Printre cărțile și scriitorii de lângă noi…

Autor: Mihaela I. Rădulescu

1
 Argument

Criticul şi istoricul literar relaționează cu un text în funcție de suma valorilor livreşti

acumulate în procesul formativ. Una din coordonatele definitorii ale gândirii este chiar actul de
interpretare. Relaţia dintre critică şi hermeneutică se impune ca o necesitate. Referitor la aspectul
abordării unui text, din perspectiva unei analize literare, I. P. Culianu afirma: „Toate
interpretările posibile sunt echivalente din punct de vedere axiologic”.
Aşadar, modul de abordare al operei literare se realizează atât din punctul de vedere al
hermeneuticii, cât şi din perspectiva exegezei. Actul critic implică deopotrivă suma lecturilor şi
al studiului, cât şi viziune originală. Criticul este un cercetător, dar şi un spirit inițiat capabil să
ilumineze prin analiză aplicată, traseul simbolic al universului artistic al operei. Fără sentimentul
luminosului şi al bucuriei de a descoperi noul, critica ar fi un teren sterp, mergând în linia
convenționalismului terminologic, fără să redea nimic altceva, decât principii şi amendamente.
Dincolo de cadrul istoric, estetic, se regăseşte dimensiunea etică.
Sensul unui cenaclu este îndeosebi, cel de formare, de inițiere, de valorificare a resurselor
culturale. Dacă vrem să găsim in dicționare de specialitate definiția cenaclului, o să constatăm că
apar mai degrabă descrieri, decât abordări conceptuale. Dar nu vreau să abordez în mod
exhaustiv ideea de cenaclu literar, ci vreau să țintesc asupra scopului acestuia. Acesta ţine mai
degrabă de viaţa literară decât de literatură și nu este recomandata inhibarea celor care vin (nu
vorbim de vreun demers al educației formale.
Sub raportul intenţiilor, al consecinţelor, al recunoaşterii publice şi, nu în ultimul rând, al
valorii, e imposibil să promovezi concret, imediat sau să anulezi pe vreunul dintre creatori in
termen scurt. Știți de ce? E vorba de variabila contextului socio - ideologic, vorbim de nuanțe ale
relaționării operei – autorului - actului critic pe fundalul unei anumite epoci (timp), in care
termenii şi spațiile ideilor se pot transforma, in funcție de o determinantă estetică specifică unei
viziuni ( ceea ce se "poartă"/ tendinţa care se nuanțează, se accentuează in timp sau din contră,
poate fi anulată de o alta). Cei care sunt amatori de jocurile măreției nu ar trebui să vină la astfel
de întâlniri, ci să caute un spațiu unde sa își revendice supremația.
Problema este că unele devieri vin din neînțelegerea fenomenului cultural artistic pe un
fundal complex, adică printr- o analiză de adâncime (om, artist, viziune, viață). Aici intră cei
care nu au buna dispoziţie de a sta permanent în zona lecturii şi de a nu înceta niciodată să caute
luminosul din om. Critica de întâmpinare nu minimalizează stilurile scriitorilor, ci caută să
găsească resorturi. Actul artistic în sine e un act liber si eliberator.

2
 Monede si Monade – Poezia, calea spre infinit

O antologie este o operă sui generis, care însumează creațiile de referință ale diverșilor
autori. În acest sens, cartea intitulată Monede si Monade reunește creațiile literare esențiale a
patru poeți: Alina Neagoe, Dumitru Sârghie, Mădălina Bărbulescu si Andreea Gușe.
Poezia Mădălinei Bărbulescu este de tip filosofic, Sacrul fiind ideea poetică centrală a
viziunii artistice. Poeta străbate existenta cotidiană si învinge vicisitudinile vieții prin intermediul
instaurării unei noi gnoze. Îndrăzneala aceasta traduce puterea vizionară a Mădălinei Bărbulescu,
modalitatea originala de a transfigura universul. Motivele literare sunt preluate din filosofia
hindusă, simbolurile utilizate traducând nevoia de sacru.
Poezia este gnostică, reflectând bagajul cultural bine fundamentat al creatoarei, o
atitudine livrescă inedită. Simbolurile, aluziile mitologice fac referire la spațiul spiritual indian,
amplificând mesajul metaforic al versurilor. Creațiile autoarei indică predilecția pentru
misticism, pentru un univers încărcat de simboluri ancestrale: „Elohime, luminile se varsă! / Pe
vârfu-i, alunecând stele se prefiră, / Dansează frenetic pe ram, scăldând lumină, / Torcând lianele
de inimi când sosiră; // Elohime luminile se varsă! / Prinzând trunchiul lumii, secerându-l din
mijloc, / Tremurânde, cad pe frunza lui senină, / Șovăită le devine ruga sub al limbii foc;ˮ.
Referințele simbolice preluate din gândirea indiană atestă o bună cunoaștere a Vedicelor
și Upanishadelor: „Sub peceți de adevăr, șapte cobre să răpună, / Si prin sapte flori de lotus,
suferintă să le-apună./ Căci în steaua lor mundană, risipiți în minți si arte, / De se rup, ei se adună
tot sub legea celor șapteˮ (Avatarul celor 7).
Poeta conceptualizează trăiri poetice, le îmbracă adesea în hainele ermetismului, ceea ce
oferă cititorilor, un palpitant periplu interpretativ. Receptarea operei sale poate întâmpina câteva
adversități datorate atitudinii livrești complexe, însă iubitorul de literatură, cel pasionat de artele
frumoase, va căuta sensul profund al mesajului poetic, inițiindu-se în descifrarea simbolurilor
hinduse, inserate abil în versuri. Cititorul realizează un proces de descifrare a mesajului poetic, el
devenind inițiatul care se îndreaptă spre tainele universului.
Lirica autoarei exprimă nevoia de sacru, exploatând simboluri arhetipale, iar această
nevoie este izvorâtă din necesitatea ieșirii din profan, pentru a-și putea salva spiritul de vacarmul
cotidian. Mădălina Bărbulescu este o poetă de esență, gnosticismul versurilor subliniind curajul
nebunesc de a invoca un fel de stare de Nemurire, creația artistică devenind un mijloc de a
transcende timpul spre veșnicie.

3
 Dumitru Sârghie este un poet cu un puternic impact in lirica actuală din aria oltenească, și
nu numai. Universul imaginar este complex, tematica este variată, iar viziunea artistică exprimă
rafinamentul livresc. Poezia sa abordează atât tematica socială(lupta pentru echitate), cât si tema
iubirii(sentiment înălțător al ființei umane).
Versurile lui Dumitru Sârghie dispun de o reală capacitate artistică, drept dovadă fiind
ușurința cu care jonglează printre varietatea imaginilor artistice. Poeziile sale sunt rezultatul
firesc al unui spirit complex, preocupat de actul culturii, al unui suflet pus în slujba căutării
Adevărului si Frumosului.
Tematica vastă corespunde registrului lingvistic variat(utilizează atât limbajul livresc,
metaforic, cât si un limbaj sarcastic, ironic, în funcție de ideea poetică exprimată). Poemul
intitulat Ușa interzisă are note de melancolie, nostalgia fiind receptată si la nivelul registrului
lingvistic: „ Si-o să umblu, iubito, nebun de legat, / Pe cărări înspirate, prin ferigi si urzici, / Până
când, Doamne, voi fi dezlegat, / De blestemul ingrat, de-a nu fi tu aici // Si din usa de tisă, odor
de lemn sfânt, / Vom face găteje-ntru focuri albastre / Si-n flăcări de taină, în fum si descânt, /
Vom arde, îndată, păcatele noastre…ˮ
Metafora poetică a lui Dumitru Sârghie are muzicalitate, are incandescență semantică.
Cuvântul dobândește valențe tămăduitoare, mesajul poetic mergând spre planul interpretării
plurivalente: „ Retrăiesc momentul în care / Lumina mă alintă șerpește / Si o stea, cu a ei
scăpărare, / Duios si suprem mă-nvelește. // Si vântul stă fiară la pândă / Să-mi zboare capela-n
văzduh, / Iubita-mi pretinde dobândă, / Pe rază, pe nimb si pe duh…ˮ(Te pierd, te câștig).
Imaginea spațiului originar, a ființelor dragi(mama, tata) sunt reflecții elegiace readuse în
memoria afectivă si cântate serafic în versuri pentru suflet: „ Mamă, la intersecția dintre Tine si
Univers, / iti străjuiesc înserarea lucidă si amăruie / si-apoi, lacrimile noastre prefacă– se-n
vers, / când vom auzi glasul Tatii pe-o stea-cărăruie… ˮ(Acasă).
Credința în Dumnezeu, motiv religios, este regăsibil în creația lui Dumitru Sârghie,
descoperindu-i latura sa creștină, a celui care crede în vindecarea sufletului prin mântuire.
Apelând la imaginea sihastrului Daniil, poetul subliniază faptul că suferința adunată în viață este
învinsă prin credință: „ Si-n astă stare echivocă, / devii mai tare ca o rocă!ˮ (Daniil Sihastru).
Poetul atacă dur nedreptățile societății, sarcasmul, ironia si pamfletul, fiind expresia unui
spirit revoltat. Poezii precum: Justiția pâinii; Trei, Doamne, si toți trei; Neacasă exprimă în
termeni tranșanți, stări de cumplită revoltă, atacul fiind unul fățiș, fără nici un fel de menajament.
Dumitru Sârghie nu se dezice de meseria de jurnalist, stilul acid, ironia usturătoare, fiind
scutul de rezistență într-o lume fără valori si principii. Poemele autorului acoperă așadar, o gama
tematică largă, iar registrul lingvistic variat devine forța prin care autorul oferă acel feed – back
4
permanent între operă si cititor. Nota definitorie a liricii sale rămâne abilitatea stilistică de a trece
prin filtrul artistic, elementele grave ale unei societăți în derivă. Metafora poeziei de dragoste
merge către stări romanțioase, elegiace, versurile traducând trăiri interioare de o vibrație
puternică.
Andreea Gușe scrie o poezie delicată, de o finețe aparte, simplitatea expresivă fiind
rezultatul nobleții spirituale, al unei abordări naturale a imaginarului poetic. Lirica autoarei are o
muzicalitate îmbietoare, iar versurile armonioase, concepute fie în spirit ludic, fie în note
nostalgice, compun o frescă a unui suflet ardent, care tânjește după fericire.
Poemul intitulat Autodefinire evocă răsfrângerea eului în ,, n ˮ ipostaze, ființa umană
fiind într-o eternă căutare a Sinelui. Transfigurarea artistică a definiției eului interior se
realizează în forma enumerării stărilor pe care le ia: „ În mine există cineva care caută / Si cineva
care așteaptă / Si cineva care plânge / Si cineva care îngenuncheazăˮ.
Supratema poeziilor Andreei Gușe este dragostea, o forță care mișcă ființa umană spre
alte sfere, dă sens întregului univers. Dragostea capătă valentele energiei divine, o energie care
restabilește echilibrul dintre om si existentă. Împlinirea prin dragoste este în viziunea poetei, o
eliberare, o pătrundere în infinit: „ Mi-a fost teamă / Bănuind / Că-n mine / S-a trezit / Gestul
extatic / Al eliberării unuia / Prin celălalt…ˮ (Teamă).
În unele creații, sentimentul tristeții, al nostalgiei devine prilejul călătoriei înspre trecut.
Meditația întregește cadrul romantic, unde sufletul se pierde pe lungile coridoare ale așteptării și
se transformă în piatră: „ Erai dincolo de dincolo, / Te bănuiam undeva / Într-un adânc de suflet.
/ Dar n-ai venit. / Te-am așteptat cuminte, / Te-am așteptat până când m-am făcut granit. /
Acum, zadarnic ai mai fi venit: / Granitul nu simte…ˮ(Suflet de piatră).
Poemul Cealaltă oglindă subliniază relația dintre esență si aparență, exprimă procesul
dedublării eului interior. Dualitatea individului rezultă din faptul că ființa socială acceptă
stereotipuri, ba chiar și le însușește, dar artistul vrea să găsească sensul sacru al vieții, căutând
necontenit drumul spre Absolut. Contradicțiile se întâlnesc totuși, undeva, într-un punct comun,
într-un loc în care ființa umană se armonizează, se întregește. Cealaltă oglindă este de fapt,
cealaltă parte a omului, celălalt eu, subconștientul aflat mereu în așteptare: „ O oglindă în care,
fata mea/ Se apropie de mine / Si râdeˮ.
Poeta tânjește după armonia spirituală, vrea să regăsească fericirea, să își asume condiția
umană într-un context de respirație ușoara, firească: „ Mi-e sete de un prieten în ceasu-acesta
lung / Să-l simt tăcut alături ca o vioară plină / Să-i spun cum urc spre steaua pe care n-o ajung /
Cu tălpile de humă robite de luminăˮ(Mi-e sete).

5
 Din punct de vedre stilistic, poezia Andreei Gușe îmbrățișează tehnica modernistă,
versurile având structură liberă. Muzicalitatea cuvintelor, limbajul firesc, imaginile artistice
delicate subliniază măiestria poetică a autoarei. Andreea Gușe scrie o poezie sinceră, cu trăiri
autentice, o poezie ce emană fiorii unui suflet frumos.
Alina Neagoe, ultima poetă antologată, dar nu si cea din urmă, întregește caleidoscopul
imaginar al acestei cărți. Poezia Alinei ne invită la o călătorie în tărâmul copilăriei, al poveștilor
cu tâlc, unde sufletul își regăsește pacea. Versurile clădesc o minunată lume a stărilor de
exaltare, unde sufletul e liber să alerge printre veacuri. Tematica abordată de poetă exprimă
predilecția pentru cultivarea spiritualității creștine si a folclorului românesc.
Creația literară este o pledoarie pentru apărarea ființei umane prin artă, prin Frumos; este o
invitație la cunoaștere(autocunoaștere). De multe ori, poemele Alinei Neagoe sunt refulările unui
suflet obosit de viața cotidiana. Poezia are funcție cathartică, autoarea reușind să evadeze din
banalul existențial, prin prisma artei. Conținutul versurilor au o frăgezime tematică aparte,
fiindcă vegetalul este în comuniune perfectă cu omul, imaginarul poetic având coordonatele unui
univers încărcat de magie.
Eul liric conștientizează condiția umilă în raport cu Divinitatea, ceea ce aduce note de
tristețe, dorul de nemărginit fiind axa fundamentală a creațiilor Alinei Neagoe. Căutările sunt
intense, aproape nevralgice, iar setea de Infinit, de Absolut, de Dumnezeu este atât de puternică,
încât poezia devine forma de legătură dintre artist si Demiurg. Uneori, deziluziile, tristețile,
suferința adâncesc ființa umană într-o lume goală, fără sens, dar poeta reușește să restabilească
echilibrul interior prin credință, făurind un castel menit să o apere de toate relele: „ Dezbrăcat
sunt pe-afară,/ Gol dinăuntru, / De prisos fac vremii ecou, / N-am suflet, am viață,/ N-am suflet,
am pietre / Si-as zidi un castel / Undeva, / din nou…ˮ(Castelul)
Ceea ce este autentic în poezia Alinei, este cromatica, culoarea, utilizată în sens semantic.
Culoarea aleasă exprimă o stare, o idee, sau chiar, un concept. Stările de spirit sunt corelate cu
diferite culori, conferind versurilor, o notă distinctă: „ Si-am crezut că nu e floare/ Nici albastru
pe pământ, / ce strivindu-l cu piciorul/ să nu sadă neclintit. / Si-am crezut că se cuvine, / În
gândirea-mi muritoare,/ Ca tot omul să tot calce/ Orice-albastru si-orice floare.ˮ(Albastru).
Culoarea dobândește calitate semantică, are rol de semn lingvistic, are conținut. Aici intervine
originalitatea viziunii artistice a Alinei Neagoe.
În anumite creații, întâlnim o metrică de tip popular, ceea ce arată gustul poetei pentru
folclor: „ Nu știu cum si până unde/ Ti-oi mai priponi sub tâmple,/ De iubirea mea frugală,
Ciocârliile din vara/ Busuioacelor de tară…ˮ(Joacă de drag). Structura lexicală, vocabularul
amintesc de expresiile populare, specifice unei gândiri curate, arhaice. Universul liric este
6
presărat cu oglindiri ale sufletului țărănesc românesc, subliniind specificul nostru spiritual
ancestral, în această lume aflată în prea mare viteză. Arhaismele utilizate de poetă întregesc
decorul rustic al plăsmuirilor, oferă cititorului acel farmec desprins din timpuri imemoriale.
Anumite poezii sunt concepute în spiritul cântecului popular, indicând predispoziția pentru
spațiul spiritual al străbunilor. Metrica specifică textului folcloric atestă o bună cunoaștere a
creației de acest tip, autoarea posedând un complex bagaj de cunoștințe. Alina Neagoe are o
măiestrie nativă în arta prozodică, versurile având o muzicalitate aparte: „ Foaie verde dor de
mine, / Cât sânge-mi curge prin vine/ Tot îmi e cu – alesătură/ Pe zăvelca, neagră, mură/ În
garoafe sângerii/ Luminând poteci pustii / Peste poale cu cheiță/ Țesute în patru ițe,/ Si mă poartă
în pridvor/ Si să vreau, nu pot să mor,/ Că-nflori-voi pe năframă/ Pân-oi scârbi moartea
neagrăˮ(Cântec).
În contextul poeziei contemporane, lirica sa are un loc aparte, îndepărtându-se de estetica
postmodernistă a versului alb, integrând în acest orizont, o poezie cu implicații conceptuale de
tip tradiționalist. Estetica versurilor sale se detașează de doctrina actuală, ceea ce dă autenticitate
creației lirice. Alina Neagoe poartă pecetea unei atitudini livrești de necontestat, versul său fiind
expresia unui spirit instruit, elevat. Universul imaginar ne poartă în spațiul sincerității, al
sentimentelor nedisimulate(copilăria), în matricea originară a spiritului românesc(satul), poezia
fiind cheia spre deslușirea tâlcului existenței. Alina Neagoe scrie o poezie născută din dor, din
dorința de a evada spre spatii siderale; este un vis frumos care o separă de realitatea stereotipă.
Poezia devine calea de refugiu într-o lume în care peripețiile sufletului se metamorfozează în
acte de creație.
Antologia de fată reunește creațiile a patru poeți ce se îmbarcă împreună pentru a începe
călătoria spre tărâmul Frumosului, Adevărului si Dreptății. Versurile sunt mărturia vie că omul
poate învinge banalitatea vieții, prin intermediul artei. Cititorul este invitat să ia parte la această
călătorie si să descopere sensul existenței, având ca puncte de reper, harta simbolică lăsată de cei
patru poeți: Alina Neagoe, Andreea Gușe, Dumitru Sârghie, Mădălina Bărbulescu.

7
 Andrada Badea sau căutarea Absolutului…

Andrada Badea este o poetă a vibrațiilor interioare, a energiilor, instaurând lumii, sensuri
mistice, făurind un univers fantast, mitologizat, Sinele devenind centrul semnificațiilor
revelatorii. Geografia spirituală a poemelor are o arie amplă de desfășurare în zona trăirilor
metamorfozate, măștile lirice acoperind mișcările interioare ale unui suflet ardent, complex,
sensibil. Autoarea cărții are intuiția unui mag, versurile fiind expresia vizionară a ființei care
caută cunoașterea, înțelesurile ascunse ale vieții, încercând să dezlege tâlcul destinului prin
prisma reprezentărilor imaginarului creator.
Confesiunile poematice ating uneori note dramatice, sufletul căutându-și rădăcinile în
dimensiuni fanteziste, schemele imaginarului poetic surprinzând printr-un bogat complex al
semnificaților și semnificanților. Andrada Badea abordează o structură poetică ce se detașează de
lirica lacrimogen-afectivă, e o structură amplă, în care experiența și motivația realizează un
palier estetic subordonat metaforei creației.
În poeziile acestei cărți întâlnim elemente livrești, cu substrat filosofic, ceea ce atestă
spiritul perfecționist și însetat de cunoaștere al poetei. Inserarea unor idei de sorginte religioasă
se realizează cu stil, cu eleganță, semnificațiile amplificând zona de referință spirituală și
conferind imaginarului poetic, posibilități plurivalente de receptare și interpretare: „Și-aș vrea să
mă nasc din nou,/ Să fiu o Evă a grădinii/ Cu veșnice lăcrămioare,/ Să mă trezesc în Betel/ Și să-
L rog pe El,/ Nemuritorul,/ Cu gura mea spurcată,/ Cu privirea mea fadă,/ Să-mi dea pe chip, / În
trup și pe cuvânt,/ Să-mi spele fărădelegea,/ Cu isopul Lui sfânt!”(Dă-mi cu isop în suflet)
Trăirile sunt resorturile care duc spre integrarea eului în univers, emoțiile concentrând
fluctuațiile sufletului, ancorând astfel ființa umană într-un plan înalt, într-o zonă absconsă, ce
depășește concretul, realitatea imediată. Timpul nu are o derulare cronologică, nu se desfășoară
după coordonate schematizate, ci are o altfel de traiectorie, dată de nevoile interioare ale poetei.
Timpul capătă o altă dimensiune, pe care omul o poate modifica în funcție de percepția sa
asupra destinului; în viziunea Andradei Badea, timpul se poate dilata sau contrage, poate fi etern
sau static, în funcție de abordarea motivațională a omului. Practic, avem de-a face cu o idee
regăsibilă în hinduism, în textele sanscrite ale Vedelor, conform căreia putem transcende timpul,
prin depărtarea de materialitate, depășind profanul. Ei bine, autoarea depășește banalul
existențial, prin intermediul creației artistice, conștiința eliberându-se de tensiuni sau convulsii:
„O nuditate amorfă / ne mângâie chipurile / azvârlite în râșnița timpului./ Sfâșiați de gheara
realității,/ ne privim inima în palme,/ căutându-și eliberarea./ Suntem cuprinși/ de frânghia
destinului/ și eliberați de jugul conșțiinței.ˮ(Nuditate amorfă)
8
 Iubirea este cea mai înaltă treaptă a cunoașterii în accepțiunea poetei, este sentimentul
care asigură ascendența omului, este fiorul universului captat de om. Dragostea e o forță care
conectează ființa la armonia cosmosului, este modul prin care se realizează apropierea de sacru.
Irumperea din profan, se realizează prin dragoste, ceea ce implică desigur, atingerea treptei
supreme a cunoașterii. Poemele de dragoste sunt ample confesiuni, monologul liric păstrând
parcă ceva din ritualurile străvechi, unde iubitul/iubita invocată este chemată din vremuri de
demult și dragostea reînviată sacralizează spațiul și timpul prezentului.
Timpul și dragostea sunt două teme fundamentale ale acestui volum, fiind corelate printr-
un conținut cognitiv intrinsec, semnificația lor extinzându-se pe tot parcursul cărții. Celelalte
stări devin adiacente acestor două axe fundamentale ale volumului, poeta reușind astfel să redea
complexul valoric al semnificației dragostei și timpului: „Atunci am simțit că/ așteptarea nu mai
avea timp pentru noi,/ iar eu țineam timpul în brațe/ doar privindu-te...ˮ(Ziua în care te-am iubit
(ne)căutat)
Stilistica textului este complexă, metafora având funcție revelatorie, însumând un areal
simbolic vast. Structura liberă a versului implică o desfășurare lirică firească, textul poetic
mizând pe mesajul transmis, pe emoție. Tensiunea interioară a versurilor e dată de simbolistica
ideilor și de dinamica imaginilor artistice. Registrul lingvistic acoperă și câteva concepte
filosofice(unele regăsibile în cultura hindusă, altele preluate din dogmatica creștină), ceea ce
dezvăluie latura livrescă a poeziei Andradei Badea.
Structurile dinamice ale textelor sunt susținute de acuitatea trăirii, de tensiunile interioare,
de amplele mișcări ascensionale ale spiritului. Cartea propune cititorilor, un complex sentimental
înalt, vibrațiile sufletului devenind pilonii imaginarului poetic, înțeles ca sumă valorică a
experiențelor sentimentale și livrești. Acest volum de versuri încântă prin energia motivațională,
prin viziunea artistică inedită, unde sacrul ia locul profanului, prin intermediul jocului cu
subconștientul. Putem vorbi în acest sens, despre o poetică a subconștientului, unde creația
artistică provoacă starea de hipnoză, eul liric atingând apogeul imaginativ prin revelația sacrului
prin Logos. Andrada Badea scrie cu venerație, cu aerul nobil de înfăptuire a unei creații literare
aflate în folosul umanității, fiind astfel, o poetă care conștientizează rolul fundamental pe care-l
are o operă artistică în sistemul de referință al spiritualului și intelectualului.

9
Fluiditate stilistică și estetizarea emoției în poezia lui Eugen Barz

Eugen Barz e un poet al meditației și interogației, versurile sale sunt expresia unui spirit
care caută sensurile vieții și ale lumii, propunând modele arhetipale ale trăirilor. Poezia sa e o
invitație la agapă, unde lectorii interacționează cu idei înălțătoare, menite să anuleze frivolitatea
cotidianului. Versul poartă un substrat etic și moral, însă fără să cadă în didacticism; versul
sensibilizează prin vibrația emoției, propunând un flux și reflux permanent al trăirii. După
volumele de versuri Cinematograful singurătății (Editura Neuma, 2016) și Iarba din ceainic
(Editura Colorama, 2017), cel de-al treilea volum de versuri Dintr-o altă copilărie, publicat la
Editura Școala Ardeleană din Cluj-Napoca se remarcă printr-o stilistică aparte: construcția
esențializată a discursului liric îmbracă un mesaj ideatic complex, arsenalul tematic vizând un
substrat mitologic, filtrat printr-o conștiință artistică profundă.
Eugen Barz instituie retorica interogației, punându-și întrebări fundamentale și reușind să
se recompună prin apelul la Divinitate. A nu se înțelege că poemele sunt de inspirație religioasă,
ad-litteram, ci emană elemente ale teologiei creștine, fiindcă involuntar, ele poartă amprenta
omului educat în acest spirit. Poetul transfigurează simbolurile biblice, ele îmbracă hainele
conștiinței artistice, alegoricul și metafora stabilind conexiuni cu filtrul personal de interpretare
al autorului în ceea ce privește lumea. Relaționarea cu Dumnezeu e continuă, dar referințele
textuale sunt perceptibile la nivel subtextual, ceea ce atestă subtilitatea procesului creator.
Evident că planul biblic e resimțit în subsidiarul textului, în sensul că poetul înțelege actul
artistic ca pe un proces al apropierii de Divin, e o realcătuire interioară prin prisma iubirii
creștine. Într-o formă sau alta, volumul poate fi receptat ca o căutare a eu-lui, un fel de călătorie
spre sine, în scopul regăsirii fericirii primordiale.
Tehnica și arhitectura textuală conving prin lapidaritatea versului și complexitate ideatică.
Și dincolo de asta, autorul provoacă un miraj al trăirii, prin asocieri vizuale sau simbolice
îndrăznețe. Estetizarea emoției e provocată desigur de experiența livrescă, pe care nu o exprimă
fățiș, ci doar la nivelul expresiei elegante de ordin intertextual. Atunci când discursul liric e
obiectivizat, imaginile poemului apar ca niște flash-uri capabile să surprindă sinestezii
îndrăznețe: „Cu mâini de gheaţă/ Don Quijote umple foile de ochi rotunzi/ ca butoanele liftului,/
se înfăşoară în ele şi plânge./ Dulcineea face piruete de balerină,/ ridică statui primelor duşuri
reci./ Un şarpe ca un tren/ aduce medicamentele,/ ea critică mersul lui/ şi flutură cu bucurie/
semnele nebuniei.”
În ceea ce privește subiectivismul discursului, intuim autenticitatea stărilor, dinamica
simțurilor; e un fel de ritual inițiatic prin care subconștientul trece de mai multe praguri,
10
ajungând la iluminare prin purificarea gândurilor: „Ridic fruntea/ să-mi crească solzi lucitori,/
ucenicesc cu Petru/ mersul pe ape,/ cu Profetul Isaia/ în dans/ mâinile/ prind valuri./ Mă
împărtăşesc/ în liniştea Mamei Pescarului.” Dincolo de stilistica inedită a textului, remarcăm
tentația interpretării hermeneutice; Eugen Barz are calitatea intuitivă a includerii simbolicului în
planul imaginarului tematic, mesajul mizând pe înțelesuri profunde, mitologia biblică devenind
experiența sacrului. Practic, prin poezie, artistul are revelația sacrului, restabilind raportul cu
Dumnezeu, realizându-se astfel, actul hierofanic.
Eugen Barz se distinge în peisajul liricii românești contemporane prin eleganța
discursului liric, prin tonurile discrete ale simbolurilor livrești, prin imagini artistice
incandescente. Fluiditatea versurilor derivă desigur, și din asimilarea valorilor culturale
universale. Spirit al căutărilor și interogațiilor, poetul știe să asimileze elemente ale literaturii
universale, fără să renunțe la valorile autohtone. E vorba de principiul acumulării și sincronizării,
corelațiile făcute cu fundamentele spirituale românești amplificând imaginarul poetic.
De observat că geografia spirituală e complexă, referințele din literatura spaniolă
exprimând reflexul adaptabilității la contextul cultural în care trăiește. Personajele Don Quijote și
Sancho Panza din romanul lui Miguel de Cervantes Saavedra invocate în textul poetic pot oferi o
cheie interesantă de interpretare a textelor. Pot fi receptate ca structură binomică a sacrului vs.
profan, imaginar vs. real, simțire vs. idee. Dacă Don Quijote reprezintă utopia, imaginarul,
Sancho Panza simbolizează realitatea, distopia, ducând analiza poemelor lui Eugen Barz spre
înțelesul bipolar al simbolicului textual.
Actul artistic devine modul de evadare din mundan, e un proces eliberator și totodată
salvator. Din perspectiva unei abordări psihanalitice, volumul propune e proiecție a eului în
câmpul artistic, e o reconstrucție a sufletului. Reflecția sinelui se realizează ca într-o oglindă,
subconștientul aducând în prim plan, simțirea, revelația oniricului. Poemele compun traseul
labirintic al unui suflet ce se caută, ce își redefinește viață interioară. Oricum am analiza creația
poetică, cert este că poetul nu se dezice de crezul său artistic: poezia are funcția catharctică.
Cartea poartă un titlu metaforic, acoperind semnificații puternice, Dintr-o altă copilărie,
revelând nevoia de căutare și regăsire a sinelui. Copilăria devine spațiul fericirii primordiale, un
spațiu concentric, fiindcă eul creator constată la finalul labirintului formativ că e aceeași
copilărie dintotdeauna, iar prin revelația sacrului în poezie, își regăsește esența interioară.

11
 Prospețime și trăire în poezia Cristinei Bălășoiu

Cântecul pădurii este un volum de versuri care răspândește un parfum proaspăt, cu arome
dulci, invitându-ne într-o călătorie spre tărâmuri imaginare impregnate de mister. Cristina
Bălășoiu este o poetă care mizează pe forța creatoare, are curaj vizionar, străbătând cu
nedisimulată iubire, universul vegetal și cromatic. Textele poetice respiră un fel de răcoare
sentimentală; e o adevărată paradă a trăirilor umane, autoarea refăcând itinerariul spiritual al
aventurii dinspre trecut spre un prezent tumultuos: „Din bolta cerească/ curg lacrimi în zigzag/
dirijate de vânt pe Terra./ Dansează pădurea de bucurie,.../ iarba prinde viață/ în verdele
smaraldului,/ ciupercile zâmbesc / stând într-un picior mândre,/ cu pălării protejate de soare./
Vara, ploaia cântă / la muzicuța frunzelor./ Picături de lacrimi pun luciu/ în buzele zmeurei./
Copacii își arată frumusețea / prin coroana stufoasă / legănându-se de vânt./ Perdea de frunze /
cade în paralel/ cu picăturile de ploaie, toamna./ Steluțe argintii împodobesc pomii/ și îmbracă
pământul în haină albă, iarna./ Pădurea întinerește / în fiecare anotimp de primăvară.ˮ(Pădurea)
Definiția iubirii e surprinsă în imagini motrice și vizuale atât de originale, încât autoarea
uimește prin disponibilitatea stilistică. Starea aceasta mișcă întreaga lume, dragostea devine forța
întregului Cosmos, restabilește sensul vieții, iar Cristina Bălășoiu o exprimă în formele ei
dinamice, redând tocmai fiorul acela unic, irepetabil, atotcuprinzător: „încinge piciorul / și arde
podeaua,/ accelerează sângele / în vene,/ îmbujorează / obrajii-n mere,/ țopăie în / tropote de cai./
Pe alei lustruite / de fericire/ aprinde felinare, / pe retine/ unește două / inimi
îndrăgostite.ˮ(Iubirea)
Culorile devin resurse simbolice, semnalând legătura dintre vizual și simțire; cromatica
este o structură semantică prin care autoarea trasează legături interesante între realitate și
ficțiune: „Negru pictează albastru/ sub arcada sprâncenelor,/ genele se arcuiesc pe spate,/
luminițe argintii dansează/ pe retină croind piruete/ în patinaj artistic,/ crema de pe față/ lucește
precum gheața/ sub greutatea patinelor/ obrajii roșii ca doua tribune/ antrenează flacăra iubirii./
Coregraful este premiat / cu luciul din buze.ˮ(Chip angelic). Autoarea posedă capacități reale în
mânuirea resurselor lingvistice și stilistice.
Poemele care compun acest volum vorbesc despre o poveste a inimii, transmit o lecție cu
tâlc despre viață. Procedeele artistice variate surprind o geografie spirituală complexă,
deschizând un drum liber spre Infinit. Legăturile dintre Spirit și Materie sunt date de conștiința
creatoare, eul liric demascându-se prin opera literară: „Cu ei deschid lacătul de la ușa inimii,
/deslușesc cifrele codate /pentru a deschide seiful /în care stau ascunse comori./ Galben cu alb și
diamante/ port la mâini în inele./ Dragoste nu-mi pot oferi!/ Citesc cu ochii gânduri ascunse/ în
12
ascuțitoarea minții,/ cuceresc inimile altora/ prin felul de a privi./ Flăcări argintii strălucesc pe
iris/ când se vor îndrăgosti.ˮ(Ochii)
În creațiile acestui volum, nu lipsește nici dragostea oglindită în formă patriotică, ceea ce
înaltă spiritul creatoarei, plasând-o în zone ale admirației, respectul pentru popor atestând
calitățile morale ale poetei: „Îmbrăcați în roșu, galben și albastru,/ ne-am desprins din același
trunchi./ Bătuți de vânt în direcții opuse,/ lame lucioase ne-au fost treptele vieții,/ doar
Dumnezeu ne-a fost scut!/ Doborâtă la pământ am plâns./ Când mi s-au limpezit ochii/ am mers
pe un drum necunoscut./ O rază de soare dădea în mine/ reflectându-mi umbra în spate,/ când am
întors capul/ ultima culoare s-a pierdut...ˮ(Regăsirea). Dragostea maternă e exprimată printr-o
stilistică interesantă, metafora instaurând sensuri ființatoare, trimițând ideea către dimensiuni
semantice plurivalente: „Aruncată peste bord/ în oceanul vieții,/ având memorie de elefant,/
purtată pe spatele lui/ cu dinți de fildeș/ sub pielea groasă,/ dură plină de riduri/ privesc cu o
inimă/ instinctul matern.ˮ(Instinct matern)
Utilizarea măștii lirice este un procedeu artistic bine stăpânit de poetă, creația căpătând
proprietăți interpretative bogate. În poemul Cerboaică iubită observăm ipostazierea eului creator
într-o formă animalieră, ceea ce exprimă posibilitatea ca forța instinctuală ne direcționează în
lume și supune uneori rațiunea, o anulează în anumite momente. Pe de altă parte, poate că tocmai
acest instinct conservă extraordinar de bine dinamica vieții, accentuează stările de exaltare
sufletească, ne dă acel suflu dionisiac ce ne salvează din cotidianul frivol: „Cu mers de gazelă /
cuvântul tău este legea firii. / Mă înec în mirosul farmecului de seară, / nu îndrăznesc să îți fac
prizonieră gura / pentru că este fagurele mierii de mai. // În plânsul copiilor ce vor sânul / văd
oglinda lumii. / Eu îi privesc prin porii anotimpului care trece. / Scânteia din ochii de păun /
învârte moriștile din nori. // Mă hrănesc cu tine, cu cerul din noi / și înmoi dumicatul pâinii / în
vârtejul dimineților / din apa sufletului meu.ˮ
Volumul Cântecul pădurii oferă cititorilor un frumos peisaj sentimental, proiectându-l
într-un plan al oniricului. Cristina Bălășoiu e un suflet ardent, aflat în căutarea Adevărului și care
nu se sperie să poposească pe terenuri abrupte, alunecoase. În această carte, principiile stilistice
ale modernismului poetic se corelează armonios cu ideile îndrăznețe și cu o viziune puternică,
proaspătă, puternic aromată. Cântecul pădurii este un sunet înalt al depărtării, este sunetul
sufletului ce își propune să recapete Fericirea edenică.

13
 Liliana Ghiță Boian sau energia interioară concretizată în act poetic

Postmodernismul poetic se remarcă prin avalanșa formulelor lingvistice atipice și prin

conținutul izbitor din punctual de vedere al temelor abordate. Ei bine, poezia Lilianei Ghiță
Boian se încadrează din perspectiva formei, în doctrina postmodernistă, însă conținutul abordat
mizează pe reluări ale temelor clasice, niciodată demodate: iubirea și trecerea prin timp. Volumul
de versuri intitulat Metamorfozele iubirii relevă un drum spre central sinelui, o călătorie inițiatică
pentru redescoperirea sensului existențial. Liliana Ghiță Boian este o poetă care mizează pe
lirismul subiectiv, pe mărcile afectivității, redând acea fascinație a lecturii, o plăcere
nedisimulată pentru cititorul care caută o oază de fericire sufletească. Cu toate că formulele și
stilistica versurilor aparțin curentului postmodernist, asistăm cu admirație la o revitalizare a
poeziei actuale, prin forța viziunii și densitatea spirituală. Universul imaginar este guvernat de
iubire, de dorințe, de speranțe, eul creator împărtășind lectorului, stări interioare inedite,
nedisimulate.
Volumul are o structură tripartită în funcție de tematica abordată, exprimând caracterul
disciplinat al poetei, seriozitatea și bineînțeles, aptitudinea de a armoniza diferite planuri ale
realității și imaginarului artistic. Prima parte, intitulată Dreptul la singurătate, evocă nostalgii și
regrete, dar de fiecare dată, autoarea lasă o fărâmă de speranță pentru izbăvirea sufletului.
Versurile care compun primul poem al acestei părți devin o ars poetica, sintetizând viziunea
despre lume și viață, în ceea ce privește propria-i ființă: „amărăciuni cotidiene se topesc în ploi/
statuetele din porțelan / dansează frenetic/ pe ringul aducerilor aminte// cuvintele se pregătesc să
tacă/ șiroind pe geamul dintre două lumi/ una trecută prin tăișul săbiilor/ cealaltă viitoare incertă
și necunoscută// prezentul ca o trăire prea intensă/ se concentrează pe singur punct / care își
declină dreptul la fericire/ în favoarea altui deziderat fundamental/ dreptul la singurătate”.
De cele mai multe ori, poemele par confesiuni șoptite, par spovedanii ale sufletului, iar
poezia îndeplinește în acest sens, rol catharctic. Versurile compun mărturisiri directe ale eului
creator, sunt definiții autentice ale trăirilor și stărilor. Singurătatea predispune la meditație, la
rememorarea secvențelor vieții, reinstaurează sensurile vieții, redefinește ființa în toată
complexitatea ei. Reîntâlnirea cu trecutul nu sufocă nicidecum sufletul, ci devine moment al
reordonării valorilor într-o lume agonică.
A doua parte a acestui volum de versuri, intitulată simbolic, Yin și Yang conține o serie de
elemente tematice ale Orientului îndepărtat, ceea ce atestă bagajul cultural al autoarei în această
arie cultural. Simbolurile inserate elegant, referirile tematice la geografia spiritualității orientale,
îmbogățesc mesajul poetic, extrapolând sensurile conținutului.
14
 Autoarea are o iscusință aparte în așezarea armonioasă a elementelor și simbolurilor din
Orientul îndepărtat, fiindcă lirismul nu este agasat de substraturi filosofice, ci respiră un aer
natural, proaspăt, al unei gândiri înalte. Versurile „să fim din nou tu ren ka / (oameni ai
pământului)/ apărând hotarele iubirii de țară/ a iubirii de oameni/ și a iubirii de sine// să fim din
nou tu ren ka/ călcând în țărâna copilăriei / simțind creșterea ierbii/ pe umerii istoriei// să fim
iarăși în inima trecutului/ cuprinzând cu privirea/ nesfârșitul dragostei de Dumnezeu/ într-un ochi
de liniște// să fim tu ren ka” exprimă dragostea infinită a poetei pentru viață, exaltând de
optimism și lumină. Răsăritul devine o zonă spirituală și culturală cu efecte revigorante asupra
creatorului de frumos.
Ultima parte a acestui volum de versuri, Curcubeiele melancoliei prezintă un evantai
multicolor al sentimentelor, al gândurilor sau trăirilor. Emoțiile sunt diverse, complexe, universul
liric fiind suprasolicitat de efuziunile spiritului. Cu note ușor nostalgice, creatoarea ne invită în
subteranul conștiinței, ne invită să adulmecăm suavitatea sufletului. E ceva fermecător, o
delicatețe inepuizabilă în poemele acestea, poate că e vorba de prospețimea sentimentală, de nota
fresh a gândurilor. În orice caz, cititorul va descoperi în poezie, o noblețe înduioșătoare, dusă
uneori spre zona melancoliei, iar alteori spre așteptare.
Versurile care compun poemul intitulat sugestiv Ars poetica redau crezul artistic al poetei, și
în același timp trasează raportul dintre Timp și Ființă: „aseară mi-am disecat sufletul/ am
anesteziat toate simțămintele/ să pot privi detaliat structura lui/ fără remușcări sau regrete/ am
tăiat cu bisturiul realității / compoziția amorfă a trăirilor cotidiene/ am îndepărtat epiderma
inutilă a viselor/ pătrunzând în arhitectura compoziției primare/ am simțit sub amorțeala iminentă
/ că zâmbetele s-au stins sub avalanșa tristeții/ hohotele de râs s-au rostogolit / eșuând în
prăpastia deprimărilor/ buna dispoziție a sucombat / în cenușa neîmplinilor// sub lacrimile amare
acoperind carnagiul sentimental / am văzut doar scheletul unor pasiuni ardente/ sechelele de
iubiri și un cortegiu interminabil / de inocente aduceri aminte / suspinele trase peste mentalul
creativ/ au înghițit cele zece fericiri pământene/ a rămas nealterată doar speranța că/ o picătură
din liniște va turna lumină/ vindecând rănile afective / ale sufletului rănit de atât univers”.
Volumul de versuri Metamorfozele iubirii încântă de la prima lectură, poemele fiind
respirația înseși a poetei, vibrația interioara, sunetul cel mai înalt al dragostei pentru viață.
Liliana Ghiță Boian este o poetă a energiei interioare, a forței spiritului care poate descuia orice
suflet, prin viziunea luminoasă și prin exprimarea firească, naturală.

