Originea operei de art

La ce bun poeti
Martin Heidegger

-referat-

Stefan Mirela
Facultatea de arte plastic, sectia pictura

Martin Heidegger
Originea operei de art
1.

si la ce bun poeti in timpri sarace? intreaba Hlderlin .

Poeii sunt acei muritori care, au capacitatea de a simti si a urma urmele zeilor plecati

din lume, aducandu-si astfel semenii pe calea spre schimbare.

Timpul se refera la vremurile in care traim. Moartea lui Iisus pe cruce marcheaza
sfarsitul zeilor, acestia au parasit lumea lasandu-l pe om in intuneric. Ascest lucru fiind
posibil nu doar pentru ca omul naega existent zeilor ci pentru ca nici macar nu-si aminteste
de existenta lor. Noi zei nu pot fi fauriti si nici cei vechi adusi inapoi pentru ca nu mai exista
vreo cale prin care ar putea fi adusi , asta pentru ca omul ne mai se afla pe pamant, lumea
atarnand deasupra lui. Au dispraut in acest fel atat zeii cat si drumurile care duc la ei.
Oamenilor nu le-a mai ramas nimic, poate cand intunericul isi va atinge limitele poate atunci
oamenii vor fi capabili sa strabata abisul ajung astfel la solul si temeiul lumii.
Pierzandu-si temeiul, varsta lumii, sta suspendata in abis. In aceste vremuri ale lumii
cuprinse de noapte, abisul trebuie indurat pana la capat. Pentru asta sunt necesari acei
muritori capabili sa infrunte tot si sa ajunga in abis.
Cum ar putea fi capabil un muritor sa penetreze abisul? Interpretandu-l pe Holderlin,
Heidegger continua prin a spune ca zeii se afla in eter. Eterul ramane acum singurul prin care
zeii sunt. Elementul eter este sacru. Dar cine este capabil de a urmri o astfel de urm?
Urmele sunt adesea subtile, i ntotdeauna indicatiile sunt motenite prin intuitie. Sa fii poet
n vremuri sarace nseamnsa acorzi atenie urmelor lasate de zei.
Acesta este motivul pentru care poetul rosteste sacrul in noaptea lumii. Cei care-i
asculta pe poeti pot ajunge in abis, pot urmarii urmele lasate de catre zei si pot ajunge la
acestia.
Heidegger ne prezinta si versiunea unui poet modern, Rilke, care precum Holderlin
spune ca zeii au plecat iar ca oamenii i-au uitat. Limbajul vine de la fiinta si prin poezie
oamenii pot gasi o cale de iesire din intuneric, insa Rilke nu poate clarifica cum ar putea
omul sa-i gaseasca pe zei. Pentru Rilke timpul este sarac pentru ca este ascuns, spre deosebire
de durere, moarte si dragoste care nu sunt ascunse in abisul finit.
Pentru Rilke omul, planta si salbaticiunea sunt egale in masura in care concid intr-un
acelasi lucru. Temeiul totur fiintelor este Natura, insa pentru om Natura este in ipostaza ei
deplina.
La Rilke natura inseamna viata. Natura este temeiul originar, sugerand astfel ca
omul ajunge in abis mai mult decat plantele sau animalele, natura fiind temeiul acelei fiintari

pe care o intruchipam noi insine.

