CONTRASTE ÎN PICTURĂ

1. Contrastul culorii în sine: apare prin alăturarea unor culori curate. De

exemplu Roşu lângă Albastru. Acest contrast exprimă bucurie, optimism,
viaţă.

2. Contrastul deschis-închis: se obţine prin alăturarea unor culori cu

luminozităţi diferite. Sugerează şi unele efecte impresive – de aproape, de
greu – de culori închise; de departe, uşor – de culori deschise.

3. Contrastul de cantitate: rezultă din alăturarea unor culori strălucitoare

(saturate) şi culori tulburi (stinse) dar saturate. Contrastul este evident în
funcţie de gradul egal de saturaţie. Ca şi contrastul de clar – obscur el este
de fapt un efect al luminozităţii diferite a culorilor.
4. Contrastul de calitate: se obţine prin alăturarea unor culori care acoperă
suprafeţe de mărimi diferite. Prin noţiunea de calitate a unei culori se
înţelege gradul ei de saturaţie (de puritate). Contrast de calitate numim
raportul dintre culorile saturate, strălucitoare, faţă de culorile mate şi
tulburi.

5. Contrastul complementar: rezultă din alăturarea culorilor

complementare perechi. Numim culori complementare două
culori care prin amestec fizic dau un gri închis perfect(o nuanţă
murdară, maro-ul). Condiţia este ca una dintre ele să fie
primară (roşu, galben, albastru), iar cealaltă secundară
(oranj, verde, violet).
6. Contrastul cald – rece: apare atunci când se alătură culorile calde cu cele
reci; efectul lui este maxim, de şoc. Culorile calde sunt roşu, oranj, galben,
iar culorile reci: violet, albastru, verde. Oranj este cea mai caldă culoare
pentru că este rezultatul amestecului între două culori calde: Roşu şi Galben.

7. Contrastul simultan şi succesiv: se manifestă atunci când o culoare curată

reclamă fiziologic culoarea ei complementară. Aceasta se bazează pe legea
complementarităţii. Fiecare culoare pură solicită complementara ei; dacă
aceasta lipseşte, atunci ochiul nostru produce, ca o compensaţie, senzaţia de
culoare complementară.
 CONTRASTUL COMPLEMENTAR

ROSU –VERDE
GALBEN-VIOLET
ALBASTRU-PORTOCALIU

Nicolae Tonitza – Fata padurarului

(Lucrarea se afla in colecția Muzeului Național de Arta al României)
Nicolae Tonitza (n. 13 aprilie 1886[1], Bârlad - d. 26 februarie 1940, București)
a fost un pictor și grafician român, interpret al "tristețelor luxuriant colorate"
și al unor sincere simțăminte de revoltă mocnită și îndelung resemnată.
Fata pădurarului este una dintre cele mai populare picturi ale lui Nicolae Tonitza,
realizată în anii 1924-1926, într-o perioadă în care artistul explora plin de simpatie
universul copilăriei, proiectând asupra copiiilor propriile stări de spirit. Ca în toate
portretele lui Tonitza, ochii constituie centrul de interes: deşi îndreptată spre
pictor, privirea lor pare întoarsă spre sine, adâncită contemplativ-melancolic, într-
o lume interioară inaccesibilă.
Departe de orice redare fotografică, Fata pădurarului mizează pe contrastul între
roşul rochiei şi verdele frunzelor de stejar, punctate ici şi colo de tuşe de albastru
şi oranj. Cele două frunze care coboară pe gulerul rochiei fac vizibilă trecerea de la
planul apropiat la cel îndepărtat şi sparg decorativismul fundalului.
LUCRARI CELEBRE – CONTRAST COMPLEMENTAR

Edvard Munch - Strigătul

Van Gogh – Interior

 Ștefan Luchian – Garoafe

Van Gogh – Noapte înstelată