PARALELA INTRE BASME IN INTREGIME

Perspectiva narativă în cele două basme este a naratorului omniscient, naraţiunea

este făcută la persoana a III-a, şi are la bază conflictul dintre forţele binelui şi ale răului,
dintre adevăr şi minciună, iar deznodământul constă în triumful valorilor pozitive asupra
celor negative.
În „Povestea lui Harap-Alb” începutul este reprezentat de formula iniţială tipică
oricărui basm: „Aici, cică era odată într-o ţară...”. Formula introductivă apare şi în „Făt-
Frumos din lacrimă”: ,,în vremea veche, pă cand oamenii, cum sunt ei azi, nu erau decât
germenii viitorului"). Aceasta păstrează timpul indefinit al lui ,,A fost odată", dar îi lipseşte
nota de unicitate (,,ca niciodată") şi proiecţia în fabulos a basmului folcloric (,,pe când se
potcoveau purecii"), aspect care îi conferă caracterul de basm cult.
Ca să menţină atenţia ascultătorului sau cititorului, în „Povestea lui Harap-Alb”
apare o formulă mediană: „şi merseră, şi merseră...că înainte mult mai este”.
Formula de încheiere este puţin diferită de a basmelor populare. Acum veselia a
ţinut ani întregi (nu trei zile), şi acum mai ţine încă. Urmarea formulei leagă lumea basmului
de cea reală, că „cine se duce acolo bea şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi
mănâncă, iar cine nu, se uită şi rabdă”.
În „Povestea lui Harap-Alb” expoziţiunea relatează fapte care se petrec într-un
ţinut îndepărtat, peste mări şi ţări, la capătul lumii, într-un spaţiu imaginar şi nesfârşit. Timpul
desfăşurării episoadelor basmului „este unul foarte îndepărtat”. „Odată” erau doi crai fraţi
care îşi aveau împărăţiile tocmai la o margine a pământului. Craiul îşi va trimite feciorii la
fratele său, Verde Împărat, să-l urmeze la tron. Drumul lor va fi acela al iniţierii şi nu fiecare
va ajunge la destinaţie. Va reuşi doar mezinul, chiar dacă cu greu îi va permite craiul să
plece: „Nici tu nu eşti de împărat, nici împărăţia de tine”. Va reuşi şi datorită firii sale
milostive, căci va ajuta o bătrână “gârbovă de bătrâneţe” care, drept mulţumire, îi va da
sfaturi preţioase, care au rolul de a menţine tradiţia: „să ieie hainele şi armele tatălui din
tinereţe şi calul care va mânca jar”. Înfruntarea tatălui îmbrăcat în blană de urs va fi prima
probă pe care o va trece fiul de crai, dar nu va trece acea probă a ascultării sfaturilor
părinteşti: „să se ferească de omul spân”.
Intriga cuprinde momentul întâlnirii fiului de crai cu spânul. După două refuzuri
de a-l angaja ca slugă, a treia oară, naiv fiind şi crezând că se află în ţara spânilor, îl
angajează şi ca să scape cu viaţă din fântâna unde coborâse, „jură pe paloş” să devină el rob
spânului, „până când va muri şi va învia”, anticipând astfel finalul basmului.
Desfăşurarea acţiunii cuprinde mai multe episoade şi probe la care va fi supus fiul
de crai, pe care le va trece cu ajutorul Sfintei Duminici, a calului şi mai ales al prietenilor noi
pe care şi-i va face. Calul îl va duce „în zbor deasupra codrilor/Peste vârful munţilor/Peste
apa mărilor” ca să aducă Spânului salata din grădina ursului şi pielea cerbului împodobită cu
nestemate. Toate aceste reuşite îl uimesc pe împărat care afirmă că o slugă aşa credincioasă ar
avea loc la masa lui, chiar dacă spânul răspunde răutăcios că meritele sunt ale lui, că a ştiut
să-şi aleagă sluga şi mai ales „să-l strunească”.
