Câteva aspecte din condiţia postmodernistă şi lumea

simulacrelor şi a simulării după Jean Baudrillard

Simulacrul nu este niciodată ceea ce ascunde adevărul

- este adevărul cel care ascunde faptul că nu există nici unul.*1
Simulacrul este adevărat.1
- Ecleziast.

Discurs cultural contemporan: postmodernism şi critică literară

Semestrul 1
Prof. univ. dr. Adina Ciugureanu

Hristo Boev, doctorand, anul întai

la Universitate Ovidius din Constanta, România
Coordonator: Prof. Adina Ciugureanu

1
 “Reprezentarea ( greşită) hegemonică şi de/valorizarea plurivocalităţilor veşnic-deja multi-(de)/concepute şi a
des(centratelor), de/construitelor şi dialogat problematizatelor simulacre ludice ale poziţiilor-subiect*2 feminine
postcoloniale absente-prezente, de către hiper-erotizatelul şi orientalizatul falocratic şi panoptic (în sensul
foucaultian) discurs al poziţiilor-subiect ale bărbaţilor albi morţi, este un praxis (re)inscripţionat textual al pre-
diseminatei, (contra)subversivei lipsei de profunzime.”2

Propoziţia de mai sus este o tentativă umoristică a redării în limba postmodernistă propoziţia
următoare: „Felul în care bărbaţi albi tratează femeile din lumea a treia ca obiecte sexuale este superficial şi
dezgustător” din Postmodernism pentru începători (1998) de James N. Powell. După părerea lui limba
folosită pentru a discuta postmodernismul din cărţile despre fenomenul acesta cultural este tot atât de greu
de înţeles ca şi adevăratele concepte pe care postmodernismul le expune sau exprimă.

Propoziţia de mai sus ilustrează de asemenea setul complet de caractere speciale care pot apărea în
orice astfel de discurs. Din nou conform autorului aceleiaşi cărţi, ele vor fi cât se poate de multe pe cât ar
permite capacitatea tastaturii unui computer. Dacă aceasta ar fi adevărat, şi dacă ar fi să întâlnim acest
impediment lingvistic în încercarea de a înţelege teoreticienii şi criticii postmodernişti, atunci am putea şi să
fim de acord cu Richard Hanley, care spune în Simulacre şi Simulare: Baudrillard şi Matriţa că dacă
Baudrillard nu poate fi înţeles, nici nu poate fi înţeles greşit. 3 De unde această dificultate în înţelegerea
postmodernismului? – un termen cu un înţeles ambiguu interpretat diferit de eminenţi critici postmodernişti
ca: Ihab Hassan – Către un concept de postmodernism (1987), Fredric Jameson în Postmodernism şi logica
culturală a capitalismului târziu (1991), Matei Călinescu în Cinci feţe ale modernităţii: Modernism,
avangardă, decadenţă ,kitsch, postmodernism (1987),etc.

Dacă postmodernismul este o înfăţişare a lumii noastre post-moderniste, atunci înţelegerea noastră
inhibată a termenului reflectă în mod reciproc eşecul nostru de a înţelege aceeaşi lume – aceea în care noi
trăim, o lume rezistând interpretărilor unui sens comun, o lume care a văzut căderea bombei atomice asupra
Hiroshimei şi Nagasaki, avansarea multimediei, simularea şi disimularea realităţii, ruperea legăturii dintre
semnificant şi semnificat (după cum s-a stabilit de către Ferdinand de Saussure), inflaţia de informaţie şi
deflaţia de înţeles4 în ultimul rând conducând la pierderea completă a celui din urmă în lumea simulacrelor
după cum s-a dezvoltat de către Baudrillard.

Poate fi argumentat că postmodernismul, în esenţa sa, este o reflecţie artistică a condiţiei noastre post-
moderne în care putem cu siguranţă să zicem că mai presus de toate el înregistrează eşecul complet al
ideilor Iluminismului, o condiţie în care devalorizarea acestor idei a rezultat în faptul că au fost substituite cu
opusele lor, ele la rândul lor fiind reprezentate ca numitori ai aceloraşi idei cu adevărat devalorizate sau după
cum s-a exprimat G.Orwell în 1984(1984), libertatea este sclavie şi războiul este pace. În timp ce o serie de
scriitori din secolul al XX-lea au încercat să portretizeze lumea descentralizată, defragmentată, dezintegrată,
dezinteresată post-modernistă într-o anumită manieră care i-ar clasifica ca postmodernişti incluzând
2
scriitori timpurii ca Kafka care poate fi în mod alternativ sau simultan clasificat ca modernist sau
postmodernist (Ihab Hassan, Către un concept de modernism), Jean Baudrillard a scris într-o manieră
impresionistă în marea majoritate despre impactul şi sensul imaginilor şi al mass mediei în lumea de azi.
Următorul citat merită să fie dat în întregime ca revelând lumea simulacrelor lui Baudrillard:

