1Afirmatia lui Titu Maiorescu este una justificata deoarece atunci cand

nu stii sa folosesti chibzuit o resursa aceasta se epuizeaza si tu vei

suporta consecintele .Autorul se refera aici la literatura autohtona si la
faptul ca orice act de cultura trebuie indreptat spre valoare ,orice alta
manifestare nu face dacat sa consume energii ce nu se mai pot recupera .
2 In concluzie la prefata de mai sus eu cred ca autorul isi exprima opinia
faţă de resursele materiale şi spirituale ale unui popor, având ca premisă
faptul că, folosite nefiresc, acestea pot deveni epuizabile şi, în lipsa lor,
ar fi ameninţată însăşi existenţa umană. N-ar trebui irosite resursele, de
aceea, criticul îndeamnă la atentie şi spirit lucid pe toţi contemporanii
săi ca să nu se irosească în direcţia greşită pentru ca astfel ,terminandu-si
resursele sa nu mai poata naste sclipiri de geniu sa nu mai poata crea
adevarate valori.
Studiu O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867

*Cea dintâi lucrare de critică literară a lui Titu Maiorescu, "O cercetare
critică asupra poeziei române de la 1867", conţine "didactic şi limpede estetica
maioresciană, ramasă neschimbată pe toată întinderea activitaţii criticului", după
cum afirmă George Călinescu.
*El impune pentru prima dată un sistem de valori, aducând exemple din
creaţii poetice ce aparţin unor nume de referinţă din literatura universală (Homer,
Horatiu, Shakespeare), dar şi unor scriitori români deveniţi modele pentru scriitorii
epocii junimiste: Alecsandri, Bolintineanu, Alexandrescu.
Acest studiu pune bazele esteticii literare. Aici, Titu Maiorescu defineşte
poezia ca idee manifestată în forma sensibilă.
*Criticul începe prin a stabili faptul că fiecare artă are un material de lucru
(sculptura - lemnul sau piatra, pictura - culoarea, muzica - sunetele), numai poezia
nu are material specific, căci cuvintele sunt destinate comunicării. În versiunea sa,
ceea ce asigură specificitatea unui text poetic nu este structura sa versificată, ci
capacitatea de a transmite sentimente profunde.
*Prima dintre condiţiile materiale cere ca poezia "să deştepte prin cuvintele
ei imagini sensibile în fantezia auditoriului". Unele cuvinte îşi pot pierde însă
valoarea semantică expresivă şi se impune ca ele să fie evitate. Astfel, cuvântul
"eminent" provine de la latinescul "eminens" (înălţare), dar cuvântul s-a degradat,
noţiunea devenind, prin repetata folosire, una banală, prozaică. Maiorescu
sugerează alegerea cuvântului celui mai puţin abstract, care nu şi-a pierdut nota de
sensibilitate.
*Autorul evidentiaza cateva trasaturi caracteristice esentei poeziei si o compara cu
pasiunea:
- Criticarea diminutivelor
- Importanta contrastului
- Folosirea in mod eronat a numelor proprii
- Importanta existentei crescande a suspansului
„ Poezia este un product de lux al vietii intelectuale, une noble inutilité;" ea există
pentru noi datorită faptului că ne poate atrage și interesa prin plăcerea estetică.
Maiorescu stabileşte două condiţii ale artei: cea ideală, prin care înţelege
conţinutul, şi cea materială, prin care denumeşte forma artistică.
După părerea sa, conţinutul trebuie să fie dinamic, tensionat şi cu deznodământ
bine construit, iar forma operei ar trebui să se întemeieze pe cuvinte simple, dar şi
pe un stil elaborat (din care sa nu lipseasca epitetul ornant, metafora, comparatia).

*Pentru Maiorescu, arta, poezia nu trebuie să reproducă fotografic realitatea. Arta

pleacă de la realitate, dar o reprezintă într-un mod propriu, creator.
*Cele două condiţii ale existenţei operei artistice sunt: conţinutul şi forma.
Poezia nu este o cugetare exclusiv stiintifica sau intelectuala, intrucat stiinta nu
poate fi inteleasa de catre oricine, iar poezia isi propune sa fie inteleasa. Asadar,
aceasta se opreste asupra trairilor, „materie inteleasa si interesanta pentru toti”.
Mai mult, poezia poate fi privita ca un „repaos al inteligentei, un liman de adapost”.
Titu Maiorescu afirma ca dusmanul cel mai mare al poeziei este cuvantul, spunand
totodata ca atat stiinta cat si poezia utilizeaza limbajul pentru transmiterea emitator-
receptor, fapt ce pericliteaza identitatea poeziei, riscand sa dispara diferenta dintre
opera stiintifica si poezia.
*El defineste arta literara ca idee manifestata in forma sensibila si face distinctia
intre stiinta (care exprima adevarul) si arta (chemata sa exprime frumosul).
O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867