Heidegger este de accord cu Rilke ca plantele, animalele si oamenii sunt fiinte si ca
toate sunt neprotejate. Insa exista o diferenta intre animale, plante si oameni, omul poate
cobori cel mai adand in temeiul fiintarii. Omul este expresia cutezantei, el este cutezat de
catre ea. Fiintele vii sunt cutezate de natura si nici una nu este aparte ocrotita, a cuteza
inseamna a pune in joc, cutezanta fiind aruncarea ce ne elibereaza in pericol. Omul este
astfel singurul care incearca sa ajunga in centru, strabatand abisul.
Heidegger scrie cutezanta este forta gravitatiei si explica ca Rilke intelege prin
gravitatie mirabilul centru. Fiintele care sunt atrase de centru sunt mereu in balanta.
Cutezanta ii face sa mearga mai deprate, iar vointa ii motiveaza sa atinga centrul. Vointa este
putere si este ascunsa , poate sa existe doar daca este voita.
Omul incearca sa atinga centrul, centrul intr-un sens metafizic fiind cel care atrage
fiintele catre el. Ne este prezentata notiunea de deschis, care pentru Rilke este un intreg
lipsit de ingradiri. Heidegger nu este de accord cu definitia pe care Rilke o da Deschisului,
sustinand ca omul nu isi da voie sa aiba acces la el intrucat acesta isi ridica permanent sigur
bariere pentru a se exclude din el. Planta si animalul sust incluse deschisului , pe cand omul
nu este facut sa intre in deschis datorita nivelului sau de constiinta. Animalele sunt in lume,
insa omul sta in fata acesteia observandu-o. Pana cand omul nu va constientiza acest lucru
nu-l va ajunge pe Dumnezeu.
Omul a transformat Natura in comoditate, astfel s-a indepartat de Deschis chiar
daca vointa sa este mai mare decat a unui animal sau a unei plante. Folosind tehnologii pentru
a-si structura viata creeaza dezordine si nu ordine. Cu cat tehnologia avanseaza mai mult cu
atat omul este indepartat de Natura. Metaforic vorbind suntem in intuneric, lumea ramanane
un loc nesacru de care zeii s-au indepartat. Tehnologia face sa fie si mai greu de atins abisul.
Omul ignora in mod voit lucrurile atunci cand acestea reprezinta o abatere de la
planurile sale, omul acapareaza lumea inchizand astfel deschisul, vrand sa fie ocotit.
Pamantul si atmosfera devin materii prime, la fel ca si omul, avand toate menirea de a realiza
scopurile omului. Construindu-si o lume obiect cu ajutorul tehnologiei, omul isi blocheaza
astfel accesul la Deschis.
Heidegger ne introduce in logica inimii lui Pascal, pe care o argumenteaza prin
ideea ca sentimentele sunt mai presus de ratiune. In interioritate inimii sale omul este capabil
sa daruiasca iubire atat stramosilor cat si celor ce stau sa vina. Oamenii ar trebui sa asculte ce
doreste interiorul lor si nu ce-si doresc ei. Oamenii vor cunoaste Deschisul doar privind in
interior si folosindu-si inima. Astfel insasi lipsa de ocrotire este cea care adaposteste, iar

rastunarea constiintei este o reinteriorizare.

Doar cei care stapanesc interiorizarea, pot cuteza cu adevarat, iar cei care cuteaza nu
doar vorbesc, ei folosesc limbajul. Omul articuleaza natura prin propriul sau limbaj. Cantecul
nu are un alt motiv, nu este folosit pentru a produce ceva, nu ia nimic, nu ofera nimic,
cantecul deschide spatiul interior. A canta inseamna inseamna existenta. Cei inzestrati cu o
sporita cutezanta sunt poetii, insa acei poeti care sunt mai cutezatori decat viata insasi.
Heidegger concluzioneaza ca Holderin nu a fost un poet intr-un timp sarac, ci un inainte
mergator, tocmai de aceea nici un alt poet al acestor vremuri nu-l poate intrece. Poezia sa
este suspendata in timp. Rilke este un poet al timpurilor sarace, isi cantul spre destinul
poetului care se gaseste in noaptea lumii, doar creatia sa raspunzand la intrebarea la ce bun
poeti.
2.