Urmatoarea probă, vrută fatală de către spân, va fi trimiterea slugii la Roşu
Împărat care avea „o inimă haină şi nu se sătura de a vărsa sânge omenesc, ca să-i ceară de
soţie fiica. În caz de nereuşită Harap-Alb „s-ar duce de pe suprafaţa pământului”. Noii săi
prieteni vor fi personajele cu puteri supranaturale, foarte bine individualizate şi cu nume bine
alese.
Gerilă era o dihanie de om, cu buze enorme, care lângă un foc de douăzeci şi
patru de stânjeni de lemne ţipa că moare de cald chiar dacă “lemnele de foc pocneau de ger”.
Flămânzilă mânca brazdele de uram a 24 de pluguri şi striga în gura mare că moare de foame.
Setilă bea apa de la 24 de iazuri şi o gârlă şi ţipa că moare de sete, el fiind fiul secetei. Ochilă
vede toate şi mai ales pe cei care se minunau de singurul său ochi. Păsări-Lăţi-Lungilă e
ciuma zburătoarelor.
Dacă în basmele populare de cele mai multe ori personajul principal, Făt-Frumos,
are puteri supranaturale în lupta cu forţele răului, în basmul lui Creangă, Harp-Alb e un tânăr
obişnuit care va fi ajutat de noii săi prieteni, aceştia având puterile supranaturale. Eroii noştri
vor trece alte probe la care îi va supune Împăratul Roşu: vor ieşi îngheţaţi din casa de aramă
înroşită în foc, vor goli într-o clipă masa plină de bucate, după care vor striga în gura mare că
mor de foame şi de sete. Vor separa macul de nisip cu ajutorul Crăiesei furnicilor care a fost
şi ea ajutată de Harap-Alb. Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă îşi vor pune în valoare calităţile şi o
vor aduce pe pământ pe fata Împăratului Roşu care s-a ascuns după lună. Ultima probă, aceea
a recunoaşterii adevăratei fiice de împărat, dacă va fi trecută, va fi o recunoaştere a calităţilor
pozitive a eroilor noştri de către răul împărat. În caz de nereuşită, nu le va tăia capul, ci îi va
lăsa să plece de la palat că „nu-i mai poate suferi”.
Crăiasa albinelor va face diferenţierea dintre cele două fete, iar Harap-Alb
împreună cu fata de împărat vor porni spre Verde Împărat, după ce o turturică le va aduce apa
vie şi moartă dintr-un loc tainic unde se bat munţii în capete.
Tovarăşii de drum ai lui Harap-Alb se duc „fiecare în treburile lor”, iar voinicului
i se tulbură minţile privind fata cea tânără şi frumoasă şi nu ar mai vrea să o ducă spânului.
Punctul culminant cuprinde pregătirile pentru nunta spânului cu fata de impărat
făcute de Harap-Alb cu multă strângere de inimă deoarece îl avea pe spân „ca un spin la
inimă”. Acum fata de împărat spune că a venit acolo „pentru adevăratul fiu al craiului”, care
nu e spânul, ci Harap-Alb. Turbat de furie spânul îi va reteza „dintr-o singură lovitură de
paloş” capul lui Harap-Alb.
Deznodământul e specific tuturor basmelor româneşti şi străine: forţele binelui le
vor învinge pe cele ale răului.
Cu apa moartă şi vie capul lui Harap-Alb va fi pus la locul lui, iar cei doi viitori
miri vor îngenunchea în faţa Împăratului Verde şi vor cere binecuvântarea pentru nuntă.
Finalul basmului este hiperbolizat deoarece veselia a ţinut ani întregi şi mai ţine şi acum.
În „Făt-Frumos din lacrimă” expoziţiunea prezintă un cuplu împărătesc îndurerat
pentru că soarta refuză să le dăruiască un urmaş; acesta ar fi motivul împăratului fără
succesor. În urma rugăciunilor şi după ce soarbe lacrima Maicii Domnului, împărăteasa
rămâne însărcinată şi naşte un fiu pe care îl numeşte Făt-Frumos din lacrimă. Fãt-Frumos
creşte într-o lună cât alţii într-un an, iar când ajunge la vârsta bărbăţiei, pleacă în lume
(motivul călătoriei iniţiatice).