Maiorescu isi organizeaza expunerea in doua ample sectiuni tratand

despre ceea ce numeste el „conditiunea materiala" si „conditiunea ideala"
a poeziei. Cele dintai consideratii cuprind insa cateva clarificari
fundamentale care indica limpede si mai presus de toate intentia de a fixa
statutul autonom, specific al poeziei si al artei in general: „Poezia, ca
toate artele este chemata sa exprime frumosul; in deosebire de stiinta,
care se ocupa de adevar.

Cea dintai si cea mai mare diferenta intre adevar si frumos este ca
adevarul cuprinde numai idei, pe cand frumosul cuprinde idei
manifestate in materie sensibila."

Fiecare arta isi are materialul sau propriu in care se realizeaza (lemn,
piatra, culori, sunete), o particularitate a poeziei fiind faptul ca ea nu si-l
gaseste in lumea exterioara, fizica sau naturala, cuvintele neinsemnand
pentru ea decat un „organ de comunicare", distinctie cu atat mai
interesanta si mai importanta cu cat confuzia dintre limba si materia
operei literare este mai raspandita si mai persistenta. in realitate, observa
pe buna dreptate Maiorescu, materialul poetic „se cuprinde numai in
constiinta noastra si se compune din imaginile reproduse ce ni le
desteapta auzirea cuvintelor poetice".

 Scopul poeziei fiind asadar acela de a destepta „prin cuvintele ei

imagini sensibile in fantezia auditoriului", iar nu de a formula reci idei
abstracte, misiune ce revine prozei, se intelege stiintifice.
 El atrage de asemenea atentia ca si in campul larg al procedeelor
stilistice s-a produs, prin indelunga utilizare repetitiva. un fenomen de
diminuare a virtutilor expresive, incat poetul e dator sa caute si sa
inventeze noi alaturari lexicale, mai proaspete si ca atare mai apte de a
genera imagini sensibile.

O a doua conditie pusa de Maiorescu este si justetea, nu numai noutatea

unor comparatii, care nu trebuie sa contrazica anumite norme de minima
plauzibilitate. Insemnatatea operei de sensibilizare a limbii e cu atat mai
demna de subliniat cu cat, dupa opinia lui Maiorescu, pe acest teren se
manifesta in primul rand „mult discutata originalitate a poetului", care
„nu este si nu poate fi totdeauna nou in ideca realizata: dar nou si
original trebuie sa fie in vestmantul sensibil cu care o invaleste si pe care
il reproduce in imaginatiunca noastra", in acest context al discutiei,
criticul se intoarce la ideea incompatibilitatii dintre poezie si
preocuparile practice, din randul carora politica s-a dovedit a fi cea mai
pernicioasa, ea fiind „un product al ratiunii", in timp ce „poezia este si

Gandul mai adanc al lui Maiorescu pare a fi ca inainte de orice poezia

trebuie sa devina constienta de regimul sau specific si numai dupa aceea
urmeaza a fi judecata sub aspectul calitatilor sale

Al doilea element definitoriu al poeziei este „conditiunea ideala",

constand in obligatiile ce trebuie respectate in raport cu obiectul sau
„ideile exprimate de poet" care de fapt se identifica in conceptia
criticului cu „simtamantul" sau pasiunea, neputand fi niciodata, cum a
repetat-o el de atatea ori, „o cugetare exclusiv intelectuala sau care se
tine de taramul stiintific, fie in teorie, fie in aplicare practica".
Reamintind deci ca „iubirea, ura, tristetea, bucuria, desperarea, mania
etc. sunt obiecte poetice", in vreme ce „invatatura, preceptele morale,
politica etc. sunt obiecte ale stiintei".
Incompatibilitatea principiala dintre arta si suszisele preocupari o
motiveaza Maiorescu prin imprejurarea ca cea dintai nu arc caracter
utilitar si nici segregationist, interesand adica numai o restransa parte a
publicului, precum problemele de ordin stiintific, ci dimpotriva „marea
majoritate a poporului". Pe de alta parte, adevarurile stiintifice
evolueaza, ca si interesele practice, incat poetul care le face obiect al
operei sale va fi abandonat de cititorii sai cu timpul. in schimb,
sentimentele si pasiunile umane sunt eterne.