15
 Mântuirea prin iubire - Doina Bonescu

Volumul de versuri intitulat sugestiv Nostalgie evocă un lirism al sensibilității, al

arderilor interioare, al transcenderii eu-lui creator într-o lume a mântuirii sufletești. Doina
Bonescu este o poetă a melancoliilor, universul liric fiind străbătut de regrete și doruri, de
pierderi și regăsiri, de înfrângeri și împliniri. Poemele sunt transfigurări artistice ale trăirilor
autentice, metaforele devenind limbajul legitim al unui suflet nobil, aflat în căutarea Frumosului
și Adevărului.
Poemele au o structură tematică ce amintește de estetica romantică, dar registrul lingvistic
depășește acest cadru, poeta regăsindu-se, sau mai bine zis, redescoperindu-se în decorurile și
emoțiile textului, ceea ce face ca poemele să treacă dincolo de principiile romantismului. Practic,
versurile îndeplinesc funcție catharctică, creatoarea eliberându-se de cotidianul sufocant, prin
transpunerea lirică a tensiunilor interioare. Eliberarea prin artă devine o formă de manifestare
deliberată, poeziile fiind forma de supraviețuire într-o lume aflată în proces de desacralizare.
Doina Bonescu scrie poezii care compun un univers spiritual complex, străbătut de efervescența
emoției, de intensitatea spiritului creator.
Iubirea este o temă esențială a acestui volum, poeta definindu-și traseul existențial prin
prisma acestui sentiment unic. În viziunea autoarei, dragostea este sentimentul care salvează
omul, e starea care stabilește armonizarea raportului dintre individ și lume. Adesea, iubirea este o
secvență frumoasă a unei povești din trecut, o poveste nostalgică, din care au mai rămas doar
regrete: „A fost o vară cu mult soare/ A fost...cum alta nu găsești/ Pierduți sunt pașii pe cărare/ Și
toamna scutură povești ”(Captiva). Dragostea poate fi o formă de recuperare motivațională, un
recurs la viață, echilibrând ființa umană, împăcând-o cu lumea cu exterioară.
Trecerea ireversibilă a timpului este o altă coordonată esențială în tematica volumului de
versuri Nostalgie, ființa umană fiind trecătoare, implicând în subsidiar, stări de regrete și
melancolii. Timpul este de neînduplecat, iar individul este nevoit să-și accepte destinul. Tristețea
apare adesea în poemele Doinei Bonescu, dar cu toate acestea, versurile păstrează un ton
luminos, prin retrăirea momentelor frumoase. Memoria afectiv – involuntară e un catalizator
important al imortalizării momentelor trecute, declanșarea procesului amintirii având un efect
recuperator: „Aveam mâna fierbinte/ În geantă/ Două caiete/ Și douăzeci de ani/ În ochi vise/ Pe
buze iubire./ Frunze galbene/ Cădeau pe asfalt/ Castani și tei/ Se pregăteau de iarnă/ Era
noiembrie/ Ce repede trece timpul.”(Noiembrie).
Sentimentul patriotic este regăsibil în aceste creații, poeta purtând o dragoste nemărginită
pentru poporul român. Doina Bonescu manifestă o pasiune nedisimulată pentru valorile
16
spiritualității autohtone, unele poeme păstrând note de odă sau elegie închinată istoriei: „Ascult
tăcută glasul lui și-mi văd bunicul în ogradă/ Care-mi spunea cum au luptat Unirea Mare să o
vadă/ Acum într-un hotel modest privesc la plasmă ipoteze/ Despre ce ar putea fi...Ardealul
altora dat zestre// De ce-au luptat înaintașii ? De ce-au murit părinți pe front ?/ Nu e păcat spune
parohul...cei trădători pe eșafod./ Se cerne seara peste vale, izvoare curg din munți bătrâni/ O
rugă înălțăm Tu Doamne apleacă-ți ochii spre români.”(Parohul)
Imaginile persoanelor dragi sunt reînviate și redate printr-o gamă stilistică variată, poeta
având o disponibilitate artistică evidentă: „Te văd mereu venind aievea/ Pe drumul fără de hotar/
Cu părul alb...cu glas molatic/ Și aducându-mi câte-un dar/ Eu te-așteptam...copilă fiind/ Știam
că nu ești Moș Crăciun/ Aveai o sanie...doi cai.../ Și-atunci și azi bunic îți spun”(Bunicul).
Procedeele artistice variate utilizate în manieră elegantă sunt rezultatul firesc al exercițiului
îndelungat în domeniul prozodic, dar și al talentului nativ. Creionarea portretului ființelor dragi
se realizează în mod fin, emoționând orice tip de cititor(specializat sau nespecializat): „Și-nșelat
de aparențe domn-profesor a uitat/ Că a fost și el odată un timid, dar vinovat/ Lungi formule se
înșiră pe o tablă oarecare/ Și un zâmbet înflorește ca un semn de exclamare !”(Profesorul).
Volumul de versuri Nostalgie are o tematică vastă, în care sentimentele dominante sunt
regretele, eul liric transpunând autenticul trăirii în metafore elegante, stilistica textelor explorând
funcția emotivă a limbajului, autoarea mizând pe un registru expresiv natural, firesc, delicat.
Tocmai în acest punct, Doina Bonescu se diferențiază în contextul liricii contemporane, poeta
dispunând de o poetică a simplității, conținutul fiind cel al plurivalenței, îndemnând cititorul spre
zone de acuitate senzorială și cognitivă. Conținutul semantic este evanescent, emoția textului
captivând, însumând și subsumând totodată, semnificatul. Transpunerea emoției într-un registru
lingvistic elegant, suplu susține autenticitatea textului liric.
Doina Bonescu propune cititorului o lume a subiectivismului emoțional, un univers al
spiritului, bogat în conținut și sensuri, poemele fiind adevărate călătorii spre centrul sinelui.
Fiecare vers poartă o poveste autentificată în planul real și metamorfozată printr-un înalt proces
al conștiinței artistice, creatoarea refăcând lumea exterioară în funcție de mișcările interioare ale
sufletului. Această carte de versuri ne poartă în lumi frumoase, din care răzbat nostalgii trecute,
cititorul asistând la un adevărat spectacol al stărilor emoționale, un spectacol amplu al ființei
umane, înțeleasă în dimensiunea ei plenară.

17
 Povești, de Alin Bourașu

Literatura contemporană dispune de o recuzită stilistică și tematică diversă și complexă,

granița dintre genuri și specii fiind adesea diluată, scriitorii recurgând la diverse subterfugii și
metode de construcție a textului, în așa fel încât lectorul se află în imposibilitatea de a încadra
opera în cauză, în vreo tipologie clară a speciei literare. Această tendință derivă din nevoia
creatorului de a depăși canoane sau reguli, de a se detașa de tipare, scriitorul contemporan
îmbrățișând tendințe nonconformiste, și implicit, aducând o resurecție a genurilor și speciilor
literare.
În peisajul actual al literaturii române, conținutul expus tentează prin modul de abordare,
prin structurile registrului comunicațional, cititorul fiind adesea atras de limbajul expresiv care
nu întâmplător pune în derivă însuși conținutul. A nu se înțelege că scriitorul contemporan nu
prezintă subiecte complexe sau interesante, ci din contră, importanța temei explorate e
amplificată de modul în care e înfățișată. Granița dintre speciile literare devine din ce în ce mai
firavă, ceea ce ne face să credem că evoluția literaturii implică o anumită schimbare de atitudine,
căci de ce să nu recunoaștem, scriitorul de azi e exponentul realității actuale, el dezvoltă viziunea
artistică în funcție de contextul căruia îi aparține.
În această linie e scrisă și cartea de față. Alin Bourașu propune un experiment literar,
creațiile poematice fiind structurate în acte, atingând tendințele organizării unei drame în versuri,
dar în același timp depășește această construcție, autorul asumându-și originalitatea prin această
manieră de diluare a graniței dintre genurile literare. Textele care compun acest volum se
remarcă atât din punct de vedere compozițional, cât și din punct de vedere al registrului
lingvistic.
Structurarea poemelor(în acte) propune cititorului o lectură în cheie dramatică, evoluția
tensiunii afectiv-emoționale fiind supusă unui itinerariu apropiat spectacolului de scenă. Fiecare
poem poate fi receptat în cheie teatrală, personajele fiind purtătoare de mesaje simbolice menite
să asigure o reprezentare scenică interesantă. Dar cu toate acestea, dimensiunea lirică poate fi
receptată la nivelul expresiei, al limbajului, discursul obiectiv suprapunându-se unui discurs
subiectiv. Obiectivizarea nu anulează lirismul, ci mai degrabă îi conservă aroma, căci asistăm la
o suprapunere a planurilor, la o camuflare a epicului dramatizat în variații sentimentale,
interiorizate.
Autorul inserează povești livrești, trimiterile simbolice către personaje legendare(prințese
din deșert, vrăjitoare, zâne) dând textelor o dimensiune complexă, receptorul ducându-se spre
zona interpretării plurivalente. Fiecare poveste are un tâlc, firul evenimențial insistând asupra
18
efectului impus de simbolistica subtextuală și intertextuală. Practic, Alin Bourașu creionează o
lume a basmului, unde personajul e purtătorul valorilor ancestrale, capabile să ofere vieții de zi
cu zi, o lecție a Adevărului și Binelui. În creațiile din acest volum identificăm lupta dintre Bine și
Rău, Adevărul învingând întotdeauna, asigurându-se astfel, valoarea etică a creației literare, ca
produs implicit al actului artistic.
Dialogul dintre personaje rezonează unei filosofii a măștii creatorului, în sensul că poate
fi înțeles la nivelul relației dintre conștient și inconștient, sau în interpretare binomică
antagonică: dialog între două forțe opuse(Adevăr vs. Minciună, Frumos vs. Urât, Realitate vs.
Vis). Densitatea trăirii e susținută și la nivel motivațional, căci personajele cred în idealuri, nu
renunță la vise, înfruntă obstacole, înving prin credință. Autorul devine așadar un propovăduitor
al curajului, sau mai bine zis, e un vizionar care pledează în cinstea Absolutului. Oricare ar fi
intenția creatorului, cert este că nu se dezice de codul etic si moral, insistând pe valorile umane
promovate într-o stilistică textuală nouă, originală.
Volumul este ca un moment de respirație într-un cotidian alert, este dacă vreți, un
moment de evadare din realitatea imediată, e un remediu sufletesc într-un spațiu al derizoriului
existențial. Alin Bourașu adoptă o construcție textuală interesantă, suprapunând planurile
discursului poetic, detașarea prin obiectivizare supunând lirismul afectiv. Această formulă
discursivă conferă originalitatea operei autorului, individualizându-l în peisajul literaturii
contemporane.
Simplitatea registrului expresiv menține firescul dialogului dintre personaje, implicând
astfel cititorul în atmosferă, îl introduce în mod familiar în poveste, îl menține în cadru. În fond,
relația dintre emițător și receptor e directă, comunicarea fiind de fiecare dată, pozitivă, eficientă,
deoarece naturalețea limbajului duce la îndeplinirea optimă a actului comunicațional. În planul
tematic, autorul e un apărător al literaturii antice, aducând în conștiința contemporaneității,
povești și personaje de basm, prin intermediul cărora, creează simbolicul subtextual, creând o
uluitoare călătorie în timp. Autorul e un bun cunoscător al mitologiei antice, refăcând de pildă,
imaginarul simbolic al creației lui Homer(în creația intitulată Odiseea în balon), dar
redimensionează substratul alegoric și simbolic, introducând astfel, note originale în
interpretarea subtextuală.
Această carte propune o incursiunea în lumea fabulosului, într-o proiecție vizionară
curajoasă, Alin Bourașu fiind un spirit care se detașează de canoane și tipare stilistice, mizând pe
o nouă organizare a discursului textual, stabilind astfel, coordonatele unei creații literare care se
naște pentru a crea emoție, și nu pentru a fi încadrata în canoane sau orientări estetice. Rolul
literaturii este cel de a produce și de a transmite un mesaj cu impact afectiv în vederea
19
armonizării cu orizontul de așteptare al cititorului; în acest caz, creația literară subscrie nevoilor
receptorului(oricare ar fi el: specializat sau nespecializat) și oferă poarta spre o altfel de
existență, textul devenind supapa de supraviețuire într-o lume aflată în proces de desacralizare.
Alin Bourașu a înțeles rolul literaturii, și îi atribuie actului artistic, rolul de a salva spiritul uman
din realitatea abruptă.

20
 Scenă, spectacol, viață…

Alla Cebotari, artistă complexă (actriță, interpretă a mai multor genuri muzicale:
populară, ușoară, țigănesc-rusească) ne încântă de această dată cu dramatizarea unor povești
populare rusești, puse pe scena Teatrului pentru copii și Tineret „Colibriˮ. Scenariul și regia
aparțin artistei Alla Cebotari, reprezentând debutul în această direcție. Spectacolul oferit în 4
februarie 2017 la teatrul craiovean „Colibriˮ a fost expresia clară a rafinamentului estetic și a
viziunii originale, efervescente. Basarabeancă de origine, stabilită la Craiova din anul 1990, Alla
Cebotari este absolventă a Academiei de Arte Frumoase „Gavril Muzicescuˮ, secția Regie-
Actorie, Chișinău. Artista, născută și crescută în Moldova de peste Prut, stabilită la Craiova
realizează uniunea spirituală și culturală a românilor de pretutindeni prin atât prin intermediul
artei teatrale, cât și prin muzică. Pe scena teatrului „Colibriˮ din Craiova, Alla își manifestă
iubirea nemărginită pentru români, dăruind momente de neuitat și o parte din dragostea sa
necondiționată, atât copiilor, cât și adulților.
Gogoașa și Năzdrăvanul Petrișor sunt povești populare rusești, pe care artista le-a tradus
și adaptat pentru teatrul destinat copiilor. Acest proces implică talent, bună stăpânire a
elementelor de spectacol și dramaturgie și desigur, pasiune și devotament. Alla Cebotari se
dovedește a fi un rafinat dramaturg, deoarece transformarea firului narativ în dialog specific
dramaturgiei se face în mod dinamic, atractiv, tonifiant. Epicul poveștii capătă dimensiuni
interesante în varianta teatrală, subiectul fiind concentrat, personajele devenind colorate, vii,
energice. Poveștile captate în replici revigorează spațiul dintre emițător și receptor, vorbele
devenind ele însele purtătoare de înțelesuri multiple. Alla Cebotari păstrează subiectul poveștilor
populare rusești, nu modifică mesajul și nici substratul moralizator; ea transformă modalitățile de
construcție ale expunerii, dialogul devenind în fond, un mijloc care facilitează legătura cu
ascultătorii/spectatorii.
Cunoașterea limbii ruse asigură textelor traduse și adaptate, calitate, relevanță, acuratețe
semantică. Traducerea nu s-a făcut prin improvizații sau devieri semantice, nici ad litteram, ci s-a
realizat în mod firesc, natural, autoarea fiind ea însăși vorbitoare nativă a limbii menționate.
Pentru o traducere reușită e nevoie atât de cunoașterea întemeiată a limbii în care e scris textul,
dar și de spirit, viziune, simț și vibrație. Stăpânirea dimensiunii narative a poveștilor aduce
textelor traduse, valoare și siguranță semantică. Utilizarea unui registru lingvistic familiar,
transpunerea firească în limba română sunt aspecte ale unei traduceri exemplare. Autoarea nu
modifică sensul cuvintelor, nu diluează metafora din subsidiarul textului, nu golește de
semnificații povestea, ci îi păstrează dimensiunea fantezistă, spațiul intim al derulării subiectului.

21
Traducerea celor două povești populare rusești sunt emblema vie a unui spirit ce aduce la un
numitor comun, două spații culturale diferite. E un proces amplu cultural, un fenomen care
presupune pe de o parte cunoașterea temeinică a limbii și culturii ruse, iar pe de altă parte,
corelarea perfectă cu specificul spiritualității autohtone.
Adaptarea textelor epice la scenariul dramatic presupune un talent nativ, pe care autoarea
îl posedă în grad înalt. Alla este o mânuitoare iscusită a tehnicilor specifice dramaturgiei,
personajele devenind bine individualizate prin intermediul replicilor, al dialogului. Ele pot fi
ușor prinse în tipologii, asigurându-se astfel, mesajul pedagogic cuprins în astfel de texte
destinate copiilor. Tâlcul poveștii se desprinde clar, autoarea insistând pe efectul moralizator al
pieselor. Didascaliile inserate permit regizorului să pună textul în scenă cu ușurință, indicându-se
astfel, elementele decorative, gesturile, mimica. Fiecare element dramatic e bine intuit, ceea ce
relevă capacitatea extraordinară a autoarei de a surprinde scenic, motivațiile și trăirile
personajelor. Indicațiile scenice sunt clare, concise, fiind expresia unui spirit care are experiența
scenei, autoarea fiind una dintre actrițele de renume ale Craiovei.
Cele două texte adaptate după povești populare rusești au fost regizate de Alla Cebotari,
pe scena teatrului Colibri, reprezentând debutul în domeniul regiei și al scenariului, un debut
care s-a bucurat de un succes răsunător. Spectacolul a avut un impact uimitor asupra publicului,
spectatorii fiind captivați de poveste, de personaje, de decor.
Atmosfera specifică poveștilor rusești a fost asigurată de un decor fabulos realizat de
scenografa debutantă, Iulia Goanță. Costumele personajelor în care se reflectă lumea basmului
rusesc din care provin personajele au fost de asemenea, realizate de aceasta. Vestimentația creată
respectă specificul rusesc, croiala, tiparul, culorile redând în mod uluitor, lumea vie și febrilă a
spiritului poveștilor rusești. Elementele definitorii ale caracterelor personajelor sunt reflectate în
costumele realizate cu o sensibilitate aparte, specifică artistului cu viziune complexa, așa cum dă
dovadă scenografa craioveană. Decorul este în deplină concordanță cu firul narativ, fiecare
element component având un spațiu al semnificației bine determinat. Scenografia realizată de
Iulia Goanță potențează impactul asupra publicului, funcția emotivă împlinind astfel, scopul
intrinsec al textului.
Muzica realizată de Alin Macovei-Moraru este aleasă în conformitate cu scenariul
pieselor, cu subiectul și cu nivelul vârstei publicului căruia i se adresează textele. Muzica este
veselă, dinamică, energizantă, captivantă. Jovialitatea și buna dispoziție sunt menținute pe tot
parcursul spectacolului, prin intermediul muzicii. Alin Macovei-Moraru este un artist remarcabil,
transpunând spectatorii în minunata lume a poveștilor prin prisma sunetului, al vibrațiilor sonore.
Acest complex dintre sunet și imagine este dovada elocventă că regizorul și compozitorul nu
22
sunt la prima colaborare. Rezonanța publicului cu actorii se realizează prin muzică, prin sunet,
instituindu-se astfel, relații ce trec dincolo de cortină.
Pe scenă, actorii s-au transpus în pielea personajelor, s-au metamorfozat, au alunecat
dincolo de cotidian, s-au integrat imaginarului fantezist. Dedublându-se, ei au trăit alături de
spectatori rolurile poveștilor fantastice. Modul în care și-au asumat rolurile arată calitățile
artistice de neegalat, căci asistăm la o transfigurare totală a actorului, o transformare uluitoare,
care se prelungește în trăire unică, irepetabilă și dincolo de ușile teatrului.
Punerea în scenă a celor două narațiuni epice a fost primită de publicul spectator cu
încântare, bucurie nedisimulată, culminând cu entuziasm și uimire. Pentru ca acest lucru să fie
posibil a fost nevoie de un colectiv închegat, de munca în echipă, actorii devenind ei înșiși părți
indispensabile ale poveștii. Teatrul Colibri din Craiova a avut un succes răsunător prin
prezentarea acestui spectacol destinat copiilor. Scenariul și regia asigurate de Alla Cebotari,
scenografia Iuliei Goanță, compoziția muzicală a lui Alin Macovei Moraru, distribuția(actorii:
Alla Cebotari, Emanuel Popescu, Daniel Mirea) sunt coordonatele unui spectacol viu, colorat,
puternic, rodul muncii în echipă. E un proiect colectiv care a dat naștere unui act artistic
complex. Acest spectacol este o reușită, un moment de referință atât pentru actrița Alla Cebotari,
cât și pentru spațiul cultural craiovean, însumând valorile teatrului Colibri, reflectând pasiunea și
devotamentul artiștilor care au muncit cu dragoste nemărginită. Complexitatea și valoarea
spectacolului sunt asigurate de atitudinea curajoasă a artiștilor care fac parte din proiect, de
spiritul muncii în grup, și nu în ultimul rând, de vibrația iubirii pentru actul cultural-artistic.

23
 Nicu Cismaru – un poet al nobleții sentimentale

Eugen Ionescu afirma despre poeți că „sunt inima umanității” și cu siguranță că această
definiție are valoare general-valabilă, gândindu-ne la ceea ce semnifică poezia și la rolul pe care-
l îndeplinește pentru iubitorul de frumos. Poezia devine un mijloc prin care omul se apropie de
sferele înalte, se apropie de Dumnezeu, căci versul înnobilează spiritul, îl înfrumusețează.
Volumul de poezii al lui Nicu Cismaru, intitulat Călimara din firidă este edificator în acest sens,
deoarece lectorul este dus spre un tărâm în care Binele, Frumosul și Adevărul guvernează.
Poezia lui Nicu Cismaru este simplă, naturală, născută din nevoia de a oferi cititorului, cheia spre
o lume dreaptă, armonioasă, luminată de sentimentul împăcării cu Destinul.
Omul Nicu Cismaru se suprapune eului creator, deoarece crezul artistic este izvorât din
modul în care își asumă propria existență în acestă lume. În fond, versurile autorului atestă
viziunea actuală a criticii literare, conform căreia arta cuvântului poate fi interpretată în raport cu
sociologia și cu psihologia modernă. Din acestă perspectivă, creația lirică a poetului Nicu
Cismaru capătă valențe interesante, analiza versurilor subliniind astfel, crezul artistic despre
lume și viață.
Tematica acestui volum este diversă, dar supratema poeziilor este cea a iubirii, înțeleasă ca
formă supremă de supraviețuire a spiritului într-o societate alertă. Iubirea e portalul care
deschide un spațiu nou, un spațiu destinat salvării spiritului captiv într-o lume sufocantă. Poetul
vrea să „fugă” din această existență anodină și reușește să facă acest lucru, refugiindu-se în arta
scrisului: „Tu ești un nor, eu sunt materie, / Sunt lacrimă de dorul tău… / Secundele nu mă mai
sperie / Căci pe pamânt e tot mai rău; // Aș vrea să zbor s-ajung la tine / Să te sărut frumoasa
mea!/ Dar ceru-n brațe nu mă ține, / Eu cred că încă nu mă vrea; / ……..Am norul meu și mă
așteaptă/ Și versul care stă nescris…/ Iubita mea, ecou de șoaptă,/ Să ne-ntâlnim în paradis!”(Să
ne-ntâlnim în paradis).
Viziunea artistică a poetului este desprinsă parcă dintr-o altă epocă, dintr-un timp străvechi,
în care dragostea se manifesta în formele ei diafane, nobile. E o dragoste desprinsă parcă din
literatura trubadurilor, unde acest sentiment putea mișca universul din loc, avea rol de doctrină
existențială. Noblețea simțirii și a gândirii e exprimată în forme rafinate, într-un limbaj elegant,
presărat cu termeni ușor romantici. În anumite puncte, poezia lui Nicu Cizmaru amintește de
versificația tradiționalistă din perioada modernă a literaturii române, fiind o poezie ce descinde
din linia lui Ion Pillat. E vorba aici de viziunea artistică asupra iubirii, dar mai ales de tehnica
stilistică întrebuințată: „Pot să nu vin, desculțo, la-ntâlnire/ Pot să-ndrăznesc să mi te păcălesc/
Mai dă- mi o clipă, una de trăire/ Și îți promit că mă călugăresc;// Mai am un vin de toamnă în

24
pahar/ O floare de grădină să iubesc,/ Să mai citesc o carte și măcar/ Mai lasă-mă puțin să-
mbătrânesc;”(Mai lasă-mă-ntre vii).
Poetul volumului Călimara din firidă se dovedește a fi un curajos, o fire puternică, deoarece
se aventurează fără frică, într-o lume plină de obstacole, într-o lume în care pericolul pândește la
orice colț pe cel care vrea să instaureze dreptatea. Tematica versurilor capătă la un moment dat, o
notă socială, din care răzbate dorința eului liric de a instaura dreptatea într-o lume prea agitată. În
unele zone, poezia atinge cote ironice, persiflarea fiind dusă până la șarja caricaturală a unei
societăți în derivă. Dar autorul știe să se salveze din această existență anodină prin arta scrisului.
Creația artistica devine așadar, modalitatea prin care spiritul rămâne triumfător și trece peste
durerea existențială: „ Și cuvintele se roagă/ cineva să le deschidă,/ să pătrundă nemurirea/
călimării din firidă;// Trenul nu oprește-n gară, viața însăși mă irită, nu am zori, nu am nici seară/
doar o simplă călimară/ ce-i ascunsă în firidă…”(Călimara din firidă).
Stilul scriitoricesc al acestui poet e desprins din tradiționalismul interbelic, dar viziunea
tematică are o aură nostalgică, din care răzbat fiorii nobili ai unui poet romantic. Din punct de
vedere compozițional poezia îmbracă o structură clasică, bazată pe o formulă bine gândită.
Limbajul poetic e natural, aparent simplu, însă procedeele artistice sunt mânuite cu talent, ceea
ce conferă mesajului poetic o încărcătură simbolică aparte. În creațiile poetice cu temă socială,
limbajul vine dintr-o zonă arhaică, presărat cu regionalisme din spațiul oltenesc-muntenesc, mod
prin care se stabilește apartenență poetului la o anumita geografie spirituală. În unele creații
poetice dedicate iubirii, autorul are predilecție spre inovație lingvistică, in linia lui Nichita
Stănescu: „ și mi-e de joi/ mai ieri ca niciodată/ și mi-e de mâine/ augustul de ieri/ cu buze dulci
de niște coapte veri/ mă iert de ieri/ de mâine, niciodată/……….Pun ochi de azi/ la sfârâit pe
tine/ pe celălalt în joi la perpelit/ mă doare-n cot de mine” (Sonet de opt).
Nicu Cismaru este un poet al dezmierdărilor sentimentale, al elogiului și imnului închinat
femeii iubite, dar este și un poet al încercărilor existențiale, al prefacerilor lumești. Versurile
acestuia ne duc spre forme spirituale diversificate, dinspre aromele vieții spre culori
sentimentale, dinspre muzica fiorilor iubirii spre dansul prea asaltat al lumii contemporane.
Volumul Călimara din firidă oferă cititorilor(avizați sau neavizați) un orizont larg, o deschidere
benevolă spre tărâmul nesecat al poveștilor și cântecelor de iubire. Călimara devine simbolul
spațiului sacru, iar conținutul din călimară(cerneala) poate fi considerată metafora substanței
magice, cu ajutorul căreia povestea lumii este rescrisă, eternizată.

25
 Cartea cu petale, Nicu Cismaru

Voltaire spunea că „ poezia este muzica sufletului şi, mai presus de toate, a sufletelor mari
şi sensibile. ˮ Această definiție surprinde întocmai spiritul creator al autorului Cărții cu petale.
Poetul Nicu Cismaru proiectează o harta spirituală delicată, in care configurațiile esențiale sunt
concepute în forme nostalgice, elegante. Universul liric al acestui volum este străbătut de
mirajul sentimental, de o stare pură a sufletului creator, capabil să reorganizeze lumea, în funcție
de nevoile interioare, nevoi care traduc inconștient, dorința revelării sacrului.
Poemele care compun acest volum sunt romanțe delicate, cântece ale sufletului singuratic,
suflet care caută să se salveze din derizoriul existențial. Versurile devin refugiul perfect, creația
artistică având rol de catharsis, iar eul creator găsește astfel, posibilitatea de a răzbate în această
lume. Supratema lirică a volumului în cauză este iubirea, sentiment unic, forță regeneratoare a
întregului univers. Creatorul are capacitatea să irumpă într-un timp și spațiu sacru, prin
rememorarea unei vechi iubiri. Imaginea femeii iubite devine un laitmotiv al poemelor, ea fiind
elementul care declanșează memoria involuntară. În poemele de dragoste ale lui Nicu Cismaru
femeia nu este niciodata descrisă în forme clare, concrete, ea este doar intuită. Imaginea femeii
are contur fragil, fiind mai degrabă percepută la nivel senzorial, asemenea unui vis frumos: „În
cercuri de apă ți se zărește chipul,/ Din ele se nasc pui de ochi nepătrunși,/ Smerit mă aplec,
sărutându-le cuibul,/ Și plouă cu rouă în ochii tăi plânși.ˮ(A mai trecut o vară).
Călătoria eului creator este una introspectivă, având scopul de recuperare a fericirii inițiale,
de regăsire a iubirii de demult. Prin intermediul artei, acest vis devine posibil. Dragostea e
cântată în forme elegiace, iar sufletul își găsește mântuirea prin rememorarea clipelor de iubire.
Mai mult de atât, tema iubirii este legată de cea a creației, suprapunându-și valorile
interpretative. Volumul Cartea cu petale redă o definiție curajoasă a actului creator, integrându-l
în anumite zone, actului iubirii: „Stinge-mă și lasă versul meu să vină/ Ca o veste tristă – palidă
sentință./ Înflorește-ți chipul că n-ai nicio vină/ Te-am iubit cu sânge, lacrimi și credință.// Arde
tâmpla-mi albă, dorul mă topește…/ Mă mistuie chinul existenței tale/ Și de-ntârzii focul,
dragostea, firește,/ Îmi așază rugu-n cartea cu petale.ˮ(Cartea cu petale). În viziunea autorului,
sentimentul dragostei declanșează starea involuntară de creație, iubirea devine muza de
inspirație, ancorând eul creator într-un univers sacru. Practic, arta și iubirea îl salvează din
această lume postmodernă aflată într-o stare de alertă continuă, de derivă.
Societatea sufocantă, vacarmul existențial, abjecția umană îl fac pe poet să plonjeze într-o
stare de tristețe, de saturație. Tematica socială nu este deloc ignorată în acest volum, având o
pondere importantă. Autorul se apără de societatea aceasta nepăsătoare printr-un fel de
26
indiferență întreținută de un umor glacial. De fapt, starea de indiferență este aparentă, căci
zbaterile interioare au accente dramatice: „Îmi acordez timpul/ pe corzile unei chitări/ demult
necântate,/ după niște note muzicale/ scrise pe note de plată/ sau pe șervețele parfumate./ Fa
majorul sună ciudat/ ca un trombon/ de care nu sunteți străini…/ Soarta noastră/ este influențată/
de sunetul lui răsuflat - / sunetul sărăciei/ ce vine de la Palat/ ca un tăvălug peste noi/ în
armonia / unei cântări triumfale / fără resentimente./ Trombonul este instrumentul/ cel mai uzat/
în concertul vieții anoste.ˮ(Cântec fără întoarcere). Societatea absurdă îi creează poetului o stare
spirituală agonică, lipsită de sensuri, un soi de claustrofobie existențială.
Stilul poemelor lui Nicu Cismaru rămâne fidel structurii prozodice clasice, însă nu lipsesc
nici elementele moderne. Dacă versurile sunt construite după un tipar clasic, limbajul poetic este
unul modern, fascinant. Cuvintele au conotații profunde, formulele poetice asigurând
interpretarea mesajului, în manieră plurivalentă. Metaforele ingenioase conferă textului poetic o

încărcătura emoțională deosebită: „Acum se-ntorc eteric secundele-n cadrane/ Iar zborul lor se
stinge în cântec de piane./ Rămân apăsătoare cuvinte și idei/ Pășind agale-n strofe pe urme de
condei”. Fiecare poem din acest volum încântă cititorul prin expresii poetice inedite, autorul
utilizând o arhitectură lexicală personalizată: „Mi-e dor să mi te recunosc pe stradă,/ Mi-e tot mai
greu să mi te regăsesc/ În tot ce-i pur și simplu omenesc/ Și să te pripășesc într-o
baladă.ˮ(Reinventez și cer și univers).
Volumul intitulat Cartea cu petale este o frumoasă incursiune în centrul spiritual al
autorului. Dragostea, forma supremă de energie a întregului univers, generează actul creator care
salvează eul liric de la declinul moral, cauzat de o societate lipsită de valori. E o călătorie spre o
zonă sacră, unde timpul și spațiul își pierd coordonatele firești, se suprimă. Zona spre care eul
creator se îndreaptă este un fel de Shambala modernă, unde spiritul se simte liber, e capabil să
atingă absolutul prin iubire, poate să se apere de vicisitudinile vieții. Cititorul este invitat așadar
într-un ținut mitic, în care nedreptatea și răutatea sunt anulate, iar fericirea este garantată. Creația
artistică îl conduce pe autor spre acest ținut sfânt, versul fiind așadar elementul care face posibilă
legătura dintre artist și lumea divină. Cartea cu petale este o invitație spre un univers inedit, cu
un mesaj puternic, care ne va face să uităm de prezent și să transcendem dincolo de materie.
Nicu Cismaru este în acest volum, un poet vizionar, care depășește cotidianul frivol prin
intermediul literaturii, poezia sa fiind reflexia afectivă a unui spirit superior.

27
 Poezia ca spațiu al reflecției…
Autorul celui de-al cincilea volum de versuri, Simfonii de vers cu insomnii surprinde prin
conținutul tematic și vizionar stilizat, trecut prin filtrul experienței estetice și livrești, poezia
devenind o stare, o formulă incontestabilă a ipostazierii sufletului creatorului. Nicu Cismaru este
deopotrivă elegant și tranșant, volubil și dens, complicat și rafinat, adică un poet al manifestărilor
spirituale complexe, ce se derulează într-o formă aparent contradictorie, dar unitară ca viziune
artistică. Acest volum are o deschidere aparte către cititor, stabilindu-se de la bun început un
dialog permanent, arhitectura textelor contribuind la stabilirea motivației esențiale: redefinirea
omului în raport cu existența și dobândirea echilibrului interior prin captarea stării de reflecție
apolinică. Cert este că poetul nu menajează lectorul (și cred că nici nu vrea), nu îl lasă departe de
trăirile dionisiace, de combustiile interioare, de acele senzații ale intensității afective, ci mai
degrabă, îl trece prin toate aceste stări, pentru a putea demonstra necesitatea dimensiunii
apolinice în evoluția spirituală a omului.
Complexitatea imaginarului poetic se manifestă atât la nivel tematic, cât și la nivel
stilistic, poetul concentrând adesea limbajul artistic în metafore revelatorii și alegorii îndrăznețe,
surprinzând plurivalența semantică și coordonând simbolicul spre zona unei interpretări
subiective, dată de orizontul de așteptare al fiecărui cititor. Si cu toate acestea, la Nicu Cismaru
unitatea textuală derivă din modul în care lumea se reflectă în cadrul poemelor, remarcându-se
obiectivizarea ca mod de detașare față de universul referențial al creației lirice. Acest aspect
implică o anumită gratuitate a reflectării lumii, în sensul că autorul caută Adevărul și
Perfecțiunea cu o deschidere liberă, fără să aștepte vreo recompensă. Această formulă poetică
atestă calități stilistice trecute prin filtrul unei evoluții în planul estetic.
De multe ori, întâlnim în poemele acestui volum o ironie îmbinată cu jocuri subtextuale
ale parafrazării livrești, autorul insistând pe raportul dintre esență și aparență, dintre așteptare și
nevoie, dintre motivație și întâmplare. Sarcasmul se suprapune unei retorici sfidătoare, lumea
întreagă fiind supusă unui îndelung proces de analiză: „Cireșul cu flori plânge, trist, cu petale,/ E
iarnă-n aprilie pe deal și pe vale -/ Mi-e brumă, iubito, în ochi și pe frunte,/ Aștept primăvara să
urce pe munte...//Să ningă cu miei pe poteci și tăpșane/ Și lupii să pască în sânge și carne -/ Mi-e
norul un uger cu lapte și rouă.../ Iubito, privește, mi-e teamă că plouă!// Ajunși suntem, iarăși, de
frig în cetate,/ Ne trecem, iubito, cu dinții de lapte -/ Mă-ntreb: primăvara mai vine, ori pleacă?/
E iarnă-n aprilie... și-n mai... și ce dacă!?ˮ(N-au înnebunit salcâmii).
Anumite creații propun un univers fantezist, un spațiu al defulărilor, gesturile
inconștientului reflectându-se în nevoia de libertate, de descătușare. E o dezlănțuire nevralgică a
28
celor mai ascunse gânduri, însă cu toate acestea, filtrul artistic reține doar chintesența trăirii.
Dragostea e un sentiment perceput în toată splendoarea manifestării, cu tot apanajul senzorial,
poetul străbătând cu fervoare, cu o cutezanță teribilă, drumul spre adâncul subconștientului. Nicu
Cismaru are energia căutătorului de comori, el nu renunța, ci vrea cu orice preț să regăsească
fericirea, chiar și printr-un simplu proces al rememorării: „mă dor penele îngerilor/ și lacrimile
tale ustură ochiul de cer/ ca fumul cuvintelor mele// mi-e greu să te înțeleg/ când poezia mea se
descompune/ în atomi de sentimente/ până la și până vânt/ înjurând / rădăcina cuvântului/
pământˮ(Cântec de părăsire).
Imaginea persoanelor dragi e reînviată printr-o amintire eternizată în cuvânt; e o formă
confesională stabilită după principiul medierii între lumea concretă și cea spirituală, prin
intermediul divinității. Mama devine centrul în care se răsfrâng toate definițiile iubirii, e
imaginea care naște întrebări capitale, poetul manifestându-și neputința de a restabili echilibrul
primordial. Pierderea ei echivalează cu pierderea propriei ființe: „atât și nimic și mai tot/ mă cert
și mă iert, mă suport/ mi-e timpul netimp mișcător/ mi-e soare, mi-e lună, mi-e nor// mi-e mama
cădere egală/ și moartea în rochie de gală/ durerea din piept mă sugrumă/ sunt urmă, planeta mi-e
mumăˮ(Mi-e mama cădere).
Funcția metalimbajului dă poetului, potențial creator, îi facilitează drumul spre alcătuiri
semantice capabile să surprindă existența, în moduri fanteziste. Interjecția devine subiectul vieții,
ah și of fiind „personaje-cheie” într-o poveste fără sfârșit, reluată într-un alt timp și spațiu, dar
construită în aceleași tipare: „Pe Ah și Of/ i-am întânit într-o gară// Stăteau pe o dală/ sub pașii
trecătorilor obosiți/ de atâta ardere// Of pierduse trenul/ și Ah era bântuit de regreteˮ(Ah și of).
Inovația vizionară întreține dinamica versurilor, sporește sensul mesajului, amplifică elementele
stilisticii, povestea derulându-se în subsidiarul textului. Ingeniozitatea e regăsibilă în fuziunea
liricului cu epicul, fiecare palier alternând cu o voce, ba gravă, ba ludică.
Camuflajul alegoric devine o sursă inepuizabilă de exprimare a vieții, a lumii, în tonuri
ușor carnavalești, însă diluate de fondul dramatic al viziunii. Stările de spirit sunt definite prin
prisma unor atitudini obiectivizate, eul liric detașându-se de tot, printr-o retragere nedisimulată.
Definiția vieții surprinde varietatea trăirilor, existența fiind în fond, un evantai sentimental care
proiectează traseul individual al fiecărei ființe umane: „în poala de primăvară / a rochiei tale cu
autograf/ unde parcă / și visele se vând între ele/ mi se leagănă existența// sub ochii unor dimineți
ciripite/ neninse de/ petale/ încă mai doarme o stare de spirit”(Starea de spirit).
Nicu Cismaru devine tranșant, aproape dur atunci când scrie poezie de atitudine socială.
Dar și aici intervine eleganța stilistică, autorul atenuând ironia și sarcasmul, prin limbajul ludic.
Mesajul poeziei sociale vizează adesea parvenitismul, dar și incapacitatea intelectuală a celor
29
care nu pot percepe bunul mers al istoriei: „Nu dați cu buzduganul, țara moare/ Iar zmeii
pângărindu-ne-vor glia/ Alimentează ura-ntre hotare/ Ei vor să rupă țara, România// Nu dați cu
buzduganul, Doina plânge/ Și Miorița de povești se spală/ Baltagu-n sânge încă se mai unge/
Niciun erou din morți nu se mai scoalăˮ(Nu dați cu buzduganul în istorie). Reflecțiile sunt
menite să atenționeze asupra valorilor trecutului poporului, poetul insistând pe semnificația și
rolul lor în evoluția istorică. Aceste poezii cu temă socială sunt expresia unui apărător fidel al
zestrei spirituale românești.
Ars poetica este prin definiție crezul artistic al unui poet. În acest poem este oglindită
sinteza viziunii despre lume și viață, unde drama însingurării naște dezechilibrul spiritului. E
drama omului modern care nu conștientizează că pe lângă lumea făurită in imagini idealizate ale
tehnologiei, se află totuși o viață exterioara, natura așteptând cu smerenie să o redescoperim. A
ne proteja printr-o manta așa de subțire ca cea a lumii virtuale este mai degrabă un autodenunț al
subconștientului. Creatorul montează si demontează acest avatar al experiențelor omului modern
printr-o serie de imagini metaforice izbitoare. Suprarealitatea virtuală este totuși înlăturată prin
sentimentul iubirii, unic, irepetabil, imposibil de surprins in emoticoane și scheme ale
dimensiunii virtuale. Dragostea, poezia, natura salvează omul din singurătate: singura condiție
este să vrea. Nicu Cismaru este deopotrivă complex(în viziune) și firesc(in abordare), dens( in
relația cu referentul) și rafinat( in stilistica textului), efervescent( prin dinamica ideilor înlănțuite)
și calm( prin atitudinea luminoasă propusă în finalul poemului). Primăvara e anotimpul sufletului
frumos, apt să preia minunățiile vieții, capabil sa se bucure de simplitate si de lumea reala care îl
înconjoară. Poemul este un argument artistic pentru liniștea interioară, pentru adevărul din noi,
pentru acceptarea condiției, sau daca vreți, e un poem despre omul care trebuie sa aleagă două
lucruri esențiale: dragostea si adevărul(așa cum este el). De abia atunci atinge starea apolinică.
Volumul Simfonii de vers cu insomnii propune un areal imaginar complex, o arhitectură
stilistică novatoare, un limbaj poetic car poate să redimensioneze rolul poeziei în
contemporaneitate, Nicu Cismaru depășind orientări sau doctrine estetice; de fapt, poetul reface
itinerariul sufletesc al omului modern în general, stabilește premisele căutării fericirii, înțeleasă
ca principiu uman fundamental. Oare nu acesta este sensul primordial al poeziei adevărate?

