de fluier sau frunză. Măi bădiţă, floare dulce, Unde te-aş găsi te-aş smulge, Şi-acasă la noi te-aş duce, Şi te-aş răsădi-n grădină, Şi te-aş secera cu milă; Şi te-aş face stog în prag, Şi te-aş îmblăti cu drag; Şi te-aş măcina mărunt La morişca de argint; Şi te-aş cerne Prin sprâncene, Şi te-aş frământa-n inele, Şi te-aş da inimii mele Să se stâmpere de jele…