Desenul a fost mereu cel mai bun prieten al meu. Niciodata nu am considerat ca

desenez frumos, ci din contra am vazut mereu greselile desenelor mele. Personajele mele
fie erau nesimetrice fie din punct de vedere anatomic erau adevarate catastrofe. Ochii erau
mereu prea mari, mainile cu prea multe sau prea putine degete, niciodata perfecte. Cu poatea
acestea desenul a fost activitatea mea preferata. Primele mele amintiri cu mine sunt din
perioada in care stateam singura acasa, momentul meu preferat fiind cand toata lumea pleca
iar eu ramaneam singura si pictam. Mereu mi-a placut sa pictez singura. Desenam pe orice,
cu orice chiar daca stiam ca nu e bine ca mazgalesc peretii cu rujul mamei nu puteam sa ma
abtim. Toate acestea se intamplau cand aveam 4-5 ani, apoi a inceput scoala, apoi liceul,
facultatea, serviciul si n-am mai avut timp sa pictez.
La 21 de ani terminam facultatea de limbi straine, eram interpret autorizat pentru
greaca si spaniola si lucram la Monitorul Oficial cand am inceput sa simt ca m-am indepartat
foarte mult de ceva, dar nu-mi era foarte clar de ce anume. Treptat lucruri care-mi pareau
normale au inceput sa-mi para aberante. Tot ce aveam a inceput sa-mi para inutil, chiar daca
inainte mi se parea important. Dupa o interventie chirurgicala care m-a tinut vreo 2 luni in
pat, timp in care am avut ragaz sa gandesc si am luat decizia sa fac altceva. Nu mi-a fost
foarte clar ce sa fac, insa am renuntat la servici si la masteratul la care eram studenta pentru
un part-time la o gradinita si voluntariat in spitalul fundeni. Am inceput sa fac diferite cursuri
de la dans si ateliere de facut bijuterii la reiki, yoga, tai chi, qi gong, channeling si altele.
La 24 de ani am decis sa fac facultatea de arte, spre surprinderea mea am intrat si am
si absolvit. Uneori cand pictez simt ceva ce nu pot compara cu altceva simtit, este o simtire.
Nu stiu ce inseamna sa fii artist, sau cum simt altii atunci cand deseneaza, picteaza,

sculpteaza sau fotografieaza, stiu doar ce simt eu. Nu stiu daca pot fi considerata artist sau nu,
avand in vedere atat ca m-am dedicat tarziu studiului artelor plastice cat si faptul ca inca nu
am in mesaj de transmis foarte bine conturat.
Am cunoscut multi oameni, fiecare special in felul sau, diferiti poate doar de nivelul
de constiinta. Cred ca omul sfinteste locul si nu invers. Unii avem sansa sa fim artisti altii
nu. Sunt si nu sunt acelasi om de acum 7ani, experientele prin care am trecut ma fac sa cred
ca nu conteaza daca esti artist, medic, profesor, functionar, infirmier sau preot ceea ce
conteaza este cat de mult simti.
Intradevar, meseria de artist necesita ceva. E nevoie de o doza de ceva pentru a
putea lua constient aceasta decizie. Fie ca alegi sa scrii poezie sau sa dai cu dalta intr-un
bolovan este nevoie de ceva pentru a-ti asuma acest drum. De multe ori sa fii artist
inseamna sa te simti lasat la marginea lucrurilor, sa trebuiasca sa faci fata ideilor
preconcepute despre arta si incertitudinii unui viitor care nu pare sa prezinte prea multe sanse.
Viata de artist are putine legaturi cu viata reala a altora. Cand esti artist te pui pe tine
in tot ce faci, te expui exact asa cum esti tu, ce faci este sincer si pur. Nu cred ca exista o alta
meserie care sa-l aduca pe cel care o face atat de gol in fata altora. Putini inteleg arta cu
adevarat, chiar daca te afli in mijlocul ei, chiar daca ii dedici totul, mereu te face sa te simti
mic si nestiutor.
Oamenii te privesc altfel cand le spui ca esti artist exista persoane care te considera
nebun, incapabil sa faci altceva, iresponsabil, depravat sau persoane care au impresia ca esti
superior. In realitate nici unii, nici altii nu au dreptate. Pana nu experimentezi singur aceasta
perspectiva a vietii, perspectiva celui care creeaza arta, nu ai cum sa intelegi un artist, cu atat
mai putin un artist contemporan.
Oamenii sunt reticenti, fiecare are propria sa parere despre ce reprezinta arta si
frumosul, sunt obisnuiti sau vada peisaje nu performanceuri. Considera arta ceva de
suprafata, se limiteaza la imagine si nu la continut. Nu stiu cine ar putea fi invinuit pentru
incapacitatea unora de a vedea dincolo, de a intelege ce a vrut sa spuna un poet sau ce doreste
sa transmita un spectacol de dans contemporan. Poate este vinovat sistemul in care traiesc
pentru ca i-a indepartat atat de mult de a simti si a fi si i-a intreptat catre a avea, sau
poate este vina lor ca nu vor mai mult, ca nu sunt curiosi sa inteleaga lucruri pe care nu le
inteleg. Cei care nu inteleg arta nu sunt inferiori, nu cred ca un corporatist care munceste
uneori paisprezece ore pe zi pentru ca are doi copii de hranit este mai prejos unui pictor sau
unui poet. Vinovat este uneori chiar si artistul pentru incapacitatea lui de a transmite, nu doar
sistemul care incearca superficial sa dea un sens lucrurilor sau corporatistul pentru ca este