30
 Metabolizare spirituală și metaforă în poezia lui Nicu Cismaru

Cel de-al șaselea volum, Scânteieri lirice, semnat Nicu Cismaru încântă prin starea
vizionară asupra universului înconjurător. Discursul liric imprimă uneori, procese de
obiectivizare, prin intermediul cărora eul creator se detașează, își permite distanțarea de lume,
sorbind înțelepciunea vieții, prin gesturi meditative: „ Limba i s-a pierdut printre cuvintele cu
filet…/ El o caută cu penseta adormită/ de secundele anesteziate local, pe aripile unui
porumbel…// Privește cadranul și caută ieșire, / spionând anii plecați mult prea devreme / spre
un oftat adânc, / măsurat cu inegale vârteje la fiecare răscruce… ”
Și totuși, poetul relativizează tot acest reflux al gândirii așezate, echilibrate, prin modul
cameleonic de a-și schimba registrul liric, subiectivizarea viziunii poetice fiind posibilă prin
intermediul inovațiilor stilistice: „ Adie-mă cu umbra ta, / Cu șoapta vântului mă-mbracă,/ Când
nopțile vor tremura, / Speranța las- o să se-ntoarcă.// Rămân în gară de planton/ Si dacă ești, sunt
deocamdată, / Un fanion pe un peron, O mică lampă spânzurată”. Din orice perspectivă am privi
discursul liric, Nicu Cismaru știe să ducă metafora în zone interpretative nebănuite, foarte
îndrăznețe, conținutul semantic fiind complex, registrul expresiv căpătând nuanțe diverse.
Autorul nu mizează pe idee, pe concept, ci mai degrabă plasează cuvântul în slujba
simțirii, a trăirii. Poemele sunt efuziuni ale spiritului, sunt transpirația inimii și devin respirații
subconștiente. Cartea e scrisă în cheie alegorică, în sensul că individul, ființa umană își
reconstituie traseul sentimental, apelând la substituiri metaforice, instituind literaturii, roluri și
funcții noi. Prin prisma unei abordări psihologice, poezia e aservită inconștientului și
subconștientului, captând energii pozitive, pe care le transfigurează simbolic, în dimensiunea
oniricului.
Ei bine, poezia lui Nicu Cismaru e vie, poartă marca autenticității, e expresia omului în
raport cu lumea, fiind proiecția metaforică a vieții. Dincolo de formă și conținut, avem cuvântul,
care transformă realitatea imediată, o diluează, o anulează, o metamorfozează în stări de spirit.
Metafora e revelatorie, ea captează prin registrul plurivalenței interpretative. La Nicu
Cismaru, poezia e un proces al transformărilor, al esențializării trăirii, metafora fiind expresia
vieții. E o fascinație a limbajului, logosul producând efectul mirajului, al exaltării spirituale, eul
creator suprapunând planul oniricului cu cel al realității. Notele distincte ale expresivității fac
posibilă o desfășurare a discursului liric interesantă, dimensiunea imaginarului mizând pe
subtilități de conținut.

31
 Privind arhitectura textuală, observăm păstrarea formei în canoanele clasicului, așa cum
știm că-i place poetului să scrie. Și totuși, Nicu Cismaru are forța de a scrie și în vers liber,
mizând pe tentația postmodernismului. Poemele în vers liber, au fluiditate, sunt apetisante, au o
rezonanță aparte, stilizând notele jocului de limbaj. Fiecare idee poartă amprenta unei conștiințe
poetice înalte, expresivitatea fiind elementul cheie în decriptarea imaginarului poetic: „ Apoi m-
am prefăcut în lup/ cu gâtul înroșit de fălcile mele/ de capră/ Gemeam și behăiam…/ Da, ca o
capră / de durerea fălcilor mele/ de capră…/ Mă așezasem sub copita ei, simțindu-i mersul în
ceafă”.
Cartea induce, ba chiar instituie o metabolizare prin metaforă a relației ființei cu
universul exterior, înțeleasă ca metodă de sustragere din mundan prin jocul imaginarului și
stăpânirea expresiei. Dacă vreți, e o formă de regândire a existenței. Nicu Cismaru știe să se
salveze din cotidian, reinventează sensul propriei vieți, redefinindu-l prin cuvânt. Volumul e o
resurecție a creațiilor anterioare, în sensul că esențializează stilul creator, îl duce spre
desăvârșire. E o contextualizare a notelor specifice poeziei sale în peisajul liricii actuale, dar și în
planul propriei creații. Prin intermediul funcțiilor limbajului și prin fascinantele asocieri
semantice, Nicu Cismaru transformă lumea din jur, în Scânteieri lirice.

32
 Teatrul lui Nicu Cismaru – șarjă a existenței cotidiene

Nicu Cismaru este un scriitor contemporan preocupat de problemele existențiale, de

situațiile limită, pe care le transpune în creațiile sale literare, cu un tact artistic nemaiîntâlnit.
Obișnuiți cu poezia fină a lui Nicu Cismaru, ne este greu să îl analizăm în ipostaza de dramaturg,
dar vom vedea că în fond, piesele autorului nu sunt decât extensii vizionare ale spiritului său
creator. Creația literară a autorului trebuie înțeleasă ca un tot unitar, ca un întreg(fie că vorbim de
poeme lirice, fie că vorbim despre teatru), deoarece crezul artistic emană aceeași forță
motivațională: transpunerea stărilor limită, a paradoxului existențialist sau a labirintului cotidian,
în forme estetice, cu rol cathartic.
Piesa de teatru intitulată metaforic Doamne, Doamne, iar mă însor alunecă spre șarja
caricaturală, exprimând starea de derizoriu. Opera devine expresie a vieții cotidiene, lipsite de
sens, unde ambiguitatea guvernează existența. Secvențele se derulează pe fundalul unor trăiri
incerte, dezechilibrate, personajele căzând în penibil. Această piesă are ceva din teatrul
generației trăiriste, unde emoțiile sau gândurile formau doctrina estetică propriu-zisă. Ei bine, la
Nicu Cismaru întâlnim în forme transfigurate, liniile teatrului trăirist. Cu toate acestea, să nu
divagăm și să nu cădem pradă metodei criticii comparatiste. Doamne, Doamnea, iar mă însor
este o piesă de teatru contemporană, care invită lectorul la o participare afectiv-emoțională totală.
Din punctul de vedere al tehnicii utilizate, se remarcă predilecția pentru structura
clasică(piesa este structurată în acte și scene), Nicu Cismaru dispunând în acest sens, de un
arsenal tehnic bine pus la punct. Numele personajelor par a fi desprinse din universul
caragialesc, mizând pe instalarea comicului. Numele nu sunt alese întâmplător(Nucu, Marga,
Gina, Lia, Polițist 1, Polițist 2), având ecouri carnavalești, expunând o lume pestriță, unde
ambiguitatea generează conflicte situaționale și sufletești.
Intriga piesei(anunțul despre mireasa de vânzare) este elementul cheie care ne propulsează
într-un univers existențial anodin, lipsit de sens. Nucu își caută o mireasă de vânzare, ceea ce ne
face să credem că ne aflăm în fața unei situații absurde, unde totulse derulează după o logică
sucită. Toate celelalte momente ale textului dramatic sunt concepute pe același demers al
ambiguității(atât la nivel situațional, cât și la nivel expresiv).
Apariția celor două personaje feminine în scenă(Gina – mireasa de vânzare și Marga –
mama acesteia) coincide cu stârnirea comicului. Marga este tipul de femeie de mahala, cu un
nume predestinat și cu un limbaj pe măsură. Dezacordurile, vocabularul neîngrijit sunt aspecte

33
care o caracterizează pe deplin. În schimb, Gina, fiica acesteia, are un limbaj curat, corect din
punct de vedere gramatical și un comportament ales. Autorul evidențiază aici rolul factorului
motivațional intrinsec în dezvoltarea personalității umane. Spiritul autodidact al Ginei învinge
factorul extern în care se dezvoltă, ceea ce ne demonstrează că modul în care gestionăm anumite
aspecte ale societății e mai important decât însăși societatea.
Derularea momentelor textului dramatic se face pe structura ambivalentă a cuvântului,
ambiguizarea situațională fiind una voită. Mariajul – formă de realizări bănești pentru
Marga(mama Ginei) întreține atmosfera sarcastică. Modul în care este prezentată situația
depășește acest registru, intrând în sfera comicului. Comunicarea dintre personaje(Nucu, Gina și
Marga) este ineficientă, ceea ce sporește derizoriul situației: „NUCU: Cum adica... conditiilor
voastre? Eu vreau o mireasa, nu doua la pachet.
GINA: Bine, cu mine vei face târgul...
MARGA: Ginuta mamii, ia du-te talica la culcare si lasa-ma sa negociez eu. Aici e nevoie de
experienta... E multe chestii pe care tu nu le stii.
GINA: Bine, mama... Nucule, am plecat...
NUCU: Bine... Stai, nu pleci nicaieri! Nu poti sa ma lasi asa...
GINA: Ramâi cu mama... ea stie...
NUCU: Nu, te rog... mai stai putin!ˮ
Decorul simplu al piesei dă posibilitate oricărui regizor să valorizeze conținutul piesei în
forma pe care și-o dorește. Didascaliile scenice sunt foarte rare, ceea ce incită la o reinterpretare
scenică. Piesa e făcută pentru a fi pusă în scenă și pentru a oferi regizorului drumul spre
afirmare. Dacă obiectele din decor sunt puține, asta nu înseamnă că autorul nu a acordat
importanță spațiului exterior, ci mai degrabă, a lăsat la voia regizorului stabilirea unor detalii
care ar putea da anumite semnificații scenelor textului dramatic. Mai mult, Nicu Cismaru
mizează pe sugestie, pe capacitatea interpretativă a lectorului, sporind astfel, orizontul
imaginației. Cititorul nu are limite impuse, el jubilează cum vrea în sfera înțelesurilor, își
creionează propriul decor pentru derularea acțiunii, ceea ce amplifică semnificațiile piesei.
Secvența în care polițiștii anchetează așa zisul viol, e de un comic demențial, echivocul
situației fiind sporit de limbajul incoerent. Neînțelesurile situațiilor provin din utilizarea
inadecvată a cuvintelor, actul comunicării fiind ineficient. Lia, personajul care apare spre final, e
o altă piesă pe tabla de șah a destinului turbulent. Fosta nevastă a lui Nucu, plecase în Germania,
s-a întors inopinat, dând peste cap acțiunea piesei care intrase pe făgașul normal. Cu toate
acestea, Lia dispare din peisaj, divorțând de Nucu(resetarea stării de normalitate), iar Gina se

34
reîntoarce în decorul piesei. Nunta va avea loc, din dorință vie, Gina îndrăgostindu-se realmente
de Nucu.
Finalul contrastează cu incipitul piesei, deoarece emană sinceritate, libertate sufletească.
Dacă la început avem de-a face cu o stare delirantă(căsătorie din interes), finalul piesei
distorsionează sensul inițial de șarjă existențială. Parcă suntem într-o comedie burlescă, unde
totul se derulează conform unei gândiri anacronice. Interesant este modul în care autorul
surprinde stări de fapt preluate din realitatea înconjurătoare(o realitate dură, ancorată în scheme
paradoxale) și le dă înțelesuri interesante.
Doamne. Doamne, iar mă însor este o piesă care pune în fața cititorilor, dualitatea vieții,
riscurile existenței și relația dintre esență și aparență. Lucrurile care compun existența noastră se
derulează după un tipar prestabilit de o energie superioară, de Destin, iar actele omenești nu sunt
decât simple reluări ale actelor dintr-o viață anterioară. Nicu Cismaru și-a dovedit calitățile
scriitoricești și în domeniul dramaturgiei, piesa încadrându-se în canoanele teatrului
contemporan, prin problematica expusă.

35
 Pietrele soarelui – revigorări sufletești

Angi Melania Cristea scrie o poezie din care răzbat fiori de energie, prospetime,
suavitate. Volumul de versuri Pietrele soarelui deschide poarta spre universuri diafane, spre lumi
ale celestului, unde emoțiile și dorințele aleargă fără opreliști. Universul imaginar e presărat de
fărâme de Ideal, de căutări ale Adevărului(oriunde s-ar afla el: în iubire sau în artă), de aspirații
și nostalgii arhetipale. Versurile Melaniei Cristea evocă acea stare naturală a omului care se
dezgolește de apanajul faptelor stereotipe și are curajul să își asume trăiri autentice. E o lungă
călătorie în evantaiul spiritual al ființei, o nevoie de regăsire a sinelui. Labirintul sufletesc
propune o redefinire a omului în raport cu banalitatea cotidiană.
Poemul care dă și titlul volumului, Pietrele soarelui definește viziunea artistică și
stilistică: „rochia îmi miroase a fragi picioarele a pietre de râu/ ți-e teamă de o magică iubire ca
de o moarte/ mă încalț în visele tale fragile și îți port haina celor două/ nopți/ dragul meu drag cel
mai de departe”. Creația imprimă lectorului senzația de dispersare a ființei în univers, de
reîntoarcere la natură, de restabilire a armoniei originare.
Semantica bogată a textului polarizează, dinamizează mesajul, îl duce spre arii
interpretative nebănuite, amplificând rolul metaforei în poezie. Aici e puterea creatoare a
Melaniei Cristea: jocul ingenios al metaforelor și capacitatea de evocare a unui univers ficțional
care e revelat chiar de realitate. In poezii, imaginarul izvorăște chiar din spațiul profan, suflul
artistic al eului creator redimensionând realitatea în funcție de nevoile interioare: „ îmi este amar
de verde-lumină/ de sufletul cald ascuns în pantofi/ bunica a stropit pe haine naftalină/ și-a
cumpărat zile de schimb sau sorți/ dimineți cu ferestre deschise / perii înalți cu păianjeni pe
ram/câini lătrând la lună stele dezlegate / cai cu copite tocite/ iovi pe un munte de sare /
departe”(Stele dezlegate).
Incandescența versurilor vine din modul în care autoarea dezvoltă ideea poetică, mesajul
versurilor, procedeul substituirii(cel al emoțiilor cu lucrurile materiale, palpabile), căpătând o
notă aparte sub condeiul mânuit ingenios de poetă: „te-am învățat să iubești cu ramurile puse la
uscat/ stoluri de frunze să-ți cadă pep rag/ norii să picteze imaginea ta din vitrine / manechin
erodat de prea multă/ nesecată iubire/ nu este sufficient să te retragi în zona securizată/ a fi sau a
nu fi iubit aceasta-I întrebarea cu o mie de / răspunsuri/ și zeci de mii de incertitudini”(Vitrina
unde se vinde imaginea). Nesiguranța, ambiguitatea emoțională străbate universul liric al
volumului, trădând un soi de nostalgie arhetipală după fericirea edenică. De fapt, amintirile devin

36
ipostazieri involuntare ale unor trăiri din vremuri imemoriale, e un fel de dezlănțuire a unui
destin reactualizat.
Iluzii și deziluzii, speranțe și nelămuriri, realități și fantasme, toate acestea compun
universul liric al volumului Pietrele soarelui. Dezlănțuiri nebănuite de expresii metaforice și
imagini artistice, fac mesajul versurilor să fie revelator, să exprime tânguiri ascunse ale
sufletului, să devină uneori, litanie sau cântec. În unele poeme, admirăm capacitatea autoarei de
a se sustrage banalului cotidian și de a evada în zona crepusculară a imaginației. Mai mult,
concretul se dematerializează și capătă aspect diafan: „frumoasa din mine nu are sandale/ bea
cafeaua cu stele în păr/ o latră câinii aroganți ai mahalalei / îi flutură fusta a mare și a
vers”(Frumoasa din mine). Geografia spirituală care răzbate din aceste poeme, urcă spre culmi
spirituale foarte înalte, ca apoi, brusc, să coboare spre nivele joase. E un climat sufletesc cu
urcușuri și coborâșuri, o atmosferă emoțională care dă fiori: „ dăruiește-mi o pensulă să scriu/ un
poem despre cum am iubit pe malul Dunării/ cât m-ai pictat pe retină/ nu stinge țigara pe nisip! /
cândva mi-a luminat iubirea care se scaldă/ alunecos printer stânci”(Tablou pe retină).
Evocarea calmă, firească, naturală, suavitatea imaginilor desprinse din poeme, bazarul
sentimental(de la iubire la tristețe, de la speranță la nostalgie, de la credință la neputință) fac din
creația poetei Angi Melania Cristea, o frumoasă melodie cântată pe portativul vieții. Lectura
volumului produce o descătușare de lanțurile convenționalismului(existențial și stilistic), cititorul
redescoperind plăcerea meditației. Muzicalitatea versurilor reconfigurează sufletul, îl
remodelează în funcție de sonoritățile cuvintelor și îi stabilește astfel, traiectoria semantică. Angi
Melania Cristea nu respectă nici o regulă a semnelor de punctuație, fiindcă se sustrage dogmelor
sau canoanelor. In viziunea autoarei, punctuația nu ar face altceva decât să mutileze cursul firesc
al versului, ar opri fluiditatea cuvintelor. Si cu toate acestea, poezia este bine receptată, fiindcă
poemele au coerență uluitoare, dată de un ritm interior al versurilor, de vibrația sufletului.
Pietrele soarelui este o carte care emană rezonanțe nobile și propune revigorări ale sufletului; e o
carte cu poeme despre dragoste și viață, despre căutări și regăsiri.

37
 Autenticitatea scriiturii la Dumitru Crudu

Volumul de povestiri Moartea unei veverițe e o carte care declanșează emoții puternice,
paradoxale, conținutul dramatic stând sub apanajul unui limbaj umoristic aparte. Ironia
subtextuală și situațiile expuse în notă hazlie camuflează tragediile (individuale sau colective)
provocate de războiul ruso-moldovenesc din 1992. Dumitru Crudu dezvăluie în stil original, o
lume tristă, cu personaje care trec prin situații dificile, dar pe care le salvează din circuitul
aberant al istoriei, prin efectul comic al expresiei.
Cele 68 de povestiri vorbesc despre o lume în derivă, personajele fiind permanent expuse
unei tensiuni sociale sau afective. Spațiul basarabean este proiectat pe un fundal social dur,
luptele din 1992, declanșând temeri și frustrări, atmosfera tristă relevând impactul conflictelor
politice asupra individului uman. Dumitru Crudu vorbește despre adevăruri tulburătoare, prezintă
situații limită, dar niciodată nu le spune direct, ci le descoperim întotdeauna în subsidiarul
textului, ca un efect produs de stările prin care trec personajele. Textele compun un întreg,
fiecare povestire contribuind la omogenitatea problematicii expuse. Unele personaje apar în mai
multe povestiri (Nea Costea, Colea, Aliona, Ion, Vladimir), ele întrețin fluxul continuu al
narațiunii și mențin circularitatea textelor.
În planul simbolicului narativ, autorul explorează dimensiunea inconștientului și
subconștientului ființei, efectele războiului provocând drame de neînchipuit. Narațiunea are un
pretext bine individualizat (conflictele socio-politice), evoluția subiectului devoalând încetul cu
încetul, impactul incontestabil al războiului asupra destinului individual: „ Tolea Dumitraș fusese
mobilizat în războiul ruso-moldovenesc din 1992 ca să-și apere țara, dar din războiul acela s-a
întors un alt om. Până la război era bun ca pâinea calda, dar după război devenise spaima
mahalalei noastre, dacă nu chiar a întregului sat, pentru că imediat cum lua ceva la bord, ieșea pe
drum și se lua de oricine trecea prin fața casei lui.ˮ(O întâlnire cu tata)
Succesiunea povestirilor susțin firescul construcției textuale, narațiunea fiind dinamică,
vibrantă, prin diversitatea situațiilor relatate. Cu toate că povestirile sunt scurte, au o densitate
nebănuită, dată de substratul semnificației subtextuale și de modul de organizare al secvențelor
epice. Relatările sunt impresionante, poartă însemnele existenței tragice, oamenii trăind sub
povara unor vremuri tulburi și a instabilității economice. Titlurile sunt derutante, ele sunt deseori
în contrast cu subiectul narațiunii, ceea ce dă savoare analizei interpretative. E ca într-un joc de

38
rebus, în care orizontul de așteptare al cititorului ia o direcție cu totul neașteptată pe parcursul
lecturii.
Proza lui Dumitru Crudu e condensată, structura compozițională și tematică fiind
realizată sub forma unor flash-uri care esențializează ideea. Contextul istoric e factorul care
declanșează tensiunea din planul conștiinței personajelor, e elementul perturbator, ele trecând
printr-un periplu afectiv și evenimențial: „ A doua zi, cu capul greu, ca de lemn, m-am întors la
bar să mă dreg și am găsit ușa vraiște. Un ciopor de foști combatanți se îmbulzeau în fața ușii,
dar nimeni nu intra, ceea ce nu le stătea în fire. Printre ei, și câțiva polițiști. Mi-am făcut loc mai
în față și m-am ridicat în vârful picioarelor, și atunci am văzut ceea ce văzuseră ceilalți cu mult
înaintea mea.ˮ(La Ungheni)
Viața tumultoasă, criza economică, războaiele, frica de moarte sunt subiectele acestei
cărți. Nimic din ceea ce înseamnă lumea înconjurătoare nu-i scapă autorului, instituind relații
puternice între cuvânt și realitate. Expresia, fraza, litera surprind un univers real, relația dintre
semnificat și semnificant fiind directă. Personajele supraviețuiesc unei astfel de realități,
depășind situații absurde printr-un soi de nepăsare, un fel de negare a dramei. Dincolo de umorul
lingvistic, identificăm un cod tragic al vieții, comicul fiind doar apanajul unei stări aflată la
granița cu absurdul. Dincolo de text, se află situația, dincolo de cuvinte, se află conflictul,
imaginarul naratologic fiind doar emanația realității.
Autenticitatea povestirilor derivă din decorul socio-politic basarabean, transpuse într-un
mod aparte, tragicul substituindu-se adesea ironiei, ceea ce face ca tulburarea provocată de text
să fie diluată la nivelul registrului expresiv. Discursul narativ nu impune sub nici o formă vreo
interpretare etică, ci mai degrabă, merge spre situații caricaturizate: „ Dimineață, Veaceaslav nu
și-a amintit cum se dăduse în petic în seara trecută și tot drumul până la Chișinău a tunat și
fulgerat contra armatei sovietice, strigând:
Afară, afară, afară
Armata rusă din țară!!!
Îmi curgea nasul și mi-am vârât mâna în buzunar după un șervețel, dar în loc de șervețel am scos
o râmă. Rămăsese acolo după pescuitul de ieri.”(Râma din buzunar)
Cartea lui Dumitru Crudu stabilește o relație interesantă cu cititorul, îl duce spre
adevăruri dure, spuse în formule expresive apetisante, fiecare povestire captând prin nivelul
interpretativ complex. Moartea unei veverițe e metafora societății tulburătoare, a vieții
tensionate, veverița fiind conștiința umană care se diluează în fața sorții. Metafora sugerează
moartea individului care nu vrea și nici nu mai poate să-și păstreze spiritul pur, într-o lume

39
pestriță. Dumitru Crudu știe să ne facă atenți asupra aspectelor importante ale vieții, prezentând
în termeni firești, subiecte grave.

Refluxul gândirii sau revelația spiritului…

Ovidiu Dinică este un poet transcendental, opera sa reflectând inovația expresivă trecută
printr-o stilistică de ordin metafizic, deoarece cuvântul devine un instrument al gândului, poartă
însemnul ființei, semnele lingvistice fiind expresii directe al umanului. Versul lui Ovidiu Dinică
e lapidar, complex, intrigant, sintaxa eliptică răsturnând adesea logica firească, o devorează până
la ultimul ei strat. Cu toate acestea, observăm că dimensiunea fantezistă a imaginarului poetic se
naște din logica oniricului, desfășurarea discursului liric fiind specifică visului. Ei bine, volumul
de versuri Vitrina cu vise e o proiecție onirică ce reflectă o măreție transcendentală, spiritul
evoluând în Utopie, negând voluntar Realia, eul creator dobândind forțe demiurgice prin puterea
Logosului.
Universul tematic vast, registrul stilistic original, viziunea artistică înaltă fac din poeme,
un episod referențial în peisajul liricii contemporane. Poetul se remarcă atât la nivel
compozițional, cât și la nivelul ideilor, obiectivizarea discursului liric explorând subteranele
subconștientului artistic. Divagațiile subtextuale, retorica intertextuală sunt puncte esențiale în
construcția versurilor, mesajul mizând pe alegorii și pe fantezia onirică.
Toate lucrurile palpabile se dematerializează, devin fluide, universul material este
esențializat, lumea cotidiană este anulată, poetul instituind sensuri nou, regeneratoare: „ nu ies
adesea din temniță / diminețile reci le petrec sub toamna / ce-mi acoperă umerii bucuros ascult
vântul prin crengi / întorcându-mă din noapte sunt cuvios /cu oglinda în care-mi caut cuvintele/
plecate cu un ceas mai devreme/ să-și facă toaleta în băile publice/ din noapte împrumut uitarea/
uit să fiu bun cu frunzele/ se repetă jocul în care las arvună / lacrimile/ către prânz întorc limbile
ceasului/ să răpesc orele petrecute cu mine/ afară nu întotdeauna plouă/ uneori soarele mușcă din
toamnă/ ca dintr-un măr ˮ(Evadare).
Ovidiu Dinică are măiestria incontestabilă de a-i da metaforei, funcții diverse, cea
emotivă fiind pregnantă, cuvintele catalizând forțe și interpretări nebănuite. Metafora din creația
sa respiră frăgezimea imaginii, taie ideile poetice, înlănțuie tablouri vizuale și auditive curajoase:
„tastele ard la fiecare apăsare/ litera numită să fie parte/ din carnea cuvântului/ precum iarna
vine/ grăbind zăpada/ să primească/ paşi/ pe clapele pure/ şi reci ce vor/ / desemna trecerea/ câte

40
unui înger în sufletele/ pregătite să moară/ cu fiecare sunet/ ce nu se regăseşte într-un
cuvânt”(Trecerea).
Fiecare poem din acest volum e o revelație, spiritul intuindu-și capacitățile creatoare,
cuvintele generând putere, prelungind existența într-o reflexie în oglindă. De fapt, versurile sunt
expresia eu-lui, e o supradimensionare a artistului, actul creator fiind un reflux al gândirii și
vieții: „ m-am întors din oraşul aglomerat/ în care ploaia seamănă cu lacrimile tale/ pe arterele
înguste ce-ţi mărginesc sânii calzi/ precum laptele iepelor ce pasc mulţumite / pe marginile
abisului/ în care eu arunc cu praştia săruturi/ să te înconjoare / să înfloreşti ca o grădină de mai /
deschisă ochilor mei de prunc ˮ(Extrasenzor).
Fiecare mesaj poartă emblema unui gest ritualic, ideea premeditând situația, cuvântul
pre-scriind fapta, sunetul anunțând un fel de început sacru. Poetul posedă ultimele cunoașteri
străvechi ale sensului Cuvântului, e un fel de mag al Literei, e un Merlin modern, care deține
acea putere mistică de a reface legăturile cu universul primordial prin intermediul semnificatului.
Ovidiu Dinică scrie o poezie puternică, structura versului, uneori eliptică, esențializând
mesajul, ideea poetică răzbătând dincolo de text, interacționând la nivelul semnificației, cu
planul imaginarului. Încifrarea și descifrarea textuală propune și presupune totodată un algoritm
specific, asemenea unui descântec arhaic. Asistăm la un joc semantic ingenios, alegoria și
personificarea susținând un discurs liric complex, al cărui centru simbolic mizează pe
intertextualitate și metatextualitate: „ în locul acesta beau şi vorbesc/ cu fiecare/ de la mesele din
jur/ ca un foc ce se transmite/ dintr-o idee în altă idee/ mişcare amplă/ în care cuvintele de multe
ori/ devin sentinţe plate/ moarte sunt numele lor/ doar băutura în reci pahare/ le păstrează
amintirea/ în faţa nopţii aşezate ca un drapel pe umeri/ inimile lor ucise încă respiră ”(Cuvintele).
Nimic nu e întâmplător în aceste poeme, fiecare cuvânt își are locul și rolul său în
derularea dimensiunii onirice, creația poetică fiind reflecția în oglindă a autorului. Imaginea în
oglindă e o ipostaziere a celuilalt eu, devine forma de detașare la nivelul conștiinței și de
obiectivizare a procesului autoanalizei. Prin scris, artistul începe să se cunoască, are acces la o
lume încărcată de simboluri-arhetip, găsește adevăratul tâlc al vieții. Poeziile acestui volum sunt
flash-uri afectiv-sentimentale, sunt decupaje ale unei imagini care trebuie recompusă. Prin
versuri, autorul se reinventează, ajunge la cunoaștere și autocunoaștere, are acces la universul
interior, își decodifică propria existență.
Volumul de versuri Vitrina cu vise e o carte care captează, duce lectorul spre orizonturi
nebănuite, îl fură pentru câteva momente din cotidian. Lectura volumului e incitantă, propune
diferite niveluri de interpretare, mesajul imprimând stări afective dintre cele mai intrigante.

41
Cititorul va fi captat de ideile îndrăznețe, de imaginile străfulgerante, de emoțiile înalte ale
textelor.

Deliciul cuvântului în poezia contemporană. Trăire și meditație ca mod de investigare a lumii

Toni Dincă (pe numele adevărat Nicolaie Dincă) semnează o carte care incită la reflexie,
la regândirea sensului existențial. E un volum de versuri tentant, mistuitor, ardent, poemele fiind
adesea mărturisiri indirecte ale experiențelor vieții. În poezia contemporană cu siguranță avem
de-a face cu o relație sine-qua-non dintre creator-operă-cititor, deoarece câmpul lingvistic
întrebuințat e o resuscitare nervoasă a realității imediate, iar lectorul ia contact astfel, cu ceea ce
el cunoaște deja, poezia actuală reflectând lumea concretă, așa cum e ea. Ei bine, într-o altă
ordine de idei, azi asistăm la o suprapunere a tendințelor artistice, la o mutație a valorilor
estetice, și de ce nu, la o reorganizare a structurilor lirice, în formule adesea opace, ermetice, fără
conținut sufletesc. Indiferent de modificarea apărută în planul esteticului, lirica de astăzi tinde să-
și modifice atât scopul, cât și orizontul tematic.
Dincolo de tendințele post-moderne, la antipodul celălalt, Toni Dincă nu renunță la
dimensiunea clasică sau tradițională a poeziei, și nu se complace în vetust, ci mai degrabă,
intuiește necesitatea reclădirii orizontului de așteptare al publicului. În fond, dragostea, socialul
și meditația asupra ființei umane sunt teme lirice care nu se demodează niciodată, care nu cad din
temelia valorilor, așa că autorul știe că poezia trebuie să reflecte întotdeauna ființa umană,
înțeleasă în toată manifestarea sa. A nu se înțelege că în volumul intitulat Aromele clipei, nu
întâlnim si poeme scrise în vers liber, însă creatorul nu se îndepărtează de la ceea ce trebuie să
imprime poezia, de la trăirea înaltă, de la emoția profundă. Doar o așează în registre moderne,
fără să se abată de la sensibilitatea specifică ideii de liric.
Volumul e organizat în trei părți, în funcție de tematica propusă. Prima parte cuprinde
poezii de inspirație filosofică, eul creator insistând pe raportul dintre om ți trecerea ireversibilă a
timpului. Se resimte o adiere a viziunii romantice asupra conceptului de timp, omul fiind un
învins al destinului, o ființă care nu se poate sustrage legilor firești. Sentimentul nostalgiei în fața
vieții e proiectat în zona subconștientului, eul creator salvându-se din efemeritate prin operă.
Toni Dincă are un mod aparte de a percepe lumea din jur, nu cade în depresie, nici nu manifestă
exaltare sentimentală, percepe timpul ca pe un factor care stabilește valoarea lucrurilor: „În
universul ăsta ciudat/ Al clipei/ Stau suspendat/ Între stările existenței –/ Puțin început,/ Oarece
42
fericire / Și o eternitate de neant –/ Și ascult cântecul/ Curbat către obtuz/ Al întunericului/ Ce va
veni./ Vidul stârnit de/ Siajul zborului secundei/ Super-lumini ce/ Îmi provocă o stare/ Ciudată,
mixată și unică,/ Botezată foarte pretențios,/ În stilul nostru uman:/ Viață.ˮ(Humanae Vitae).
A doua parte a volumului surprinde dimensiunea dragostei, înțeleasă ca sentiment unic,
irepetabil, ființator. Deliciul senzorial se întretaie cu idealismul viziunii, iubirea e proiectată în
toată manifestarea ei. Carnalul e un element adiacent, spiritualul fiind zona care dă consistență
trăirii. Dincolo de aspectul neoromantic al poeziei, se observă capacitatea autorului de a reda
reliefurile universului interior, de a surprinde chintesența umană: „Când îți dezbraci neprețioase
țoale,/ Trupul sculptat de zână omenească/ Rămâne ascuns sub părul lung și moale,/ Lăsând doar
sânii să se răzvrătească.// Pe urmă, când în slăvi se-aprinde Luna –/ Stăpâna ta și mama ta
cerească –/ Tu mi te dărui și mă mir întruna / Că fata Lunii poate să iubească.// Iar când mă
părăsești, spre dimineață,/ Și-adorm sleit de dulce oboseală,/ Visez c-am să renasc și-n altă
viață,/ Voi fi cu tine-n altă formă-astralăˮ(Fata din lună).
Abstractizarea, esențializarea, metaforizarea sunt câteva procedee artistice care dau
poemelor lui Toni Dincă, măreție stilistică. Iubirea și femeia sunt sursele vieții, ființa iubită fiind
cheia descifrării tainelor, un fel de Fata Morgana autohtonă. Nimic nu se clădește fără dragoste,
nimic nu rezistă fără această expresie specifică omului, iar viața se derulează în funcție de modul
de percepție, de dăruire a afectivității. Definiția iubirii dată de poemele lui Toni Dincă surprinde
o stare onirică, în care iubita naște visul, ea e cea care-i stabilește coordonatele.
Cea de-a treia secvență a cărții prezintă poezia de atitudine socială. Poemele reflectă un
spirit lucid, analitic, obiectiv, perspectiva discursului liric mergând până la ironie incisivă.
Fiecare aspect al planului socio-politic e disecat cu asprime, nimic nu–i scapă ochiului ager al
poetului. Tarele sociale, viciile și defectele umane, erorile istorie sunt prezentate adesea sub
forma unei șarje caricaturale. Poeziile supun atenției realitățile crude ale vremurilor în care trăim,
iar discursul liric e dur, e tranșant: „Valuri de inși pe-aici se aciuiară,/ Că glia asta-i mult prea
primitoare,/ Unii – puțini – și-o au ales ca țară,/ Dar cei mai mulți se-ndeamnă s-o doboare.// S-
au corcegit aici noian de nații –/ Prea felurită spiță omenească –/ Și, după una-două generații,/ Își
cer răstit sorgintea românească.// În toane de-astea crude, de istorii,/ Când un popor e iubitor de
pace,/ Au loc să se strecoare trădătorii,/ Să facă-n țară tot ce vor a face.ˮ(Țară).
Volumul cu titlul metaforic Aromele clipei subordonează semnul lingvistic, în favoarea
ideii, conceptului, trăirii. Toni Dincă nu vrea să scrie în stil exhibiționist, ermetic, ci păstrează
esența liricului, se autodenunță în procesul intentat tendințelor actuale în poezie, trecând de
partea esteticii de factură tradițională, fără să cadă în vetust. Ba din contră, nuanțează în sistem

43
vizionar propriu, scopul poeziei de altădată, mizând pe noblețea creatoare a poetului și pe
capacitatea de e reda Frumosul trăirii.

