ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE BUSINESS ȘI TURISM

TEATRU
”Lumea este un teatru, dar și teatrul
este o lume”
(Anonim)

Absolvent:
Ghiță Elena-Lorena

BUCUREŞTI
2017
 CUPRINS

Introducere ....................................................................................................................................... 3
Influența teatrului - descriere personală ............................................................................... 4
O scurtă istorie a teatrului ......................................................................................................... 5
Istoria teatrului românesc .......................................................................................................... 7
Teatrul de comedie versus teatrul dramatic ......................................................................... 9
Concluzii........................................................................................................................................... 12
Bibliografie ...................................................................................................................................... 13

-2-
 INTRODUCERE

Ce înseamnă în definitiv teatrul pentru fiecare?

Teatrul își are propria istorie, dar este pe punctul de a se transforma în altceva, deoarece
actorii nu mai sunt apreciați la adevărata lor valoare, evoluția este într-o continuă schimbare, fapt
pentru care și oamenii zilei de astăzi se adaptează în funcție de schimbări.
Nu am putut găsi autorul dar replica este foarte înțeleaptă : ”Lumea este un teatru, dar și
teatrul este o lume”. Cred cu tărie în acest citat întrucât viața fiecărei persoane este oricum ca o
piesă de teatru, fiecare își joacă propriul rol în viață, prea procupat cu viața altora. Atunci vine
întrebarea ” De ce mai mergem încă la teatru?” sau ”De ce mai există o astfel de ocupație?”.
De ce, dacă noi jucăm în mod natural niște roluri, avem nevoie de teatru? În special,
pentru a crea o oglindă socială, un mymesis o reflectare care reproduce exact sau caricaturizează
societatea, care ne permite să înțelegem mai bine imperfecțiunile sale: acest rol politic era mai
evident în Grecia Antică (Pacea lui Aristofan de exemplu).
Teatrul (greaca veche: theatron) este o formă de colaborare de artă fină, care folosește
interpreți (de obicei actori) care joacă în direct un eveniment real sau imaginar în fața unui public
într-un loc specific, de cele mai multe ori pe o scenă.
Teatrul poate însemna fie arta, fie clădirea în care se desfășoară spectacolele de teatru. În
sens figurat, teatru reprezintă un loc în care se desfășoară o acțiune importantă. De exemplu:
teatrul unei operațiuni (militare).
Teatrul, în principiu este un concept atât de simplu şi totuşi atât de greu de definit. Pentru
fiecare dintre noi teatrul are o altă valoare, poate fi o simplă clădire, o instituţie, un om, o scenă,
o formă de artă, un abis sau un apogeu. Teatru este viaţă expusă într-o vitrină. Şi se-ntâmplă de
multe ori să nu ne placă ce vedem, chiar dacă suntem noi acolo. Ne este atât de frică de gândurile
noastre spuse făţiş, ne este frică de imaginea noastră pură, adevărată, neretuşată. Probabil din
această cauză ne raportăm la modelele din advertising şi încercăm să atingem nişte realităţi
utopice prin refugiul în consumerism. Ne cumpărăm fericirea, imaginea, viaţa ideală (citat
Teatrul ”Luceafărul”, Chișinău).
Teatrul înseamnă o călătorie pe drumul: autor-text-regizor-actor-scenă-public.

-3-
 Influența teatrului - descriere personală

Personal, ca un individ ce nu a prestat servicii sau nu a experimentat viața de teatru,