“Dacă vreodată am fi capabili să vedem fabula lui Borges în care cartografii imperiului
au desenat o hartă atât de detaliată că ea se sfârşeşte acoperind teritoriul exact (declinul
imperiului este martor la uzarea acestei hărţi, puţin câte puţin, şi ruinarea ei totală,
deşi unele bucăţi sunt încă visible în deşerturi – frumuseţea metafizică a acestei abstracţii
ruinate depunând mărturie unei mândrii egale ca cea a imperiului şi putrezind ca un cadavru,
reîntorcându-se la substanţa solului, puţin ca şi capetele duble ca fiind confundate cu adevărul
prin îmbătrânire) – ca cea mai frumoasă alegorie de simulare, această fabulă s-a reîntors la noi,
şi nu mai posedă nimic decât farmecul discret al simulacrelor de ordinul al doilea.

Astăzi abstracţia nu mai este aceea a hărţii, dublurii, oglinzii, sau a conceptului. Simularea
nu mai este aceea a unui teritoriu, o fiinţă referenţială, sau o substanţă. Este generaţia
reprezentată de către modele ale unui adevăr fără origine sau a unei realităţi: hiperadevăr.
Teritoriul nu mai precedă harta, nici nu-i mai supravieţuieşte. Este prin urmare harta care*3
precede teritoriul – precedarea simulacrelor care dă naştere teritoriului, şi dacă cineva trebuie
să se întoarcă la fabulă, astăzi este teritoriul ale cărui bucăţi putrezesc încet pe suprafaţa hărţii.
Este realul, şi nu harta, ale cărui vestigii persistă aici şi acolo în deşerturi care nu mai sunt acelea
ale imperiului, ci ale noastre. Deşertul realului însuşi“5

Acest pasaj remarcabil relevă ideile lui Baudrillard despre precedarea reprezentărilor realităţii realităţii
însăşi. Această idée este relatată la faptul că simulanţii de azi au ca scop să dea formă realului după modelele
lor de simulare. Conform lui înlocuirea realului cu o idee a realului duce la pierderea opoziţiei binare a
realului şi a conceptului său, astfel deprivând realul de raţionalitatea sa, investindu-l numai cu o
funcţionalitate, care la rândul ei, duce la crearea hiper-realului, lansând era simulării unde toate referinţele
au dispărut şi sunt în mod artificial reînviate în sisteme de semne. Înlocuirea realului cu hiper-realul rezultă
în decreaţia primului şi instalarea celui din urmă ca unica realitate cunoscută.

În lumea simulării şi disimulării, cu condiţia ca noi sa fim conştienţi de această interpretare de imagini
false ale realităţii sau lipsei din aceasta, adevărul este de nedescoperit. Simulacrul sau falsa reprezentare a
realului se transformă în hiper-real, care poate fi la rândul său reprezentat de către alte simulacre, mai mult
sau mai puţin pline de adevăr sau neadevăr până la ruperea relaţiei realului şi a hiper-realului.

Multe exemple ale acestei idei pot fi date atât în literatură cât şi în cinema. De exemplu, în Catch 22 de
Joseph Heller, Yossarian nu poate fi diagnosticat ca bolnav în acelaşi timp nici nu poate fi externat din
spital, pentru că puţin îi lipseşte să aibă hepatită. Dacă ar avea hepatită ar putea fi tratat pentru asta şi în cele
din urmă vindecat, dar faptul că chiar nu o are sau aproape o are, dacă folosim un enunţ pozitiv sau negativ
pentru a exprima ideea, îi face pe doctori confuzi şi este temporar ţinut la sol, astfel implicând ideea de
simulare – pretinzând că are ce nu are. Ori după cum argumentează mai târziu în cartea aceasta, care este

3
diferenţa între a fi îndrăgostit şi a crede că eşti îndrăgostit. Conform lui Yossarian, nu există nici una, nici nu
ar fi una dacă cineva ar pretinde că nu ar fi îndrăgostit în timp ce este îndrăgostit.