Memorialistică și autoreferențialitate - Sofia Dobrescu, Justiția supremă

Cartea Justiția supremă aparține literaturii memorialistice, autoarea Sofia Dobrescu

proiectându-și discursul narativ, într-un fel aparte, reflectarea obiectivă a evenimentelor, fiind
asigurată de viziunea omniscientă regăsibilă de-a lungul relatării. Cartea a fost editată post-
mortem, sub îngrijirea fiicei sale, Mihaela Ionescu, cunoscut medic pediatru din Curtea de Argeș.
E un gest notabil, o acțiune valorică sui-generis, reflectând noblețea sufletească a Mihaelei
Ionescu pentru povestea de viață a mamei acesteia, cuprinsă în filele cărții. Practic, ea s-a ocupat
de editarea și difuzarea acestei cărți, ceea ce ne îndreptățește să afirmăm că Mihaela Ionescu este
cea care a promovat romanul biografic al mamei sale.
Perspectiva narativă autodiegetică asigură textului, o dinamică interesantă, secvențele
narative constituindu-se în episoade verosimile, relatarea vieții devenind autentică. Vocea
narativă se confundă cu protagonista cărții, se suprapune personajului, de fapt, e un mod de a
reda faptele, în dimensiunea reală, așa cum s-au petrecut. Autobiograficul reprezintă fondul
cărții, memoria fiind cea care dezvăluie fiecare segment al vieții printr-o grilă obiectivă de
evocare a treptelor formării: copilărie, adolescență, maturitate.
Sofia Dobrescu a știut să-și cartografieze viața, într-un mod interesant, recurgând la
amintire: dialogând(sau monologând) cu un personaj fictiv(sau cu propria conștiință), redă
întregul tablou existențial. E o radiografiere exactă a vieții, o monografie autoreferențială, epicul
textual fiind adesea presărat cu evocări despre locuri și oameni. Scrise sub forma unor povestiri
cu titluri semnificative, capitolele formează o panoramă a vieții văzute din perspectiva unei
conștiințe mature, înțelepte.
Cartea debutează printr-o motivație a autoarei, prin care explică nu doar sensul scrierii
cărții, ci surprinde și sensul omului pe pământ. Dincolo de motivația ideologică sau estetică,
identificăm motivația etică, fiindcă viața autoarei nu a fost deloc una ușoară, ci mai degrabă, una
grea, pentru care a trebuit să lupte constant. Viață nu i-a oferit perspective multe, chiar din
copilărie lovindu-se de problemele financiare ale familiei. Născută într-o comună din Oltenia,
într-o familie de oameni muncitori, a locuit o perioadă la mătușa ei pentru a-și definitiva liceul la
44
oraș. Relatările detaliate despre mediul în care a trăit formează adevărate pagini de descrieri de
tip frescă, prezentând societatea cu toate cutumele ei. Practic, autoarea surprinde modul de viață
al zonei, al societății, tipurile de mentalități și obiceiuri ale familiei și ale oamenilor din zona
Olteniei.
Cu o sănătate firavă, protagonista luptă cu un curaj nemaiîntâlnit să învingă obstacolele
vieții. Absolvind facultatea de Litere și Filozofie, a intrat în învățământ, lucrând cu dăruire în
acest domeniu aproape 30 de ani. Căsătoria nu a stat sub semnul norocului, crescând și educând
doi copii singură, deoarece soțul nu a ajutat-o aproape deloc. A suportat necazurile, trădările,
dintr-o dragoste nemărginită pentru copii. Dar într-un final reușește să își ducă mai departe viața
și fără el, Falsul așa cum apare numit în roman, deoarece acest ins fără morală și fără valori
înalte nu merită să fie numit, deci, individualizat.
Cu toate încercările vieții, Sofia Dobrescu își îndeplinește visul de a oferi celor doi copii
ai săi, o educație solidă și norme de viață sănătoase. Și în domeniul profesional a trebuit să lupte
cu devotament pentru drepturile ei, învingând neregulile unui sistem bolnav și reușind să ocupe
posturi de profesor de limba și literatura română, în diferite zone ale țării. Prin transferul obținut
prin merite profesionale, ajunge să predea la Școala Carol I Curtea de Argeș și la Liceul
Industriale Curtea de Argeș. Aici va rămâne împreună cu cei doi copii(Ionescu Gabriel –
Cristian, matematician și Ionescu Mihaela – Aritina, medic).
Scrisă în cheie memorialistică, această carte deschide un orizont luminos asupra rolului
omului în lume. Spirit al dreptății și adevărului, Sofia Dobrescu a crezut cu tărie în Justiția
supremă, lucru care s-a împlinit. Cu toate vicisitudinile vieții, protagonista a învins Răul prin
echilibru și credință, reușind să lase în urma ei doi copii cu o educație aleasă. Textele așezate ca
într-un album de familie, formează viața autoarei, relatată prin prisma înțelepciunii dobândite de-
a lungul anilor. Perspectiva narativă oscilantă(când heterodiegetică, când homodiegetică, când
autodiegetică) atestă o stilistică aparte, dinamizând narațiunea și realizând un soi de complicitate
între instanța narativă și receptor. Aici vorbim de o arhitectură textuală interesantă, autoarea
surprinzând din mai multe unghiuri de vedere aceeași realitate, înlăturând astfel, orice dubiu
referitor la situațiile prezentate.
Cartea poartă amprenta autobiograficului, firul epic reconstituind traseul formativ al
autoarei. Timpul, povestirea și obiectul relatării sunt elementele – cheie în înțelegerea acestui
roman ca literatură memorialistică. Trecerea de la o perspectivă narativă la alta, conținutul
relatat, introspecția sunt procedee specifice acestui tip de literatură. Dincolo de asta, putem vorbi
și de literatură autobiografică, scrierea fiind autoreferențială, confesiunea ducând spre acel
proces al ficționalizării sinelui.
45
 Putem spune că romanul Sofiei Dobrescu e povestea autentică despre lumea în care a trăit
autoarea, despre speranțele și eșecurile vieții, e o carte de și despre suflet. Prin proiecția
retrospectivă asupra propriei existențe, autoarea (re)construiește o lume nouă, umanizată, în
sensul că ea conferă un model identitar aflat la vârsta înțelepciunii.

La granița dintre suprarealism și science-fiction…

Gelu Cristian Duimovici, o figură literară aparte în spațiul autohton, a cărui valoare este
recâștigată de-abia acum, propune cititorului un univers ficțional interesant, prin recursul la
expresia liberă, născută din abisul ființei. Autorul nu s-a bucurat în timpul vieții de succes,
făcând notă discordantă sistemului politic comunist, și cu toate astea, prin îngrijirea și editarea
manuscriselor de către fiul său (Adrian Duimovici), literatura scrisă de el stârnește emoții
puternice.
Cartea de proză intitulată Acolo unde îngerul și demonul joacă șah propune o tematică
S.F., dar printr-o recuzită stilistică de ordin suprarealist. Frazele sunt alerte, născute din jocul
deliberat al gândirii, ideile sunt eliberate de constrângeri, iar cuvintele vin din abisul ființei.
Personajele creionate în povestiri vin din alte timpuri și trăiesc în lumi paralele(trecut-viitor;
real/imaginar; conștient/subconștient). E un joc dublu al registrului interpretativ, căci lectorul are
tendința să perceapă mesajul în notă S.F., dar dincolo de asta, se observă mecanismul imuabil al
legăturii dintre vis și social, dintre activitatea psihică și cea organică, lucru specific literaturii
suprarealiste.
Prin Adrian Duimovici, fiul scriitorului, cărțile sale au cunoscut lumina tiparului și astfel,
putem intra în posesia unor scrieri originale, captivante, inedite. Antim – Fiul Cîrcioabei este o
dramatizare a prozei autorului. Gelu Cristian Duimovici știe să ducă literatura S.F. în zonele cele
mai tensionante, instituind un mesaj intertextual pătrunzător. Recurge la artificiul suprapunerii
planurilor real cu cel ficțional până la anularea graniței, ceea ce instituie piesei de teatru, o
interpretare complexă. Personajele (Cîrcioaba Mare, Surorile Furly – Fus; Profetul ;
Demistificatorul; Încurcă - Lume; Antim şi Ivanca; Audiovizorul, Prick şi Dey, Cîrcioaba mică;
O pereche de schelete ambulante ; Marţienii) preluate din cartea în proză sunt puse în scenă
printr-o dinamică gestuală comic-ironică. Întregul mesaj al piesei de teatru e susținut de
didascalii; acestea au un rol fundamental în stabilirea legăturii operei cu orizontul de așteptare al
cititorului.

46
 Granița dintre S.F. și realitate este diluată până la negare, deoarece starea lucrurilor
merge până într-acolo încât simbolicul, fantezia și neobișnuitul apar proiectate într-o formă
firească. Autorul face în așa fel încât personajele bizare să se comporte ca într-o societate
obișnuită. De semnalat e faptul că societatea descrisă e tocmai realitatea, o realitate absurdă, cu
un sistem socio-politic aberant; printr-o metaforă genială, autorul persiflează sistemul politic al
vremii, subliniind modul în care normele și regulile transformau oamenii în indivizi fără rațiune.
Ei bine, privită din acest punct de vedere, piesa de teatru are un substrat metaforic, cu implicații
sarcastice, ironice, pamfletare. Modul de construcție ține de suprarealism, frazele fiind o extensie
a spiritului, a inconștientului, prin intermediul cărora comunicabilul și necomunicabilul, viața și
moartea se întâlnesc într-un punct, fără a se mai afla în contradicție.
Gelu Cristian Duimovici trasează evoluția piesei în zona science-fiction, personajele
pornind în călătorii intergalactice, dar în același timp, realizând călătorii spre interiorul lor,
sondând zona subconștientului. La o lectură atentă piesa particularizează o serie de idei precum:
vis, speranță, motivație, viață după moarte, idei filosofice transpuse într-un alt nivel, fantezist.
Scriitorul are dibăcia de a înlătura suspiciunea că interpune elementul filosofic în planul ideatic
al cărții, dar cu toate acestea, el pledează pentru supremația Spiritului, mesajul fiind inserat
subtextual, în subsidiarul subiectului.
Intensitatea frământărilor personajelor duce la gesturi extreme, la un scurtcircuit al
logicii, dar vorbim de un scenariu suprarealist, unde libertatea absolută creează premisa instalării
imposibilului. Cartea are savoare, captează, prin dialogul neastâmpărat al personajelor, prin
tehnica diversiunii comunicaționale, subiectul pe marginea căruia se discută, trecând printr-o
succesiune de idei metamorfozate de la o replică la alta. E o lecție despre cum putem să ne
sustragem socialului arid, despre cum să ne salvăm sufletul de monotonie, despre cum să
rămânem cu personalitatea neatinsă. Aceasta e lecția pe care o rostește alegoric Gelu Cristian
Duimovici.
Suprarealistă prin arhitectura textuală și stilistica expresiei, cu o temă specifică literaturii
science-fiction, piesa de teatru Antim – fiul Cîrcioabei ne oferă viziunea despre lume și viață a
autorului, explorând zonele abisului omenesc și ale fanteziei creatoare. Suma valorilor acumulate
de-a lungul vieții(a absolvit două facultăți: Psihosociologie și Economie) atestă capacitatea
autorului de a pune în linii alegorice și metaforice, stări, comportamente, atitudini, fapte. La
nivel psihanalitic, literatura scrisă de Gelu Cristian Dumovici e rezultatul revelației creatoare a
individului, e semnul evident al eliberării eului, al descătușării energiei fanteziste. Scrierea sa
produce o surescitare interpretativă, opera deschizând ferestre spre înțelegerea lumii și a
oamenilor, în spiritul libertății absolute, fără prejudecăți și fără cenzură. În sensul acesta, Gelu
47
Cristian Duimovici este un autor original, cu viziune artistică uluitoare, cu un talent nativ
suprapus unei educații spirituale înalte.

Ficțiune și realitate în proza Angelei Dumbravă

Angela Dumbravă e o prozatoare care mizează pe relația dintre realitate și ficțiune,

întrepătrunderea zonelor făcându-se elegant, nedisimulat, cu tact narativ. Autobiograficul este
transpus artistic, prin delicatețea viziunii și dibăcia stilistică. Narațiunea confesiv-subiectivă nu
recurge propriu-zis la arhitectura narativă de tip jurnal, ci spațiul ficțiunii se așează în elementul
construcției prin recuzita metaforei, a simbolicului. Situațiile expuse sunt pasaje din copilărie sau
tinerețe, reorganizate dinamic, cu încărcătură afectivă, dar și cu stil.
Imaginea bunicii Ioana sau cea a tatălui respectă realitatea, dar autoarea redimensionează
locul acestora în alcătuirea ei ființială. Amprenta personalității ființelor dragi a dus la realizarea
unei substanțe sufletești interioare sensibile, frumos constituită. Angela Dumbravă nu
disimulează stări, ci le trece prin filtrul conștiinței artistice și le recompune în funcție de suma
valorilor sufletești, culturale acumulate într-o viață de om. Povestirile mizează pe o perspectivă
narativă subiectivă, în care eu-l nu e redus la ficționalizare, ci mai degrabă, e individualizat în
contextul biograficului și al autobiograficului.
Autenticitatea trăirilor, situațiile verosimile fac din textele autoarei, o literatură
autobiografică, vie. E un soi de autoreflexivitate, granița dintre ficțiune și autobiografie fiind
mereu estompată de dinamica stilistică și compozițională a textelor. Evocarea mamei păstrează
autenticitatea, menține linia realității, însă efectele, rezultatele produse asupra evoluției autoarei,
modul de reflecție al imaginii mamei țin de transformarea vieții în literatură. E un demers curajos
cel de transpunere artistică a vieții, e un fel de joc demiurgic, creatorul refăcând o lume dată,
trecând-o prin diferite etape, reașezând ordinea lucrurilor și stărilor. Cu siguranță Angela
Dumbravă cunoaște foarte bine regulile jocului, căci instituie lucrurilor trăite, altă dimensiune, le
dă o altă formă.
Povestirile reconstituie o frumoasă poveste de viață, cu oameni dragi și locurile
copilăriei(Ilganii de Sus, satul de pe malul Dunării), cu datini și obiceiuri vechi(Paștele
blajinilor), personajul – narator recurgând la o arhitectură textuală subiectivă, unde vocea

48
spontană se suprapune unei conștiințe înalte, livrești. Angela Dumbravă privește realitatea prin
prisma unor oglinzi în care realitatea cedează în fața transpunerii ficționale. Proza de tipul acesta
mizează pe felul în care instanța narativă reface traseul biografic, un traseu cu implicații
formative, inițiatice.

La granița dintre realism și magie – Predestinat, de Luiza Rădulescu Ene

Luiza Rădulescu – Ene pășește în peisajul literaturii contemporane cu o forță vizionară

incredibilă, îmbrățișând proza de factură realist-magică. În Dicționarul Oxford al termenilor
literari, realismul magic reprezintă un „ gen ficţional modern în care evenimentele fantastice şi
fabuloase sunt incluse într-o naraţiune care menţine tonul credibil al prezentării obiective a
realităţii. Acest gen desemnează o tendinţă a romanului modern de a depăşi limitele realismului
şi de a mobiliza energiile fabulei, ale folclorului şi ale mitului (…).” Din această perspectivă a
prozei realist-magice, romanul intitulat Predestinat are o tehnica narativă specifică acestei
orientări, însă demn de menționat e faptul că autoarea își prelungește viziunea artistică în
fantasticul de tip mitologic, povestea de dragoste a personajelor principale (Rebecca și Rafael)
subordonându-se sacrului.
Autoarea acestui roman stăpânește tehnica narativă, construcția epică având densitate,
structurile imaginare corelându-se perfect cu cele structurale. Romanul este străbătut de
imaginarul simbolic, de un fantastic care irumpe din profan. Nimic nu este forțat, firul epic se
derulează firesc, povestea fiind captivantă, credibilă. Universul ficțional este străbătut de
simboluri mitologice, personajele fiind desprinse din Biblie.
Rafael trimite la primul Arhanghel numit în Biblie, apărând în Cartea lui Tobias, fiind „unul
dintre cei şapte îngeri care se păstrează în faţa Gloriei lui Dumnezeu.” (Tobias, 12, 15). Rafael
este considerat îngerul păzitor, intervenind discret în viața oamenilor, ajutându-i la nevoie. În
romanul de față, personajului cu nume omonim îi sunt păstrate valențele biblice, dar bine
contextualizate în socialul actual. Rebecca, eroina cărții, este expresia simbolică tot a unui
personaj biblic din Sfânta Scriptură. Numele în ebraică înseamnă „splendoare”, Rebecca
devenind un reper al frumuseții spirituale. Ea a fost soția lui Isaac şi mama celor doi gemeni
Iacob şi Esau, fiind un exemplu al dragostei și respectului față de familie.
Firul epic e construit în jurul semnificațiilor simbolice, structura mizând pe ambiguitatea
semantică, fapt ce amplifică dimensiunea onirică. Romanul abordează tema iubirii, personajele
trăind la granița dintre real și fantastic, dintre concret și imaginar. Rebecca, o femeie care trece

49
printr-un divorț cu Doru(un bărbat cu gândire stereotipă și care o înșeală), își regăsește
identitatea, sau mai bine spus, începe să pătrundă în lumea esențelor arhetipale, pe parcurs. Are o
fetiță, Mara, ca fruct al iubirii în urma căsătoriei cu Doru. Rebecca poartă cu sine o taină
străveche, o poveste necunoscută de ea, însă ii va descifra misterul și va parcurge evenimentele
ca pe un soi de labirint inițiatic. Întâlnirea(sau reîntâlnirea) cu Rafael, coincide practic, cu
declanșarea sacrului, generând simbolismul vizionar al romanului.
Cele două personaje parcă se cunosc de demult, din vremuri imemoriale, senzațiile, stările
interioare, sfidând algoritmii logici ai firescului. Interesant este modul în care autoarea ne
introduce în lumea aceasta a arhetipurilor, fantasticul inserându-se subtil, degajat. Măiestria
construcției epice rezidă din naturalețea prin care obiectivizează perspectiva narativă. Când
perspectiva subiectivă apare în paginile romanului, aceasta se face la fel de firesc, sporind emoția
lectorului în fața unui text care se lasă prădat de imaginația fiecăruia. Peripețiile spirituale prin
care eroina trece sunt captivante, multe aspecte insistând pe fuziunea celor două planuri:
fantastic si real. De fiecare dată, Rafael este cel care o salvează din situațiile limită, el este cel
care o reîntoarce spre spațiul originar.
Raul, personajul negativ al cărții, menține tensiunea conflictuală și psihologică a narațiunii,
fiind cel care declanșează o serie de psihoze ale eroinei. În copilărie, Raul îi mutilase sufletul
Rebeccăi, printr-o pasiune bolnavă, care a degenerat în boală, în obsesie. Autoarea mizează pe
jocul de sunete al limbii române, numele acestuia trimițându-ne cu gândul la „Răul”. Nu ar fi
vorba decât de un semn diacritic, ceea ce ne îndreptățește să credem că Luiza Rădulescu – Ene
are un simț ascuțit al agerimii și e un spirit ingenios(de altfel, cum sunt toți oltenii!).
Raul o urmărea pretutindeni pe Rebecca, neputându-și înfrâna pasiunea bolnavă și
accentuând repulsia Rebeccăi față de el. Rafael apărea întotdeauna în momentele cele mai grele,
salvând-o din chinul psihologic la care era supusă. Povestea dintre Rafael și Rebecca este o
poveste atemporală, căci ea se reia de fiecare dată, în alt context, în alte perioade, fiind povestea
de iubire pură, predestinată. În acest punct, opera Luizei Rădulescu – Ene se apropie de
fantasticul mitic, de tip eliadesc, explorând zonele sacrului, ale magicului care irumpe în lumea
banală, dar care trece neobservat de oamenii cu viziune mediocră.
Romanul împrumută ceva și din proza magică a lui Ștefan Bănulescu, personajele purtând cu
ele, un fel de misticism. De exemplu, Rebecca are capacitatea supranaturală de a se transforma în
șoim și de a zbura în înaltul cerului(de câte ori se simte răscolită de răutățile lui Raul, zboară
până la biserică, unde se roagă Sfinților Arhangheli). Mai mult de atât, poate vedea dincolo de
realitatea concretă, oamenii care o caută.(întotdeauna putea să vadă cine este la ușa
apartamentului fără să verifice). Rebecca aparține așadar unei lumi atipice, cu aspecte mistice,
50
detașându-se de viața banală, monotonă. Realismul romanului e dat de localizarea precisă a
evenimentelor relatate(acțiunea se petrece într-un spațiu concret, Rm. Vâlcea, cu locații
specificate exact: de exemplu, Biblioteca Județeană Antim Ivireanu) și susține pendularea
palpitantă dintre cele două lumi: real și ireal.
Rafael și Rebecca sunt predestinați să se regăsească în această lume, iubirea dintre ei
învingând Timpul și Răul. Cartea prezintă o frumoasă poveste de dragoste, proiectată în
dimensiune mitologizată, personajele purtând pecetea miraculosului. Magicul intervine în
realitatea prozaică în mod interesant, prin succesiune de tensiuni psihologice, intuindu-se și
amplificându-se miraculosul. E o poveste al dorului de ancestral, e o reinterpretare modernă a
ideii de predestinare. Fiecare dintre noi am trăit acea senzație de „ déja-vu”, explicațiile
psihologiei intersectându-se cu aspectele teoretizate de specialiști în tratate de mitologie. Titlul
romanului anunță tema centrală și cititorul este pus în fața unei idei de forță, care îl captivează
prin ideea transmisă, chiar de la bun început.
Trebuie să recunoaștem că destinul omului este stabilit de voința divină, soarta fiindu-ne
prescrisă de o Forță Universală care ne fixează coordonatele vieții în scop precis. Acest lucru e
verificabil chiar în situația de față(acest enunț tratați-l ca pe o secvență de amuzament sau dacă
vreți, interpretați-l în mod serios), prefațatoarea cărții și autoarea(fără să fi avut vreo legătură
înainte) au același nume de familie. Predestinat sau nu, am savurat pe nerăsuflate subiectul
romanului, autoarea fiind unul din scriitorii contemporani care promite, care vine cu mare curaj
pe un teren al prozei de tip realist-magice. Luiza Rădulescu –Ene a pășit de curând în domeniul
literaturii, dar se pare că talentul nativ, mânuirea tenace a procedeelor narative și viziunea
artistică fac din opera sa, o prețioasă bijuterie a timpurilor noastre.

51
Camuflarea sacrului în profan – Regele demonilor, de Marian Filip

Marian Filip debutează în literatură cu romanul Regele demonilor, o carte în care mitul
reîntoarcerii și al reîncarnării este inserat într-o narațiune ce se derulează în coordonatele
realității imediate. De fapt, planul concretului se intersectează cu cel al fantasticului, se
întrepătrund, magicul subordonând șirul cronologic al evenimentelor. Romanul lui Marian Filip
se încadrează în literatura realist-magică, granița dintre cotidian și fantastic fiind atât de fragilă,
încât lumea este percepută de cei inițiați, prin prisma semnelor și simbolurilor ascunse în
realitatea imediată.
Povestea de dragoste dintre cei doi protagoniști, Alex și Adela, declanșează irumperea
sacrului în profan; e elementul care perturbă ordinea firescului, sau mai degrabă, produce starea
de revelație a realității prime, a unei lumi inaccesibile celor neinițiați. Firul narativ se consumă
firesc, are o desfășurare cronologică, planul realității coexistând cu cel magic. Elementele
fantasticului se identifică în subsidiarul realității, fiecare secvență a lumii concrete purtând
amprenta sacrului. Alex este exponentul unei lumi străvechi, el aparține unui univers mitologic,
iar în cadrul evoluției epice, el trebuie să descifreze rolul pe care-l deține în planul concretului.
Practic, el are sarcina să-și restabilească identitatea, să se regăsească și să-și îndeplinească
misiunea în lumea în care trăiește.
Povestea dintre Alex și Adela se derulează într-un cadru firesc, gesturile, vorbele, trăirile
sunt specifice oamenilor moderni, ancorați în actualitate. Momentul care declanșează simbolicul
poveștii, îl reprezintă apariția lui Ionuț, în cadrul romanului. El este elementul perturbator, e
factorul care schimbă ordinea, e cel care produce ieșirea din firesc, din timpul și spațiul
concretului. Alex o iubește sincer pe Adela, însă nu a avut curajul asumării; el nu poate asista la
nefericirea Adelei, o protejează necondiționat de atitudinea violentă a lui Ionuț. Episodul în care
Alex este posedat de o forță incontrolabilă, iar Ionuț ajunge în stare critică la spital e un moment-
cheie al evoluției narațiunii.
Practic, Alex are revelația magicului, el este înlănțuit, este stăpânit de o energie care-l
controlează, nu i se poate opune. Noaptea, el are un vis simbolic, prin care i se dezvăluie o parte
52
a lumii din care provine. Regele Assatith, fiul Soarelui și al Lunii, este celălalt eu. Alex este
ipostazierea în planul concretului, a Regelui unei lumi străvechi; conform ideologiei ebraice,
Alex este „celălalt eu”, reprezintă o apariție într-un alt timp și spațiu, al aceluiași spirit arhetipal:
Regele de demult.
Căutarea labirintică a originii, a Adevărului, a celeilalte Realități devine lait-motivul
romanului, iar Alex va descifra tâlcul poveștii, își va regăsi identitatea prin prisma visului. E un
proces identificabil cu metempsihoza, personajul având de îndeplinit o misiune. Aceasta este
regăsirea iubirii și mântuirea prin iertare. Prin vis, Alex are acces la sacru, are revelația
magicului, poate să deschidă ușa unei lumi inaccesibilă oamenilor simpli. Va pleca în căutarea
Adevărului într-o altă țară, departe de Adela, trecând printr-o serie de evenimente menite să-i
faciliteze accesul spre o altă dimensiune. Evoluția narațiunii are momente palpitante(urmăriri,
crime, periplu amoros, prietenii), dând romanului, savoare și culoare. Dincolo de aceste aspecte,
remarcăm dinamica textului, autorul inserând cu tact, fantasticul în realitate, cele două planuri
intersectându-se, suprapunându-se firesc, natural.
Cititorul parcurge firul epic cu pasiune, e incitat, e sedus atât de periplul evenimențial din
planul realității, cât și de simbolurile și semnificațiile mitologic-fantastice din visele lui Alex. Un
rol important în călătoria inițiatică a lui Alex, l-a avut John Smith, arheolog, căutător de comori,
pasionat de legende. Împreună vor descifra legenda Regelui Assatith(regele demonilor): Alex
prin intermediul viselor, iar arheologul prin prisma informațiilor deținute. Astfel, Alex află că
regele demonilor avusese un suflet neasemuit de blând, însă pierderea persoanei iubite a
declanșat ura, frenezia răzbunării. De aceea, forța de nestăvilit a răzbunării se declanșa în
momentele în care întâlnea suflete putrede de răutate. În acest sens, putem explica și episodul în
care Ionuț fusese bătut crunt de Alex, fiindcă emana energie negativă, vizibilă în
comportamentul posesiv față de Adela.
Protagonistul își regăsește identitatea pierdută, și-o asumă și vrea să-și îndeplinească
scopul în această lume. Se întoarce acasă, o caută pe Adela și îi mărturisește dragostea. Dar
povestea se repetă: Ionuț reprezintă forța magică negativă, este ipostazierea lui Jallak, demonul
din legenda străveche. Alex și Ionuț(Assatith și Jallak) duc din nou o luptă deschisă. Îl înfrânge
definitiv pe spiritul malefic, însă cu sacrificiul unei noi căutări, a unei reveniri într-o altă lume.
Sufletul se va reîntoarce permanent, se va reîncarna într-un alt timp și spațiu, iar după ce o va
reîntâlni pe Adela, cercul se va închide.
Fantasticul poveștii acoperă o serie largă de simboluri și semnificații ale mitului
reîncarnării, autorul deținând reale informații cu privire la legendele transmigrației sufletelor.
Interesant rămâne modul prin care proiectează firul narativ, secvențele realității prozaice
53
traducând în fond, ipostazieri ale sacrului camuflat în cotidian. Autorul, debutant în domeniul
literaturii beletristice, știe să captiveze cititorul, îi menține interesul viu, pe tot parcursul
romanului, tehnica narativă mizând pe simplitatea registrului lingvistic și pe dinamica evoluției
firului epic. Romanul este palpitant, apetisant sub raportul temei propuse, iar tensiunea narațiunii
este marcată de raportul dintre sacru și profan, simbolicul textului ducând astfel, spre o
interpretare plurivalentă a mesajului.
Valori ale spațiului natal…

Volumul de povestiri Grădiștea de ieri și de azi este o carte a rememorărilor, a

amintirilor autorului despre vremuri în care moralitatea, respectul față de tradiții, respectul față
de semeni reprezentau principalele puncte de reper în lumea satului. Autorul cărții, Ilie Fîrtat este
un scriitor al cărui crez artistic își are seva în pilonii tradiționalismului, proza sa propunând
personaje desprinse din realitatea imediată, iar acțiunea povestirilor se realizează în coordonate
spațiale și temporale bine determinate.
Autorul este un iubitor al valorilor strămoșești care nu se vor demoda niciodată, fiindcă
cinstea și adevărul sunt coordonate umane fundamentale în traiectoria existențială a oricărui
individ care vrea să trăiască în armonie. Povestirile au un substrat moralizator, dar înțeles ca un
efect corelat cu textul; nu e vreo propagandă didacticistă, nici literatură aservită strict eticii
morale, ci firul epic se întrepătrunde în mod organic, natural, cu logica textelor.
Cele șaptesprezece povestiri își derulează acțiunea în lumea satului, acesta devenind un
fel de centru al manifestărilor naive, un loc al luminosului, al sufletului arhetipal. În viziunea
autorului, satul este revelator, fiind un loc sacru, fiindcă aici se află obârșia spiritualității
neamului românesc. Cartea se deschide cu povestirea intitulată Grădiștea din vis, o povestire ce
implică semnificații intense, deoarece naratorul prezintă acest loc în dimensiune istoric
mitologică. Povestea originii acestei zone pleacă dinspre adevărul istoric și atinge note
mitologizante, autorul insinuând astfel, un traseu ficțional interesant, prin care cititorii sunt
invitați să mediteze asupra originilor sacre ale meleagurilor autohtone.
Personaje frecvente în opera scriitorului, haiducii sunt indivizi care întrețin atmosfera
dinamică a textelor. Ei nu apar întotdeauna ca personaje suspicioase, ci pot fi chiar un exemplu
al hărniciei sau al curajului, de pildă, cum sunt creionați în povestirea intitulată Haiducii.
Personajele operei lui Ilie Fîrtat sunt vii, dinamice, active, energice, caracterul lor fiind expresia
liberă a lumii arhaice, vechi, în care simplitatea și sinceritatea erau aspectele care guvernau
întreaga existență a oamenilor. Personajele din Grădiștea sunt puternice; sunt ipostazieri ale

54
oamenilor harnici, ale oamenilor câmpului, pentru care munca și activitatea sunt doua
manifestări care atestă sensul lor existențial.
Numele acestora sunt ușor comice, purtând vechea nomenclatură dată în lumea satului:
Niță al Popii sau Colaie al lui Lipici. De altfel, limbajul personajelor este marcat de interjecții,
expresii oltenești, oralitatea devenind astfel, o coordonată a autenticității operei. Autorul
dezvăluie o lume încântătoare, fermecătoare prin pitorescul ei, prin naturalețea personajelor, prin
obiceiuri sau datini reînviate. Sunt secvențe preluate din realitate, pe care autorul le-a trecut prin
filtrul conștiinței artistice, căpătând consistență stilistică prin tehnica relatării.
Narațiunea este dinamică, tonul este alert, fraza este amplă, vocabularul este presărat cu
regionalisme și arhaisme, ceea ce face ca povestirile cuprinse în această carte să fie puternice,
intrigante, incitante. Cititorul va fi captivat de înlănțuirea alertă a episoadelor narative, stilistica
textului mizând pe naturalețe și firesc. Ilie Fîrtat are un talent deosebit în mânuirea verbului,
dând poveștilor, culori semantice inedite. Semnificațiile evenimentelor relatate pot depăși cadrul
imediat al receptării, mergând chiar spre interpretări simbolice, aici facând referire la povestirile
Urma rea sau Destin.
În unele povestiri, întâlnim câteva note ale literaturii memorialistice, povestirea aflându-
se astfel, la granița dintre real și ficțional. Personajul narator rememorează scene ale copilăriei,
proiectate adesea într-un scenariu fascinant. Tehnica relatării transcende subiectul în sine, autorul
captivând prin modul în care istoricește și punând pe un plan secund obiectul în sine al povestirii,
așa cum se întâmplă în Fantomele sau în O vacanță de iarnă de odinioară.
Cele șaptesprezece povestiri care compun această carte se remarcă prin armonizarea
stilizată a realului cu ficționalul, memorialistica devenind o formă de recuperare a istoriei vechi
despre oamenii Grădiștei. Ilie Fîrtat are o iscusință uluitoare în mânuirea penelului scriitoricesc,
stilul narativ fiind dat de marca oralității. Autorul are capacități reale în domeniul prozei, textele
captivând cititorii de toate vârstele, atât pin subiectele propuse, cât și prin modul în care sunt
relatate. Lumea satului este un lait motiv al cărții, Grădiștea devenind un spațiu arhetipal al
valorilor și obiceiurilor. Pot spune că pentru autor, Grădiștea devine un loc-matrice al
spiritualității autohtone.
Cartea intitulată Grădiștea din vis(Povestiri de ieri și de azi) ne invită într-o incursiune
spre locurile de origine, spre spațiul-matrice al lumii(satul), autorul redimensionând rolul pe care
îl are copilăria, în planul evoluției individuale și insistând pe descifrarea semnelor miraculosului
cu care am venit în contact în vatra satului. Poveștile relatate de bătrâni, momentele la care
autorul însuși a participat sunt reînviate sub minunata pană scriitoricească și eternizate prin
povestea scrisă. Ilie Fîrtat a înțeles importanța valorilor lumii vechi și le valorizează în contextul
55
contemporan, prin rememorarea acestora și prin tâlcul propus în subtextul povestirilor. Cartea
devine un frumos itinerariu spiritual, prin intermediul căruia cititorul învață multe și poate să
aplice astfel, în contemporaneitate, valorile spirituale ale veacurilor trecute.

Recuperarea identității prin analiza introspectivă – Dincolo de orizont, Ioana Heidel

Romanul Dincolo de orizont al Ioanei Heidel aparține literaturii memorialistice, dar în

același timp, depășește această încadrare prin modul în care autoarea surprinde naratologic, un
conținut tematic variat. Scrisă dintr-o perspectivă narativă subiectivă, cartea propune a analiză a
universului exterior și interior prin prisma introspecției. Autoarea nu așterne pe hârtie doar
conținuturi sufletești, ci mai degrabă, își caută identitatea, echilibrul, resortul spiritual
fundamental al ființei umane, prin intermediul memoriei involuntare, retrospective. Personajul
narator, eroina romanului, supune întregul traseu formativ unui îndelung proces al observației și
reflecției. Narațiunea epică este apanajul unei călătorii în subconștient, dar desigur, fixată în
coordonatele realității, ale lumii.
Copilăria petrecută în spațiul oltenesc, Goicea, se derulează de multe ori în decoruri
pitorești, lumea evocată constituind un frumos tablou al vieții la țară . În ciuda faptului că e fată
și nu fiul mult dorit, personajul narator pornește în viață cu entuziasm; răspândește voie bună și o
energie debordantă. Credința în superstiții e o coordonată esențială a geografiei spirituale
oltenești, iar visul mamei adăpostește semnificații pe care autoarea le va decodifica mai târziu,
asumându-și-le în planul simbolicului. În sens alegoric, cei trei călăreți(din visul mamei) care i-
au răpit copila și care dispar dincolo de orizont e un preambul al destinului eroinei. În plan
simbolic, visul e o premoniție a evoluției personajului-narator.
Ioana va trăi și își va creiona personalitatea sub semnul a trei culturi: oltenească, săsească
și germană. Un reper esențial în evoluția sa spirituală îl reprezintă anii studenției la București,
unde îl întâlnește pe sasul Sven, un om care aparține unei alte zone spirituale. În casa socrilor de
la Sighișoara descoperă alte valori și alte obiceiuri, ceea ce impune asimilarea și acceptarea lor.
Ioana știe să preia și în același timp, știe să-și conserve ideile de care are nevoie. Se află la
interferența a două culturi: săsească și oltenească. Cu toate acestea, ea își păstrează identitatea
sufletească în contextul întrepătrunderii cu spațiul ardelenesc.
Centrul de greutate al firului epic e dat de momentul în care copilul lor, Hendrik se
îmbolnăvește, iar serviciile medicale din perioada comunismului nu erau calitative. Boala de care
56
suferea copilul necesita un tratament în străinătate. Ioana trece peste orice barieră ideologică, e o
femeie puternică și își asumă cu eroism, responsabilitatea de mamă. Sistemul comunist este
înfrânt de o femeie care își iubea nespus de mult copilul; trece de orice politică de securitate, are
o răbdare de fier atunci când așteaptă semnarea actelor, depășește orice obstacol. Are o
personalitate care impune, dar totodată, e o mamă care speră, luptă și care e fragilă afectiv atunci
când soarta copilului e în joc.
În Germania ia contact cu un alt tip de civilizație, trebuie să asimileze valorile
occidentale, să se adapteze mediului și să lupte pentru sănătatea lui Hendrik. Spirit autodidact,
învață limba germană și se orientează către o altă profesie. Cu toate că în Sighișoara fusese
inginer CAP, aici îmbrățișează o profesie cu totul nouă. Prin muncă asiduă și prin voință reușește
sa facă performanță în domeniul IT. Copilul se însănătoșește, Sven vine în Germania, familia
urmându-și cursul firesc al vieții.
Dar Ioana caută permanent contactul cu România, ceea ce atestă nevoia de regăsire a
echilibrului primordial: recuperarea identității. Fiecare individ aparține unei anumite zone
cultural-spirituale; e vorba de spațiul în care ne naștem și de aceea suntem tentați să ne
reîntoarcem de fiecare dată în locul natal, fiindcă acolo ne simțim împliniți sufletește. Ei bine,
personajul-narator face călătorii dese în Goicea sau Sighișoara, sunt momente de regăsire,
redefinire a ființei în raport cu timpul și spațiul. În acest punct găsim cheia interpretării alegoriei
din subsidiarul textului romanului: revenirea în spațiul căruia îi aparținem echivalează cu
dobândirea liniștii, cu recuperarea adevăratei personalități.
Romanul Dincolo de orizont e unul complex, total. Poate fi receptat ca bildungsroman,
deoarece asistăm la evoluția, maturizarea Ioanei; e un roman cu temă politică, fiindcă tratează
explicit problema comunismului, o perioadă în care România intră în criză economică; poate fi
interpretat ca roman social, autoarea realizând o frescă a societății românești, aflată la răspântie
ideologică; nu în ultimul rând, e un roman autobiografic, o carte în care eroina se demască,
narațiunea anulând granița dintre ficțiune/beletristică și realitate. E o carte despre un destin,
despre un om aflat la confluența a trei spiritualități: oltenești, săsești și germane. Cu toate
acestea, Ioana știe să-și conserve identitatea culturală, prin intermediul scrisului, ca proces de
rememorare și observație a evoluției.
Narațiunea e captivantă, dinamică prin fiorul acțiunilor relatate, construcția epică mizând
pe o arhitectură stilistică amplă. Tensiunea evoluției epice e menținută de periplul evenimențial
al personajului-narator, frazele acoperind un registru lingvistic fără ornamentații stilistice; e o
scriere memorialistică, construcția textului fiind efectul autenticității trăirii. Eleganța frazei
derivă din profunzimea gândirii, romanul constituindu-se astfel, din secvențe narative îmbinate
57
cursiv și cu real talent stilistic. Răsfrângerea eu-lui în oglinda timpului se face treptat,
retrospectiv, adesea insinuant, procedeul introspecției optimizând relația dintre autoare și lumea
exterioară, ceilalți. Dincolo de orizont e un roman al recuperării identității într-o lume variată sub
raport ideologic; e un roman al regăsirii.

Revelația unui destin prin ochii scriitorului – Mi-a plăcut culoarea, de Ioana Heidel

Romanul Mi-a plăcut culoarea, subintitulat Pe urmele unei românce din Gabon, Africa
denotă o stilizare în planul narațiunii și a arhitecturii textului, Ioana Heidel remarcându-se prin
capacitatea uluitoare de a se substitui personajului cărții. Dacă în Dincolo de orizont ne-am
raportat la analiza unui roman memorialistic propriu-zis, autoarea identificându-se în planul
narațiunii cu eroina cărții, de această dată avem de-a face cu o altă marcă a epicului narativ, în
ceea ce privește raportul dintre autor și narator. Scrisă la persoana întâi, dintr-o perspectivă
subiectivă, cartea se remarcă prin înlănțuirea episoadelor epice, într-un mod elegant, simplu,
element specific literaturii memorialistice.
Personajul central al romanului este Olimpia Zdrenghea, o artistă(pictor), cu un destin
aparte, cu o viață fascinantă. E interesant modul în care autoarea se substituie personajului,
relatarea făcându-se în formă subiectivizată, planul narațiunii surprinzând instanța comunicării
din interior, din perspectiva personajului cărții: Olimpia. E vorba de un demers curajos, autoarea
instaurând astfel, procedeul mărturisii autentice(se substituie vocii personajului-narator), iar
cartea devine astfel, romanul autobiografic al Olimpiei.
Personajul feminin central are de la bun început un statut aparte: artistă plastică, ea
percepe lumea prin prisma sensibilității și a culorii, înlăturând orice formă de prejudecată,
acționând liber și intuitiv. Olimpia are o copilărie fericită în sudul Olteniei, în Goicea, spațiul
care a stat sub însemnul tradiției(este prezentat un obicei specific zonei: Mumulița, un ritual de
invocare a ploii). Traseul de formare în domeniul picturii e realizat cu devotament și pasiune, la
București( în perioada studenției), remarcându-se prin restaurările efectuate în diferite zone ale
țării.
Se îndrăgostește de un tânăr gabonez, Jean, luptând cu toată convingerea pentru relația
lor, fără să țină cont de prejudecăți. Are o tărie de caracter uimitoare, fiindcă învinge gândirea
stereotip a unei societăți comuniste. Sistemul potrivnic(securitatea interzisese orice tip de relație
cu străinii, un mod de a înlătura efectul de spionaj extern) nu a fost nicidecum un factor care să
58
ducă la ruperea legăturii, ba din contră, relația a devenit puternică: doi oameni care aparțin unor
lumi diferite, dar care se iubesc. Se remarcă importanța sentimentului de dragoste în planul
evoluției narațiunii, dragostea fiind energia care declanșează dorința de a cunoaște o nouă lume,
o nouă civilizație: Africa.
Aici începe adevărate odisee a Olimpiei. Cei doi tineri împreună cu rodul dragostei lor,
Cleopatra, ajung în Gabon, țară africană, cu o cultură interesantă, cu un fond spiritual aparte, cu
o viziune tradiționalistă, și în același timp, cu o deschidere spre nou. Contactul cu această
civilizație declanșează în sufletul Olimpiei nevoia de cunoaștere, de aprofundare a noii lumi.
Gabon devine spațiul revelației sensului existențial al eroinei: conservarea și promovarea
patrimoniului cultural( în cazul de față, cel african). Libreville, capitala Gabonului reprezintă
diversitatea materială și spirituală: lux și sărăcie deopotrivă, eleganță și kitsch, simplitate și
complexitate, tradiție și inovație. Acest spațiu al contradicțiilor valorice devine pentru Olimpia,
sursa inepuizabilă a menținerii curiozității și a nevoii de înțelegere a Africii.
Cleopatra, fetița celor doi, reprezintă interferența a două culturi: românești și africane. Pe
de-o parte, ea asimilează valorile spațiului african în care trăiește, iar pe de altă parte, poartă în
gena sa, amprenta spațiului spiritual românesc matern. Așadar, Cleopatra este purtătoarea a două
straturi culturale diferite, pe care și le asimilează, dar în același timp, va fi permanent în căutarea
propriei identități. Cert este că ea va reprezenta simbioza a două mentalități și civilizații opuse, o
ființă care va încerca mereu să dea definiția potrivită conceptului „acasăˮ.
Evenimentul nunții tradiționale din satul de baștină al lui Jean, Assok-Medzeng, coincide
cu prezentarea mentalității africane primordiale, esența vieții spirituale a acestui popor. Din acest
punct de vedere, paginile romanului formează o a adevărată lucrare etnografică, luând contact cu
tot ceea înseamnă Africa. Autoarea cărții reușește să surprindă atât datinile și obiceiurile
specifice acestei țări, cât și date concrete, istorice. Clasificarea tipurilor de africani( bantu și
pigmei), enumerarea triburilor( fang, eshira, adouma), descrierea detaliată a ritualurilor din satele
africane atestă o documentare riguroasă, o cercetare amănunțită a culturii gaboneze.
Autoarea realizează astfel, un roman care surprinde în totalitate, societatea gaboneză; e o
carte care evidențiază particularitățile gândirii și vieții africanilor. Altfel spus, romanul este
rezultatul unei lungi cercetări, aproape științifice. Reprezentarea minuțioasă a mentalității și
specificului gabonez valorifică romanul, din perspectiva conținutului informațional oferit.
Olimpia se identifică la un moment dat cu spiritualitatea africană, este pasionată de
valorile culturale ale acestui popor, ceea ce explică evoluția sa rapidă în plan social. Pasionată de
culoare, cu deschidere spre nou și înzestrată cu inteligență și jovialitate, Olimpia ajunge director
de patrimoniu în cadrul Ministerului Culturii din Gabon.
59
 Acest fapt explică pe de-o parte caracterul puternic, fără prejudecăți( niciodată nu a ținut
cont de mentalitate, origine etnică sau culoare), iar pe de altă parte, structura sufletească nobilă,
capabilă să promoveze specificul și tradițiile unui popor pe care l-a iubit din prima clipă. Chiar
dacă legătura cu Jean s-a rupt(cei doi au divorțat din cauza comportamentului lui Jean), Olimpia
își continuă odiseea pe pământ gabonez.
Legătura cu familia din România a fost întotdeauna păstrată, scrisorile și vizitele fiind
regulate. Olimpia nu și-a uitat niciodată rădăcinile, însă a preferat să rămână în Africa, fiind
spațiul libertății depline, simbolizând ținutul diversității, un ținut în care nu există idei
preconcepute.
Romanul captivează atât prin conținut, cât și prin stilul narativ. Aspectul memorialistic e
dat de narațiunea de tip confesiune; personajul feminin rememorează traiectoria vieții, observând
și analizând totodată, legăturile intrinseci dintre om și destin. În viziunea personajului-narator,
pașii fiecărui individ sunt prestabiliți de o forță divină, exterioară percepției noastre.
La nivel compozițional, cartea se remarcă prin consistența epicului, narațiunea însumând
momente dinamice, aspecte autentice de viață, episoade și secvențe încărcate de semnificații.
Substituirea autoarei cu personajul presupune perspectiva narativă subiectivă, ceea ce asigură
autenticitatea poveștii și în același timp, oferă cititorului, posibilitatea să trăiască aventura
cunoașterii împreună cu personajul. Dincolo de stilistica textului, trebuie să remarcăm bagajul
informațional vast cu privire la mentalitatea și tradiția gaboneză, ceea ce conferă acestui roman,
caracter monografic. Exactitatea științifică a datelor imprimă cărții un aer livresc, lectorul
asistând astfel, la o frumoasă lecție cu substrat etnografic.
Ioana Heidel scrie un roman puternic sub raportul viziunii artistice, are o iscusință aparte
în distribuirea naratologică a evenimentelor, dezvoltă o poveste fascinantă despre o româncă
aflată în ținuturi africane, o femeie care a învins mentalități diferite și și-a asumat valoric,
destinul. Ioana Heidel e o scriitoare care știe că poveștile reale de viață sunt cele mai frumoase
subiecte de roman, iar dacă ai capacitatea să le surprinzi esența în plan artistic literar, poți
cunoaște succesul. Ea a reușit să se impună în peisajul romanului românesc contemporan prin
notele distincte ale narațiunii memorialistice și prin autenticitatea poveștii.