Evenimentul care tulbură echilibrul iniţial este vrajba dintre tatăl lui Fãt-Frumos
şi un împărat vecin, conflict care dura de cincizeci de ani; acesta este cauza plecării eroului
hotărât să se lupte cu urmaşul împăratului vrăjmaş şi punctul culminant.
Ajungând, însă, la palatul acestuia, Fãt-Frumos este primit cu bucurie şi tinerii
devin fraţi de cruce. În virtutea acestui legământ, Fãt-Frumos îl izbăveşte pe împaratul vecin
de Mama Pădurilor (care cerea jertfă de copii şi pe care o învinge, în luptă, după ce inversase
cele două buţi pline cu apă şi, respectiv, cu putere).
Se păstrează astfel eternul conflict dintre bine şi rău (prezent în basme), cu
victoria celui dintâi. Ca rasplată a vitejiei, Fãt-Frumos o primeşte pe Ileana (fiica Mamei
Pădurilor) care îi va deveni, mai târziu, mireasă.
Şirul probelor iniţiatice continuă pe parcursul desfăşurării acţiunii. Rugat de
tânărul împărat vecin sa i-o aducă pe fata Genarului, Fãt-Frumos va fi supus la alte încercări:
se tocmeşte slugă la o babă, căreia îi paşte iepele, scăpând de moartea făgăduită cu ajutorul
împăratului ţânţarilor şi al împăratului racilor (motivul animalelor/vieţuitoarelor năzdrăvane);
îşi alege un cal (din cei şapte), drept plată a muncii sale.
Ca şi în „Povestea lui Harap-Alb” calul ales este slăbănog, dar baba pusese în el
şapte inimi; cu ajutorul lui, fata Genarului este răpită şi adusă la cel care o iubea.
Între timp, Ileana orbise din pricina lacrimilor vărsate de dorul lui Fãt-Frumos,
acesta fiind punctul culminant.
Întoarcerea acestuia îi aduce însănătoşirea, iar nunta va constitui deznodământul
basmului.
Din cele relatate se poate observa că în ambele opere se regăsesc multe
dintre funcţiile basmului: situaţia iniţială, plecarea eroului de acasă, paguba (lipsa) adusă de
un răufăcător, încercările prin care trece personajul pozitiv, lupta lui cu răufăcătorul, victoria
eroului, întoarcerea acasă şi nunta.
Basmul cult „Povestea lui Harap-Alb” are ca sursă de inspiraţie basmul popular
de la care autorul păstrează motivele (călătoria, încercarea puterii, peţitul, probele),
personajele fabuloare, ajutoarele venite în sprijinul binelui, formulele tipice, dar aduce ca
noutate umanizarea fantasticului prin comportamentul, gestica, psihologia şi limbajul
personajelor.
Minai Eminescu păstrează din basmul popular numai filonul epic şi elementul
fabulos, dar spre deosebire de creaţia folclorică scriitorul foloseşte tehnica detaliului pentru
creionarea romantică a portretelor, a peisajelor, precum şi pentru descrierea palatelor şi
castelelor împărăteşti.
Arta naraţiunii este una aparte la Creangă. Ritmul povestirii este rapid, fără să
apară digresiuni sau descrieri suplimentare, dialogul este dramatizat, umorul e debordant,
toate decurgând din oralitatea stilului, domeniu în care autorul îşi demonstrează marele său
talent.
Apare formula specifică oralităţii: “vorba aceea: dă-mi, Doamne, că n-am avut”,
“de voie, de nevoie”, completate cu proverbe şi zicători şi versuri populare sau fraze ritmate:
“frica păzeşte bostănăria”, “omul sfinţeşte locul”, “La plăcinte înainte, la război înapoi”.