teatrul reprezintă un film mult mai bun sau o carte ce își face apariția chiar în fața ochilor,
deoarece este mult mai real, transmite emoții și uneori chiar interacționează cu publicul. Pe acea
scenă urcă și fac performanță niște oameni, cărora le simți trăirile și pasiunea în timp ce
interpretează un rol.
Nu am mai fost în fața unei scene de ceva vreme, la o piesă de teatru. Nu din lipsă
financiară sau de interes, ci din lipsă de timp și companie. Obișnuiam să îmi petrec timpul într-o
astfel de atmosferă alături de persoanele dragi și într-o oarecare măsura m-au influențat piesele
de teatru vizionate. Au adus la suprafața pasiunea mea de actorie, de citit și o stare îmbunătățită a
mentalității. Teatrul este o artă care în acest secol cam agonizează. Puțini tineri mai merg în ziua
de azi la o piesă de teatru. Preferă să meargă la un film, deoarece li se pare că teatrul este mult
prea complex. Teatrul este mult diferit de film sau de o carte, deoarece atunci cand este o scenă
cu suspans sau un moment comic, sala reacționează, trăiește piesa odată cu actorii. El provoacă
publicul să se implice la experiență, atât mintal cât și emotiv. Astfel se aduc în prim plan
reflecții, trăiri și idei. Există o comunicare strânsă între actori și public.
Aparținând generației anilor 95, și făcând o comparație cu mentalitatea celor de azi, pot
spune că mă încadrez în categoria celor care sunt încă influențați de puterea actului actoricesc
teatral. "Teatrul este pentru mine o tentativă de a trăi viaţa pe care n-o trăiesc", cum a precizat și
marele regizor, George Banu, pot spune ca același sentiment mă cuprinde când cineva îmi
adresează marea întrebare: ”Ce înseamnă teatrul pentru tine?”.
Nu aparțin domeniului, nu ajut teatru decât prin simpla vizionare și înțelegere a marii arte
pe care o reprezintă, însă sunt o mare fană ce se interpune în rolurile interpretate de actori și
trăiește odată cu aceștia povestea, imaginându-mi cum ar fi fost viața mea în situațiile prezentate
și cât de corecte ar fi fost alegerile mele. Aplic și în viața cotidiană multe aspecte actoricești, am
reușit să îmi controlez emoțiile, practic devenind mult mai conștientă de ceea ce se întâmplă în
realitate și reacționez mai bine la diferite aspecte ale vieții. Am dobândit o calmitate și un control
asupra propriei existențe.

-4-
 O scurtă istorie a teatrului

Teatrul a fost înconjurat de ceea ce pare a fi pentru totdeauna sau cel puțin la fel de
aproape de cât putem urmări în societate. Cuvântul ”teatru” în sine înseamnă un loc pentru a
vedea, de obicei, o clădire în care se dă o performanță dramatică, dar teatrul este mult mai mult
decât atât. Teatrul este mai mult decât o clădire, este povestirea unor povești și prezentarea unui
spectacol. Această formă transformă un grup de oameni într-o audiență și îi aduce pe oameni
împreună prin artele spectacolului.

Când te gândești la rădăcinile istorice ale teatrului, de multe ori te duce gândul direct la
Grecia Antică și în amfiteatrele sale, fapt pentru care ai avea dreptate să presupui că totul a
început de aici, așa că este primul teatru înregistrat în Europa, datând din 600 î.H. . Dar asta ar
pune teatrul într-o cutie și este mult prea mare pentru asta. Se poate spune că teatrul poate fi datat
până la 8500 î.H. . Având în vedere dansul tribal și ritualurile religioase, teatrul, în funcție de
modul în care îl definiți, merge mână în mână cu societatea, deoarece a fost întotdeauna o parte a
vieții de exprimare și interpretare într-un fel sau altul.

Deși teatrul a fost întotdeauna o parte a culturii umane într-o formă sau alta, de exemplu
egiptenii atinci au dat dovadă de semne atât de mari că sunt foarte implicați în teatru și în
spectacol, dar mulți cred că în realitate grecii antici au format modul în care ne gândim asupra
teatrul de astăzi, în ciuda începuturilor sale care datează de peste 2500 de ani. Înregistrările
declară că a început cu un festival religios, la fel ca istoria din fața lor, în care au onorat pe zeul
Dionysus (Dumnezeul vinului și fertilității). Dionisienii au dezvoltat forma mai structurată a
dramei de care suntem influențați astăzi, prin dans, forme libere de exprimare și cântări.