60
 Pe aripile iubirii, de Corina Herghelegiu

Volumul de versuri Pe aripile iubirii încântă prin armonia dintre conținut și formă, prin
suavitatea stilistică, prin autenticitatea trăirii, Corina Herghelegiu intonând dragostea când în
tonurile joase ale regretului, când în tonurile înalte ale elegiei. Forma clasică a versului îmbracă
în mod elegant, teme romantice, autoarea surprinzând emoții puternice în decoruri diafane.
Supratema volumului de versuri este anunțată încă din titlu, iubirea fiind sentimentul care dă
sens universului, e trăirea care emană energii vitale, ființa umană fiind integrată armoniei celeste
prin acest sentiment unic, irepetabil.
Corina Herghelegiu este o poetă a căutărilor, a dorurilor, a melancoliilor; poezia sa este o
extensie a eu-lui în lume, devine artă purificatoare, versurile îngăduind o transmutare a valorilor
dinspre universul interior către cel exterior. Dragostea este cântată fie în gama luminoasă a odei,
fie în gama regretelor sau nostalgiilor. Poeziile au o tehnică stilistică interesantă, prozodia clasică
corelându-se cu un conținut romantic: „Arunc-o dacă vrei, uită-mă de-ți vine./ Iubirea e ca
timpul, trecătoare…/ Când o atingi și crezi că-ți aparține,/ Ca o himeră, la orizont, dispare.// Am
să-ți trimit o ultimă scrisoare./ Fără cuvinte, doar un singur gând./ Că azi, iubirea ta, nu mă mai
doare./ Că azi, m-am dezlegat de legământ!”(O ultimă scrisoare).
Trăirile ardente, jovialitatea simțirii, adâncimile spiritului sunt surprinse în imagini fine,
poeta dispunând de resurse stilistice diverse și de un conținut semantic plurivalent. Creațiile
mizează pe autenticitate, iubirea fiind resursa primă și ultimă a actului artistic în sine; este
sentimentul care dă naștere operei literare, lumii, universului: „Te vreau în șoapte sacadate/
Uitate pe cărări, în luna mai,/ În flori de-a valma scuturate/ Mai vreau, iubirea ta să-mi dai!// Prin
anii ce în mine strigă/ Rupând tăcerile din noapte,/ Cu mâinile în semn de rugă,/ Te vreau în
viață și în moarte!”(Te vreau). Imaginile artistice par decupaje ale sufletului, sunt reflecții
exterioare a unei lumi lăuntrice dinamice. Eul creator preia seva energiei din iubire, din dorințe,
experiențele fundamentale ale ființei umane suprapunându-se efectelor iubirii. Moartea și viața
sunt contopite în dragoste, fiind vorba de o eternă reîntoarcere prin intermediul iubirii.
Extazierea spiritului se realizează așadar atât în viață, cât și în moarte, dragostea fiind forța
supremă, care asigură spiritului, trăirile fundamentale.
61
 În unele poeme, decorul sentimental este realizat din neliniști, regrete, nostalgii, un dor
arhetipal străbătând întreaga simțire. Corina Herghelegiu este o poetă a nemărginirii, a nevoii de
ascensiune spirituală, a zborului spre spații siderale. Poemele devin respirația creatoarei, ele sunt
forța regenerării, îndeplinind astfel, rol catharctic: „Nu mă uita, mai e și maine o zi,/ zidește-mă
în nemurire!/ Și mă naște din nou pentru a trăi/ această clipă, de fericire!// Trezește-mă, chiar de
n-a venit primavera,/ Mi-e sufletul plin de iubire!/ Înflorește-mă, chiar de-i ger și se lasă seara,/
Și în mine e doar amăgire...”(Trezește-mă).
Poemele sunt reconstituiri ale interiorului, sunt străfulgerări deliberate, sunt ecouri
defulate, fiecare vers devenind o litanie a sufletului. Creațiile stabilesc în anumite zone, câteva
conexiuni cu tehnica simbolistă, decorul fiind reflecția trăirilor, peisajul interior răsfrângându-se
în planul exterior. Dar Corina Herghelegiu depășește acest principiu simbolist, îl transfigurează,
îl modifică, prin resurecția temelor și motivelor romantice și prin prozodia de tip clasic. Poeta
este autentică în planul referențial al semanticii textului, mesajul transpirând prin porii
plurivalenței, stabilindu-se legături multiple între semnificat și semnificant.
Dincolo de text, metatext și subtext, avem de-a face cu un mesaj afectiv puternic, poeziile
fiind transpuneri ale eu-lui în sensul autenticului, emoția primă nefiind diluată de mecanismele
stilistice și prozodice. Poeta reușește să păstreze intactă trăirea, conținutul fiind exprimat în mod
firesc, natural. Delicatețea versului vine din maniera firească, naturală, nativă cu care îmbină
magistral cuvintele. Deliciul stilistic izvorăște din suplețea utilizării resurselor stilistice, din
întrebuințarea armonioasă a imaginilor artistice: „În mine, o mie de îngeri trăiesc,/ Pe toți i-am
strigat cu numele tău./ O mie de îngeri, zi de zi, îmi șoptesc,/ Că nu ești iluzie, că ești al meu!//
În mine trăiesc o mie de îngeri/ Și-o mie de zâmbete îmi dăruiesc./ Iubire, tu, ce nu cunoști
înfrângeri,/ Cu ce cuvinte azi să-ți mulțumesc?!”(O mie de îngeri).
Volumul de versuri Pe aripile iubirii rezonează cu o geografie spirituală complexă, în
care viziunea ascensională capătă ecouri aproape sacre. Tensiunea stărilor emoționale se
echilibrează prin defulare creatoare, prin artă, vibrația interioară cristalizându-se în versuri scrise
de o mână tenace. Stilistica poemelor denotă capacitate creatoare, forță vizionară, spirit
preocupat de înălțimi. Autoarea volumului este înzestrată cu talentul nativ de a așeza cuvintele în
tonuri melodioase, întrebuințând procedeele stilistice, în formule inedite. Iubirea este referentul
tematic al cărții, fiind sentimentul care asigură ordinea lumii, armonizarea ființei umane cu
universul.
Corina Herghelegiu transpune în poezie, nevoia de zbor, dorul de înălțimi, dorința de
comuniune cu Divinitatea, prin iubire. Creația devine un act demiurgic al reorganizării lumii,

62
dintr-o perspectivă a dorului ascensional. Viziunea poetică depășește canoane literare, doctrine
sau principii estetice, și este o viziune a emoției autentice, capabile să miște o lume întreagă.

Dincolo de vise, de Nicuță ioan Lungu

În acest volum de versuri, Nicuță Ioan Lungu ne propune un complex oniric, în care
defulările spiritului se concretizează în stări poetice profunde, empatizând cu substratul unei
povești divine. Dragostea e sentimentul care declanșează irumperea în fantasticul creator, poezia
devenind apanajul oniricului, înțeles ca dimensiune esențială a configurării măștilor lirice și a
discursului liric.
Titlul volumului, Dincolo de vise, acoperă întreg universul fanteziei, de la reverie la ideal,
de la visul nocturn la speranță, credință. Versurile concretizează imaginarul simbolic al gândirii
personale, ele sunt o definiție a relațiilor dintre eul creatorului și lumea exterioară. Sigmund
Freud spunea că: „interpretarea viselor este drumul nobil spre cunoaşterea activităţilor
inconştiente ale minţiiˮ, ceea ce mă face să afirm că motivația intrinsecă a poetului derivă din
nevoia de a accede la o lume superioară, ideală, în planul simbolicului. Ei bine, Nicuță Ioan
Lungu realizează transfigurarea cotidianului, a realității imediate, prin prisma stării de reverie,
ducând trăirile spre culmile fanteziei. Reperul care declanșează întregul spectacol al oniricului,
este iubirea, înțeleasă ca unică formă de dobândire a fericirii.
Volumul este structurat în două părți, fiecare parte purtând un titlu care concentrează
arealul tematic și referențial. Unitatea celor două părți ale volumului e asigurată de viziunea
artistică și de arhitectura stilistică a textelor. Prima parte, intitulată sugestiv Visele iubirii
proiectează un univers încărcat de simbolistica fericirii edenice, recuperate prin intermediul
dragostei. Versurile dispun de un registru liric subiectiv, fiorii eului creator demascând
autenticitatea trăirii. Fiecare poem devine o poveste fascinantă a căutării, „eroul” fiind
întotdeauna atras de spațiul nocturn, o dimensiune temporală care amplifică zona interpretărilor
și a manifestărilor semantice.
De multe ori, decorul bucolic și cadrul natural protector creionează o atmosferă intimă
care-l apropie pe autor de estetica romantismului. Derularea idilei se face asemenea unui ritual,
întâlnirea celor doi îndrăgostiți având loc în vis, ceea ce implică desigur, o analiză amplă, bazată
pe semnificații simbolice: „Te-am zārit cum te apropii,/ Fermecat de-a ta privire,/ Prins de
63
labirintul sorții/ Într-un leagān de iubire.// Am sperat în mângâiere.../ Ai trecut, dar n-ai rāmas,/
Și-am simțit doar adiere/ Dintr-un zbor de fluturaș.”(Zbor de fluturaș)
Imaginea iubitei e proiectată în spații siderale, în lumi celeste, fiind mai degrabă o
ipostaziere a Idealului, a Frumuseții supreme. Iubita rămâne o reprezentare iconografică,
însumând virtuțile fizice și morale, fiind o ființă desprinsă parcă din poveștile sau din basmele de
demult: „Și-n dulcea mireasmă răsari/ Din visuri, la poale de munte,/ Prin flori, ca o zână imi
pari/ Purtând o maramă pe frunte.// Aș vrea să rămâi lângă mine/ Mirajul să-mi mângâie dorul,/
Să prindem doar zile senine/ Și-n vaduri să curgă izvorul.ˮ(Purtând o maramă)
Cea de-a doua parte, care dă și titlul volumului, Dincolo de vise, devine o formă de
reflecție lirică și totodată, implică un subiectivism puternic, specific poeziei meditative. Versul
melodios, prozodia clasică sunt aspecte are asigură o stilistică elegantă, fină, remarcabilă. Visul
este modalitatea prin care eul creator se demască, se autodenunță, în sensul că se dezvelește de
armura socialului cotidian, își permite să se afișeze în toată goliciunea sa. Trăirea, emoția,
senzația sunt exprimate în registrul sincerității, al autenticului. Universul se dematerializează,
lucrurile sunt deposedate de formă și greutate, ele sunt esențializate, sunt ancorate sferei
oniricului. Lumea se subordonează legilor fanteziei, nu mai urmărește o derulare cronologică, ci
se desfășoară anacronic, asemenea unui vis.
Nicuță Ioan Lungu propune o lume paradisiacă, unde accesul la fericire se face prin
cunoaștere și iubire. Peisajele devin reflexii ale stărilor interioare, oglindind nevoia de liniște,
exprimând dorința regăsirii echilibrului. Sub raport stilistic, întâlnim în unele versuri, apropieri
cu estetica tradiționalismului, reîntoarcerea la credință și la spațiul originar fiind o coordonată
esențială: „Priveam cum florile-nălţau/ Podoaba-n adieri de vânt,/ Iar păsări parcă mă-nsoteau/
Trăind al veşniciei cânt.// O clipă nu-ncetam să sper/ În darul sacru din destin,/ Şi înălţam
privirile pe cer/ Spre taina semnului divin.”(Remember)
Iubirea depășește timpul și spațiul, se ancorează în eternitate, fiind forța care poate
regenera universul. Autorul volumului declanșează un fel de metempsihoză, emoția recuperând
trecutul, și totodată, anunțând viitorul. Poezia e portalul prin care se realizează această anamneză
sentimentală, e modul prin care sufletul se eliberează: „Când am privit sfios în ochii tăi/ Am
revăzut dorința din Geneză,/ Cum au țâșnit nestinsele văpăi,/ Cu mugurii de viață-n simbioză.//
Am revăzut prin pajiștea cu flori/ Și îngerii dansând după un cânt,/ Cum a căzut din ancestrale
zori/ O pulbere de viață pe pământ.ˮ(Am revăzut)
Cartea este o incursiune în lumea visului și a iubirii, autorul declanșând un periplu
sentimental captivant, cititorul devenind camarad cu „eroul” aflat în căutarea fericirii. Discursul
liric-subiectiv al poemelor accentuează starea de meditație, imprimă acea nevoie de reflecție.
64
Autorul rămâne tributar stilului clasic, ceea ce implică o desfășurare a versurilor după reguli
prozodice. Dincolo de vise e un volum care produce emoție, asigurând astfel, o receptare
eficientă a conținutului semantic și afectiv, universul imaginar proiectat de autor intersectându-se
cu orizontul de așteptare al cititorilor. Îndeplinind această funcție, textul poetic și-a atins scopul
fundamental, acela de a produce emoție.

Valoarea operei eminesciene în conștiința poeților contemporani…

Nicuță Ioan Lungu dedică o serie de creații, inegalabilului poet Mihai Eminescu, ceea ce
atestă admirația și iubirea infinită pentru cel care a înscris literatura și cultura autohtonă în
spațiul universalității. Mihai Eminescu reprezintă momentul de referință al poeziei românești, un
moment unic, irepetabil, fiind poetul care a șters granițele românești, poezia sa devenind operă
monumentală, creație universală. Nicuță Ioan Lungu, în semn de venerație, a scris cinci poeme
omagiale dedicate operei eminesciană, subliniind astfel, măreția spiritului eminescian.
E un gest admirabil, nobil, care traduce nevoia readucerii în planul contemporaneității,
imaginea poetului care a dus pe culmile desăvârșirii, literatura română. Versurile ovaționale
scrise de poetul vâlcean fac dovada cunoașterii riguroase a operei eminesciene, deoarece ele
conțin în subtext, elemente ale dimensiunii imaginarului poetic eminescian. Pot fi receptate ca un
„refreshˮ sau un „remember” al poeziei eminesciene. Clasicismul versului și atitudinea
romantică rămân atributele clare ale creațiilor lui Nicuță Ioan Lungu, păstrând astfel, cadrul
referențial tipic eminescian.
In extenso, aceste poeme dedicate „omului deplin al culturii româneˮ(așa cum l-a definit
Constantin Noica) sunt expresia sinceră a iubirii nemărginite pentru poetul care a dus limba
română spre culmile cele mai înalte; poeziile dedicate devin mărturia vie a slavei aduse unui poet
inegalabil în literatura română. Nicuță Ioan Lungu știe să gloseze pe marginea specificității
operei eminesciene, subliniind originalitatea viziunii eminesciene și valorificând resursele tipice
registrului lingvistic eminescian: „Vreme trece, vreme vine/ Eminescu-i printre zei,/ Ne cuprinde
dor de tine/ Cu parfum din flori de tei.// Parcă se-nfioară codrul,/ Ramurile stau căzute,/ Poate c-
a sosit sorocul/ Fruntea azi să o sărute.”(Dor de Eminescu)
În unele versuri, putem identifica o adnotare referitoare la universul tematic eminescian,
sau mai bine zis, o reinterpretare a motivelor lirice de inspirație eminesciană, implicând desigur,
studiul intens asupra poeziei eminesciene, și totodată, un sentiment nedisimulat al venerației:
„Trezind dorință de iubire./ Luceafăr ne rămâi pe cer,/ Te vom scalda în nemurire/ Prin traiul

65
nostru efemer.// Ne luminezi în seri senine/ Și nopți cuprinse de tăceri,/ Prin tine,clipele sunt
pline/ În taina de-nceput de vreri.”(Ziua Luceafărului)
Poemele omagiale traduc nevoia scriitorului de azi de a reactualiza valoarea creației
eminesciene în spațiul artistic, însumând un întreg sistem referențial capabil să surprindă esența
spiritualității românești. Nicuță Ioan Lungu surprinde prin parafrazare livrescă, în sensul că știe
să insereze în versurile sale, elementele-cheie ale viziunii eminesciene despre lume și viață: „Pe
lângă plopii fără de sfârșit, / Își plimbă pasul orice muritor, / Gândind că Eminescu i-a iubit / Le
cântă azi, romanța ta de dor.// Ai așezat sfios o "floare-albastră" / Ca o minune sfântă-ntre
minuni,/ Când "a murit iubirea noastră", / S-a stins încet, opaițul unei lumi.ˮ(Remember
Eminescu)
Poetul vâlcean contemporan are conștiința românului autentic, fiindcă a recunoaște și a
venera opera eminesciană, e un act al unui spirit înalt, capabil să perceapă sensul existențial. A
surprinde notele definitorii ale poporului român, înseamnă a cunoaște îndeaproape opera
eminesciană, înseamnă implicit, să contribui la fundamentarea spiritualității autohtone în context
universal. Nicuță Ioan Lungu realizează un gest măreț, fiindcă menține viu, dorul de Eminescu,
un sentiment înălțător, purificator pentru scriitorii români de azi și de mâine.

66
 Vâlvătaie, de Maria Macovei (Briedis)

Maria Briedis Macovei, basarabeancă de origine, scrie o poezie în care se resimt fiorii
matricei spirituale românești, cuvântul, emoția, ideea traducând permanent, nevoia de regăsire a
spațiului originar. Volumul de versuri intitulat Vâlvătaie încântă prin curaj vizionar și prin
dimensiunea religioasă în care inserează în mod elegant, simboluri creștine. Autoarea are o
uimitoare capacitate de a surprinde în metafore, stări emoționale înalte, esențializând ideea,
printr-un soi de reconversie afectivă. E un procedeu al substituției, stilistica textului
reconfigurând astfel, întregul proces al trăirilor subconștiente. Poezia reflectă nevoia de
restabilire a identității într-o lume gravă, complicată, lipsită de repere valorice.
Imaginarul poetic surprinde prin firescul conținutului, prin naturalețea registrului
lingvistic, prospețimea ideilor asigurând textelor, autenticitatea trăirii: „Vise, vise scufundate/ în
izvoare de-argint / se tot duc în calea vieții/ în regrete fumegând // anii trec și trec pe rând/
apocalipse răsfoind/ și cade lumea -n mreaja lor / cu soarta-n ele putrezând// trecând de golurile
vieții/ de calea-n cruce sângerând/ vei da și tu de pace/ cu Dumnezeu la masă sfătuind. ˮ(Vise de
argint).
Obiectivizarea discursului liric duce spre reflecții puternice, textele căpătând uneori,
caracter de meditație. Autoarea resimte zbuciumul existențial, e dezarmată în fața unei lumi
desacralizate, evadează din cotidianul sumbru prin actul creator: „Umbre, umbre se perindă/
goluri saltă-n microfoane,/ vorbe pline de beție/ profețesc umflând baloane// ard în flăcări legi
umane/ gânduri încărcate cu trotil/ praf de pușcă în pahare/ îl cinstim pe un debil// plini suntem
de-apocalipse/ mâine praf ne face o cometă/ iar pământul trage ca să moară / și ca loc de trai
avem altă planetă// Lumea caută febril/ alt loc de trai, altă planetă,/ "saci cu bani" încolo vor
zbura,/ dar cu bruma lor de minte/ vor distruge-o și pe ea.”(Peisaj apocaliptic)
Fantezia creatoare se supune unei voințe divine, unei forțe universale, crezul artistic al
autoarei circumscriindu-se conceptului de har și inspirație. Discursul poetic traduce motivația
intrinsecă a autoarei, regăsirea echilibrului interior devenind factorul care declanșează întregul
67
proces creativ: „Luna ie îmi va țese/ și stelele mi-or coace pânea/ și tu vei fi al nimănui ca mâine/
dar știu!/ Azi nu mai poate fi târziu.// Visele azi vor veni și-aduce/ ram de aur cu pasărea în cuib/
și tu vei fi nealtău ca mâine/ dar știu!/ Azi nu mai poate fi târziu.ˮ(Eu știu)
Peisajul liric e complex, teme precum dragostea, timpul, omul, socialul, exprimând
concepția autoarei despre lume și viață. În bazarul stilistic și tematic al poeziei contemporane,
Maria Briedis Macovei se singularizează prin arhitectura textuală, versurile fiind scrise într-un
registru expresiv simplu, nobil, înalțător. Cititorul nu trebuie să facă echilibristica interpretării
mesajului, nu avem de-a face cu decodificări sofisticate ale ideii, ci mai degrabă, întâlnim acel
impact direct cu textul, producând emoția estetică prin armonia cuvintelor și conținutului firesc:
„Curge spaima mea / în spaima ta / scoate cuvinte / închise-n tăceri / de azi și de ieri. // Curge
spaima mea / în spaima ta / și-n spaima tuturor,/ aici și acum/ moare un popor.// Fii gata de
spaimă / cuvintele să izbăvești/ că-n sensul lor / renaște un popor.”(Curge spaima)
Volumul e un deliciu afectiv, legătura dintre autor și cititor fiind stabilită de la bun
început, de naturalețea experesiei poetice, fără divagări subtextuale sau intertextuale. Pentru
interacțiunea directă cu textul, orizontul de așteptare al cititorului trebuie să coincidă cu lumea în
care trăim, fiindcă autoarea oferă șansa unui refugiu cald, în atmosfera poeziei. Adesea resimțim
ecourile tiraniei existențiale, redate printr-o retorică sarcastică, lumea desacralizându-se, iar omul
fiind nevoit să supraviețuiască într-un decor golit de sensuri. Ieșirea din profan se face prin
poezie, calea de salvare fiind așadar în artă. În acest sens, putem vorbi de literatura cu funcție
cathartică, textul având astfel, un dublu rol: etic și estetic.
Construcția stilistică a poemelor subliniază capacitatea autoarei de a esențializa ideea,
mesajul, expresivitatea versurilor atestând talentul nativ al poetei. Volumul poate fi receptat ca
un recurs la memorie, dimensiunea inconștientului și subconștientului alcătuind o bună parte a
imaginarului poetic. Printr-o retrospectivă poetică, autoarea surprinde traseul afectiv-sentimental,
încercănd astfel să refacă drumul spre centrul sinelui. Reușește să reconstruiască imaginea
completă printr-un fel de anamneză onirică, calea spre regăsire fiind inițiatică. Poezia apare
așadar ca un ritual ancestral, prin intermediul căruia, ființa umană se regăsește, își stabilește
identitatea în lume.
În creația Mariei Briedis Macovei, ideea poetică prinde suflu, cuvântul are rol ființator,
lucrurile palpabile se dematerializează, stereotipia lumii se anulează, universul creat având forță
regeneratoare. Poemele sunt combustii interioare, sunt arderi puternice, ele devin reflexia
prelungită a spiritului. Multe dintre creații taie respirația, prin mesajul transmis, cititorul fiind
surprins de trăirea ingenuă. Nimic nu e forțat, nimic nu e proiectat sub masca divagării, fiecare
gând e o mântuire a sufletului. Prin capacitatea expresivă a discursului liric, textul devine un
68
reper al nevoii de echilibru. Vâlvătaia sufletului nu e nimic altceva decât forța creatoare care
naște iubirea, înțeleasă ca forță supremă a universului. Dragostea de viață, de oameni, de
Dumnezeu ne salvează de la gesturi necugetate, iar poezia e forma pe care o ia dragostea, în
cazul de față. Volumul de față e proiecția unei viziuni artistice înalte, nobile, Maria Briedis
Macovei devoalând secretul împăcării cu sine, cu soarta: poezia înțeleasă ca spațiu al meditației.

Societatea în derivă și salvarea prin cuvânt…

Constantin Maria este un poet a cărui viziune descinde din nevoia de eliberare din
cotidianul absurd, din societatea alertă, o societate guvernată de false ideologii si doctrine.
Poezia sa este un trimf asupra nefirescului, asupra nedreptății, fiind o pledoarie pentru o lume
mai bună, mai dreaptă. Supratema volumului de versuri De rond pe strada nimănui este socială,
ceea ce include tacit, intentia autorului pentru promovarea valorilor etice si morale, propunând
astfel, un univers care să găzduiască Binele, Adevărul si Dreptatea.
Poeziile acestui volum sunt expresia autentică a unui suflet rătăcit în vremurile austere ale
unei societăti în derivă, creatia artistică devenind refugiul salvator. Actul artistic are functie
catharctică, eliberând eul creator de inechitatea existentială. Versurile care compun acest volum
exprimă crezul artistic al lui Constantin Maria, un poet care militează pentru libertate si dreptate:
„Nu mă îngrozeşte veşnica prostie/ Ce se instalează ca un nobil bun/ Dar mă îngrozeşte noua
geografie/ Ce din hărţi trecute alţii o compun.// Nu pot să omoare boli cronicizate/ Niciodată-n
lume un întreg popor,/ Dar pot să ne moară visurile toate/ Când moare trecutul altui viitor.”(Nu…
Dar)
Mijloacele artistice întrebuintate relevă măiestrie poetică, tehnica stilistică amintind de
traditionalismul interbelic. Poeziile cu formă clasică, tematica socială, registrul lingvistic simplu
demonstrază predilectia poetului pentru versul de tip traditional. Mesajul poetic are o notă gravă,
uneori cu accente dramatice, creatorul neputând suporta demolarea valorilor si instaurarea

nedreptătii: „ Sunt prizionierul temerii că mâine/ Va fi o altă ordine de zi/ Că vom ceda pământul
pentru pâine/ Şi-apoi, supusii altora vom fi.// Am fost încrezători în libertate/ Şi ne-am lăsat
destinul mutilat,/ Străinul l-am tratat ca pe un frate/ Şi ne-am trezit cu sufletul furat.”(Fără
zăbrele)
Descătusarea de non-sensul existential, dezrobirea de stereotipiile societătii se poate realiza
doar cu ajutorul artei. Astfel, Constantin Maria reuseste să învingă snobismul contemporaneitătii

69
si participă la un fel de ritual purificator, spiritul său eliberându-se de povara vremurilor incerte,
recapătându-si energia prin intermediul creatiei artistice. Versurile sunt expresia sinceră a unui
suflet care nu poate să se conformeze ideologiei contemporane a falsei libertăti: „Îi văd pe cei
avuţi cum se agită/ Cum cercetează totul cu privirea/ Cum strâng la piept averea nemuncită/ Şi
cum înspăimântaţi, se pierd cu firea.// Sunt dezgustat privindu-i cum se- agită/ Să strângă tot ce
nu-i de trebuinţă,/ Mă uit cum sunt învinse de ispită/ Aceste firi lipsite de credinţă.”(Clar obscur)
Doctrinele politice, ideologiile promovate de liderii contemporani sunt aspecte care
frizează adevărul si libertatea. Autorul nu poate asista la promovarea non-valorii, el nu acceptă
compromisuri, nu intră în sfera jocurilor de culise. Viziunea poetică este încărcată de un soi de
nostalgie după vremurile în care istoria însemnase trainic în paginile sale, victoriile
predecesorilor. Constiinta apartenentei la neamul românesc ar trebui să fie unul dintre punctele
forte ale noilor doctrine si ideologii politice. Istoria poporului român este un arc de resort în
viziunea artistică a poetului Constantin Maria: „ Suntem poporul cel mai bun din lume/ Dar
astăzi, asta nu mai foloseşte/ Când ne-am pierdut şi bruma de renume/ Şi românismul ce ne
defineste.// Ne-au invadat mai marii lumii noastre/ Cu gume, cu dezmăţ şi acadele/ Şi-au
cumpărat pe două glume proaste/ Istorie, armată şi drapele.// Azi nu mai ştim nici ce ne aparţine,/
Nici în ce grai să ne rostim iubirea/ Şi-am constatat că facerea de bine,/ În veci nu ne aduce
fericirea.”(Epistolă 1)
Istoria românilor este un motiv literar recurent în creatia lirică a poetului, iar iubirea de
neam îngăduie autorului să trateze comparativ trecutul si prezentul. Iubirea fată de valorile
traditionale include cu sigurantă, credinta în Dumnezeu. Poemele cu temă de inspiratie religioasă
subliniază constiinta crestină a poporului român. Autorul pledează pentru credinta în Dumnezeu,
ca unică sansă de supravietuire în această lume fără principii sănătoase. Speranta în Dumnezeu
este singurul mod de a învinge vicisitudinile vietii: „În legi nescrise, l-am găsi uşor/ De nu le-am
ignora la orice pas,/ Ca pe nişte cuvinte de pripas/ Ce s-au pierdut în tâlcurile lor.// Să-l căutăm
în tot ce este viu/ Şi să-i compunem chipul din trăiri/ Găsind un rost râvnitei nemuriri,/ Acum
când înca nu e prea târziu.”(Să-L căutăm)
Ceea ce încântă în lirica lui Constantin Maria este înflăcărarea cu care luptă pentru
restabilirea coordonatelor firesti ale societătii, puterea de a nu se pierde în labirintul absurdului
contemporan. Autorul este Ulise modern care învinge conceptiile mutilante ale societătii actuale,
prin intermediul artei literare. Istoria neamului devine Itaca, spatiul spre care se reîntoarce cu
nemărginită iubire. Lectorul va parcurge o palpitantă călătorie în universul imaginar al acestei
cărti vibrante, cu trăiri autentice, izvorâte din sufletul unui artist ce luptă fără încetare să păstreze
valorile. Volumul de versuri De rond pe strada nimănui este o lectie demonstrativă despre
70
constiinta românească în context european, despre modul în care trebuie să păstrăm nealterat,
specificul national.

Nestemate, de Tatian Miuță

Tatian Miuță pășește în literatură într-un moment în care periplul existențial și livresc
atestă suma valorilor morale, etice și estetice acumulate în timp. Poezia sa este expresia sinceră a
unui spirit nobil, complex, gata să redea lumina reflexivității, dar și a trăirii ardente. Tatian Miuță
are neobosita dorință de a oferi celorlalți povești cu tâlc, poeme de respirație intensă, versuri
tămăduitoare.
Volumul de versuri oferă perspectiva unei reînnoiri sufletești, a revigorării ființei,
refăcându-se, astfel, drumul spre Ithaca, un drum constituit din descifrarea mesajelor creațiilor
care compun volumul de față. Autorul este un fel de spirit al veacurilor, în sensul că nimic din
ceea ce înseamnă legendă sau basm nu îi e necunoscut, valorificând, astfel, resursele
autenticității gândirii românești, păstrând nealterat fondul sufletesc străbun. Poemele lui Tatian
Miuță incită și liniștesc deopotrivă, duc lectorul spre arderi interioare și îl obligă să mediteze
totodată, e o literatură care vizează conținutul sufletesc în toată manifestarea sa.
Geografia tematică și vizionară vastă explică un mod de abordare complex, reflectând
bogatul bagaj cultural și experimental al autorului. Textele devin resorturi ale transcendentalului,
atingerea perfecțiunii și Adevărului fiind una din valorile intrinseci propuse de autor. Poeziile
afectiv-sentimentale stau sub semnul unei căutări arhetipale a femeii celeste, a celei care poartă
însemnele divinului în alcătuirea sa. Dragostea devine principiul fundamental al vieții, e
sentimentul care aduce apropierea de spațiul divin, e o stare edenică, poetul captând în
dimensiunea substratului simbolic, povestea alegorică dintre Adam și Eva: „ Întinde-mi mărul să
mai mușc o dată/ Și iar mă voi lipsi de mitul rai/Ademenește-mă ca altădată/ Topește-mi dorul cu
zeiescu-ți grai/ Acolo nu e loc de amândouă/ Doar sufletul revine nepătat/ Iar trupu-mi vrea să-
nceapă-o viață nouă/ În locul sfânt și binecuvântat ˮ(Cu tine, doar cu tine dăinuiesc).
Unele poeme stau sub umbra nostalgiei, dar dincolo de dor și melancolie, își face apariția
raza luminoasă a optimismului, clădit pe lecția experienței dobândite. Starea de visare implică
accelerația sentimentală, conferind trăirii vibrații, străfulgerări interioare, combustii reflectate în
71
senzația împlinirii, chiar dacă e realizată retrospectiv. Fiecare episod rememorat clarifică raportul
dintre om și lume, dintre eul creator și universul exterior; e o formă de recuperare a fericirii, e
cheia tainică a paradisului regăsit: „ Deschisă mi-i calea Lactee/ Te caut pe aripi de vis/ Și-n
filele de epopee,/ Te caut și-n negrul abis.// Te caut în visele mele, În glasul odorului dor,/ În
focul eternelor stele,/ Te caut…, te caut…, amor…ˮ(Te caut)
Predilecția poetului pentru ritmul amfibrah poate fi receptată, pe de-o parte, prin prisma
alcătuirii sufletești de natură muzicală, iar pe de altă parte, poate fi înțeleasă ca reflecție a unei
educații intelectuale de tip clasic, bazată pe principiul ordinii și al măsurii. Poemele Speranță în
frez și Gânduri, scrise în ritm amfibrah au o muzicalitate aparte, generând chiar o stare ce
rezonează cu pașii de vals. Ei bine, aceasta e una din trăsăturile definitorii ale poetului Tatian
Miuță, poezia sa captând prin muzicalitate, ritm și o alcătuire compozițională armonioasă.
Recitarea versurilor par să compună un cântec, poemele pot fi ușor redate în note muzicale.
Simbioza dintre cuvânt și notă muzicală e dată de modul în care autorul își alege structura
prozodică, dar și de talentul nativ de a surprinde în cuvinte armonia vieții. Sunetul, cuvântul
devin instrumente ale unei receptări senzoriale și auditive ce depășesc un cadru firesc, fiindcă
emană predispoziție spre magic, spre ireal, spre divin.
Tatian Miuță, un bun cunoscător al folclorului românesc, știe că într-o eră a globalizării,
păstrarea specificului spiritualității naționale e o necesitate, un mod de conservare a unui popor.
Astfel, în creația sa, întâlnim valorificarea unor elemente din folclorul literar, însă nicidecum
preluate, ci redate în formule originale. Blestemele sau farmecele sunt creații literare care
imprimă caracter magic, sunt texte care pot să refacă legătura cu spațiul arhetipal al sacralității.
Autorul nu reia blesteme sau farmece din folclor, ci este el însuși un creator al acestor tipuri de
texte. Păstrează însă arhitectura textuală, funcția specifică și, desigur, scopul. Autorul utilizează
un registru lingvistic încărcat de invocații, de construcții cu dativul etic, de arhaisme și
regionalisme, amplificând senzația atemporalității și aspațialității. Incantația magică
reconstruiește realitatea imediată, o transformă sub puterea Logosului ființator, cuvântul
devenind instrumentul prin care o lume întreagă se desfășoară sub spectrul motivațional al celui
care declanșează procesul ritualic.
În literatura contemporană, basmul a suferit o mutație valorică nedreaptă, în sensul că
astăzi, nu mai identificăm în literatura de specialitate acest tip de text în forma sa inițială. Chiar
dacă basmul este rescris sub alte impulsuri estetice, constatăm că esența lui a fost diluată,
rămânând doar o resuscitare ideologică sau poate simbolică a ceea ce a însemnat basmul, în toată
manifestarea sa. Tatian Miuță scrie basme în versuri, ceea ce ne face să constatăm că autorul își

72
păstrează spiritul românesc nealterat; basmul românesc exprimă imaginarul colectiv și transpune
în termeni alegorici, identitatea autohtonă, prin simbolicul inserat în narațiune.
În acest sens, orice basm devine emblema gândirii și simțirii spațiului pe care-l
reprezintă, creația fiind transpunerea metaforică a modului de receptare a vieții, a lumii căreia îi
aparținem. Autorul acestei cărți creează basme prin care ne identificăm în contextul
universalității, spațiul românesc fiind redat în alegorii simbolice și plăsmuiri metaforice. De
exemplu, în basmul în versuri La Cetina din pădure, observăm naivitatea și luminozitatea
gândirii autohtone, prin prisma altruismului personajelor: cele șapte fete.
Narațiunea alegorică a celor șapte iele este derulată pe fundalul unei credințe străvechi
conform căreia fiecare element al naturii stă sub protecția unui spirit. Cele șapte zâne din basm
au în grijă stejarii, altădată flăcăi ce au dorit să dezlege blestemul zânelor. Reciprocitatea alinării,
cele șapte cetini străjuite de cei șapte stejari este o notă constantă a basmului românesc, ajutorul
oferit necondiționat fiind una din valorile morale promovate de creștinism. Tatian Miuță
păstrează construcția arhitecturală a basmului în versuri, stilistica textuală mizând pe simbolicul
încifrat și pe mesajul etic moralizator.
Făt-Frumos-Inimă bună, un alt basm în versuri, relevă tema fundamentală al acestui tip
de creație: Binele învinge întotdeauna Răul. Tiparul pe care e construit firul epic păstrează nota
tradițională, momentele subiectului fiind bine delimitate în cadrul traseului evenimențial.
Autorul compune cu o dexteritate uimitoare, personajele individualizându-se în procesul
evoluției narațiunii, raportul dintre personajul pozitiv și cel negativ fiind bine evidențiat la
nivelul conduitei morale. Făt-Frumos se remarcă prin calități fizice și morale, iar fratele său
reprezintă opusul, negația stării de bine. Personajul trece printr-un labirint al căutărilor,
evoluează în funcție de situațiile cu care se confruntă, procesul maturizării culminând cu
înțelegerea sensului existențial: dragostea este ingredientul fericirii.
Tatian Miuță este un scriitor care depășește orice încercare de încadrare în vreo doctrină
sau formulă estetică. El este autentic, atât în planul recuzitei stilistice, cât și în planul viziunii
artistice. Fiecare creație rezonează cu aspirațiile și motivațiile unui suflet aflat în căutarea
Frumosului și Binelui; poemele sunt expresia tutelară a spiritului vremurilor de demult, unde
miraculosul, fabulosul și magicul alcătuiau codul de identificare al sensului omului pe pământ.
Autorul acestui minunat volum ne încântă printr-un imaginar poetic vast, de la poezie
sentimentală, la incantații magice și basme în versuri. E o lectură apetisantă, căci lectorul
descoperă cu încântare un tablou al senzațiilor dulci și piperate deopotrivă, fiecare creație
dezlănțuind o serie de trăiri îndrăznețe, palpitante. Suntem puși în fața unei cărți care exprimă o
viață de om, da, o viață trăită și asumată; e o călătorie printr-un timp al unei lumi cu principii
73
sănătoase, pe care autorul le-a asimilat și le-a transpus artistic în versuri de o intensă vibrație
sufletească. Astăzi, într-o societate aflată mereu în contratimp și întotdeauna preocupată de
aspectul multifuncționalității (fără vreun scop precis), astfel de creații vin să ne revigoreze și să
ne înfrumusețeze viața, depășind astfel aglomerația și preaplinul lumii de azi. Tatian Miuță este
un Solomonar modern care ne vindecă de singurătate și de tristețe.