Apare de multe ori adresarea directă care întăreşte rolul naratorului: “Ce-mi pasă
mie? Eu sunt dator să spun povestea şi vă rog să ascultaţi”.
Diminutivele parcă se adresează copilului ascultător. Eroii noştri au de făcut o
“trebuşoară”, să prindă “păsărica”. Remarcăm aici expresia onomatopeică “zbrrr” cu rolul de
a întări dramatismul acţiunii.
La Eminescu limbajul basmului este artistic, cu metafore şi epitete surprinzătoare,
"şerpii roşii rupeau trăsnind poala neagră a norilor", "aurul nopţii"; comparaţii, "florile triste
şi turburi se nalbiră ca mărgăritarul cel strălucit", "lacrimi curate ca diamantul". Se remarcă
prezenţa astrului tutelar eminescian, luna, care observă şi participă la toate întâmplările,
ocrotind iubirea, precum şi mitul oniric, "visa în vis că Maica Domnului desprinsese din cer
două vinete stele ale dimineţii" care sugerează starea spirituală superioară a iubirii.
De asemenea apar idei ce ilustrează înalte cugetări filozofice, cu trimiteri la haosul
primordial, "oamenii [...] nu erau decât în germenii viitorului" şi la scurgerea ireversibilă a
timpului "pentru feţii-frumoşi vremea nu vremuieşte".
Atât Harap-Alb cât şi Făt-Frumos sunt caracterizaţi în mod direct de către
naratori, alte personaje sau prin autocaracterizare şi în mod indirect prin intermediul faptelor,
gândurilor şi comportamentelor lor, prin limbaj şi prin relaţiile lor cu alte personaje.
Făt-Frumos din lacrimă este personajul principal şi eroul fabulos care, ca şi în
basmele populare, "creştea într-o lună cât alţii într-un an".
Spre deosebire de el, care are puteri supranaturale şi atunci când aruncă
buzduganul în sus, "despica bolta cerului", Harap-Alb este un tânăr obişnuit care are, pe lângă
calităţi, şi defecte: nu ascultă de tatăl său şi se întovărăşeşte cu spânul, când are necazuri "se
olicăieşte" la calul său năzdrăvan, la Sfânta Duminică.
Făt-Frumos din lacrimă este viteaz, curajos şi luptă pentru valori morale
superioare, adica în numele iubirii, pentru împlinirea cuplului erotic, dar şi în numele
prieteniei adevărate, aducându-i "fratelui de cruce" iubita din casa Genarului.
Şi Harap-Alb crede în prietenie, după cum îl prezintă naratorul: „ca tovarăş, era
părtaş la toate, şi la pagubă, şi la câştig, şi prietenos cu fiecare”. El este milos, trăsătură ce
reiese din citatul: „dar tot mai bine să dau prin apă, cum a dat Dumnezeu, decât să curm viaţa
atâtor gâzuliţe nevinovate”. Harap-Alb preferă să rişte trecerea prin apă decât să omoare
furnicile, dând astfel dovadă de o inimă bună şi de dragoste faţă de lumea înconjurătoare.
Cele două opere au o puternică valoare morală determinată atât prin mesajul
transmis, acela că binele întotdeauna învinge răul, cât şi prin caracteristicile şi faptele
personajelor care aduc în prim plan calităţi precum curajul, bunătatea, compasiunea,
ascultarea, prietenia, chibzuinţa.
Aşadar, din cele prezentate, reiese faptul că în cadrul ambelor opere se regăsesc
trăsăturile genului epic: există un narator (povestitor), există personaje (participanţi la
acţiune) şi există acţiune (desfăşurarea întâmplărilor într-o anumită ordine). Modul de
expunere predominant este naraţiunea iar perspectiva narativă este la persoana a treia. De
asemenea, pe parcursul operei apar toate mometele subiectului: expoziţiunea, intriga,
desfăşurarea acţiunii, punctul culminant şi deznodământul.