O mulțime de influențe din partea grecilor sunt încă în jurul valorii de astăzi, cum ar fi
măștile pe care le foloseau pentru a arăta emoții și caracter, care sunt adesea folosite ca simbol al
teatrului. Aceste măști au fost introduse de Thespis însuși, un poet care a câștigat un concurs de
joc dramatic, iar actorii de astăzi sunt adesea numiți după spiritele grecilor. Tragediile au fost
forțele lor, și au fost folosite dupa diversele povești despre miturile grecești, multe dintre ele

-5-
interpretate și apreciate până în ziua de astăzi. De asemenea, romanii au fost inspirați de teatrul
grec și, la fel ca și aceștia, l-au schimbat pentru a se potrivi cu ei. Au scris piese grecești în latină
și comedii astăzi încă întâlnite. Teatrul roman a avut o mulțime de concurență, ceea ce era
cunoscut de 300 de ani. Și execuțiile publice interesante care au avut loc, așa că din aceasta a
venit nevoia de a fi mai măreț și mai îndrăzneț teatrul roman, astfel a fost neceasar crearea unor
teatre publice vaste și impresionante, din care în următoarele două secole romanul a construit
aproximativ 125 ca număr.

În ciuda protestelor teatrului pe care l-au adus creștinii și a închiderii teatrelor și a

luptelor, teatrul a înviat din nou cu piese religioase (deși le-a luat 1000 de ani pentru a reveni pe
drumul cel bun). Teatrul s-a extins în întreaga lume, actorii profesioniști ajungând în cele din
urmă să se întoarcă, iar teatrele să se deschidă peste tot, începând încet, dar cu siguranță
începând cu spor.

Anii '50, în Anglia s-a format o imagine a ceea ce a reprezentat astăzi o mare parte a
teatrului, ce se întâmpla cu Shakespeare pe scena și cu nașterea Teatrului Globe. Cu toate marile
piese pe care Shakespeare le-a creat, teatrul nu a continuat fără sughițuri și obstacole, închideri și
redeschideri, femeilor le-a fost permis să joace într-o perioadă târzie, clasa de mijloc dominantă
ca audiență de bărbați și de noile stiluri introduse, fie în piesa însăși, fie în costume și seturi.

Teatrul are o influență și este influențat de întreaga istorie și de istoria teatrului. Tot ce s-
a întâmplat în istoria sa de a ajunge aici și a supraviețui tulburărilor sale a făcut ceea ce
reprezintă în ziele de astăzi. Acum este o parte mai mare a culturii noastre ca niciodată,
mulțumită tuturor celor care au venit înainte de ea și este mai accesibilă decât înainte. Se speră că
va continua să crească și să se dezvolte însă în ziua de azi, teatrul a pierdut mult teren în
avantajul cinematografiei, însă generațiile mai în vârstă încă își amintesc despre fascinația
teatrului. Generațiile mai tinere, deși mai puțin dornice de a viziona un spectacol, pășesc timid în
lumea actorilor, împinși pe la spate sau nu. Și cu siguranță va fi întotdeauna în jur.