Tatian Miuță sau reîntoarcerea la epicul tradițional – Prima dragoste

Tatian Miuță, cunoscut ca poet, ne încântă de această dată, cu o carte de povestiri

ademenitoare, atât din perspectiva structurii epice, cât și din cea a conținutului abordat. Corpusul
cărții e format dintr-o serie de povestiri, în care personajele sunt decupaje ale realității, sunt
ipostazieri ale diferitelor caractere întâlnite în viața autorului. Tatian Miuță dezvoltă cu o dibăcie
nemaiîntâlnită, subiecte și teme ale copilăriei și tinereții, trecute desigur, prin filtrul înțelepciunii
și al conștiinței artistice. Povestirile pot fi citite în cheie realistă, decorul, firul narativ, eroii,
descriind un cadru concret, o lume vie, unde dinamismul filtrează toate situațiile expuse.
Impresionant e modelul epic, oralitatea stilului suprapunându-se unui deliciu expresiv de
factură arhaică. Dincolo de expresivitatea narațiunii, observăm povestea unei lumi, cu obiceiuri,
credințe, păstrate cu sfințenie. Tatian Miuță recreează toposul copilăriei(Cîrstănești, de lângă
Horezu), prin rememorarea unor oameni încetățeniți în memoria colectivă a comunității.
Evenimentele relatate nu au nimic de-a face cu fastuosul, ci sunt vii, autentice, iar acest lucru
asigură povestirilor, farmecul prospețimii unei lecturi reconfortante. Ba mai mult decât atât,
întrevedem modul de viață al oamenilor de altădată, felul sănătos de a gândi al unei colectivități
rurale, satul devenind aici, spațiul matrice al simțirii românești.
La Tatian Miuță, nimic nu e forțat, arta narativă constând în simplitatea cu care oferă
cititorilor, cheia de înțelegere a lucrurilor; povestirile sunt incursiuni în memorie, stilizate prin
filtrul artistic și șlefuite ideologic, de înțelepciunea dobândită pe parcursul vieții. Comicul
situațional redat în unele secvențe e ilustrat prin oralitatea limbajului, eroii fiind olteni autentici
care nu se dezic de temperamentul specific. Ionel, Gică, Vasile, Titi, Mitică, Gheorghe sunt
personaje care compun universul povestirilor din această carte. De fapt, aceste nume se regăsesc
pe tot parcursul cărții, povestirile putând fi percepute ca un tot unitar, ca un întreg. Dinamica

74
textuală vine din profunzimea vizionară a autorului, proza sa fiind expresia elocventă a unui
spirit preocupat de esența vieții.
Cartea propune situații dintre cele mai diverse, fără să aglomereze structura narativă; fie
ca ni se prezintă o dragoste imposibilă, o călătorie în munte, o zi din viața țăranului oltean sau o
reușită la vreun examen, lectorul este captivat de tensiunea epică, prin episoadele structurate
bine, legate prin tehnica dialogului viu. Personajele sunt mereu antrenate în logica discursului
epic, întreținând atmosfera de acțiune continuă, de dinamism.
Titlurile povestirilor sunt scurte(Destin, Riscurile meseriei, Laserul, Cu Plugușorul,
Frământări, Ani fierbinți etc.), anunțând subiectul epic, prozatorul fiind dibace în proiectarea
conținutului abordat, prin tehnica expresivității naturale. Fiecare dintre situațiile relatate e o parte
componentă a universului dezvăluit de autor. La o privire generală, povestirile prezintă o frescă a
vieții rurale din zona Vâlcii, e o radiografiere a lumii în care a evoluat autorul. Dar dincolo de
asta, remarcăm modul în care această lume și-a pus amprenta asupra viziunii artistice. Principiile
dobândite în anii copilăriei, valorile morale și experiența vieții formează crezul său artistic.
Literatura lui Tatian Miuță, nu are numai valoare estetică, ci și una etică, fără a cădea în
didacticism.
Arhitectura narativă îmbracă formele ludicului, starea personajelor traducând optimismul
omului luminos, credința în forța Binelui; înlănțuirea logică a secvențelor epice, povestirea
densă, captivantă, dinamismul situațional sunt elemente esențiale în construcția narativă a lui
Tatian Miuță. Descrierile locurilor din zona Horezu reliefează apetitul pentru nota rustică; spațiul
copilăriei devine motiv de inspirație, alcătuind astfel, toposul edenic.
Tatian Miuță are verva unui prozator abil, capabil să însăileze situații într-un demers
naratologic inedit, captivant, prin recursul la expresia naturală. Fără să pledeze pentru formalitate
structurală, autorul mizează pe relația directă dintre narator-cititor -operă. Cartea are un impact
pozitiv puternic, prin conținut, tehnică și stil. Povestirile din această carte sunt impunătoare prin
viziune și stil; ele sunt purtătoare de mesaj etic, dar și de valoare estetică. Nu e de neglijat faptul
că încă mai avem azi, autori care să povestească spectaculos despre stări lumești; în fond, asta
înseamnă artă narativă, să știi să relatezi în stil captivant, fapte, stări, situații.
Tatian Miuță știe să își construiască discursul într-un fel aparte, astfel încât cititorul să nu
lase cartea din mână, până nu lecturează și ultima povestire. E un lucru admirabil să recurgi la
metode narative tradiționale, și să reușești să exprimi o lume întreagă, un univers complex, cu
personaje dinamice. Ficționalizarea narațiunilor nu s-a produs decât la nivelul semnificațiilor
mesajului discursului, căci eroii sunt autentici, precum și situațiile redate. Cartea e forma clară și
nedisimulată a ceea ce definește conceptul de povestire. Tatian Miuță are verva povestitorului de
75
altădată, înzestrat cu putere de sinteză, de analiză, și cu o memorie fabuloasă, pentru că nu uită
nimic, ci păstrează trecutul intact, pentru a-l rememora prin filtrul înțelepciuni dobândite în timp.
Povestirile din această carte sunt purtătoare de taine, de sensuri; de fapt, viața însăși înseamnă o
poveste.

Dan Mitrache și lecția de iubire…

Dan Mitrache este un poet al sentimentelor puternice, e un spirit preocupat de sferele

înalte, dragostea fiind forța care îl transpune în dimensiunea Adevărului și Luminii. Poezia sa
vine cu o prospețime aparte în peisajul liricii contemporane, substituindu-se și totodată,
degajându-se de estetica post-modernistă. Energia vizionară din volumul de versuri Gramatica
iubirii îl diferențiază de poeții contemporani, dar stilistica textuală preia din estetica actuală,
acele decupaje/flash-uri ale dimensiunii imaginarului oniric.
Poetul vâlcean este deopotrivă simplu și complex, elegant și puternic, modern în
abordare și clasic în configurarea universului liric. Poetica lui Dan Mitrache mizează pe forța
funcției emotive a textului, captează prin undele afective transmise, construiește universuri
fanteziste în care cititorul e introdus prin unda magnetică a sensibilității viziunii poetice. Cartea
este structurată în două părți, unitatea stilistică și tematică fiind dată de același resort afectiv-
emoțional: iubirea. Aceasta este supratema volumului, dragostea fiind un sentiment unic,
irepetabil, energia care creează și recreează universuri.
Întâlnim pe alocuri, câteva elemente ale esteticii romantice(decorul nocturn, luna,
stelele), dar proiectarea acestui sentiment divin depășește în lirica lui Dan Mitrache, acest cadru
romantic: „Luna pe boltă - Doamna nopţii,/ Caută-n van privind în jos/ Îndrăgostiţii de-altădată/
Ce-oftând ei o priveau sfios.// Şi mii de stele în orchestra/ Nemărginirii, fin pulsând,/ Îşi cântă
dorul când văzut-au/ Ochi precum ele viu arzând.”(Chemarea mării). Semnificația mesajului se
extinde dincolo de cadru, peisaj, decor; cu toate acestea, avem de-a face cu o proiecție originală,
prin modul în care dragostea este reperată în realitățile imediate, poetul vâlcean fiind puternic
ancorat în socialul contemporan.
Femeia nu este doar un obiect al adorației, ea devine actantul principal în povestea de
iubire. Frenezia descrierii iubitei cuprinde în subsidiar, efectul emoțional pe care-l declanșează în

76
subconștientul poetului, fiecare trăire fiind o reprezentare aproape iconografică a imaginii femeii
iubite: „Te-aud cum plângi/ şi-ţi simt tristeţea/ ce te încearcă,/ ştiu că ţi-e greu…/ şi-ţi sunt
alături/ aşa cum fost-am,/ la fel de trist sunt,/ şi plâng şi eu!// Dacă tu râzi/ cu toată firea,/ văd
fericirea/ în ochii-ţi verzi…/ Eu râd asemeni,/ cu ochi pereche/ şi-aş face totul/ ca să mă
vezi!”(Sentimente).
Observăm în aceste creații lirice, impregnarea stărilor senzoriale în afara ființei, în natură,
e o irumpere a trăirilor în natură, o metamorfozare continuă a emoției, o transmutare valorică a
interiorului ființei. In extenso, lirica lui Dan Mitrache are câteva apropieri de zona poeziei
expresioniste, însă o depășește prin viziunea originală, prin proiecția personală a imaginarului
poetic: „Plouă cu lacrimi de înger,/ plouă pur şi simplu,/ plouă implicit, plouă…// Empatizez/ din
respect pentru Mama Natură,/ din interes pentru mine/ găsindu-mi răgaz strategic/ de a te
cuceri.ˮ(Plouă).
Gramatica iubirii e un volum de versuri în care fuziunea elementului clasic cu cel
modern devine o necesitate poetică, textul emanând muzicalitate și dinamism. Stilistica
versurilor au un colorit aparte: poetul scrie cu o dexteritate uluitoare în ritm clasic, dar totodată,
poate să proiecteze lumi îndepărtate în vers alb, cu o iscusință incontestabilă. Abilitatea
prozodică, utilizarea resurselor lingvistice variate, inserarea procedeelor artistice fac din poemele
lui Dan Mitrache, momente sigure de referință în lirica românească actuală.
Traiectoria imaginarului poetic duce spre zona simbolicului, mesajul fiind adesea
intertextual sau subtextual, cuvântul devenind în cadrul poemului, un semnificant cu abordare
plurivalentă. Poezia este captivantă prin metafora care instituie un sistem referențial profund, cu
accente din zona încifratului.
Și cu toate acestea, poezia lui Dan Mitrache nu necesită acrobații intelectuale de
decodificare a mesajului, ea este percepută și asimilată cu ușurință, autorul și cititorul menținând
un feed-back permanent, deoarece registrul expresiv nu are o sintaxă atipică. Astfel, poemele din
acest volum readuc în atenția cititorilor și iubitorilor de Frumos, conceptul de iubire, o temă
niciodată demodată și întotdeauna actuală.
Cartea poate fi citită și sub forma unui tratat sentimental, a unei lecții afective despre
iubire, însă e o carte fără definiții, fără norme de aplicare sau exerciții explicative; este o carte
scrisă sub forma unei povești în care ne regăsim fiecare: Eu, Tu, El, Ea, Noi, Voi, Ei, Ele. Este
povestea iubirii, universal valabilă, dar percepută și trăită diferit, în funcție de motivațiile
intrinseci, dar și de orizontul de așteptare specific fiecărui individ în parte. Gramatica iubirii, în
viziunea lui Dan Mitrache propune o reechilibrare a omului modern cu lumea exterioară.

77
 Un destin „Dincolo de stelele reciˮ - Horia Muntenus

Romanul lui Horia Muntenus, Dincolo de stelele reci propune o viziune inedită asupra
existentei, trăită sub imperativul universului fictional. Tema romanului este cea a vietii militare,
o realitate concretă, aparent banală, dar care poate să ducă spre alte dimensiuni, dacă individul
stie să exploreze zonele ascunse ale sufletului si mintii. Autorul are asadar, ca punct de plecare,
universul cazon, o lume monotonă, dar pe care o transfigurează artistic prin filtrul
subconstientului imaginativ si îi dă o altă interpretare, reusind să plaseze actiunea la granita
dintre realitate si imaginar.
Demersul narativ al romanului însumează principiile postmodernismului, tehnica epică fiind
una interesantă, căci autorul propune o lectură simbolică, o interpretare deschisă a subiectului.
Personajul principal Pistolarnumărunu, supranumit si Talpa Tării este soldat în Grupa 1, Plutonul
1, Compania I, Batalionul 24, Vânători de Munte, un personaj care pendulează între realitatea
cotidiană si universul imaginar, fictional. Subiectul armatei nu este decât un pretext al
romanului, pentru a plasa actiunea în zona imaginarului. Episoadele, secventele narative sunt un
fel de introspectii ale eroului, imagini ale subconstientului, care îl fac pe cititor să penduleze
între lumea reală si cea ireală, între „aiciˮ si „dincoloˮ.
Momentul care declansează „delirulˮ evocării faptelor, momentul – cheie care face lectorul
să plonjeze în imaginar este episodul în care eroul este accidentat, lângă o bornă kilometrică si
dus la spital spre îngrijiri medicale. Borna kilometrică dobândeste si ea valente simbolice, fiind
elementul care trasează spatiul, delimitează din punct de vedere geografic două localităti, asadar
în notă metaforică, borna sugerează intersectia planului real cu cel al fictionalului. De aici începe
adevărata odisee a cititorului; el nu stie exact în care dimensiune se află: în ireal sau în planul
concretului. Peregrinările eroului în diferite locatii, reale sau imaginare nu sunt decât
peregrinările sufletului care vrea să se regăsească, să se redefineasă, să recapete fericirea. Tema

78
iubirii nu e deloc ocolită de prozatorul contemporan, ci este însăilată cu mare măiestrie în firul
narativ.
Personajele feminine Maria si Viki, pot fi receptate ca cele două fatete ale feminității: Maria
reprezintă principiul feminin al senzualității angelice, numele său trimitând la mentalitatea
arhaică, traditională asupra conceptului de iubire; Viki reprezintă ipostaza pasiunii, al femeii
moderne, fără tabuuri sau inhibări senzoriale. Oricum am percepe aceste imagini feminine, este
clar că eroul vrea să se salveze prin iubire.
La un moment dat, în decursul firului narativ, imaginile realului se suprapun cu cele ale
imaginarului atât de puternic, încât ne aflăm în incapacitatea de a mai delimita cele două
dimensiuni. Tehnica aceasta este originală, contribuie la autenticitatea scrierii lui Horia
Muntenus, iar stilistic vorbind, romanul său ocupă un loc frumos în proza contemporană.
Eroul nostru ajunge chiar în spatiul edenic, soldatii, maiorii sau comandantii având legaturi
directe cu îngerii. Prezenta îngerilor în această scriere postmodernă, mi se pare un act de curaj
demential, autorul reusind astfel, să aducă în planul constiintei moderne, aspecte ale credintei,
ale gândirii arhaice, simboluri crestine. Printr-o extrapolare a sensurilor, îmi permit să afirm că
acea constiintă religioasă îl salvează pe omul modern din profan. Practic, am putea interpreta
romanul, ca o iesire a omului modern din realitate si pasirea în Sacru.
Episodul în care prozatorul aduce în discutie elemente ale sintaxei limbii române, concepte
de gramatică și vocabular este unul de o maximă importantă. Subiectului, complementului,
virgulei, creatorul le dă viată. Ba mai mult, autorul reuseste să le transforme în personaje. Este
un metatext, este o subtilitate narativă si stilistică de mare ecou pentru proza contemporană.
Subtextual, intertextual, supratextual, romanul lui Horia Muntenus îl plasează în zona de vârf a
literaturii contemporane.
Starea de inconstientă a eroului sau starea de vis continuu este de fapt, un fel de autoportret în
oglindă al eu-lui creator. Autorul însusi a fost soldat la Vânătorii de munte, un soldat care prin
intermediul artei a reusit să înfrângă legile firesti ale timpului si spatiului. Elementul
autobiograficului nu trebuie pierdut din vedere atunci când lecturăm acest roman, fiindcă i-am
face o mare nedreptate creatorului.
Finalul romanului este apoteotic. Metafora narativă, simbolistica epică se mentine până la
final. Soldatul eliberat, aruncarea valizei pe râu, imaginea lui Brâncusi într-un nor duc la
interpretări multiple. Brâncusi oglindit în imaginea unui nor ar putea semnifica infinitul,
eliberarea soldatului echivalează cu eliberarea din viata monotona, din cotidianul frivol, iar
valiza pescuită de un copil, exprimă probabil imaginea vietii reluate, a începerii unui nou ciclu

79
existential. Autorul ne lasă pe noi, cititorii, să descoperim sensurile romanului si ne ofera imagini
complexe, metaforice, făcând astfel ca mesajul sa fie plurivalent.
Titlul romanului are o însemnătate aparte: în mediul cazon stelele sunt folosite pe epoleti si
indica gradul celui care serveste armata. Metafora „stelele reciˮ ar putea exprima viata cazona,
lipsită de interes, dar un suflet de artist poate să treacă dincolo de cotidianul frust, poate să
acceadă spre un univers fictional, poate să atingă reverberatiile Sacrului, deci ajunge dincolo de
stelele reci. Horia Muntenus si-a făurit un destin literar demn de admirat, care sfidează
canoanele(de orice natură), iar romanul său devine modalitatea prin care a dobândit cheia spre
tărâmul nemuritorilor, dincolo de stelele reci…

Viziune și stil în poezia lui Horia Muntenus

Horia Muntenus este un poet a cărui viziune artistică izvorăște din esența vieții, din
miracolul existențial; poetul explorează spațiile cele mai ascunse ale sufletului omenesc,
stabilind conexiuni dintre cele mai interesante între idei și cuvinte, între văzut și nevăzut, între
lumi reale și lumi imaginare. E un artist complex, un poet a cărui forță creatoare depășește
canoane literare, doctrine sau tendințe. Poezia sa îndeplinește funcție transcendentală, e o
resurecție a literaturii în planul conștiinței contemporane, devenind așadar, o metodă de
investigare a trăirilor interioare, de restabilire a sensului ființei umane.
Antologia intitulată Poesia reunește poeziile din volumele publicate de-a lungul vremii,
în ordine cronologică. E un gest admirabil al autorului, deoarece își asumă sarcina de revigorare
a propriei creații, devenind un mod de reactualizare a relației cu lectorul. Horia Muntenus este un
creator puternic, ce poartă cu sine doruri ancestrale, e un păstrător al valorilor spirituale
străvechi, dar în același timp, este un revoluționar ideologic, în sensul că adoptă forme și formule
stilistice inedite. Relațiile dintre semnificat și semnificant reordonează universul, reorganizează
logica existențială, în funcție de mișcările interioare ale spiritului, Cuvântul îndeplinind un rol
sacru.
Cartea se deschide cu poemul intitulat Azi, un poem care manifestă interpretări
plurivalente, metafora femeii fericite ivite în fața eului creator făcând trimitere desigur, la
conceptul de artă, de literatură, care emană o vrajă necunoscută pentru creatorul de Frumos.
Adverbul „azi” definește permanența stării de euforie a artistului, relevă intensitatea momentului
care este eternizată prin opera literară creată. Astfel că poetul posedă întotdeauna un „azi”
înălțător, sublim, magic.

80
 Definiția poeziei este dată de autorul însuși, poemul La Pleiade surprinzând ideea de
inspirație, de har divin. Horia Muntenus recurge la simboluri exprimate subliminal, ceea ce
atestă spiritul său ascuțit, în note ușor ludice, dar păstrându-și totuși acea seriozitate livrescă.
Cuvintele devin arme de luptă sau de apărare, în funcție de incantațiile artistului; ele sunt forțele
nevăzute care mișcă lumea, dar cel care posedă cuvintele și cel care le cunoaște secretul, este
doar poetul. Puterea logosului depinde de cel care îl mânuiește, de modul în care îi stabilește
legătura cu semnificatul, iar când a reușit să descifreze pe deplin simbolul, evident că poate
reface o întreagă lume. Artistul stabilește astfel o nouă ordine, re-construiește universul, reașează
ideile într-o logică personală.
Poeziile din volumul Noaptea exilatului au fost scrise și publicate după o schimbare
majoră în plan politic, ceea ce face ca literatura să fie receptată în anumite zone, în funcție de
contextul social. În ce măsură putem vorbi totuși de interferența socialului cu literatura? Ei bine,
în măsura în care putem recunoaște că după anii '90 scriitorii au îmbrățișat multitudinea
formulelor estetice, referindu-ne la un fel de libertate excesivă în ceea ce privește limbajul
poetic. Desigur că nu este un fenomen care să știrbească valoarea creațiilor literare, ci din contră,
e un moment de revigorare lingvistică. Horia Muntenus reprezintă un fenomen aparte în
domeniul poeziei românești, fiindcă întâlnim în creația sa, o simbioză a esteticii anilor '80 și '90,
viziunea sa artistică fiind o frumoasă armonizare a ideilor și formulelor stilistice dinainte de '90
și după '90.
Poeziile din volumul Noaptea exilatului păstrează o nostalgie duioasă, ce se răspândește
în tainice colțuri sufletești; așteptările poetului sunt reprezentări ale unui Ideal dorit, eul creator
suprimând adesea nelămuririle sau nemulțumirile, prin intermediul speranței. Femeia iubită nu
are contur fizic, nu e reprezentată material, ea este doar ghicită, intuită, imaginea acesteia
oglindindu-se în imaginar, în subconștient. Dragostea e un sentiment unic, devine reper
existențial, ființa iubită fiind percepută aievea, ca într-un vis premonitoriu. Eul liric nu resimte
apăsare, ci din contră, presimte prezența femeii ca pe un înger păzitor, gata oricând să-l apere de
vicisitudinile vieții. E un fel de Fata Morgana, a cărei imagine e proiectată în umbre și penumbre,
e un miraj emoțional, o stare febrilă care îl menține într-o continuă așteptare. Tocmai această
așteptare îi menține speranța, îi conferă siguranță sentimentală.
Tema iubirii se suprapune temei timpului, acesta fiind un factor determinant al condiției
umane. În accepțiunea lui Horia Muntenus, numai artistul anulează legile temporale firești.
Poetul are darul de a se înscrie în nemurire prin opera literară, cuvintele fiind simboluri ale
eternității. Noaptea exilatului se poate transforma în proces de conștiință, în revizuire a
opțiunilor. Poetul – exilat de lume poate să își stabilească un traseu motivațional interesant, în
81
care obiectivul fundamental să fie evadarea din cotidian prin intermediul literaturii. Iluminarea
este așadar corelată cu eternitatea, iar poetul exilat poate atinge fericirea prin opera artistică. Este
un mântuitor al oamenilor, fiindcă frumosul și adevărul sunt elemente constitutive ale efectului
poeziei.
Cel de-al doilea volum de versuri publicat în 1933, intitulat Ioan, surprinde condiția
umană în toate manifestările ei, dar și ipostaza creatorului de frumos, care are darul de a oferi
lumină celor din jur. Frenezia trăirii este reprezentată în creația lui Horia Muntenus, prin
suprimarea semnelor de punctuație, dar și prin densitatea conținutului, livrescul inserat în
subsidiar, fiind o notă care-l distinge pe scriitor în contextul poeziei contemporane. Lipsa
semnelor de punctuație subliniază înlănțuirea dinamică a ideilor, susținând ardoarea lăuntrică a
poetului. Metaforele vii transcend realitatea, o modifică, îi configurează o traiectorie originală,
poetul modelându-și lumea în funcție de nevoile sufletului. Poemele ce compun acest volum sunt
extensii vizionare ale sufletului, sunt revigorări spirituale, versurile provocând extaz ideologic,
pasiuni înălțătoare, vibrații energetice. Nimic din ce este pământesc nu-i este străin autorului,
autenticitatea versurilor fiind una din notele de vârf ale volumului. Pe de altă parte, misticul este
prezent în creațiile lui Horia Muntenus, prin trimiterile livrești și prin simbolistica universală
inserată în texte, cu o măiestrie aparte.
Nevralgia emoțională a acestui volum e dată de nevoia libertății permanente. Libertatea
nu este stabilită de factorii extrinseci, ci apare la nivel intrinsec, autorul punând semnul egal între
siguranța interioară și libertate. În viziunea sa, omul devine cu adevărat liber atunci când nu mai
are nici un fel de temere, iar sentimentele devin surse de energie și siguranță. E un fel de negare
a Răului, și această stare provine dintr-un puternic sentiment al credinței. Descătușarea de
lumesc se face prin arta literară, iar imaginile recompuse prin cuvinte schimbă un întreg univers,
cuvintele dau sufletului, starea de iluminare.
Cel de-al treilea volum, Gura de piatră propune lectorilor, o geografie spirituală
complexă, spațiul interior fiind în fond, realitatea primă. Horia Muntenus este o voce artistică
interesantă, menținând metafora într-o zonă apropiată magicului, conținutul semnificantului
deposedând și ultimul resort al rațiunii. De ce spun asta? Metafora învăluie în mesaje încifrate, o
lume sacră unde imposibilul devine posibil. Poetul surprinde în imagini spiritualizate, aspecte ale
vieții materiale, diluează materia, o anulează. Dimensiunea temporală e surprinsă în variațiuni
metafizice, nu avem repere propriu-zise, timpul devenind un fenomen de manifestare lăuntrică.
Nici spațiul concret nu este reperat în termeni firești, el co-există cu ființa. E o manifestare ce
ține de ordinul miticului, sau mai bine spus, de al magicului. Autorul se joacă atât de bine cu

82
imaginile, încât avem impresia ca alunecăm în gol. E o alunecare în oniric, într-o altă dimensiune
care nu este la îndemâna omului obișnuit.
Dreptul la tristețe este volumul publicat în 1998, o carte cu reverberații sufletești intense,
unde spiritul se aventurează în călătorii îndrăznețe. Poetul face și desface lumi imaginare, ca într-
un vechi descântec. Imaginarul poetic e impregnat de stări onirice, corelate cu momente de
nostalgie. Reînvierea spiritului se face prin apelul la o conștiință înaltă, gata oricând să
remodeleze viața, lumea, universul. Calitățile stilistice ale autorului fac ca forma și conținutul să
întrețină viu dialogul cu cititorul. Horia Muntenus este un reper în ceea ce privește feed-back-ul
pozitiv cu lectorul.
Liber este titlul celui de-al cincilea volum de versuri al autorului. Jocurile de cuvinte,
efectele stilistice interesante date de mânuirea sigură a procedeelor artistice atestă pe de-o parte,
talentul nativ al poetului, dar și un îndelung exercițiu al scrisului. Multe dintre poemele acestui
volum îmbină epicul cu liricul, această fuziune redimensionând statutul poeziei în
contemporaneitate. Liricul este bine proporționat, căci menține tensiunea psiho-emoțională, iar
aspectele epice asigură densitate textului, revigorează conținutul, îl dinamizează. Expresia
poetică are uneori efecte liniștitoare, alteori este dură, în câteva locuri apare duioasă, în altele
este dură, tranșantă. Poetul prezintă o varietate stilistică, mesajul poetic suportând interpretări
multiple.
Speranța, volumul publicat în 1999 este o carte care evocă metamorfozele ființei,
paradigmele situaționale demonstrând diversitatea trăirilor. Poetul este exuberant atunci când
face elogiul fericirii utopice și devine aproape ironic, atunci când exprimă durerile vieții. Din
punct de vedere stilistic, versurile respiră un aer proaspăt, limbajul poetic mizând pe expresii
metaforice, pe alegorii sau cuvinte-simbol. Horia Muntenus are la îndemână un bogat arsenal
artistic, viziunea poetică emanând ceva incandescent, ceva puternic, care îndeamnă cititorul să
evadeze într-un plan imaginar, ce depășește efemerul.
Volumul de versuri Poetul definește rolul poeziei în societate, cât și rolul artistului în
lume. Poezia devine expresia cea mai înaltă a spiritului în viziunea autorului, e modul în care
avem acces către Divinitate. Decorul exterior specific artistului e bine redat de autor, peisajul
devenind în fond, o prelungire a interiorului, a sufletului. Creația poetică este o muzică a
sferelor, e un dans himeric al gândurilor, e desăvârșirea minții și a spiritului. La un moment
dat, autorul optează pentru un vers atipic, unde o simplă literă poate constitui un vers, această
tehnică asigurându-i originalitate.
Cel de-al optulea volum intitulat Pythia are două părți: Cartea de nord și Cartea de sud,
prima parte având trimiteri livrești, bazate pe simboluri și mitologii ale Greciei, iar cea de-a doua
83
parte exaltând de aroma fresh a unei stări calme, liniștite, apolinice. Pythia devine o eroină
cântată și descântatată de poet, e un „personaj simbol” care ne plimbă prin ținuturi îndepărtate,
de legendă. Poemele au un flux epic dens, liricul suprapunându-se și atenuând concentrarea
ideilor. În a doua parte, volumul ia o altă întorsătură, liricul având nota de bază. Emoțiile
alcătuiesc ele însele o poveste, stările interioare devenind „personajele - cheie” ale creațiilor.
Sintaxa de pe Wasser, volumul publicat în 2007 corespunde unor stări variate, unde
subtilitatea stilistică se suprapune unei proiecții vizionare ingenioase. La Horia Muntenus te
încântă modul în care trasează liniile fantasmagoricului, aducându-l aproape de realitate, irealul
pătrunde în cotidian fără prea multe forțări, totul devine alunecos, nesigur, cititorul fiind inițiat
spre o lume cu sensuri duale. Vocabula prinde viață, limbajul are statut de ființă, mesajele prezic
viitoarele acțiuni, scrisul este premonitoriu, totul, dar absolut totul este subordonat Logosului.
Sintaxa de pe Wasser este ea însăși o forță care deposedează celelalte lucruri de atribuțiile
firești. Zona aceasta „wasseriană” e un spațiu al redescoperirii esenței, e o arie ce se distinge prin
asumarea dreptului la reconfigurare artistică și existențială.
Volumul de versuri publicat în 2016, Puncte cardinale are o structură interesantă, autorul
fiind deopotrivă senin și furtunos, ezitant și concis, nostalgic și exaltant, malițios și bonom. E o
carte a varietății stilistice, care dezvăluie totodată unitatea stilistică și tematică, pentru că Horia
Muntenus nu e niciodată fad, ci mai degrabă, extrapolează o temă dată, reușind să diversifice o
anumită formulă. Aceasta e una din calitățile esențiale ale poetului, calitate ce asigură valoarea
operei literare. Efervescența lirică și diafanul senzațiilor sunt elementele distincte ale acestui
volum, evantaiul sentimental fiind apanajul unui suflet ardent. Creația ce poartă titlul Poezia
reprezintă o ars poetica, definind crezul artistic al autorului, în ceea ce privește rolul poeziei și
poetului în lume.
Prezenta antologie este o operă valorică sui-generis, deoarece conține creațiile
reprezentative ale autorului, definind astfel esența orizontului artistic. Horia Muntenus scrie o
poezie care poartă admirația pentru valorile trecutului, dar pe care le contextualizează, le
asimilează, le reașează. Reinterpretarea valorilor spirituale românești nu ține neapărat de
paradigmele literaturii actuale, fiindcă autorul este sincronizat și nici nu vrea să se sincronizeze
la tendințele esteticii post-moderne, ci este o nevoie subconștientă a reîmprospătării resurselor
spirituale autohtone. Autorul nu scrie și nici nu și-a propus să scrie o poezie aservită vreunei
doctrine sau vreunui curent literar. Poezia sa este expresia autenticității, a unui spirit liber,
capabil să surprindă esențialul în metafore ingenioase; mesajul poetic are efect de bumerang,
cititorul realizând imediat dialogul cu autorul. Nimic nu este forțat, totul vine de la sine, versurile
fiind o confesiune stilizată a unui eu călător în labirintul vieții.
84
 Această carte oferă cititorilor imaginea de ansamblu asupra evoluției lirice a lui Horia
Muntenus, efervescența trăirilor și varietatea procedeelor artistice subliniind talentul și forța
viziunii. Literatura scrisă de Horia Muntenus este expresia sufletului modern, înălțat din valori
cu specific românesc, poezia sa devenind sinteza dintre trecut și prezent. Creația sa reprezintă un
moment literar de tranziție(dinainte de '90 și după '90), concretizat în acest tip de poezie, cu
reverberații spirituale puternice și densitate psiho-afectivă.

Spiritualitate românească în romanul contemporan…

Ion Nălbitoru e un scriitor simplu și complex deopotrivă, firescul limbajului

suprapunându-se fondului tematic puternic. Proza autorului are un statut aparte în contextul
literar contemporan, romanul său stând sub semnul fineții artistice și al înălțimii ideologice.
Romanul intitulat Departe de țară are o formulă narativă închegată, secvențele derulându-se
concentrat, firul epic fiind supus unei arhitecturi stilistice narative. Subiectul cărții îl constituie
dorul de țară al românilor plecați în străinătate, dar dincolo de asta, textul romanului are conotații
simbolice puternice, implicații interpretative interesante.
Cele cincisprezece capitole surprind prin narațiunea densă, epicul situațional vast,
personajele reprezentând tipologii umane identificabile în societatea actuală. Florica, personajul
central al cărții, exponentă a mediului rural, cu mentalitate și simțire specific românească,
iubindu-și nemărginit copiii și familia, fiind astfel în stare de sacrificii inimaginabile pentru
binele lor.
Gheorghe, soțul Floricăi, un bărbat cu aplecare sper viciu, nu dă dovadă de caracter
puternic, truda și munca fiind în plan secund. De dragul copiilor, din dorința de a le oferi un trai
decent și un viitor luminos, Florica se hotărăște să plece în Italia pentru a munci și a dobândi
economii necesare acestor obiective.
Periplul situațional de acum începe, conflictul epic conturându-se atât în plan exterior, cât
și în plan interior, la nivel psihologic. Drama acestei femei derivă din idealismul gândirii și din
naivitatea sufletească, personajul feminin aparținând unei lumi în care valorile sunt respectate.

85
Descrierea minuțioasă a mediilor sociale rău famate(mafie, localuri în care se practică
prostituția) susține realismul romanului, veridicitatea situațională exprimând vulgaritatea unei
lumi capitaliste, în care palierul economic anulează planul uman.
Prezentarea detaliată a unor peisaje italiene, a specificului arhitecturii atestă bogatul bagaj
cultural al autorului. Florica nu acceptă compromisul, nu se dezice de la valorile umane, evadând
din locul destinației inițiale(al prostituției), dorind să-și ducă la bun sfârșit scopul
propus(întreținerea familiei) prin muncă dreaptă. A fost muncitoare pe o plantație de tutun, a
lucrat în casele unor bătrâni italieni, niciodată nu a refuzat să lucreze cinstit. Banii obținuți și
trimiși familiei reprezintă rezultatul efortului muncii efectuate pe meleaguri străine.
Unul dintre punctele simbolice ale romanului este întâlnirea cu o familie de români
stabilită în Italia. Prietenia care se leagă declanșează o serie de semnificații în subsidiarul
textului, cartea căpătând o coloratură aparte pe fondul alegoric al interpretării. Vizitele dese,
excursiile, plimbările cu această familie subliniază ideea de păstrare a spiritualității românești în
context european.
E interesant cum un grup restrâns de oameni de altă naționalitate decât cea în țara în care
locuiesc reușește să-și conserve nealterat, fondul sufletesc specific spațiului matrice căruia
aparține. Sărbătorile de iarnă, cele pascale se desfășoară conform tradiției românești, tradițiile și
obiceiurile deținând un rol important în cadrul evenimentelor.
Prin ochii lui Cris, Jean și Fra (familia de români din Italia), Florica învață să
supraviețuiască spiritual, descoperă mirajul peisajelor italiene, reușește să accepte condiția de
străină în această țară. Naivitatea și bunătatea sunt trăsăturile esențiale ale eroinei, și poate că
fără ele nu ar fi reușit să-și mențină vie, dorința de a duce la îndeplinire scopul propus: copiii să
aibă un trai decent și deschidere ușoară spre viitor. Drumul anevoios e o experiență a vieții, din
care eroina a învățat lecția cea mai frumoasă: dorul de țară și dragostea pentru copii sunt
sentimentele care înalță, celelalte lucruri fiind trecătoare.
Departe de a fi un roman cu reflecții naționaliste, cartea e mai degrabă, o monografie a
societății moderne, în care valorile sunt anulate de economia capitalistă, reperele sănătoase ale
ființei fiind diluate de puterea banului. Autorul construiește pe fundalul unui subiect
actual(societatea de consum), o dramă umană care se poate vindeca prin întoarcerea la spațiul
matrice.
Fără bunurile sufletești ale spațiului căruia aparținem, devenim inumani, reci și triști.
Identitatea națională și apărarea acesteia în contextul procesului de globalizare nu înseamnă
nicidecum snobism, rasism, radicalism sau extremism, ci înseamnă, supraviețuirea spirituală într-

86
o lume aflată în derivă. În fond, unicitatea fiecărui popor constituia nota fundamentală a unei
țări, iar promovarea specificului național echivalează cu nevoia de afirmare a identității.
Finalul romanului e configurat într-un spațiu al simbolicului. Florica a rămas devotată
copiilor săi, și a continuat și în țară să trudească pentru binele familiei. Toată responsabilitatea
rămâne pe umerii ei(Gheorghe cheltuia banii trimiși prin cârciumă, avea deja altă femeie lângă
el,divorțează de Florica), eroina asumându-și cu stoicism destinul.
Acasă, în țară își găsește liniștea, alături de copii, fiind în stare să înfrunte orice obstacol.
Munca o înnobilează, îi dă tărie de caracter, amintind de eroinele tragediilor antice. Destinul îi
surâde și întâlnește un bărbat cu o viață la fel de tristă, cei doi mergând mai departe în viață,
împreună.
Un amănunt interesant ni se precizează în finalul discursului epic: într-un accident,
Franco moare, într-un accident cauzat de un italian beat. Acesta e de fapt detaliul care dă sensul
romanului. Cartea e scrisă în memoria fiului (Ioan-Franco) autorului, ceea ce explică
dimensiunea tragică a firului epic. Revelația înțelesurilor romanului apare de abia în final,
asistând la o parabolă alegorică a dramei omenești, surprinsă în formă obiectivizată de cel care a
trăit-o.
Tema epică a discursului narativ e doar apanajul creionării adevăratei tragedii,
subconștientul creatorului eliberându-se prin arta scrisului. Capacitatea de obiectivizare a
perspectivei narative, arhitectura firească a textului, stilistica anticalofilă îl individualizează pe
Ion Nălbitoru în contextul prozei românești contemporane.