Totodata, daca activitatea stiintifica presupune o continua incordare a

inteligentei, obligand la inscrierea in lantul infinit de cauze si efecte ale
fenomenelor, poezia constituie dimpotriva „un repaos intelectual", care
aduce omului mereu activ „o mangaiere binefacatoare", scotandu-l din
cursul continuu al ..nexului cauzal" si indreptandu-l spre sentimente si
pasiuni care „sunt actele de sine statatoare in viata omeneasca: ele au o
nastere si o terminare pronuntata, au un inceput simtit si o catastrofa
hotarata si sunt dar obiecte prezentabile sub forma limitata a
sensibilitatii."
Intre poezie si afectivitate exista de altfel niste asemanari prin care ele se
diferentiaza net de alte manifestari omenesti. Maiorescu enumera trei
dintre acestea si anume rapiditatea si bogatia proceselor interioare
(autorul zice: a ideilor!), apoi exagerarea sau reinterpretarea obiectelor
sub puterea sentimentului si pasiunii si, in sfarsit, evolutia graduala si
accelerata in directia culminatiei finale.

Observand la un moment dat relatia dintre calitatea unei poezii si

scurtimea ei, autorul se intreaba cum se impaca o atare imprejurare cu
abundenta „ideilor" pe care o intalnim in genere in Poezia buna si
avanseaza un punct de vedere extrem de interesant
Dincolo asadar de ceea ce o poezie ne spune in mod expres, ea intra in
raport ,cu alte cercuri de gandiri ale noastre, incat si acestea sunt
reproduse in constiinta si insotesc si ilustreaza oarecum perceptiunea
poetica. Farmecul acestui fel de poezii nu este atat in ceea ce spun, cat in
ceea ce retin si ce Iasa in liberul joc al fantazici lectorului."
Maiorescu intuieste aici in chip indubitabil functia de sugestie a expresiei
artistice
Fara a face din ideea lui un element de modernitate, criticul roman o
leaga mai curand de vechea vorba a lui Voltaire, „le secret d'etre
cnnuycux c'cst de tout dirc", interpretand-o astfel mai ales ca un
principiu clasic (non multa sed multum, cum recomandau latinii), caci
„daca prima cerinta pentru un artist este ca sa stie ce sa spuna, desigur a
doua cerinta este ca sa stie ce sa nu spuna."

Analizand in continuare obiectul poetic, criticul pune in lumina

necesitatea sublinierii sau exagerarii sale, ca si a potrivitei lui alegeri, si
ia in discutie relatia dintre viziunea poetica si realitate pentru a constata
cu obisnuita lui acuitate ca „in toate cazurile cuvantul adevarat, in
aplicarea sa la arta, trebuieste inteles cum grano salis." Asa ajunge
Maiorescu la o alta remarcabila concluzie, pe deplin consonanta cu
intreaga gandire estetica moderna, si anume aceea ca adevarul artistic nu
este unul obiectiv, ci „este un adevar subiectiv", adica un adevar al
simtirii, iar nu al realitatii din afara ei. Si autorul accentueaza inca o data,
si pe acest temei, deosebirea radicala dintre arta si stiinta, o deosebire pe
care uneori chiar si modernii tind a o uita vazand in arta o modalitate sau
o forma de cunoastere si nu, cum e corect, expresia neingradita si
esentiala a subiectivitatii noastre in raporturile ei cu lumea.

Mereu pe baza de exemple, Maiorescu consemneaza efectul amplificativ

al contrastelor, inconvenientul excesului de diminutive, prilej cu care
ironia lui se valorifica din nou cu stralucire, si atrage atentia asupra
diverselor pericole de injosire sau de degradare a efectului poetic prin
folosirea unor cuvinte nepotrivile. inclusiv a unor nume proprii. Spiritul
clasic nu-i permite criticului sa intrezareasca posibilitati expresive in
acest domeniu pe care abia Arghezi il va integra, mult mai
tarziu, limbajului artistic.

Dupa ce trece in fine in revista erorile unei inadecvate gradatii si

organizari a discursului poetic in vederea atingerii momentului de
culminatie, pe care il considera esenta insasi a intregii poezii, Maiorescu
incheie metodic prin cateva concluzii ale esteticii sale practice, cum si-o
numeste singur, repetand ideea, care avea sa-i aduca atatea obiectii, a
incompatibilitatii artei cu politica, din imprejurarea pura si simpla a
apartenentei acestora la sfere diferite de activitate: „aceste sfere provin
din operatiuni asa de radical deosebite ale mintii omenesti, incat
confundarea lor este cu neputinta, si anume cu neputinta intr-o stare
sanatoasa a literaturii."