Tema

Caracterizarea judecatorului -In mijlocul lupilor ,Vasile Voiculescu

Povestirea In mijlocul lupilor , debutează în plan real şi constă în
evocarea unei întâmplări fabuloase narate de un magistrat şi petrecută pe
vremea în care era numai „un judecător de pace al unui ocol rural”. Naraţiunea
este la persoana I şi naratorul-martor subiectiv evocă întâmplare ancorată într-
un plan al trecutului, al cărui personaj straniu este urmaş de mag şi vânător
primitiv, izolat de colectivitatea umană şi lipsit de biografie ori identitate
obişnuită, dar cu un simţ special pentru haitele de lupi.
Putem identifica trei perspective din care este conturat personajul -
judecatorul tanar lipsit de interes fata de lumea in care poposise , judecatorul
fascinat si vrajit de lupar si apoi judecatorul care a trecut printr-o experienta ce
l-a intarit si e gata sa se confrunte cu cazuri grele la Bucuresti.
Astfel ,la inceput il vedem pe tânărul magistrat, preocupat mai ales de
viitoarea carieră şi de modalităţile de avansare pentru a scăpa din satul unde
fusese trimis , intenţionează totuşi să adune material din folclorul local pentru
un eventual studiu. În calitatea sa de judecător de pace la ocolul rural, el
hotărăşte achitarea unui ţăran ce fusese învinuit că vânase fără permis şi în
sezon închis o căprioară, fiind surprins tocmai când o jupuia.
Judecătorul îi face o vizită Luparului şi impresia de sărăcie îl copleşeşte,
întrucât în bătătura omului nu era nicio vietate, numai „câteva găini râcâiau în
nisip
Curios şi foarte interesat de forţele magice ale Luparului, judecătorul află
că acesta cunoştea „graiul lupilor”, întrucât crescuse „între căţei de lup, cu care
mâneam alături, cu care mă jucam şi mă băteam în parte până veneau ai mei
noaptea târziu de prin pustietăţi”.
Luparul îi promite naratorului să-l ia cu el în noaptea Sfântului Andrei,
când lupii „îşi primesc pentru tot anul merticul (tain, porţie) lor de prăzi”.
În cele trei săptămâni care s-au scurs, interesul judecătorului scăzuse, mai
ales că aştepta cu nerăbdare promovarea sa la un tribunal din Bucureşti, astfel că
acţiunea intră din nou într-un plan real. O întâmplare petrecută în apropierea
sorocului, doi lupi năvăliseră în curtea judecătoriei si naratorul se hotărăşte să-l
însoţească pe Luparul în noaptea magică a Sfântului Andrei.
După vreo două ore de mers, cei doi ajung pe un tărâm ce părea fantastic prin
„lumina ameţitoare a lunii” şi neclintirea rece a naturii: „Nu se clintea nimic în
poleiul lunii, care lăcuia cu îngheţul ei cuprinderea toată”. Fabulosul este
sugerat, din ce în ce mai pregnant, în planul auditiv al imaginilor magice. Urcaţi
într-un „tufan (arbore înrudit cu stejarul) crenguros”, Luparul emite la început
„un plânset amar, o schelăitură jalnică”, apoi urletul său înfiorător îl face pe
narator să înţepenească de spaimă.
Din departări îi răspund bocete şi urlete, care intră într-un soi de dialog cu
sunetele Luparului. În curând, tufanul este înconjurat de cinci lupi care s-au
aşezat în cerc, pe picioarele dindărăt, cu ochii lucitori, scheunând uşor părând că
purtau un dialog cu „omul care acum îşi modula în ritmuri scurte, sincopate
melopeea lui ca la o ananghie”. Naratorul-martor vede cu uimire cum lupii,
„mereu cu gâtlejurile în sus, îşi schimbau între ei locurile, se târau pe burtă,
săreau în picioare, se porneau pe bocet, clănţăneau din dinţi, dănţuind parcă aşa
cum le buciuma stăpânul”.
Hipnotizat de „reprezentaţia aceasta ca de circ”, naratorul scapă din mână puşca
şi cade din copac în interiorul cercului făcut de lupi, sucindu-şi piciorul. Luparul
îşi dă drumul din tufan cu un urlet înspăimântător şi cu „bâta ridicată ca un
sceptru”. Din ochii săi izbucnea „un fel de văpaie”, mâinile întinse şi degetele îi
erau luminate de „un fel de materie fosforescentă”, iar mirosul „usturat” se
împrăştia din el „cu o tărie de neînvins”. Luparul bagă, apoi, gura într-o oală şi
scoate nişte sunete poruncitoare ciudate, la auzul cărora lupii încep să se retragă.
Luparul îl ia pe judecător în spate pentru că avea glezna fracturată şi continuă să
emită sunetele vrăjite.
Naratorul simte puterea magica al omului, care era, fără îndoială, cu atât mai
bine perceput de haita lupilor: „Şi stam acolo în spatele lui, trăgând adânc în
piept mirosul descântat cu care biruia fiarele şi căruia îi simţeam acum toată
puterea magică”. Din fericire, entorsa nu sângerează, căci altfel, o singură
picătură de sânge de om sau de animal, ar fi destrămat vraja şi atunci nimic „n-
ar mai fi oprit catastrofa”.
Lupii s-au retras, urletele lor auzindu-se din ce în ce mai departe, iar naratorul,
din cauza emoţiei puternice a leşinat sau a adormit, trezindu-se a doua zi
dimineaţa în patul său de la reşedinţa judecătoriei, fără să ştie nimeni cum
ajunsese acolo. În aceeaşi zi, a primit comunicarea de transfer la Bucureşti,
unde, subliniază judecătorul cu ironie, a trebuit să devină şi el un fel de vrăjitor
care să se confrunte cu „alt soi de fiare, de oameni, cu care am avut, cum ştiţi,
mult de luptat”.
Buburuzanu Alexandra clasa aX-a B