-6-
 Istoria teatrului românesc

Încă din vremuri imemoriale, locuitorii pământului românesc de astăzi au simțit

necesitatea jocului teatral practicând obiceiuri și rituri în ale căror forme de manifestare colectivă
deslușim elemente cu un evident caracter spectacular . Aceste manifestări – cuprinse în ceea ce
Mircea Eliade denumea ,,tradiție folclorică“ și dintre care unele au răzbătut până în viața
contemporană a țăranului român – erau menite să determine , prin procedee de natură magică ,
fertilitatea pământului (,,paparudele“ , ,,caloianul“ , ,,drăgaică“ ) , să contribuie la îmbelșugarea
traiului zilnic , să consemneze momente calendaristice sau ciclul evenimențial al vieții și al
morții ( ,, brezaia ” , ,, cucii ” , ,,calusarii”, ,, unchieșii ” ). Acestor practici li s-au suprapus în
antichitate manifestările cu caracter spectacular ale autohtonilor geto – daci , cele apărute pe
țărmul Mării Negre prin intermediul coloniilor grecești , precum și cele aduse de coloniștii
români în Dacia ; în secolele ÎI – VII ele au căpătat trăsăturile specifice noii spiritualități
românești atunci născute , fiind îmbogățite apoi cu adaosuri laice și religioase medievale , pentru
a fi sintetizate treptat în așa numitele producții folclorice cu caracter teatral care aveau să devină
în secolele XVIII – XIX elemente formative ale fenomenului teatral național cult .
Cea mai veche încercare dramaturgică originală cunoscută până astăzi este cuprinsă într-o
scriere anonimă (aparținând poate lui Samuil Vulcan), descoperită de Nicolae Densușianu în
bibliotecă Episcopiei române din Oradea, datând probabil din anii 1778 – 1780 și intitulată
”Occisio Gregorii în Moldavia Vodae tragedice expressa” (Uciderea lui Grigore Vodă în
Moldova exprimată în formă de tragedie).
Din primii ani ai secolului al XIX – lea există în Moldova cele trei scene pentru teatrul
de păpuși ale lui Costache Conachi, intitulate: ”Giudecata femeilor”, ”Amoriul și Comedie
banului”, ”Constantin Cântă”. Această din urmă, scrisă în colaborare cu Niculae Dimachi și
Dumitrache Beldiman vădește certele înclinații pentru dramaturgie ale autorilor dar și
neîmplinirea lor .
Principală contribuție la dezvoltarea dramaturgiei originale o aduce Vasile Alecsandri
(1821 – 1890), personalitate complexă și reprezentativă a culturii naționale : poet, prozator,
memorialist și dramaturg, animator de viață literară și teatrală .
Format în spiritul culturii franceze, el și-a încercat cariera de dramaturg prin prelucrarea
unor teme din literatura ”pariziană” a vremii, găsindu-și însă în curând tonul original . Începutul

-7-
îl constituie ”Iorgu de la Sadagura” (1844) și ”Iașii în carnaval” (1845). Ambele lucrări,
împreună cu ”Piatră din casă” (1847) și ”O nuntă țărănească” (1848) constituie ceea ce am putea
numi prima fază de creație a lui Alecsandri în domeniul comediei.
Momentul afirmării dramei istorice în teatrul românesc îl datorăm ilustrului cărturar
Bogdan Petriceicu Hașdeu (1838 – 1907). După ce contribuise prin numeroase articole la
îndrumarea teatrului, pledând pentru un repertoriu original, pentru sinceritate și firesc în
interpretarea scenică, el elaborează drama ”Domniță Ruxandra” și tragedia ”Răposatul
postelnic”, exerciții teatrale fără valori deosebite. Le urma însă în 1867 poemul dramatic Răzvan
și Vidră, rod al maturizării artistice, al acumulărilor importante la care ajunseseră cercetările sale
istorice .
În dezvoltarea dramaturgiei autohtone românești din perioadă 1877 – 1918 ne apare
dominată de trei personalități marcante : Ion Luca Caragiale , Alexandru Davila și Barbu
Delavrancea .
Ion Luca Caragiale (1852 – 1912) este considerat alături de Mihai Eminescu și Ion
Creangă , unul dintre cei mai de seamă scriitori români. Valoarea operei sale rezultă , desigur ,
din ansamblul ei (teatru , proză , teorie și critică) dar , fără îndoială , în acest ansamblu
predomina literatură dramatică .
A două vârstă a comediei se manifestă sub condeiul noului val de dramaturgi apărut pe la
mijlocul deceniului VII: Paul Everac (”Viață ca un vagon” – 1973, ”Un fluture pe lampă” –
1972, ”Ordinatorul” – 1980); ”Suto Andras” (Formidabilul Ghedeon – 1967); Dorel Dorian
(”Ninge la Ecuator” – 1964, ”Corigență la dragoste” – 1967); Valentin Munteanu (”Hotel
,,Zodia Gemenilor” ”- 1975) ; Ion Baiesu (”Preșul” – 1972); Mihai Ispirescu (”Concediu
nelimitat” – 1978; ”Trăsură la scară” – 1983 ); Tudor Popescu (”Paradis de ocazie” – 1979,
”Concurs de frumusețe” -1979, ”Milionarul sărac” – 1983, ”Hoțul de sentimente” – 1988).
Pretutindeni, teatrul românesc – care i-a dăruit artei universale pe Ion Luca Caragiale și
pe Eugen Ionescu, pe Matei Millo, pe Grigore Manolescu, pe Aristizza Romanescu și pe Nottara,
pe Măria Ventura și pe Elvira Popescu, pe Radu Beligan și pe Ștefan Iordache, pe Ion Sava și pe
Liviu Ciulei, pe Andrei Șerban și pe Silviu Purcărete, că să ne limităm numai la cele mai
răsunătoare nume – contribuie și va contribui neîncetat, cu sinceritate și ardență creatoare, la
continuă dezvoltare a relațiilor teatrale internaționale, la cunoașterea reciprocă a slujitorilor
scenei, exprimând o vocație tradițională .