87
 Valorificarea elementelor de mitologie autohtonă în romanul contemporan – Ion
Nălbitoru, Urmașul lui Dracula

Mitologia autohtonă reprezintă încă din literatura veche, o sursă de inspirație valoroasă,
al cărei conținut simbolic este inepuizabil, scriitorii găsind semnificații dintre cele mai intense,
fiindcă imaginarul mitologic românesc are o zonă de încărcături semantice nebănuite. In
literatura contemporană întâlnim acest spațiu al mitologiei inserat în text sau în subtext, ca
moment de amplificare al mesajului, de dublare a semnificațiilor, și implicit, de necesitate a
interpretării plurivalente. Ei bine, la Ion Nălbitoru, revigorarea elementului mitologic are o
substanță motivațională aparte: recuperarea valorii mitologiei naționale, a regândirii simbolurilor
și a restabilirii sensului mitului în contemporaneitate.
Romanul Urmașul lui Dracula este o carte în care fantasticul, miraculosul și realismul
coexistă, se suprapun, se intersectează. Dimensiunea temporală și spațială are o evoluție
interesantă în firul epic, deoarece în prima parte a romanului putem identifica o geografie și o
datare evenimențială reală, iar în a doua parte observăm un cadru general, ce se prelungește într-
un final cu ecou atemporal și aspațial. Scriitorul are ca punct de plecare o realitate istorică
românească pe care o cunoaște îndeaproape, perioada istorică în care a domnit Vlad Drăculea, un
voievod cu personalitate puternică, generând astfel, o serie de legende și mituri. În literatura
best-seller, mitul lui Dracula a fost proiectat în dimensiunea fantasmagorică, cu aspecte horror,
atenuând simbolicul poveștii, anulând tâlcul legendei și al imaginii voievodului.
La Ion Nălbitoru povestea capătă consistență, mitul este reînviat prin prisma valorilor
românești, Dracula devenind personaj de legendă, și totodată, păstrându-și semnificația istorică,
88
imaginea fiind cea a voievodului care a apărat neamul prin puteri nebănuite, cu implicații
magice. Romanul debutează sub semnul realismului magic, personajul Paloș fiind un brav
luptător în oaste, apărând cu vitejie meleagurile românești de invaziile turcești. Întâlnirea cu
Prințesa(ființă care aparține unei alte lumi, a vampirilor, fiica lui Dracula) se face într-un cadru
încărcat de semnificații ascunse, într-un decor magic, iar atracția inexplicabilă dintre cei doi este
semnul unei iubiri care transcende timpul. Dincolo de scenele de dragoste pătimașă, cartea se
remarcă prin proiectarea sentimentului iubirii într-o altă dimensiune, sentimentul dintre cei doi
fiind un fior al sublimului, al universului, al unei povești de dragoste prelungite în spațiu și timp.
Atracția dintre cele două personaje implică desigur, renunțarea lui Paloș la lumea
muritorilor, el alegând benevol viața de vampir. E un gest sacrificial, izvorât din dragostea
necondiționată, eternă. Scriitorul știe să redea momentele-cheie ale acestui cuplu(întâlnirea cu
Dracula, instalarea la castelul din munți, nașterea urmașului, uneltirile, balurile date de vampiri,
masacrul vampirilor), captivând prin tehnica ritmului accelerat, dinamic, energic. Episoadele au
o succesiune logică, firul narativ având o evoluție firească, naturală, subiectul fiind explorat cu
resurse stilistice mânuite atent. Planul real al lumii omenești(Vodă și boierii inamici care îl
trădează) și planul fantastic-mitologic(lumea vampirilor, castelul lui Dracula, zborurile și
călătoriile nocturne ale vampirilor) se intersectează, se completează, printr-o înlănțuire perfectă a
ideilor și evenimentelor relatate. Acest lucru e posibil prin modul ingenios al derulării narative,
autorul inserând atent pasaje, idei, ceea ce atestă abilitate și talent narativ.
Romanul își urmează evoluția, personajele diversificându-se, firul narativ derulându-se
prin prisma mai multor generații ale voievodului Dracula. Fiecare urmaș din acest neam
voievodal are o aură misterioasă, se individualizează în spațiul căruia aparține, prin agerime și
istețime ieșite din comun. Ei amintesc de marele Voievod, prin trăsături specifice de caracter și
printr-un temperament puternic. Din neam în neam, din om în om, din poveste în poveste,
identificăm urmașul lui Dracula. De la voinicul Prințișor ajungem la Mircea(ultimul urmaș al
voievodului), trecerea aceasta realizându-se cu stil, cu eleganță, cu arta unui povestitor
experimentat. Portretele personajelor sunt bine dimensionate în registrul firului epic, narațiunea
fiind dinamică, devenind vie prin personajele bine creionate. Autorul e un fin analist psihologic,
prelungind acțiunile personajelor dincolo de decor, trăirile fiind resursa inepuizabilă a tensiunii
epice. Din punctul de vedere al tehnicii narative, cititorul asistă la comprimarea evenimențială,
care conferă o densitate aparte simbolicului textului. Narațiune complexă, cu substrat mitologic
și istoric, romanul are o construcție amplă în ceea ce privește planul simbolurilor, acțiunea
propriu-zisă fiind doar un resort în analiza arealului legendar din subsidiarul cărții.

89
 Romanul valorifică acel specific mitologic românesc, în care istoria și fantasticul înscriu
conștiința poporului în dimensiunea eternității. Ion Nălbitoru reactualizează mitul lui Dracula,
dar nu în linia fantasmagoricului sau al fanteziei pure, ci e un roman încadrabil în literatura
realist-magică, unde mitologia este o extensie a semnificațiilor legendei istorice. Prelungirea
adevărului social-istoric în linia magiei duce la o mitologizare a personalității și faptelor,
voievodul Vlad Dracul fiind astfel receptat și prezentat într-o formulă originală, intuitivă și
totodată, convingătoare, unde verosimilul se îmbină perfect cu povestea-legendă.

Intertext și subtext…

Dramaturgia contemporană aduce tendințe noi în domeniul limbajului și al ariei tematice,

mizând pe paradigme situaționale și personaje-cheie. Efectul produs de textele dramatice actuale
este unul puternic la nivel psiho-intelectual, căci lectorul(sau spectatorul) este pus în fața unor
abordări subtextuale sau intertextuale. În unele cazuri, piesele de teatru propun un soi de
acrobație intelectuală, fiindcă modalitatea de structurare a textului pune în derivă tema propriu-
zisă, minimalizând chiar valoarea mesajului. Ei bine, un dramaturg talentat trebuie să se
ancoreze în realitățile sociale, să se folosească de toate resursele comunicaționale și să redea
mesajul piesei în subsidiar, ca un efect firesc, natural. Elena Agiu Neacșu știe să valorifice
cunoștințele teoretice în domeniul dramaturgiei, păstrând coordonatele specifice unei astfel de
creații, iar talentul nativ al autoarei face ca mesajul pieselor sale să fie transmis cu ușurință, fără
forțări supărătoare sau acrobații textuale.
Volumul intitulat Despre ce vorbim aici? reunește trei creații de teatru: Scrisoare către
„Sfântul Scaun”(o dramă în trei acte); Cerșetorul filozof(scenetă) și Într-o pauză de…
mouse(scenetă). Structura textuală relevă capacitatea creatoare a Elenei Agiu-Neacșu, mesajul
culminând cu un fel de iluminare a protagoniștilor(relevarea sensului existențial purtând pecetea
doctrinei morale a umanității). Autoarea propune un univers tematic vast, însă ubicuitatea,
ambiguitatea existențială rămâne cadrul de referință al pieselor. Originalitatea scrierilor reiese
din viziunea artistică inedită, dar și din modul de construcție al textelor, autoarea reușind în mod
interesant să comprime subiectul în pagini puține. E un aspect care o situează în seria

90
dramaturgilor capabili să surprindă esențialul într-o manieră densă, textele explorând astfel,
adâncimile vieții.
Drama Scrisoare către „Sfântul Scaun” valorizează elementele ideologiei ionesciene asupra
teatrului, iar în subsidiar, sunt inserate aspecte biografice ale dramaturgului Eugen Ionescu.
Această creație este un omagiu adus creatorului teatrului modern, este un fel de pledoarie pentru
importanța pe care Eugen Ionescu a avut-o în sfera dramaturgiei universale. Autoarea are curajul
să-l transpună pe Ionescu în text(fiind personajul central), dar nu asta e important, ci modul în
care a preluat episoade biografice ale dramaturgului pe care le-a transpus în text, cu o capacitate
vizionară inedită.
Elena Agiu-Neacșu valorifică tema care l-a preocupat permanent pe dramaturg, angoasa
existențială, derizoriul vieții, frica de moarte(dar și de viață), non-sensul universului. Permite
cititorilor să înțeleagă drama omului Ionescu, dar mai ales, evidențiază subtextual(și
intertextual), problematica teatrului ionescian. Biograficul se întretaie cu doctrina dramaturgiei
absurdului, fapt care demonstrează unitatea dintre viața și opera lui Eugen Ionescu. Absurdul
vieții, non-sensul, frica de viață și de moarte au fost elemente care l-au dus pe Ionescu în pragul
depresiei, a disperării, refugiindu-se în alcool(așa cum reiese din însemnările lui Cioran).
Angoasa, frica de pieirea fizică l-au făcut pe E. Ionescu să trimită două scrisori către
Vatican(prima scrisoare în 1993, cea de-a doua în 1994), căutând cu ardoare, răspunsuri
referitoare la sensul omului pe pământ. Răspunsurile au avut un conținut pur administrativ, sec,
fără vreo urmă de aplecare asupra ființei umane și a neliniștilor sale. Aceste episoade biografice
constituie conflictul dramei Scrisoare către „Sfântul Scaun”.
Personajele piesei sunt: Eugene Ionesco, 93 de ani; Marta; menajera sa, 55 de ani;
Berenger, 63 de ani; Daisy, 45 de ani; Vecinul, 35 de ani; Vecina, 30 de ani. Observăm
ingeniozitatea autoarei volumului de față, și anume, capacitatea artistică de a-l întâlni pe omul
Ionescu cu propriile personaje. Didascaliile scenice păstrează atmosfera ionesciană, mizând pe
comunicarea nonverbală și paraverbală. Tehnica indicațiilor scenice constă în puterea de
transmitere a mesajului și de impactul psiho-intelectual asupra cititorilor sau spectatorilor.
Decorul propus este de asemenea, ionescian, spațiul închis în care se derulează acțiunea,
subliniind senzația de claustrare existențială, de angoasă, de suprimare a sensurilor vieții.
Tehnica de construcție a textului dramatic, mesajul piesei demonstrează spiritul ascuțit al Elenei
Neacșu, buna cunoaștere a vieții și ideologiei ionesciene, dar nu în ultimul rând, arată meșteșugul
scriitoricesc și mânuirea sigură a procedeelor specifice textului dramatic.
Sceneta Cerșetorul filozof e construită în tipar clasic, utilizând mesajul cu efect moralizator.
Cele două personaje(Cerșetorul de 60 de ani și Jurnalistul de 36 de ani) pot fi ipostaze ale omului
91
în perioade diferite(Vechiul și Noul; Bătrânețea și Tinerețea). Dar să nu divagăm și să nu
abordăm piesa în dimensiunea structuralismului simbolic, ci să ne concentrăm pe forța mesajului
cu efect educativ. Dialogul dintre cele două personaje relevă tragismul vieții, bătrânul ajungând
la capătul puterilor, sărac și în stradă, din cauza unui sistem aberant. Societatea este bolnavă,
sistemele(bancare, juridice, educaționale) fiind corupte, ineficiente, iar omul este condamnat să
trăiască în minciună, în sărăcie. Cerșetorul este omul simplu, de rând, care se supune
sistemului(fiindcă nu are putere să lupte), iar societatea în derivă îl subjugă. Jurnalistul este
investigatorul, observatorul, cel care vrea să schimbe erorile societății, dar de asemenea, nu are
posibilitate, rămânând un simplu spectator la circul societății, care se limitează la sisteme
aberante.
Într-o pauză de…mouse este o scenetă care surprinde diferențele de percepere a socialului, a
realității actuale, pe de-o parte din perspectiva vechii generații, iar pe de altă parte, din
perspectiva tinerei generații. Cele două personaje(Unchiul de 75 de ani și nepotul de 40 de ani)
nu poartă nume(prenume), ci sunt numite simbolic, reflectând grija autoarei pentru surprinderea
esențialului în tipare bine alese. Subiectul piesei este aparent simplu, discuția celor doi având loc
într-un timp relativ scurt(așa cum reiese din titlu), dar dialogul alunecă încetul cu încetul spre
lucruri importante ale vieții, spre conținuturi sensibile, edificatoare în înțelegerea unor vremuri
noi. Raportul dintre trecut și prezent arată ineficiența lumii noi, a sistemelor contemporane, lipsa
de seriozitate în diferite segmente sociale. Practic, această piesă surprinde lumea compromisă în
care trăim, aberantele politici sociale, vidul existențial. Bătrânul este vocea conștiinței, iar
nepotul devine vocea supunerii(o supunere extrinsecă) în arealul societății contemporane.
Volumul Despre ce vorbim aici? reunește trei piese de teatru care exprimă o forță vizionară
incontestabilă, măiestrie de organizare a textului, capacitate estetică de exprimare a vieții. Piesele
Elenei Agiu-Neacșu respiră un fel de tensiune interioară, au o densitate dramatică ce reunește
tragicul și ludicul. Conflictul interior e dat de un resort spiritual, alunecă în sfera dramei, dar spre
final, propun totuși o cale de ieșire. Personajul trebuie doar să aleagă, el este cel care știe dacă
vrea să se salveze sau nu! Grafica de pe coperta albumului exprimă acest lucru în mod evident.
Violeta Scrociob(artist plastic de o mare finețe) are meritul de a sintetiza în imagine grăitoare,
mesajul cărții.

92
 Umorul și ironia – coordonatele esențiale de supraviețuire într-o lume agonizantă

Elena Agiu-Neacșu este o scriitoare care mizează pe textele umoristice, râsul fiind un
mod de a trece printr-un context social aberant, în care formele fără fond sunt la ordinea zilei.
Cartea de tablete umoristice, Scurt popas în lumea medicală, e picantă prin ironia usturătoare la
cutumele alarmante ale sistemului socio – politic bolnav. Umorul fin atestă calitățile estetice ale
autoarei, morala fiind strecurată elegant, în decorul simbolic al textului, lectorul amuzându-se
copios pe marginea prostiei umane, dar în același timp, răzvrătindu-se puternic împotriva unui
sistem medical corupt. Cartea se citește ușor, o carte pe care am putea-o purta cu noi, oriunde, iar
atunci când simțim că aberația social-politică ne dărâmă și ultimul vis, să o deschidem repede, să
o citim și astfel, învingem un sistem nelegitim prin râs.
Tabletele au o construcție armonioasă, echilibrată, lumea medicală fiind investigată prin
ochii unui fin observator. Parodia nu întârzie să apară, autoarea jonglând adesea pe marginea
șarjei caricaturale. Compromisul, fărădelegea, lipsa deontologiei profesionale din spitale sunt
puncte de reper în tematica abordată în aceste texte. Ingeniozitatea scriiturii e evidentă în modul
în care sunt create situații limită, stări de tipul „râsu'- plânsu' ”, moartea devenind aproape
firească în contextul social actual. Medicii sunt exponenții unor agenți capitaliști, care au înțeles
altfel fenomenul economic al societății moderne, stabilind prețuri chiar și pentru modul în care
mori. Situațiile expuse sunt grave, dar maniera în care autoare le descrie sunt încărcate de umor,
explorând zona ironie subtextuale.

93
 Doctori, asistente, infirmiere au în această carte, portrete bine conturate, fiind personaje
care marchează distopia civilizației moderne; cei care ar trebui să vegheze la sănătatea
bolnavilor, păzesc de fapt, o societate în derivă, amplificând boala secolului(epoca de consum)
printr-un mal praxis, înțeles ca mod de supraviețuire comodă într-o lume a valorii economice. Nu
numai că nu-si respectă statutul, aceste personaje hibride, rezultat al sistemului socio-politic,
folosesc meseria în scopuri personale, mizând pe o legislație prost realizată. Prescrierea
medicamentelor se face în funcție de achizițiile farmaciilor cu care medicii au diverse colaborări,
ceea ce face ca spitalul să fie un fel de bazar grotesc.
Elena Agiu-Neacșu ironizează și condamnă modul în care medicii relaționează cu
pacienții, recurgând la procedeul comicului situațional și de limbaj, stăruind astfel asupra
defectelor și viciilor de necontrolat. Nimic nu-i scapă autoarei, vigilența, spiritul analizei, atestă
calitățile unui excelent investigator. Cititorul trece printr-o suită de întâmplări, comice în
aparență, dar dure în esență. Pluriperspectiva narativă, discursul viu, dinamic, tehnica de tipul
contrapunctului construiesc un univers tematic interesant, subiectul fiind analizat prin prisma
mai multor ochi. Construcția textuală este așadar, curajoasă, naratorul omniscient plăsmuind
traiectoriile personajelor conform unui destin prestabilit.
Dacă în prima parte a cărții avem de-a face cu personaje umane, în cea de-a doua parte,
observăm că personajele sunt personificate: obiecte din lumea medicală. Instrumentele medicale
sunt în fond alegorii, simboluri ale lumii exterioare, care iau forma și sensul pe care-l acordă
societatea contemporană. „Vaietul” granulei, acului de seringă, al prosopului, al scaunului, al
camerei de urgență devine vaietul lumii în agonie. E un plâns sinistru, fără posibilitatea unei
recuperări, e un strigăt de atenționare.
Simetria cărții asigură e expresia unui spirit al ordinii, al unui temperament echilibrat,
care surprinde în esențe, probleme fundamentale ale omenirii. Fantezia creatoare e dublată de o
ironie fină și de un sarcasm usturător. Tabletele umoristice ale acestei cărți ne descrețesc frunțile,
dar solicită și o reflecție la ceea ce a devenit sistemul sanitar. Dincolo de lumea spitalelor, în care
angajații încalcă normele deontologiei profesionale, se prefigurează o întreagă societate bolnavă,
un sistem care nu cunoaște decât legea banului. Pe fondul acestei lumi, autoarea reflectă de fapt,
marile probleme ale societății actuale, contextul socio-politic aflat în derivă.
Aceste tabletele umoristice atestă pe de altă parte, o cunoaștere în profunzimi a
termenilor medicali, ceea ce arată preocuparea serioasă a autoarei pentru ceea ce se întâmplă în
acest domeniu. Terminologia specifică e respectată atât de bine, încât dialogurile dintre
personaje creează impresia de verosimilitate. Astfel, putem vorbi de autenticitatea stărilor, a
situațiilor expuse, personajele putând fi încadrate în tipologii umane clare.
94
 Cartea e o realizare estetică, râsul devenind singura formă de a te salva de la moartea
spirituală. Construcția simetrică, organizată, echilibrată, mesajul textuale, procedeele narative,
construcția personajelor atestă o scriitoare cu simț artistic și viziune puternică. Distopia care se
desprinde în subtext, e realitatea de azi, o realitatea care ne îmbolnăvește. Poate că sarcasmul și
ironia atrag atenția, intr-un fel sau altul, sau poate că râsul e unicul mod de a nu ceda
anormalului. Picanteria situațională a textelor asigură atenția cititorului, caricaturizarea
personajelor construiește efectul comic, iar stilistică narativă dă tabletelor, o dinamică puternică.

Recurs la iubire – Scrisori către Eva, de Nicolae Nistor

Poeziile care compun volumul intitulat Scrisori către Eva formează o frumoasă confesiune
lirică în care ne este înfățișată o călătorie spre suflet…Autorul Nicolae Nistor are o viziune
romantic-nostalgică asupra iubirii, însă notele livrești și trimiterile subtextuale îmbogățesc
această viziune, ancorând-o într-un proces de efuziune spirituală. Versurile lui Nicolae Nistor
încântă prin armonia gândurilor, prin simplitatea cu care își proclamă iubirea, și de ce nu, prin
subtilitățile stilistice întrebuințate.
Poemele par a fi distilări ale sufletului, forme de eliberare din această lume contemporană,
modalități de evadare din spațiul materialității. Prin intermediul poeziei, autorul reușește să
recupereze o parte a eu-lui de altădată, călătorind spre centrul inimii sale cu ajutorul artei
poetice. Catharsis-ul devine astfel evident, iar eul liric e liber să alerge printre veacuri, reînviind
povestea de iubire și dându-i înțelesuri mistice. Dragostea este supratema poemelor acestui
volum, fiind percepută ca un ritual magic, deoarece propagă energie pozitivă, propulsează ființa
umană în mirajul existențial.
Dacă viziunea poetică este una de tip romantic, remarcăm în schimb, procedurile moderne
de constituire a versurilor. Limbajul metaforic se suprapune unor tendințe ironice, însă
luciditatea „analizei” sentimentale estompează la timp nota ușor sarcastică. Referințele livrești
nu lipsesc din versurile autorului, ceea ce susține bogăția fondului cultural al poemelor și implică
astfel, un minim efort intelectual din partea cititorilor pentru a pătrunde sensul profund al

95
mesajului poetic: „Te-am aşteptat să călătoreşti cu mine.. chiar am obosit , pe linia moartă.. ca un
sabot de sfârşit,pe care scrie STOP!!… dincolo linia dispare în necunoscut, se pierde, ca vârsta
noastră!…Am învăţat să aştept, să exersez singurătatea în marea de oameni, am învăţat să mă
supun ţie definitiv!…Oricum între timp m-am distrat, am învăţat viaţa, am băut, am trişat şi am
adunat nimicuri inutile.!… m-am pregătit obositor de mult, m-am furişat printre suflete ca o
adiere uşoară de vânt, am exersat credinţa în Dumnezeu!..”
Unele poezii au un farmec aparte, deoarece ne transpun într-un spațiu fantezist, unde spiritul
e capabil să se dilueze, să se disperseze în univers, ca mai apoi, să revină într-o formă perfectă.
Substituirile elementelor materiale cu noțiuni abstracte fac din poeziile acestea un miracol al
limbajului poetic: „Sentimentele se pierd în mulţime,în lacrimi,în durere,ca nişte perle albastre la
malul mării.. azi sunt copleşit de tine, poza aceea aruncată la coş, cu mâzgălelile tale copilăreşti ,
desenând un copac!… am înţeles de ce desenai numai un copac pe încercările mele literare!..
sentimentele au rădăcini definitive care pleacă odată cu Dumnezeu!.. sentimentele au miros şi
adiere de frunze , care renasc repetabil cu aceeaşi amprentă a noastră!.. am cumpărat mere pentru
tine!.. am deschis larg fereastra sentimentelor mângâiate de soare.. desenez acel copac când nu
pot lucra!.. Pe strada trec sentimente care se înmulţesc că moluştele du pa ploaie!..un sunet de
clavir simte sufletul meu!..”
Transfigurarea lumii materiale în sfera spiritualității trădează concepția vizionară a autorului,
apropiindu-l astfel de concepția simboliștilor asupra rolului artei. Nicolae Nistor nu este doar un
poet cu viziune romantic-nostalgică, el este un vizionar care transformă universul interior într-o
călătorie spre centrul lumii. Dragostea nu este decât preludiul acestei călătorii, căci pe parcurs
descoperă alte scopuri pentru finalizarea acestei călătorii. În fond, autorul cărții e un Ulysse
modern, care pleacă în căutarea sinelui interior, al unui sine pe care l-a pierdut în vacarmul
societății contemporane, dar pe care vrea să îl recupereze prin intermediul formulei magice a
artei literare.
Titlul volumului Scrisori către Eva are o încărcătură simbolică extraordinară. Mă întreb cu o
curiozitate nedisimulată asupra modului în care autorul a ales acest titlu?! Un psihanalist ar putea
răspunde că titlul este expresia inconștientă a unei stări de spirit, a unor gânduri aflate în stare
latentă. Dar iubitorul de literatură, filologul, vede în acest titlu intuiția autorului, concepția
vizionară a unui suflet căutător de frumos și adevăr. Eva, simbolul primei femei în cultura
creștinismului, este prototipul principiului feminin, în genere. Dar să nu uităm că Eva este ispită,
este cea care ne invită spre drumuri interzise, ea este cea care ne poate face să cădem din Rai sau
de oriunde! Și da, chiar cădem!

96
 Eva din poemele lui Nicolae Nistor este aceeași Evă biblică…Ea duce sufletul îndrăgostitului
spre ce tărâmuri vrea, îl face să își dorească lucruri interzise, dar în același timp, îi întinde și o
mână de ajutor în caz de scufundare. Eva acestor poeme, e femeia de pretutindeni, e femeia
senzuală, spirituală, dar și misterioasă, e ființa ce are puterea de a modela sufletul îndrăgostitului.
Este o Evă care îndeamnă la un păcat lumesc(acela de a iubi), un păcat care devine indispensabil
ființei umane. De fapt, Eva poemelor lui Nicolae Nistor primește mântuirea, căci ea este ființa
care îl face pe bărbat să se regăsească, să redescopere traseul inițial din labirintul timpului. Prin
rememorarea poveștii de iubire, eul poetic se reinventează, estompând granițele dintre trecut,
prezent și viitor, apropiind sfera realității de cea a magicului.
Autorul acestui volum de versuri își revendică dreptul de poet vizionar, deoarece viziunea
romantică și procedeele stilistice moderne se suprapun unor conținuturi livrești, capabile să
surprindă o frumoasă definiție a iubirii. Volumul pare să fie un cântec despre suflet, în care
notele înalte ale iubirii se armonizează perfect cu notele joase ale unei lumi carnavalești, din care
numai artistul adevărat se mai poate salva.

Poezia Rodicăi Oniga – fuga din realitate și reîntoarcerea în spațiul edenic al copilăriei

Volumul de versuri Testament pentru copilărie al Rodicăi Oniga poate fi văzut ca o

incantație sau un ritual sacru al redimensionării ființei umane în raport cu Timpul și Viața. Într-
un peisaj literar contemporan vast, cu teme și construcții textuale diverse și inovatoare, Rodica
Oniga scrie o poezie care mizează pe autenticitate afectivă, un aspect care o diferențiază în
contextul liricii actuale.
Asistăm tot mai des, la o ambiguizare(voită) a rolului poeziei actuale, însă cert este că o
creație literară trebuie să producă emoție, să transmită un mesaj cu impact afectiv imediat asupra
cititorului, pentru a putea să fie catalogată o producție artistică. Oricărei estetici sau stil am fi
tributari, noi, cititorii, trebuie să avem acel feed-back pozitiv cu viziunea creatorului. Dacă acest
impact emoțional nu e sustenabil, atunci efectul poeziei, și implicit, rolul acesteia, rămâne nul,
versurile rămân doar la nivel de realizare materială. Ei bine, Rodica Oniga scrie o poezie care
atinge ochiul minții cititorului la nivelul maxim al intensității emoționale, autenticitatea trăirii
devenind resortul referențial al semnificației, metafora vie incluzând astfel, momentele unei
defulări vizionare puternice, curajoase, memorabile.
Imaginarul poetic al cărții propune un traseu oniric, care se prelungește în dimensiunea
fantezistă, imaginea copilăriei însumând și subsumând simbolurile care compun fresca
sentimentală. Structurat în două părți, volumul are două teme referențiale: copilăria și socialul

97
care acoperă desigur, tema istorică și cea a trecerii inexorabile a timpului. În primul segment al
cărții, identificăm nevoia de reîntoarcere în geografia primordială a fericirii: copilăria. E un
proces aproape ritualic, poeta redescoperind spațiul primordial al liniștii, săvârșind o incursiune
retrospectivă prin intermediul memoriei involuntare. Metafora copilăriei e segmentul simbolic în
care putem stabili coordonatele unei lumi paradisiace, unde sufletul e liber să alerge printre
dorințe, nevoi, motivații, vise.
Structura versului în forme libere acoperă varietatea motivelor și simbolurilor, discursul
liric nefiind încătușat de rigori sau reguli care să îi dilueze drumul evadării din cotidianul frivol.
Fuziunea liricului cu epicul, asigură dinamica textului și menține viu procesul defulării creatoare.
Rodica Oniga suprapune planul realității imediate cu cel al visului, starea de ambiguitate sporind
revelația discursului textual. Metafora acoperă semnificații complexe, simbolurile inserate în
subsidiarul versurilor, amplificând zona interpretărilor.
Poemele care compun prima parte a volumului sunt construite după principiile visului
nocturn: aparentul haos are o coerență logică înțeleasă doar în cadrul structurii revelatorii.
Asemenea unui vis, poemul are o înlănțuire episodică și o desfășurare care trebuie descifrată
după algoritmul oniricului. Imaginile par a fi decupaje dintr-un întreg, sunt flash-uri care
subordonează alte secvențe, toate acestea, realizând un poem unitar, înțeles ca un corpus
descompus în zeci de imagini-metaforă, cu scopul de a decodifica mesajul abscons. Este un
apogeu al dimensiunii onirice, o stare rezultată din rememorări succesive, o introspecție afectiv-
sentimentală în spațiul copilăriei. Tehnica aceasta a suprapunerilor imaginilor, a înlănțuirii
metaforelor îi asigură poetei, originalitate în cadrul stilisticii și o așează în rândul poeților cu
viziune curajoasă, inedită.
A doua parte a cărții propune tematica socială, o temă de atitudine, realitatea concretă
fiind exprimată printr-un elegant refuz al non-valorii, care ocupă din ce în ce mai mult spațiu în
contemporaneitate. Poeta are armele potrivite pentru a declanșa un proces greu împotriva
societății meschine, a realității care frizează firescul și moralitatea. Confesiunea lirică atinge
uneori apogeul unui strigăt, al unui urlet sfâșietor, cauzat de neputința de a opri procesul
desacralizării. E o lume tenebroasă, unde anormalitatea devine normalitate, unde absurdul ia
locul logicii, unde oamenii se dezumanizează.
Poeta face apel la conștiința ființei umane, încearcă să alarmeze spiritul, vrea să reînvie
iubirea Aproapelui. Poate că aceste poeme au impact asupra subconștientului și au puterea de a
reorganiza lumea în coordonatele valorice firești. Trimiterile livrești ale versurilor sunt expresia
unui spirit care posedă un bagaj cultural solid, permanent preocupat de perfecțiune și consolidare
spirituală. Această parte a volumului poate fi receptată ca o pledoarie pentru promovarea
98
valorilor cultural-artistice, asigurând creației o dublă intenție: estetică și etică. Astfel, poezia
devine pe de-o parte, formă de supraviețuire într-o lume golită de sensuri, iar pe de altă parte,
propune o revizuire a motivațiilor intrinseci ale fiecăruia dintre noi.
Volumul de versuri Testament pentru copilărie structurat în două capitole(Copilăria
oricând și Nesomnul veșnic al cuvântului) uimește prin disponibilitatea procedeelor stilistice,
prin construcția textuală și nu în ultimul rând prin autenticitatea trăirii. Rodica
Oniga este o poetă ce reorganizează lumea în funcție de valorile Binelui și Frumosului,
implicând cititorul într-un amplu circuit ritualic al identificării principiilor spirituale sănătoase.
Reîntoarcerea la copilărie și fuga din cotidian traduce nevoia de regăsire a Eu-lui, de inițiere a
actului de resacralizare a lumii; este un proces al supraviețuirii spiritului prin intermediul creației
artistice.

Despre viață și oameni…

Ion Pârăianu, descendent din marele neam boieresc al Pârăienilor, ne încântă prin
universul afectiv complex propus în volumul de versuri intitulat Aiureli despre nimic sau poeme
prolixe. Titlul volumului este ușor ironic, în sensul că autorul intuiește dubla receptare: pe de-o
parte ar putea exprima atitudini nesemnificative(pentru un ins ancorat în realități economice, fără
pasiune pentru Frumos), iar pe de altă parte, volumul exprimă o serie de sentimente complexe
care configurează un orizont vast de așteptări(pentru cititorul avizat, pasionat de arta cuvântului).
Ei bine, autorul este un poet talentat, care surprinde stări emoționante, redat printr-o stilistică
inedită, registrul lingvistic variind de la un limbaj presărat cu arhaisme, la un limbaj puternic
metaforizat. Universul interior este străbătut de idei utopice, creatorul păstrând nealterată
credința în Adevăr și Dreptate.
Volumul de versuri are o tematică vastă, exprimând în manieră sensibilă emoția iubirii,
descriind idile derulate în decoruri bucolice, dar în același timp, întâlnim creații în care
vehemența și ironia sancționează lipsa de verticalitate a politicienilor. Poemele de dragoste sunt
scrise în tonuri elegiace, iubirea fiind sentimentul care așează ființa umană în armonia
universală. Ion Pârăianu are o viziune nostalgică asupra iubirii, de multe ori cititorul asistând la
neîmplinirile eului liric. Și cu toate acestea, frenezia trăirii este captată în note dionisiace,
creatorul trăind clipele iubirii cu intensitatea flăcării. Senzualitatea femeii creionate în poeme e

99
un resort afectiv ce transfigurează planul realității în alte zone, ducând stările interioare spre
Infinit.
Iubirea este de multe ori redată în forme pure, emoția primă descătușând spiritul de
stereotipii; în poemele lui Ion Pârăianu, dragostea devine sentimentul cel mai curat al omului,
este revelația sacrului, este modul în care ființa umană se apropie de divinitate. Trăirile, fiorii
dragostei sunt asemenea unor cristale, strălucesc și luminează traiectoria existențială. Femeia
este elogiată, este descrisă prin prisma stărilor provocate, chipul ei devenind reflexia motivației
vieții: „Te-aș întreba, dar să-mi răspunzi,/ Parfumul trupului tău gol/ Rămâne pentru mulți
ursuzi/ Miros de catifea sub țol?// Frumoasă ești și bine-ți stă/ De n-ai purta lejer pe coapse/ Un
pantalon, ci doar o fustă/ Ca-n seri de vară, călduroase.// Te-aș duce într-un parc cu tei/ Și în
calești trase de îngeri/ Să rătăcim pe vechi alei,/ Pe sub bolți din flori de sângeri.ˮ(Întrebare).
Poezia cu tematică socială proiectează viziunea tranșantă a autorului asupra realităților
politice, spiritul just fiind expus prin tonul vehement, dur, ironic. Poetul nu abdică de la
principiile morale, si prin intermediul creației poetice, vrea să reformeze o clasă politică aflată în
derivă. Modalitatea prin care subliniază viciile parlamentarilor e aproape de cea a unui jurnalist
de investigații, căci autorului nu îi scapă nimic, știe fiecare eroare a guvernelor. Dragostea pentru
români, pentru istorie, pentru valorile străvechi îl duce spre lupta contra unui sistem politic
derizoriu, satirizând, ironizând, apostrofând lipsa de principii a politicienilor: „2016 – un an
încătușat./ Ar trebui împușcat,/ Că nici pensii, nici salarii
Nu cresc la români, sărmanii !// Ei sunt marii vinovați,/ Fiind la urne iar votați/ Pe-o pungă de
pufuleți/ Toți borfașii hrăpăreți.”(Urare de Anul Nou).
În volumul de față întâlnim tema iubirii de Dumnezeu, poetul dovedind o conștiință
religioasă înaltă. Spiritul creștin, educația morală sunt elemente definitorii pentru o personalitate
sănătoasă, din punct de vedere etic și moral. Credința în Dumnezeu este unica formă de salvare
din vacarmul existențial; religia devine modul prin care omul învinge boala, greul, urâtul din
lume. Poeziile de inspirație religioasă reflectă preocuparea permanentă a artistului de a se
apropia de Dumnezeu: „I-am ascultat, de ani, slujirea în biserici,/ Poruncă de la Domnul în toate
câte sunt/ Și l-am visat în viață în fiecare clipă,/ Și-nvățătura Lui mi-am însușit-o zilnic,/ Și
ocrotit am fost sub sfânta Lui aripă.”(Nu mi-e frică de moarte).
Ion Pârăianu proiectează un complex spiritual care incită lectorul spre meditație, spre
profunzime, spre înălțimi sufletești. Multe dintre poemele cuprinse în acest volum surprind
atmosfera satului românesc tradițional, în sărbătorile specifice, descrierile fixându-se spre zona
ritualurilor definitorii spiritualității românești. Recuperarea tradiției, a obiceiurilor este un aspect
care-l diferențiază pe autor în contextul liricii contemporane. Prezentarea aproape iconografică a
100
lumii satului are ceva din ritualurile străvechi de reînviere a spiritului. In extenso, în poemele
acestui volum, lumea satului reînvie spiritul românilor, e o transcendere în timp și spațiu,
arhetipurile purtând emblema repetabilității.
Timpul, ca temă lirică este configurat în dimensiune onirică, prin prisma anotimpurilor.
Poeziile în care ne sunt înfățișate anotimpurile definesc dimensiunea temporală a imaginarului
poetic specific lui Ion Pârăianu. Succesiunea anotimpurilor anunță ciclicitatea vieții, cursul firesc
al existenței, evoluția cronologică a traseului individual. Timpul este esențializat în acest volum,
în variantă mioritică, în sensul că tragismul nu derivă din ciclicitatea anotimpurilor, din
scurgerea firească a clipelor, ci mai degrabă, tragismul provine din modul în care omul se
raportează la propriul destin.
Volumul de versuri este o carte cu o tematică vastă, propunând cititorilor un univers
imaginar al purității afective (al Binelui, Frumosului și Adevărului). Dinamica textelor rezultată
din resursele stilistice atent întrebuințate va fi un deliciu intelectual al iubitorilor de poezie.

Evadarea din realitate, Aura Popa

Aura Popa ne invită într-o frumoasă poveste despre suflet, o poveste spusă în soaptă, în
care clipele de fericire ale trecutului sunt reînviate printr-o rememorare afectivă ce trezeste
simturile umane din letargia existentială. Poezia sa are menirea de a salva lumea din grotescul
existential, de a învinge cotidianul, versurile devenind un fel de scut magic care nu dă voie
tristetii sau durerii să se instaleze în suflet. Volumul de versuri Esarfe de senin înnodate cu ploi
propune o geografie spirituală complexă, cu spatii deschise spre imaginarul vizionar, metafora
construind urcusuri spirituale emotionante, revigorante. Poemele traduc nevoia de dezlantuire a
sufletului într-o lume în care totul este permis; e o nevoie acută de evadare din realitatea
imediată, din stereotipia vietii.
Nota definitorie a versurilor ce compun acest volum e dată de nostalgie, un sentiment care
duce la rememorări ale trecutului, la o permanentă stare de reverie propice actului creator. În
viziunea poetei Aura Popa, literatura are valente catharctice menite să aline sufletul, să steargă
durerea, ba chiar să îl vindece: „Poeme s-au mai scris, se vor mai scrie./ Eu scrijelesc doar
gânduri pentr-un vis/ ce-adoră să vibreze-n poezie/ şi să-şi picteze propriul paradis// în tuşe
simple sau alambicate/ de stări ce vin şi trec... Învăţ să ard/ în vetre de cuvânt dezacordate/ sau

101
pe altare ’nalte de hazard// emoţii, doar emoţii şi-mi duc steaua/ pe umeri de strădanii şi de dor./
Mi-aşez tăciunii spunerii pe neaua/ rădbării ca să-mi fie mai uşor”(Rostire).
Structura imaginarului din acest volum mizează pe metaforă, pe forta de sugestie a
cuvintelor, pe efectul simbolic al interesantelor alăturări de idei. Plurivalenta mesajului dă
poemelor o savoare intelectuală incontestabilă, cititorul fiind supus unui permanent proces de
interpretare. Eul creator propune un fel de joc al imaginatiei, iar actorul principal pare că este
tocmai cititorul: „Urcăm… Pe scări care ne duc spre soare/ Ca să avem de unde coborî/ Când
arşiţa va creşte tot mai mare/ Şi-atunci când vor începe-a se târî// Prin iarba delăsării alte râuri/
De renunţări...Un timp vom mai privi/ Ţinând toţi murgii vrerilor în frâuri/ Cât tălpile de iad vor
mai strivi// Lujeri de flori-de-colţ şi de crăiţe/ Crescute greu pe-un ţanc de înţeles/ Dar vom căra
apoi în cobiliţe/ Lumină pentr-un vag subînţeles”(Caligrafie pe retina zilei).
Aura Popa manifestă o fascinatie nedezmintită fată de limbajul poetic, structurile semantice
având o intensitate simbolică evidentă. Aceasta rezidă din alăturarea originală a termenilor,
sintagmele nou create tăind crunt realitatea(existentială sau lingvisitcă): „Şi să cântăr şi eu în
balanţa de rai/ Coborâşuri de-april şi urcuşuri de mai/ În zigzag de-ntâmplări netivite de ploi,/
Necrestate de vânt şi cu bâlbe şuvoi.// Parc-o mână n-o am şi respir întrerupt/ Fără tine acum
orice drum pare-abrupt/ Mă apropii c-un rând de-alt poem de nisip/ Şi-mi pun umbrele-n rând
pe-o oglindă de chip ”(Contrapunct răsturnabil).
Dragostea este o manifestare superioară a spiritului, este o energie care echilibrează
universul, e un sentiment unic, irepetabil. Ei bine, autoarea volumului crede în puterea iubirii,
crede în forta îndrăgostitilor, si poate de aceea, povestea de dragostea reînviată prin filtrul
memoriei(voluntare sau involuntare) capătă densitate aproape epică: „Vorbesc cu păsările despre
vara/ Ce-mi pârguieşte fiecare rând/ Pe care-l scriu cu râs din călimara/ Acelui vis ce ne părea
plăpând// Şi despre cum înnod şi deznod fire/ De înţeles doar ca să te-ntâlnesc./ Pe fiecare drum
de gând, iubire,/ Alerg spre „noi” sperând să te opresc... ”(Mereu).
Dimensiunea spatio-temporală îsi pierde calitătile firesti, logice, fiind coordonată de trăirile
sufletesti, de pulsatiile interioare. Timpul nu mai poate fi reperat în conditii rationale, sufletul
trecând prin timp, supunându-l fiorului trăirii. Practic, orice regulă de stabilire concretă a
dimensiunii temporale este anulată de emotie, de sentiment, de suflet: „Nu caut să-nţeleg
balansul clipei/ ce-aduce paşi la margine de rând/ şi-mi pune-amurg pe urmele risipei./ Nu vreau
să ştiu ce are ploaia-n gând// când îşi porneşte armia de picuri/ răzbunători şi invadează stări./
Aşez discret nimicuri la nimicuri,/ poeme la poeme, mări la mări”(Azi).
Procedeele artistice îmbinate armonios creează adesea minunate tablouri vizuale ce amintesc
de tehnica expresionistă. Imaginile poetice poartă emblema unei posibilităti interpretative
102
plurivalente, cititorul zburdând liber printre vise si emotii puternice: „Sunt încordat iar ca un arc
din mâna/ De vânător flămând şi obosit/ Ce-a luat la ţintă până chiar şi luna./ De-atâtea gânduri
negre hăituit// Abia respir, să nu m-audă vântul/ Şi calc pe vârfuri ca să nu trezesc/ Din somn
vreo vietate iar cuvântul/ L-am ferecat în lanţuri.Să greşesc/ Ar însemna ca să-mi aprind
sfârşitul/ Şi-n ochii tăi de cântec să mă sting/ Mai înainte de-a-ţi proba zenitul/ Şi de a reuşi să te
conving// Că nimeni nu te-a mai iubit ca mine/ Şi nimenea ca mine n-ar putea/ Pe braţe de
poveste a te ţine/ Şi-a-ţi aşeza în plete stea cu stea...”(Neliniste).
Volumul de față este o poveste cu si despre suflet, este o invitație în lumea viselor, o lume
presărată cu dezamăgiri si speranțe, cu nevoi si căutări, cu nelinisti si iubire. Aura Popa este o
poetă vizionară, universul imaginar complex dezarmând omul rațional. Cine are curajul să se
aventureze în infinit, are prilejul să o facă aici, prin lectura acestei cărti. Autoarea nu tine cont de
canoane sau de algoritmi logici, ci se lasă condusă de trăiri, de simturi intuitive, de stări care
sfidează realitatea. Poemele sunt avataruri ale eului creator, versurile devenind pelerinaje ale
sufletului căutător de fericire. Autoarea ne propune astfel, o călătorie în abisul sufletesc, în
centrul nostru spiritual, în noi înșine.