Simularea sau disimularea realităţii nu va schimba realitatea însăşi. Dar dacă ele sunt la rândul lor
replicate în simulacre, ceea ce vom avea va fi hiper-realitate deoarece toate rămăşiţele realităţii eventual vor
dispărea. Cel mai proeminent exemplu de realizare a acestei reflecţii întunecate a lumii postmoderne din
cinema este Matriţa (1999) folosind ideile lui Baudrillard de simulacre, unde personajul principal Neo
trăieşte într-un mediu simulat în care lumea nu numai că nu este ci nici nu a fost vreodată înainte – o hiper-
realitate fără nici o referire reală împotriva căreia să se oglindească ea însăşi. Trezirea la cruda realitate care
arată ca o lume post- apocaliptică a secolului al IX-lea, este un adevărat coşmar, schimbând viaţa din
Matriţa într-un vis plăcut, mai degrabă insipid prin comparaţie. Unica şansă de schimbare a hiper-realităţii
cu realitatea nu este ceea ce place tuturor după cum urmează să arate filmul. Chiar dacă Baudrillard a
pretins că ideile sale au fost greşit înţelese în realizarea Matriţei, mesajul puternic al filmului face din
Matriţa în mod argumentativ cel mai bun film ştiinţifico-fantastic până azi şi de asemenea mizează pe ideea
dificultăţilor obiective de înţelegere a lui Baudrillard mărginindu-se la imposibilul ca şi ideea rezultantă că
el nu ar fi putut fi înţeles greşit de către regizorii filmului dacă, în primul rând, nu a fost înţeles niciodată de
nimeni.

În eseul său Simulacre şi simulare, Baudrillard face diferenţa între reprezentare şi simulacru.
Reprezentarea menţine existenţa unui echivalent al semnului şi realului. Simularea conform lui este bazată
pe negarea semnului ca şi valoare şi revers al fiecărei referinţe associate cu el.

Merită citat ceea ce Baudrillard numeşte fazele successive ale imaginii:

“este reflecţia unei profunde realităţii;
ea maschează şi denaturează o realitate profundă;
maschează absenţa unei profunde realităţi;*4
nu are nici o relaţie cu vreo realitate oricum ar fi ea;
este propriul său simulacru.”6

În ultimul stadiu al transformării imaginii, simulacrul nu este nimic altceva decât o imitaţie a imaginii
atât de îndepărtată de original încât, dacă sunt juxtapuse, ele ar fi de nerecunoscut ca una provenind din
cealaltă.

Punctul de cotitură conform lui Baudrillard stă în tranziţia de semne disimulând ceva către semne
disimulând faptul că nu există nimic. Prima este numită de el teologia adevărului şi secretului căreia îi
aparţine şi ideologia. Cea de-a doua inaugurează era simulacrului şi a simulării. După cum afirmă el, în
această situaţie, totul este mort şi reînviat dinainte.

4
 Cele spuse mai sus pot cu uşurinţă să fie legate de ideologia comunistă, de exemplu, sau de orice altă
ideologie, care a acoperit sau acoperă acum absenţa valorilor reale şi realitatea simulată de azi înlocuind-o
pe aceea cu care noi pierdem contactul treptat, aceea care nu era atât de mult controlată de mass media.

Baudrillard foloseşte noţiunile expuse mai sus pentru a critica politicile şi ştiinţa care au transformat
anumiţi sălbătici în simulacre referenţiale şi ştiinţa în pură simulare. Mai mult exemple ca astfel de
intervenţii ucigătoare ale ştiinţei sunt date cu mumia lui Ramses al II-lea şi sporirea artificială a populaţiei
indienilor din SUA.