-8-
 Teatrul de comedie versus teatrul tragic (comic-sentimental)

Teatrul, la fel ca toate celelalte distracții, își are moda și prejudecățile: și când s-au săturat
de excelența sa, omenirea începe să greșească a confunda schimbarea cu îmbunătățirea. De
câțiva ani, tragedia a fost distracția care domina; Dar, de ceva timp, s-a dat drumul în întregime
la comedie, iar eforturile cele mai bune sunt acum exercitate in aceste tipuri mai ușoare de
compoziție. Trenul pompos, fraza umflată și furia nenaturală sunt deplasate pentru acel portret
natural al nebuniei și al fragilității umane, dintre care toți sunt judecători, pentru că toți se cred
apți pentru imagine.
Dar, ca în descrierea naturii, teatrul este prezentat cu o față dublă, fie de bucurie, fie de
tristețe, scriitorii noștri moderni se găsesc la o pierdere pe care trebuie să o ascundă pentru că
fiecare copiază unul de la celălalt; Și este acum dezbătută întrebarea dacă expoziția de suferință
umană ar putea să ofere minții mai multă distracție decât cea a absurdului uman?
Comedia este definită de Aristotel ca fiind o imagine a fragilităților părții inferioare a
omenirii, pentru a o deosebi de tragedia, care este o expoziție a nenorocirilor celor mari. Atunci
când comedia se înalță pentru a produce personajele prinților sau generalilor pe scenă, este în
afara plimbărilor, deoarece viața scăzută și viața mijlocie sunt în întregime obiectul ei. Prin
urmare, întrebarea principală este dacă, în descrierea vieții joase sau medii, o expoziție a
nebunilor ei nu este preferabilă unui detaliu al calamităților sale? Sau, cu alte cuvinte, care
merită preferința, - comedia sentimentală este atât de mult la modă în prezent, sau râsul, și chiar
comedia scăzută, care pare să fi fost ultima dată expusă de Vanbrugh și Cibber?
Dacă aplicăm regula marilor critici, toți marii maeștrii ai artei dramatice au doar o opinie.
Predicarea lor este că, pe măsură ce tragedia afișează calamitățile marii, comedia ar trebui să ne
facă să râdem de râsul nostru, prezentând în mod ridicol nebuniile din partea inferioară a
omenirii. Boileau, unul dintre cei mai buni critici moderni, afirmă că stilul comediei nu va
admite o primejdie tragică
Nici această regulă nu are cea mai puternică temelie în natură, deoarece distrugerile averii
nu ne afectează în niciun fel atât de puternic precum calamitățile firii omenești. Când o tragedie
ne arată un om grozav căzut de la înălțimea lui și ne confruntăm cu dorința și adversitatea lui,
simțim situația lui în același mod pe care noi îl simțim pe el însuși și mila noastră crește
proporțional cu înălțimea de la care a căzut. Dimpotrivă, nu simțim atât de puternic cum un om