ignorant.
Am cunoscut artisti care se cred speciali, curajosi, altfel decat restul lumii, artisti care
din punct de vedere plastic nu aduc nimic nou, care nu au nimic de spus pentru ca inca nu au
ajuns sa simta si artisti modesti care mi s-au parut extraordinari. Nu cred ca este nevoie doar
de o diploma pentru a fi artist, este nevoie de mult mai mult. Este foarte greu de conturat ce
anume defineste un artist adevarat, pentru ca scoala de arte te invata sa cauti compozitii si
cromatici perfecte insa arta este mai mult decat atat.
O adevarata opera de arta trebuie sa trezeasca o anumita stare atat intr-un ochi avizat
cat si intr-unul neavizat. Trebuie sa transmita un mesaj subtil oricui o priveste. Oricine
priveste Leda lui Brancusi simte mesajul, chiar daca nu-l poate descifra. Fie ca o considera
sublima sau banala, la nivel subtil mesajul este transmis. Valoarea unei opera de arta nu
consta in pretul ei, acesta este o cifra pusa de artist, curator, galerist sau de catre oricine o
vinde, adevarata ei valoare sta in mesajul subtil pe care-l trasmite. Personal cred ca un artist
adevarat trebuie intai sa ajunga la o anumita intelegere a lucrurilor, la o anumita simtire,
trebuie sa intuiasca esenta si apoi sa o transpuna, in lut, in cuvinte, in culori sau intr-un act
performativ. Probabil o capodopera care atinge esenta lucrurilor se va simti singura si
neinteleasa in fata unui public neavizat, insa nimeni niciodata nu-i va putea contesta valoarea.
Este insuficient sa ai doar o diploma de specialitate, un CV impresionant si lucrari
vandute pentru a fi considerat cu adevarat artist. Arta este una dintre legaturile pe care fizicul
le are cu tot ceea ce nu este fizic, este legatura dintre aparenta (imagine) si esenta, dintre om
si divin. Este forma cea mai pura prin care se pot exprima cei care intuiesc esenta lucrurilor,
aducand astfel oglindiri ale acesteia in planul fizic. Poti sa creezi lucruri frumoase, pretioase,
vandabile, poti sa faci compozitii si perspective perfecte, sa respecti canoanele cromatice,
insa mesajul tau nu este unul incarcat de esenta, mesajul tau poate fi doar text lipsit de
corespondent metafizic.
Inca nu am ajuns la un nivel profund de intelegere a lucrurilor, deseori cand cred ca
am inteles ceva imi dau seama ca nu sunt decat farame dintr-un tot cu mult mai mare. Sunt
artist cu diploma si cu CV insa inca nu am ajuns atat de aproape de esenta lucrurilor pentru a
putea considera ca ceea ce fac este mai mult decat ceea ce este. Pictez cum simt, intr-un mod
egoist nu tin cont aproape niciodata de ce-mi spune profesorul, nu pentru ca i-as putea
contesta sfatul, ci pentru simplu fapt ca eu inca nu simt precum el. Este simplu sa vezi care
este trendul sau sa calculezi proportiile de aur, sa controlezi culorile, insa daca nu pictez
cum simt, as minti pe panza, iar acest lucru este inacceptabil.