Un alt exemplu pe care Baudrillard îl foloseşte pentru a dovedi punctul său de vedere este Disneyland
ca un mediu simulat al Americii. El compară aşezarea însăşi ca un loc unde cineva merge să experimenteze
această simulare în mulţimile de oameni cu contrastul ascuţit al solitudinii locului de parcare, unde maşina
parcată este legătura cu America reală cu sufletul ei gol. Modul în care Baudrillard vede Disneyland este ca
un loc presupus imaginar pentru a crea senzaţia că lumea din afară – Los Angeles este reală. Totuşi, asta nu
este nimic altceva decât o simulare după părerea lui, deoarece, nici Los Angeles, nici America din jurul lui
nu aparţine cu adevărat lumii realului, ele sunt o hiper-realitate. De fapt, Baudrillard vede Disneyland ca
având funcţie dublă – pentru a susţine iluzia realului (care este hiper-real) ca opusă imaginarului (care este
un simulacru al hiper-realului) şi pentru a permite oamenilor să-şi recicleze visele lor în interior ca şi când
chiar să viseze nu ar putea fi posibil în lumea din afară. El elaborează ideea aceasta prin enumerarea unor
serii de instituţii create pentru a înlocui lucrul real, de fapt ţintind la a vindeca individualul de a experimenta
realul vreodată: oamenii nu se mai ating unul pe altul, dar există contactoterapie, etc.

Ideile de simulacre şi simulare le dezvoltă mai departe Baudrillard în eseul său Implozia sensului în
media.
El discută trei opţiuni cu privire la relaţia dintre informaţie şi sens :
1. Informaţia generează înţeles dar nu poate compensa lipsa semnificaţiei în toate celelalte domenii ;
2. Informaţia este complet ruptă de semnificaţie, o sferă a informaţiei care este pur funcţională sau o
corelaţie există între cele două, informaţia fiind direct distrugătoare atât pentru sens cât şi pentru
semnificaţie;
3. Informaţia este percepută şi concepută ca şi creând comunicare, un exces de înţeles în ciuda
disfuncţionalităţilor şi iraţionalităţilor sale.

Prima este în principal asociată cu discursul liber, sensul fiind devorat mai repede decât se
înregistrează. În a doua, avem un cod ca şi codul genetic rezultând într-o ruptură a relaţiei între inflaţia de
informaţie şi deflaţia de înţeles. Situaţia aici ar putea fi diferită datorită faptului că media sau mass media ar
putea dizolva sensul. În cea de-a treia situaţie, Baudrillard argumentează că mai degrabă decât a crea

5
comunicare se epuizează ea însăşi în actul de a pretinde comunicarea. Acelaşi lucru merge pentru înţeles,
este în mod egal pierdut în încercarea sa de a fi pretins. Ultimul rezultat al acestei stări de lucruri este că
informaţia este sinonimă cu negentropia ca o încercare de a rezista entropiei. Pentru Baudrillard, metoda
postmodernă de a disemina informaţia chiar egalizează informaţia cu entropia deoarece informaţia sau
cunoştinţele care pot fi obţinute despre un sistem sau un eveniment sunt văzute ca un mod de neutralizare a
însuşi acestui sistem. Informaţia prezentând un eveniment dat este văzută ca o formă degradată a
evenimentului în cauză.

Din punct de vedere istoric, după părerea lui Baudrillard, am intrat în ordinal al treilea al simulacrelor
– era postmodernităţii sau era modelelor în care simulacrul devine realitatea însăşi. Nu mai suntem liberi să
alegem deoarece trebuie să ne conformăm unui cod cultural binar sau unor coduri ce ne testează mereu cu
DA sau NU, vieţile noastre fiind determinate de răspunsurile la aceste întrebări.

În universul de la Hollywood, artă pop, TV, ciberblitz şi al spectacolului orbitor al mediascape-ului,

semnele şi imaginile nu mai suportă nici o reasamblare sau corespondenţă la lumea reală, dar creează
propria lor hiper-realitate, ultima ducând la implozia tuturor antagonismelor polare în lumea de azi
reducând oamenii la statutul de privitori pasivi, o lume guvernată de obiecte în care aceştia devin ca şi
obiectele, ei înşişi pierzându-şi umanitatea.