-9-
născut în circumstanțe mai umile și cu întâmpinarea primejdiei accidentale favorabile: așa că, în
timp ce ne topim pentru după ceva trist, cu greu ne dăruim jumătate pensiunii cerșetorului care
ne apasă pe stradă. Unul are milă, celălalt dispreț. Dificultatea, prin urmare, este obiectul adecvat
al tragediei, deoarece marele excită mila noastră prin căderea lor; Dar nu în mod egal cu
comedia, deoarece actorii angajați în ea sunt inițial atât de puternici, că se scufundă foarte puțin
din căderea lor.
De la prima origine a scenei, tragedia și comedia au rulat în canale distincte și niciodată
nu au atins până târziu provinciile unii cu alții. Terence, care pare să fi făcut cele mai apropiate
abordări, se oprește mereu în mod judicios înainte de a ajunge la patetic; Toți ceilalți scriitori de
benzi desenate din antichitate urmăresc doar să facă nebunie sau mai mult ridicol, dar niciodată
să-și înalțe personajele în pompierii ciudați sau să facă ceea ce Voltaire numește cu umor
tragedia comerciantului.
Totuși, în ciuda acestei greutăți a criticilor și a practicii universale a veacurilor, a fost
introdusă o nouă specie de compoziție dramatică sub numele de comedie sentimentală, în care
sunt expuse virtuțile vieții private, mai degrabă decât viciile expuse; Iar necazurile, mai degrabă
decât greșelile omenirii, ne fac interesul pentru piesă. Aceste comedii au avut mult succes, poate
de la noutatea lor, dar și de la umorul lor măgulitor în favoarea preferată. În aceste piese aproape
toate personajele sunt bune și extrem de generoase; Aceștia sunt destul de bogați în bani; Și deși
au nevoie de umor, există și au o abundență de sentimente și sentimente. Dacă se întâmplă să
aibă greșeli sau slăbiciuni, spectatorul este învățat nu numai să ierte, ci să-i aplaude, ținând
seama de bunătatea inimilor lor; Astfel încât nebunia, în loc să fie ridiculizată, este lăudată, iar
comedia vizează atingerea pasiunilor noastre fără puterea de a fi cu adevărat patetică. În acest
mod, este foarte probabil să pierdem o scenă mare de divertisment pe scenă; Pentru că în timp ce
poetul comic invadează provincia muzei tragice, el își lasă sora ei minunată destul de neglijată.
Cu toate acestea, Voltaire nu este deloc îngrijorat, deoarece își măsoară faima prin profiturile
sale.
Dar se va spune că teatrul este format pentru a amuza omenirea și că ea contează puțin,
dacă se răspunde la acest scop, prin ce se obține. Dacă omenirea găsește plăcere să plângă la
comedie, ar fi crud să-i îngrădești în această situație sau în orice altă plăcere nevinovată. Dacă
aceste piese sunt negate de numele de comedii, totuși să le numiți prin orice alt nume și, dacă

- 10 -
sunt încântătoare, ele sunt bune. Succesul lor, se va spune, este un semn al meritului lor, și ne
limităm doar la fericirea noastră de a ne nega o intrare în amuzament.
Aceste obiecții, totuși, sunt mai degrabă sceptice decât solide. Este adevărat că distracția
este un obiect mare al teatrului și se va permite ca aceste piese sentimentale să ne amuze adesea;
Dar întrebarea este dacă adevărata comedie nu ne va mai amuza? Dacă un personaj susținut de-a
lungul unei piese, cu ridiculizarea lui care încă mai participă, nu ne-ar da mai multă plăcere decât
această specie de tragedie ciudată, care este doar aplaudată pentru că este nouă?
Dar există un argument în favoarea comediei sentimentale, care o va ține pe scenă, în
ciuda a ceea ce se poate spune împotriva ei. Este, din toate celelalte, cel mai ușor de scris. Aceste
abilități care pot ciocni un roman sunt pe deplin suficiente pentru a produce o comedie
sentimentală. Este suficient doar să ridici puțin caracterele; Să pună eroul cu o bandă sau să dea
titlul de eroină; Apoi pentru a pune în gura lor un dialog insipid, fără caracter sau umor, pentru a
le da inimii bune, haine foarte fine, pentru a oferi un nou set de scene, a face o scenă patetică sau
două, cu o stropire de conversație melancolică, și nu există nici o îndoială, dar toate doamnele
vor plânge și toți gentlemenii aplaudă.
În prezent, umorul pare să se îndepărteze de pe scenă și se va întâmpla în curând ca
jucătorii noștri de benzi desenate să nu aibă nimic pentru ei, ci doar o haină și un cântec. Depinde
de public dacă vor conduce efectiv acele opere veseli din scenă sau se vor așeza la o piesă atât de
sumbră ca și în ”Cortul întâlnirii”. Nu este ușor să recuperați o artă când a fost pierdută odată; Și
nu va fi decât o pedeapsă dreaptă, că atunci când, prin faptul că suntem prea pretențioși, am
alungat umorul de pe scenă și ar trebui să fim lipsiți de arta râsului.

- 11 -
 Concluzii
Teatrul este cea mai remarcabilă artă a vieții. Este o artă colaborată care combină diferite
persoane într-un singur grup solid în care acestea lucrează împreună armonios pentru a ilustra o
anumită idee, concept sau opere de artă. Teatrul se ocupă de diverse forme de emoții și este de
așteptat cel mai adesea să lase urme sau să stimuleze sentimentele asupra publicului. Mintea
joacă un rol important în teatru, pentru că arta se află în imaginația noastră. Mintea noastră
stimulează multe tipuri diferite de emoții puternice, cum ar fi puterea, furia, bucuria și multe
altele. Aceste sentimente intangibile create de mintea noastră sunt motivul pentru care teatrul
este cea mai notabilă artă a vieții.
Teatrul "nu este nici o carte, nici o lucrare, ci o energie". Teatrul este considerat a fi o
energie deoarece este un act calculat de la început până la sfârșit. O piesă de teatru durează doar
o anumită perioadă de timp. Are un început, un mijloc și un sfârșit. Mai mult, fiecare piesă
teatrală are o concluzie predestinată. Semnificând că audiența este cel mai adesea conștientă de
ceea ce se va întâmpla la sfârșitul piesei, totuși arta este de a le menține focalizate și interesate
până la sfârșitul jocului. În plus, spre deosebire de alte moduri de comunicare, în teatru nu se
poate reveni și să se vadă o anumită scenă. Un act teatral are loc în prezent, are un sfârșit și
devine parte a trecutului nostru.
Este o provocare pentru mintea noastră, pentru că ne face să ne gândim și ne permite să
ne folosim imaginația. În timpul unui act de teatru, suntem proiectați într-o lume de fantezie și
imaginație, o lume care durează doar o anumită perioadă de timp. O perioadă de timp în care se
simte durerea, bucuria, ura sau iubirea. Acest lucru este întărit de contactul direct între actori și
public, stimulând mai multe emoții personale între diferiți indivizi.
În opinia mea, arta teatrului este unul dintre cei mai puternici factori ai vieții. Pentru că
este o energie care eliberează cele mai multe dorințe, sentimente și emoții interioare. O energie
care ne duce într-o călătorie de imaginație. O energie care durează doar o perioadă scurtă de
timp, lăsând în urmă o conștiință care stimulează mintea să aducă realitatea împotriva
imaginației. Din aceste motive și multe altele, teatrul nu este "nici o carte, nici o lucrare, ci o
energie, și în acest sens este singura artă a vieții".

- 12 -
 Bibliografie

1. http://ro.wikipedia.org/ (accesat 19.04.2017)

2. http://www.hetel.ro/index.php/2012/12/6840/ (accesat 21.04.2017)
3. http://moldovenii.md/md/section/354 (accesat 20.04.2017)
4. https://www.tititudorancea.org.ro/z/ion_luca_caragiale_oare_teatrul_este_literatura.htm
(accesat 21.04.2017)
5. http://theatrewashington.org/content/7-reasons-why-theatre-makes-our-lives-better (accesat
21.04.2017)

- 13 -