Citind cele scrise mai sus, nu ar fi deplasat să-l vedem pe Baudrillard ca pe un scriitor de ştiinţifico-
fantastic care anticipează viitorul prin exagerarea tendinţelor prezente, astfel făcând avertismente timpurii
despre ceea ce s-ar putea întâmpla dacă curentele prezente continuă (Kellner 1995). Importanţa lui
Baudrillard în zilele noastre constă în faptul că el provoacă teoriile sociale tradiţionale, furnizând o
interpretare sumbră a condiţiei postmoderne, care a fost şi încă este de departe influentă, mergând dincolo de
limitele teoriilor sociale până la ceea ce a fost numit ficţiune socială. Conform lui Kellner, “Baudrillard cade
victimă unui determinism tehnologic şi a unui idealism semiologic, care susţine ideea unei tehnologii
autonome şi a unei interpretări a semnelor generatoare de societate a simulării care creează o rupere
postmodernă şi proliferarea de semne, spectacole şi simulacre. Baudrillard şterge sferele autonome şi
diferenţiate ale economiei, politicii,societăţii şi culturii susţinute de teoria socială clasică în favoarea unei
teorii implozive”7, astfel dedându-se la un joc filozofic.

Am putea fi de accord sau nu cu Baudrillard complet sau parţial, dar este crucial ca noi să înţelegem că
ceea ce poate fi văzut ca o exagerare, ar putea la un moment dat să apară ca nimic altceva decât un adevăr
spus numai pe jumătate în hiperdinamica realitate de azi, care în orice moment îşi poate asuma dimensiunile
ce ar face ştiinţifico-fantasticul să pară demodat.

6
Notă:
Citate (traducerea citatelor îmi aparţine):
1. The simulacrum is never what hides the truth - it is truth that hides the fact that
there is none.
The simulacrum is true.
-Ecclesiastes

2. “The hegemonic (mis)representation and de/valorization of the always-already multi-(de)/gendered plurivocalities

and (de)centered de/constructed and dialogically problematized ludic simulacra of absent/present postcolonial female
subject-positions, by hyper-eroticized and orientalized phallocratic and panoptic (in the Foucaultian sense) Dead-
White-Male subject-position discourse, is a textually (re)inscribed praxis of pre-disseminated, (counter)subversive
depthlessness.”1
3. “If once we were able to view the Borges fable in which the cartographers of the Empire
draw up a map so detailed that it ends up covering the territory exactly (the decline of the
Empire witnesses the fraying of this map, little by little, and its fall into ruins, though
some shreds are still discernible in the deserts - the metaphysical beauty of this ruined
abstraction testifying to a pride equal to the Empire and rotting like a carcass, returning
to the substance of the soil, a bit as the double ends by being confused with the real
through aging) - as the most beautiful allegory of simulation, this fable has now come full
circle for us, and possesses nothing but the discrete charm of second-order simulacra.

Today abstraction is no longer that of the map, the double, the mirror, or the concept.
Simulation is no longer that of a territory, a referential being, or a substance. It is the
generation by models of a real without origin or reality: a hyperreal. The territory no
longer precedes the map, nor does it survive it. It is nevertheless the map that precedes
the territory - precession of simulacra - that engenders the territory, and if one must
return to the fable, today it is the territory whose shreds slowly rot across the extent of
the map. It is the real, and not the map, whose vestiges persist here and there in the
deserts that are no longer those of the Empire, but ours. The desert of the real itself.”4

4.“it is the reflection of a profound reality;

it masks and denatures a profound reality;
it masks the absence of a profound reality;*3
it has no relation to any reality whatsoever;
it is its own pure simulacrum.”5
5. “Baudrillard falls prey to a technological determinism and semiological idealism which posits an autonomous
technology and play of signs generating a society of simulation which creates a postmodern break and the proliferation
of signs, spectacles, and simulacra. Baudrillard erases autonomous and differentiated spheres of the economy, policy,
society, and culture posited by classical social theory in favor of an implosive theory”7

Note bibliografice:
1. Jean Baudrillard, “The Precession of Simulacra” in Simulation and Simulacra, Michigan, 1988, p.1
2. Jim Powell, Postmodernism for Beginners, New York: Writers and Readers Publishing Inc, 1998, p.17
3. Richard Hanley, Simulacrum and Simulation: Baudrillard and The Matrix,
http://whatisthematrix.warnerbros.com/rl_cmp/new_phil_hanley,2009, p.2
4. Jean Baudrillard, “The Implosion of Meaning in the Media” in Simulation and Simulacra, Michigan,
1988, p.68
5. Jean Baudrillard, “The Precession of Simulacra” in Simulation and Simulacra, Michigan, 1988, p.3
6. Jean Baudrillard, “The Precession of Simulacra” in Simulation and Simulacra, Michigan, 1988, p.6
7. Douglas Kellner, Jean Baudrillard, http://plato.stanford.edu/entries/baudrillard/,2007, p.25