Iris pierdut, de Mia Popa

Mia Popa (pseudonimul literar al Mariei Popa) ne propune un univers imaginar încărcat
de forțe nebănuite, poposind în ascunzișurile sufletești, ca într-o poveste cu răsfrângeri
simbolice. Volumul de versuri Iris pierdut e o carte a mirajului sentimental, e o carte a
frământărilor, a prefacerilor lăuntrice, a celor mai ascunse stări. Versurile traduc neliniștile
creatoarei, dar și iluziile, desfătările spiritului. Întregul volum este asemenea unui joc de puzzle,
pe care cititorul trebuie să-l ordoneze, să-i găsească logica; sunt convinsă că după actul lecturii,
această carte devine cel mai interesant puzzle al minții și inimii. Structura tripartită a cărții
subliniază traseul emoțiilor, evoluția sentimentală, definind astfel, raportul direct dintre formă și
conținut. Autoarea dispune de un bogat arsenal stilistic, procedeele artistice utilizate amplificând
relația dintre semnificat și semnificant. Universul liric evocă o geografie spirituală complexă,
atmosfera fiind onirică, stările depășind realitatea imediată, alunecând spre lumea visului.
În prima parte a cărții, Recviem pentru un vis, oniricul subordonează realitatea, o
diluează, aproape că o și anulează. Stările, emoțiile, trăirile alcătuiesc întregul univers, iar
elementele cotidianului se pierd în neant. De fapt, acesta e reperul fundamental al viziunii
artistice, autoarea mergând până într-acolo unde spațiul și timpul realității nu mai contează, ci
doar ceea ce trăim în planul interior al conștiinței sau al subconștientului. Adevărata realitate
103
devine așadar, lumea redată prin prisma sentimentelor, emoțiilor: „Recunosc/ îmi încep ziua/ în
murmurul petalelor tale de trandafir./ Şi când ele cad una câte una/ le caut în fântâna speranţelor
spre nicăieri./ Zicea vecina că le-a găsit ieri,/ iubirile-s/ la vecinul de la parter,
recunosc,/ nu cer decât recviemul pentru visul meu,/ nu se mai cântă muzica asta,/ uite, /
consimt,/ am rămas novice.”(Recviem pentru un vis).
Planul concretului se estompează în tumultul sentimental, își pierde din consistență,
lucrurile se dematerializează, senzațiile fiind cele care dețin supremația. Substituirea este un
procedeu artistic adesea întâlnit la poetă, stările interioare preluând atributele lucrurilor și invers.
Acest efect stilistic menține incapacitatea de a separa net realitatea de vis, prelungind
dimensiunea onirică în terenuri aproape agonice: „Dacă ți-aș spune să te ridici/ iar aș auzi ecoul/
țipând arderea rugului/ de ce nu-ți ridici/ inima căușului de palmă către soare/ e bun și păstrează
razele de rezervă/ acolo în palat./ Tu nu vezi, / eu nu văd/ dacă ies din marea de incertitudini/ și
plecăm./ Miloase, distanțele/ emană rigle,/ ele ne măsoară pașii depărtării./ Iar nu văd/ dar
deschid geana zării.”(Nu văd)
A doua parte a cărții, Inima de turtă dulce a lumii, e presărată de aroma nostalgiei, însă
autoarea știe să-și mențină echilibrul spiritual prin speranță. Se îndepărtează într-un fel sau altul
de lirica subiectivă, privind detașat spre interior, având uimitoarea capacitata de autoanaliză
lucidă a resorturilor sentimentale. Obiectivitatea se realizează sub masca unui eu degajat,
maturizat, însă, privind de-aproape, constatăm că eul creator rezonează permanent la ceea ce
observă: „Prin porturi,/ ivirea florii de lotus uimea,/ abia de ştia cineva / în ce formă să stea./
Aşteptau marinarii,/ iar florile de lotus/ singure se deschideau,/ urme ale iubirii în ocean./ Numai
eu zâmbeam/ mirată,/ bănuind că e aproape ţărmul./ Lucea aşteptarea,/ ca o lacrimă a vântului
liber/ şuierând lângă urechea dimineţii din noi,/ iar floarea de lotus aştepta./ Amândoi?”(Floare
de lotus). Metafora devine o sursă de amplificare a sensurilor, străbătând spațiul imaginarului cu
o neverosimilă viteză. Relațiile simbolice ale cuvintelor stabilesc coordonate semantice noi, dând
textului, posibilități interesante în privința receptării sale.
Ce-a de-a treia parte a volumului de versuri, Tribut utopiei din noi, este o elegie închinată
iubirii, înțeleasă în sens universal, fiind în fond, o nevoie permanentă a sufletului pentru
redescoperirea sensului existențial. Trimiterile livrești întâlnite atestă o bună cunoațtere a
literaturii universale, autoarea racordând astfel, trăirea individuală la cea universală: „Ariadna,/
acoperă-ți ochii,/ iubirea,/ rază amară/ înlănţuită de datorie
emană,/ mâna ei radiază aur,/ rug în labirintul încercuit de ură./ Apleacă-te, trezeşte ecoul

104
întâiului venit,/ tu, adormită în egeicul Tezeu,/ uiţi că-i murit./ Trubadurii lirei amorţesc iluzii,/
iubirea ară turnul ei / de dulci confuzii.”(Atavism)
Volumul de versuri Iris pierdut e o carte ce oferă cititorului, delicii spirituale dintre cele
mai complexe, călătorind în subteranele inimii, acolo unde fiecare trăire devine poveste. Mia
Popa este o forță vizionară ce reușește să transforme realitatea în vis și visul în realitate.
Universul oniric este un reflex al sentimentelor, e o lume transfigurată în senzații și emoții.
Fiecare element constitutiv al lumii materiale își pierde forma, se fluidizează, se evaporă,
universul interior devenind adevărata realitate. Făcând referire la legenda mitologică, Irisul este
însăși autoarea, facilitând legătura dintre oameni și divinitate, nu prin intermediul ulciorului cu
apă (așa cum apare în legendă), ci prin arta scrisului, a Cuvântului.

Andrei Dinu Petre si reteta succesului

Cartea intitulată Zbor către visul meu (subintitulată Ghid de succes în Balcani) are o
structură complexă care vizează o temă de actualitate: domeniul antreprenorial. Andrei Dinu
Petre are o abordare interesantă, depășind sfera stereotipă a cărților/manualelor destinate
educației antreprenoriale, utilizând resurse structurale diversificate. În fond, această scriere este
adresată nu doar publicului de specialitate, ci este o carte care poate fi citită de orice iubitor de
literatură.
Autorul cărții se dovedește un bun povestitor si un fin observator, ceea ce face ca
subiectul cărții să fie prezentat într-o formulă artistică, trecând dincolo de sfera pur conceptuală
sau informațională. Plecând de la un episod al copilăriei sale(prin intermediul memoriei
afective), autorul ne invită să cugetăm pe marginea scopului existențial. Invocarea satului
prahovean, Mislea, emană o puternică dragoste pentru spațiul originar, pentru locul de baștină,
autorul resimțind copilăria ca pe un moment de resort în evoluția sa de mai târziu. Invocarea
trecutului ca element declanșator al periplului existențial subliniază importanta deosebită pe care
autorul o acordă educației dobândite în familie.
105
 Andrei Dinu Petre explică pe larg diferența dintre conceptul de educație si cel de școală,
investigând cu seriozitate capcanele sistemului educațional. Uneori acid, sau chiar dur, atacă
sistemul educației formale bazat pe transmiterea strictă a informațiilor si pledează pentru un act
educațional bazat pe formarea competentelor formative, pe creativitate si autenticitate. Andrei
Dinu Petre consideră ca sistemul educațional românesc nu corespunde nevoilor actuale ale
societății. Prin exemple edificatoare(din viața reală), autorul mizează pe o educație care să
promoveze abilitățile elevilor, sa îi pregătească pentru diversitatea vieții.
Solida pregătire, bagajul informațional complex al autorului cărții sunt aspecte care pot fi
regăsibile în modul științific în care explică importanta gândurilor în contextul acțiunilor noastre.
Nu doar definițiile specifice, dar si conexiunile, descrierea contextuală, atestă o pregătire asiduă
si o inteligentă nativă a autorului cărții de fata. Clasificarea gândurilor, definirea, raportarea la
diferite realități sunt aspecte tratate riguros, cu o înaltă ținută științifică. Demersul teoretic este
corelat cu aspecte practice(prin exemplificări concrete), ceea ce dă cărții de fată, aspect de
studiu. Conceptele de sentimente si gânduri sunt delimitate prin formule argumentate, dând
scrierii o notă de investigație științifică.
Capitolul Acțiuni pledează pentru importanta pe care trebuie să o acordăm gândurilor,
deoarece ele fixează rezultatele noastre de mai târziu. În următorul capitol, Andrei Dinu Petre
definește termenii de ghinion si noroc, insistând pe inutilitatea gândirii superstițioase. Autorul
mizează pe concentrare, pe forța psihică, pe modul în care iți coordonezi activitățile.
Viziunea, obiectivele, valorile, misiunea sunt elementele care apar în activitățile
companiilor transnaționale. Ei bine, Andrei Dinu Petre propune o analiză complexă a termenilor,
definițiile fiind corelate cu exemple concrete. Terminologia utilizată atestă o bună cunoaștere a
domeniului antreprenorial, iar analiza detaliată demonstrează abilitatea operațională a autorului
cărții.
Capitolul Spiritualitate relevă conștiința religioasă a omului Andrei Dinu Petre, o
conștiința care ghidează acțiunile sale de zi cu zi. Inserarea pasajelor biblice, trimiterea
subtextuală(sau intertextuală) la diferite simboluri arhaice subliniază predilecția pentru studiul
destinat teologiei creștine. De asemenea, în următorul capitol, ni se explică rolul banilor în
societate, fiind perceput ca un mijloc de existentă. Managerierea eficientă a banilor oferă o
reușită economică. Sunt punctate aspecte care duc la eficientizarea managementului economic,
ele fiind prezentate în formule argumentate, metodic susținute. De asemenea, nici subiectul
relațiilor sociale nu e ocolit de autor, fiind evidențiate elementele cheie ale unei comunicări
eficiente.

106
 În capitolul Succes în Balcani, autorul dă dovadă de tact psihologic si de un fin simt al
observației. Plecând de la trasarea ariei geografice a lumii balcanice, evidențiind contextul socio-
istorico-economic si ajungând la specificul popoarelor acestei arii, ni se înfățișează în această
lucrare un întreg arsenal de informații menite să vină în sprijinul dezvoltării educației
antreprenoriale. Andrei Dinu Petre ilustrează cu tenacitate specificul popoarelor balcanice, si
identifică nevoile acestora, pentru a putea dezvolta educația antreprenorială în această zonă.
În penultimul capitol al lucrării se face diferența dintre conceptul de manager si cel de
leader, stabilindu-se coordonatele specifice. Cele două concepte nu sunt identice, diferența fiind
explicată în termeni de specialitate, cu un limbaj specific domeniului.
Ultimul capitol poate fi perceput ca un cuvânt de încheiere al autorului, ca o scrisoare
publică adresată tutror celor care cred în visele lor. Andrei Dinu Petre ne îndeamnă să ne urmăm
visul, să credem în el si să-l transformăm în realitate.
Zbor către visul meu este o carte care oferă puncte de reper în evoluția profesională, este
o invitație la dobândirea succesului. Tehnica de construcție, stilul narativ(de la jurnal la teorie
bazată pe terminologie de specialitate; alternanta perspectivei narative subiective cu cea
obiectivă) dau cărții, o arhitectură ideologică puternică, ce o transferă dincolo de granițele
literaturii de specialitate.

Puiu Răducan sau căutarea femeii din vis

Puiu Răducan este un poet al căutărilor, al călătoriilor în lumea visului, încercând să-și
identifice propriile dorințe, să își regăsească drumul spre sine. Universul liric este străbătut de
fiorul neliniștilor sentimentale, versurile sale traducând nevoia imperioasă a dreptului la fericire.
Puiu Răducan creează o poezie contemplativă, meditativă, purificatoare, în sensul că eul liric
parcurge un traseu inițiatic spre centrul propriului suflet, labirintul interior fiind complex,
indicând aspecte ale unui spirit preocupat de sfere înalte. Femeia constituie supratema creațiilor
lirice ale acestei cărți, este femeia din vise, acea Fată Morgana, alunecoasă, învăluită în mister,
incertă, creație a unor gânduri obsesive. Este iluzie vizuală, imaterială, venită din alte sfere,
menită să îi dea autorului senzații nebănuite.
Poeziile acestui autor imprimă lectorului un minunat sentiment de nostalgie pentru poveștile
de altădată, cu zâne sau iele, unde imaginația ne duce spre tărâmul tuturor posibilităților.
Tematica poemelor lui Puiu Răducan este preluată parcă din mentalitatea colectivă arhaică,
folclorul fiind resortul livresc ce ne transpune elegant, indirect, în mijlocul basmelor,

107
reinterpretate în manieră modernă. Da, nu este aici nici un fel de exagerare, autorul cărții fiind un
iubitor de literatură folclorică, un bun cunoscător al vechilor povești românești.
Imaginea femeii din poemele acestuia o regăsim uneori în arhetipul Ilenei Cosânzene sau al
zânei dintr-un alt tărâm, redefinite în formule contemporane: „ Stau încordat precum vioara./ Ba,
câteodată-s fără amintiri./ Ce aş mai vrea să-ţi mângâi inimioara,/ Pe câmpul larg, în lanul de
zefiri!// Să stăm aşa, fragili, descătuşaţi,/ Eu, rezemat într-un toiag de crin,/ Tu, goală, jos, în
lanul de zefiri,/ Sub buza cerului albastru și senin.”(Lanul de zefiri). În alte poeme, ipostazierea
femeii atinge note profane, conotațiile simbolice reflectând aici, senzațiile erotice, trăite de eul
creator: „ De pe trotuarul din/ faţă,/ femeia îmi face cu mâna,/ semn,/
sub bluza-i de sticlă, sâni/ se răsfaţă,/ vor să fugă-afar’/ din sutien.”(Scumpă…)
Femeia este un izvor nesecat de amintiri sau dorințe, ea este elixirul magic spre o lume
onirică, unde eul liric pășește printre speranțe și plăceri, printre sentimente unice, irepetabile.
Imaginea femeii e pretutindeni, este femeia utopica, imateriala, de pretutindeni și de nicăieri. Nu
o găsim niciodată redată în descrieri concise, ea este percepută doar în nuanțe, în orizonturi
vizuale depărtate: „ Eşti iară vinul care mă-amețește./ Purtând aşa de-aproape-mbrăţişarea,/ Mă-
mbăt de tine iar în noaptea asta,/ O beţie-a iubirii cât cerul şi cât marea. //Eşti floarea albă,
mireasmă de cais,/ Femeie dulce cu zâmbet de copil!/ Eşti tot cireşul scuturat în mine,/ Eu, omul
păcătos, un... infantil...”(Floare albă)
Imaginarul spațial și temporal din lirica lui Puiu Răducan ne transpune într-o lume
diafană, unde percepțiile senzoriale guvernează asupra trăirilor. Totul plutește spre zări
îndepărtate, incerte, cu arome nedefinite și culori ambigue. Pășim parcă în alte sfere, într-un ținut
magic, unde fiecare sentiment se transformă în amintire sau fiecare amintire se transformă în
sentiment. Parcă ne aflăm pe un tărâm mitic, unde senzațiile par realități, fiecare trăire având
conotații arhetipale. E un timp imemorial, un spațiu care se sustrage legilor firești, un univers
încărcat de emanații sufletești pure: „ Am ajuns să văd șoldul depărtării…/Clinchetul umbrei stă
lipit de picioare,/ Mă-nvăluie curcubeul de tămâioare,/ Când luna se piaptănă-n chipul mării.//
Prin vise îți văd sânii – trofee…/ Dar am ajuns o piatră ce strigă,/ Și-n nopțile gri cu gust de
ferigă,/ Dau bice la cai pe Calea Lactee…//Curând voi învăța cum se moare./ Miresme de dor se
urcă în tei…,/ Te-aștept mereu să vii, dar nu vrei!/ Din glastră-mi lipsește o floare.”(Piatra)
Puiu Răducan recurge la procedee artistice diverse, reușind să surprindă prin imaginile
vizuale și olfactive de o încărcătură simbolică aparte. Câmpul vizual creat surprinde prin
atmosfera propice visului, unde totul se derulează incert, ambiguu. Onirismul din această carte
face posibilă trecerea spre alte sfere, unde eul creator e liber să alerge printre veacuri.

108
 În poemele acestui autor contemporan întalnim motivul literar al senzualității, exprimat prin
imaginea simbolică a sânilor. Acest motiv face referire la starea de senzualitate erotică,
perceputa ca formă de trăire specific umană. E vorba aici de un erotism înțeles în sens sacru, ca
formă de manifestare a ființei umane în raport cu pasiunea mistică. Sânii reprezintă un laitmotiv
interesant, ce poate conduce spre interpretări cu valențe mitologice. În varianta inerpretativă a
mitologiei evreiești, sânul reprezintă dorul pentru protecția maternă, iar în context contemporan,
sânul simbolizează puterea feminină, senzualitatea femeii.
Tehnica stilistică a poetului mizează pe încărcătura simbolică a mesajului și pe mirajul
vizual redat printr-o varietate de procedee artistice. Lirismul subiectiv are o seducție aparte, căci
ne transpune într-un univers fascinant al iubirii, unde stările interioare sufletești pusează energie.
Poemele lui Puiu Răducan ne vorbesc despre o lume utopică, despre un vis frumos al căutării
femeii ideale. Stările poetice sunt de fapt stările autorului transpuse artistic prin mijloace artistice
inedite. Poemele sunt avataruri sufletești ale autorului, versurile fiind de fapt, câutări disperate
prin labirintul încurcat al existenței. Cartea lui Puiu Răducan constituie proiecția artistică a
defulării dorințelor eului creator, femeia din vise reprezentând centrul simbolic al căutărilor
nesfârșite. Ea poate fi Fata Morgana, zâna din celălalt tărâm, capabilă să stăpânească întreaga
lume, iar eul creator se abandonează fără nici o zbatere, chiar dacă totul se derulează asemenea
unei iluzii optice.

Ochiul din umbră, Puiu Răducan

Într-o geografie poetică vastă, cu formule inedite și o stilistică textuală diversificată, Puiu
Răducan mizează pe simplitatea formei și pe impactul afectiv-emoțional al mesajului versurilor.
Zona poeziei contemporane este impregnată de spiritul inovației(lingvistice, structurale,
ideologice), de resurecția livrescului și a elementului mitologic în forme îndrăznețe, însă autorul
volumului de versuri Ochiul din umbră rămâne tributar poeziei autenticității trăirii, înțeleasă ca
formă de manifestare estetică și etică. Valoarea poeziei este dată în primul rând de relația
instituită între autor și cititor, iar dacă orizontul de așteptare al lectorului se substituie impactului
emoțional exprimat de versurile creatorului, atunci legătura este una fundamentală, iar rolul
poeziei a fost îndeplinit. Creația poetică trebuie să producă tensiuni, arderi interioare, convulsii
sentimentale asupra lectorului, iar poetul trebuie să dețină cheia îndeplinirii efectelor
motivaționale, în subsidiarul crezului său estetic. Ei bine, Puiu Răducan a înțeles scopul
fundamental al poeziei și posedă calități deosebite în modul de a transpune artistic, emoții și
vibrații autentice.

109
 Acest volum încântă prin complexul imaginar transpus în formule simple, dar captivante,
eul liric devenind o forță vizionară auctorială care poate depăși zona subiectivismului printr-o
detașare voită. Asemenea unui Ulisse modern, autorul este într-o călătorie în care își caută
identitatea, caută sensurile ființei și în același timp, restabilește coordonatele valorice ale unei
lumi aflate în agonie. Poezia dorului dar și cea de atitudine socială sunt circumscrise aceluiași
traseu motivațional: recuperarea fericirii și binelui. Puiu Răducan are o poezie ce recuperează
starea inițială a creației artistice: producerea efectului estetic în contextul dimensiunii etice.
Poezia de atitudine socială trădează un spirit franc, incapabil să realizeze compromisuri și
care sancționează societatea în derivă, fără drept de apel. Tonul acestor poeme este vehement,
ironic-usturător, persiflarea fiind o formulă care maschează un suflet care nu poate ierta(și nici
nu vrea) o societate care funcționează după mecanisme instabile, șubrede, ambigue: „Suntem în
țara miilor de doctori,/ Dar spre analfabetism cu-nvățământul,/ Suntem în țara fără de armată/ Cu
generali de colcăie… pământul.// Avem cel mai de jos nivel de trai, / dar cu miliardarii cei mai
mulți. / Tu, țara mea, Picior de Plai, / Unde ne duc ăștia, nu te uiți?ˮ(Suntem).
Atunci când scrie poezie sentimentală, autorul ne duce spre zone încărcate de pitoresc, cu
decoruri bucolice, unde spiritul e liber să atingă transcendentalul prin contopirea cu natura.
Versurile păstrează ceva din aroma liricii tradiționaliste, din perioada interbelică, decorul în note
romantice adăpostind gânduri și trăiri înalte: „Mă ține viața strâns de mână./ Umbra mă-mpinge
de la spate./ Pe cumpene de veac și lună,/ văd… rufe-ntinse…, oale sparte…// Se-neacă ochii din
statui,/ în seri de vară obosite,/ pe-o toamnă la Țepești mă sui,/ cu vise plânse-n dulci
cuvinte.”(Seri de vară). Dincolo de aceste aspecte, Puiu Răducan se remarcă prin reflexivitatea
ideii transpusă în metafore ce acoperă proiecții ale imaginarului celest suprapus unui plan
terestru, cel al Țepeștiului Vâlcii. E un spațiu al devenirii ființei, al manifestării spiritului
omenesc în toată amplitudinea sa.
Versurile devin pentru autor o proiecție a eu-lui, sau mai bine zis, un mod de a reda viața
într-o viziune retrospectivă. Poemele sunt decupaje ale Sinelui, ele sunt episoade sau secvențe
care formează un puzzle codificat al experiențelor. Cititorul poate găsi descifrarea în creația
lirică Autodenunț: „Și am zburat din cuib cu securea din mine,/ toamna când mușcă bruma de
călcâie,/ un geamăt din adâncuri umplut cu vitamine,/ m-a dus în burg să-nvăț o... meserie.// M-
au plouat nori de foc, dar și de lapte,/ ochii mă mușcau aspru din priviri,/ îmi era dor de cuibul cu
de toate,/ cădeau mereu în vatra-mi… amintiri.ˮ E o recompunere fragmentară, masca lirică
evoluând în funcție de paradigma existenței, vocea auctorială străbătând adesea coloanele
ascunse ale poemului.

110
 Alteori poetul jonglează pe marginea limbajului poetic, trasând o graniță subțire între
registrul comic și cel aluziv. Unele poeme par scrise într-o formulă estetică ce ține de literatura
pentru copii, dar asistăm la o dedublare a funcției limbajului, și implicit a ideii poetice. Autorul
știe să țină cititorul în suspans, mărește zona referențială, îl duce dintr-o parte într-alta, îl
plasează în spațiul curiozității. Dincolo de aparenta poveste naivă, se află o serie de semnificații
ce se pot răsfrânge până în zona simbolicului: „În parc, pe-o bancă lehuză,/ se-așează frunză cu
frunză./ O cioată mândră, rebelă,/ urcă-n iedera stingheră// și ea ghemuită-n Frunze/ pat de
mândre buburuze./ Jos, pe pulpă de arțar,/ Planează blând-un țânțar.”(Taine).
Volumul de versuri Ochiul din umbră poate fi receptat ca o incursiune spre străfundurile
subconștientului autorului, cartea devenind astfel, o modalitate de reînsuflețire a valorilor și
motivațiilor care i-au marcat experiența. Titlul este o construcție care propune de la bun început
principiul simbolic în interpretarea sa. Pe de-o parte, ochiul din umbra poate fi vocea conștiinței
autorului care sancționează dur, mecanismele aberante ale societății bolnave, iar pe de altă parte,
poate fi vocea subconștientului care analizează(și veghează) traseul existențial personal. Oricum
ar fi, Puiu Răducan scrie o poezie care se individualizează în contextul literaturii contemporane,
prin acea notă a graniței sensibile dintre registre lingvistice(comic și sarcastic deopotrivă; ironic
și sensibil) și prin dimensiunea etică a mesajului transmis.

Pasiunea lecturii, Puiu Răducan

„Cultura înseamnă dezvoltarea perfectă şi egală a omului în toate privinţeleˮ a afirmat

John Burroughs, o definitie valabilă în toate timpurile. Cartea de recenzii a lui Puiu Răducan
confirmă importanta culturii in contextul social, implicând desigur, si alti factori ce configurează
calitatea existentială a celor care compun societatea. În această deschidere a autorului spre
tărâmul valorilor spirituale întelegem un act de reverenta în fata a ceea ce este etern: cultura.
Puiu Răducan realizează un demers impresionant în aria literaturii contemporane, dar si în
terenul scrierilor documentare cu note stiintifice, demers ce sustine viziunea autorului asupra
rolului culturii. Puiu Răducan crede în formarea armonioasă a omului prin intermediul culturii,
crede în miracolul literaturii actuale si în puterea artelor in general, de a schimba destine. Cartea
aceasta intitulată metaforic Odihna din nesomn aduce la cunostinta publicului, momente literare
contemporane, studii documentare de înaltă tinută stiintifica realizate de diferite personalităti,
111
aspecte care contribuie la formarea constiintei culturale. Titlul anuntă în manieră simbolică,
energia revigorantă pe care autorul a captat-o în momentul lecturării diferitelor creatii artistice,
spiritul odihnindu-se astfel, într-un subconstient viu.
Recenziile sunt meticulos realizate, ideile au coerenta, obiectivitatea fiind factorul
catalizator al analizelor întreprinse de autor. Nici mai mult, nici mai putin de 49 de autori sunt
supusi sub lupa critică a lui Puiu Răducan, părerile bazându-se pe studii atente ale scrierilor. A
realiza o carte de recenzii înseamnă a valorifica operele literare(sau documentare) ale
contemporanilor, înseamnă în fond, un semn de aleasă pretuire adus celor care se preocupă de
îmbogatirea spirituală a societătii actuale. Este o plecăciune în fata celor care slujesc altarul
Binelui, Frumosului si Adevărului.
Peisajul literar analizat este vast, geografia spiritual-culturală prezentată în acestă carte
cuprinzând arii întinse: de la scriitori vâlceni, la scriitori basarabeni sau scriitori din Transnistria.
Acest fapt explică unitatea spirituală a românilor si crezul că arta este esența spirituală a unui
popor, elementul definitoriu în context universal. Puiu Răducan demonstrează abilităti critice
deosebite atunci când analizează cartea cu povesti a lui Ion Andreită, Mătura din pelin, un rafinat
gust estetic atunci când ne vorbeste despre poemele din volumul Insomnia căutării a scriitoarei-
medic Elena Armenescu, spirit obiectiv în descrierea volumului de versuri Adevăruri bandajate,
a lui Ioan Baba, carte bilingvă româno – sârbă.
Atunci când vorbeste despre cărtile documentare ale diferitelor personalităti
contemporane, Puiu Răducan dă dovadă de o constiintă culturală puternică, de seriozitate
maximă în explorarea textelor, si de un acut simt al responsabilitătii critice. Astfel se întâmplă
când ne prezintă cartea prof. univ. dr. Vasile Bahnaru, conducătorul catedrei Institutului de
Filologie al Academiei de Stiinte a Moldovei. Cartea intitulată Ascensiunea în descensiune a
limbii române în Basarabia ne este înfătisată detaliat, ceea ce atestă spiritul lucid al lui Puiu
Răducan. Cu aceeasi meticulozitate ne sunt prezentate si celelalte cărti-documentare, scrise în
manieră stiintifică: Ioan Barbu (Întoarcerea la izvoare), Mihai Caba (O viată pe drumul luminii),
Jean – Yves Conrad (România km 0), Ion Cuzuioc- medic, scriitor de la Chisinău(Comoara vietii
noastre).
Reflectiile, analizele realizate pe marginea cărtilor lecturate împrumută ceva din rigoarea
stiintifică a cercetătorului împătimit. Astfel de recenzii sunt întreprinse la cărtile următoare. Prof.
Grig Gogiu(Căminul Racovită – o carte memorialistică despre anii studentiei în Cluj), Conf.
univ. dr. Nicolae Melinescu(Navigatorii români si amenintările pirateriei maritime), Ilorian
Păunoiu(Agapologia, eseuri, logodna iubirii cu libertatea), Ion Predescu – prof. dr. , scriitor,
istori, critic (Cezar Baltag, conceptul si privirea), Ileana Roman(Tiganii nostri), Constantin
112
Rusnac- prof. univ. dr.(Acrostihuri), Anca Sîrghie(Radu stanca obsesia Thaliei – studiu
monografic), prof. Constantin Stana(Returnalii).
Atunci când sunt radiografiati scriitorii români(din diferite arii geografice), Puiu Răducan
manifestă un soi de admiratie nemărginită, un fel de mântuire în fata actului artistic, sau mai bine
zis, prin actul artistic. Cu o seriozitate demnă a unui om ce dă dovadă de rafinament cultural,
Puiu Răducan ne vorbeste despre următoarele creatii literare: Vasile Barbu – exponent al
miscării românismului în Banatul sârbesc(vol. de versuri Si nici n-as putea…), Marian
Bărăscu(vol. De versuri De-a lungul amurgului de toamnă), Gabriela – Mimi Boroianu(Dansând
iubirea), Mihai Hafia – Traista(Aproapelui cu ură), Nicolae Buzatu(romanul Gemenii), Leons
Briedis – letonian, vorbitor român(vol de poezii Azil pentru ne-somn), George Călin(Poeme),
Vasile Căpătână – basarabean (Izvoarele luminii), Nicu Ciobanu – poet din Voievodina-
Serbia(Obscura lumină), Florian Copcea(Metamorfoze), academicianul Nicolae Dabija(Psalmi
de dragoste), Ion Diordiev – epigramist din Transnistria(Din culisele vietii), Dionisie
Dubinciuc(Floarea din vis), George Filip(Poeme), Nicolae Dan Fruntelată(Poeme de scris pe
ziduri).
Recenziile au o însemnătate aparte pentru constiinta publicului, deoarece infătisează aportul
cultural adus de către scriitorii contemporani. Demersul analizei critice al lui Puiu Răducan
reflectă preocuparea permanentă pentru fenomenul actual al literaturii. Acest fapt reiese din
reflectiile prezentate pe marginea cărtilor unor figuri literare interesante: Liliana
Hinoveanu(Doar împrumutând zborul), Emil Lungeanu(Singur în noapte), A. Pop Martian
(Serile cătunului), Valeriu Matei(Somn de lup), Călin T. Matei(Nimic fără Dumnezeu), Vasile
Morar(Duminici samaritene), Doru Motoc(Cam târziu, domnule Godot – o carte bilingvă), Ion
Nălbitoru(Urmasul lui Dracula), Ion Părăianu(O altă moarte a căprioarei), Rafila Radu(Altarul de
pelin), Felix Sima(Icoane si versuri pe fibră de lemn), academicianul Vasile Tărâteanu din
Cernăuti – Ucraina(vol de versuri eu sunt cel ce sunt), Liliana Terziu(Femeia Violet), Daniela
Tiger(Te-astept, iubire), Olguta Luncasu Trifan(vol de versuri 43), Ion Toantă (Templul
devenirii noastre), Mitică Zamfira(Povestiri din spatele oglinzii).
Cartea lui Puiu Răducan, Odihna din nesomn este un gest de elogiu adus scriitorilor
contemporani, artistilor, cercetătorilor care îmbogătesc fondul nostru cultural. Autorul acestor
studii, analize, recenzii este promotorul culturii contemporane, al valorilor spirituale. Gestul
autorului este un exemplu viu, demn de urmat pentru cei care doresc sa aducă în prim-planul
atentiei, elementul fondator al neamului nostru: cultura.
Ariile geografice în care artistii români trăiesc(Ucraina, Serbia, Basarabia) explorează în sens
pozitiv acel sentiment al unitătii spiritualitătii românesti. Peisajul literaturii contemporane
113
românesti are o viziune vastă(atât din punct de vedere tematic, cât si stilistic), iar autorul cărtii de
fată reuseste sa redea această idee, prin modul în care abordează operele acestora. Cu această
lucrare, Puiu Răducan contribuie la promovarea culturii românesti contemporane, la promovarea
gustului estetic si a respectului fată de oamenii de stiintă si cercetători.

Timp și metaforă în romanul lui Gheorghe Rusu

Rusu Gheorghe e un scriitor care are simțul valorii etice și morale, propunând un roman
social, în paginile căruia sunt oglindite adevărurile nespuse ale unei societăți în derivă, perioada
comunistă erodând străfundurile individului, ale României, ale unui popor. Cartea poartă
amprenta unei viziuni realist – tragice, orizontul reflecției și al așteptării explorând stări ale
neliniștii și ale nesiguranței, e o cădere în gol, socialismul comunist anulând și ultima fărâmă de
speranță. Autorul investighează întregul proces al disoluției umane, propunând o monografie a
societății românești a anilor 1960-1990.
Pe fondul unei narațiuni bine închegate, unde periplul evenimențial al personajelor
subordonează tematica socialului, cartea devine aproape un document de analiză istorică a
modului în care ideologia politică îngrădește fundamentele spiritului uman și înlănțuie omul în
mecanismul iraționalului. Abordarea naratologică interesează prin recuzita stilistică, căci nu
avem de-a face cu o simplă radiografiere a mentalității comuniste, ci ea este inserată în
114
subsidiarul frazelor, ea este subînțeleasă, tehnica subtextuală și intertextuală constituind formula
discursivă centrală.
Gheorghe Rusu are un curaj uimitor, nu se sfiește să disece în amănunt, erorile trecutului
din anii socialismului comunist, dar în același timp, arhitectura textuală îl apără de un discurs
direct, acuzator, căci lectorul trebuie să vadă mesajul dincolo de fraze, fiind menajat de evoluția
destinelor personajelor cărții. Perspectiva narativă obiectivă alternează cu cea subiectivă, sporind
astfel planul interpretării plurivalente.
Personajele în jurul cărora se centrează acțiunea romanului, Petrică Zidaru și Maria
Gornea devin modele de oameni într-un context social aflat în disoluție valorică. Ei sunt
exponenții unei lumi idealiste, romanul constituindu-se așadar pe relația antagonică a
conceptelor Utopia și Realia. Cotidianul nu oferă nimic bun sau frumos, omul este nevoit să
trăiască după reguli și norme aberante, este subjugat unui sistem aberant, totalitarismul diluând
personalitatea, reducând emoțiile și ideile la principiul mecanicist.
Petrică Zidaru, inginer cu pregătire și calități morale, se îndrăgostește de Maria Gornea,
însă prejudecățile sociale și goana după evoluția în planul social, împiedică derularea firească,
naturală a poveștii de dragoste. Maria Gornea aparține unei familii interesate de bunăstare
materială, de funcții sociale și de progres economic. Părinții hotărăsc destinul fetei și e nevoită să
accepte o căsătorie de conveniență cu Sergiu Beteșug, chiar dacă ea îl iubește sincer pe inginerul
Petrică. Familia Beteșug ocupă o poziție importantă în domeniul administrativ, ceea ce devine un
reper important în decizia părinților Mariei de a-i uni destinul cu Sergiu.
Gheorghe Rusu e un fin psiholog, surprinzând stările și emoțiile umane în toată
intensitatea lor, creionând caractere și tablouri sentimentale uimitoare. Dezamăgirea lui Petrică
Zidaru e oglindită strategic, prin caracterizare indirectă, insistându-se pe efectul produs asupra
întregului traseu existențial. Chiar dacă întâlnește o altă femeie, pe Sidonia(medic) și va fi
asemenea unui bandaj pus pe o rană, îndulcindu-i existența prin grija nedisimulată, el o va căuta
în subconștient pe Maria. Destinul îi dă o a doua lovitură de grației, atunci când Sidonia moare în
timpul unui cutremur. Petrică nu poate să iasă din umbra dramei, e zguduit puternic în interior,
dar și în plan social, fiind retrogradat. E o alunecare în gol, e o sfâșiere a spiritului.
De asemenea, Mariei îi sunt analizate în mod atent și minuțios toate senzațiile de
nemulțumire, teamă, dezamăgire, chiar ură prin care trece. Căsnicia cu Sergiu este un eșec, el
înșelând-o permanent, cei doi ajung într-un final la divorț. Maria are o fetiță(Laura), rodul iubirii
dintre ea și Petrică, dinainte de a se căsători. Chiar dacă nu îi adusese la cunoștință acestuia,
Sidonia(medic de familie) știa și înainte de a muri îi destăinuise acest secret lui Petrică.

115
 Se pare că Dumnezeu întâlnește întotdeauna oamenii predestinați să rămână împreună,
astfel că după ani și ani cei doi se vor revedea întâmplător pe stradă. Petrică a avut revelația
sentimentului patern atunci când a zărit-o pe Laura, confirmând astfel povestea nespusă a Mariei,
dar care mărturisește acum adevărul. Pe fundalul acestor succesiuni evenimențiale, autorul cărții
analizează minuțios modul în care sistemul ideologiei comuniste afectează oameni și destine.
Zona abruptă a societății cu reguli absurde reduce posibilitatea ființei umane de a fi liberă și
fericită. Dialogul dintre personaje, evenimentele prin care trec, situațiile de disperare economică
reflectă un peisaj socio-politic românesc aberant, agonizant. Nimic nu mizează pe Adevăr și
Bine, totul e vidat de sens, e o lume a valorilor răsturnate, în care oamenii se pierd într-un
labirint fără ieșire.
Spre finalul romanul, contrapunctic, ni se înfățișează o nouă ordine social – politică
(instalarea capitalismului), spusă pe fundalul poveștii de viață a protagoniștilor, Maria și Petrică
fiind o familie, care se confruntă acum cu greutăți economice și un blocaj al deciziilor.
Fărâmițarea speranțelor în perioada anilor de după '90 atestă faptul că istoria se repetă la un alt
nivel, într-o altă formă, individul fiind parcă supus unui permanent proces de dezumanizare. În
fond, romanul arată modul straniu în care un popor poate fi sclavul iluziilor, factorii extrinseci
devenind catalizatorii destinului colectiv. E o carte care nu maschează atitudinile sociale și
politice, insistându-se pe radiografierea obiectivă a mecanismelor istorice și a modului în care au
marcat destinul unui popor.
Gheorghe Rusu e tranșant, e analitic, e sarcastic și știe să dezvolte un subiect
sensibil(politic-social), dar nu în mod direct, fără ton acuzator sau ofensator, ci pe fundalul unei
povești de viață. Personajele pot fi un arhetip al omului idealist, încrezător, corect, luminos, dar
care poate fi ușor amăgit în planul atitudinii sociale. Romanul Surâs în negura suferinței propune
investigarea sensului istoriei, invită la meditație asupra schimbărilor politice, aduce în atenția
cititorului, momente-cheie ale societății românești. Nu putem bănui autorul de didacticism sau
scepticism, ci îl bănuim mai degrabă a fi un rafinat analist social și un bun cunoscător al
psihologiei umane.
Gheorghe Rusu e un scriitor a cărui carte investighează ascunzișurile atitudinilor politice
și urmărește evoluția spirituală a ființei umane pe fundalul unui context social nefavorabil.
Romanul e interesant atât la nivel tematic, cât și la nivelul construcției stilistice, autorul deținând
tehnica disimulării naratologice, notele sensibile ale subiectului propus răsfrângându-se la nivel
subtextual. E un roman cu impact motivațional, în care cititorii pot găsi puncte de reper în
interpretarea faptelor istorice de dinainte de '90 și după 90'.

116
Esențializarea ideii în cuvânt. Transpunerea emoției în imagini

Veronica Stan se încumetă să scrie poezie de tip japonez și reușește să își atingă
obiectivul. De ce spun că se încumetă? Pentru că a scrie poezie japoneză presupune un
îndelungat proces al exercițiului prozodic, minte sclipitoare și har. Poezia japoneză are o
structura specifică, asemenea regulilor stricte ale matematicii, o formă bine definită; ea trebuie să
imprime lectorului profunde emoții prin imagini artistice complexe și să metamorfozeze
realitatea concretă în trăiri.
Ei bine, Veronica Stan a înțeles foarte bine ce înseamnă acest lucru și scrie o poezie care
imprimă stări puternice prin imagini – cheie sau idei – simbol. Poeta cunoaște îndeaproape
regulile poeziei japoneze, ceea ce atestă lectura atentă în această zonă, perseverența în exercițiul
versificației și har. Da, e nevoie de har, căci acest tip de poezie nu trebuie doar să aibă o formă

117
bine redată de canoane, ci trebuie să transmită și trăiri sau emoții profunde. Concretul, lumea,
realitatea palpabilă trebuie să capete dimensiuni sufletești, imaginile trebuie să redea stări, să
capteze spiritul.
Volumul de versuri intitulat Floare de cireș e structurat în trei părți: haiku, senryu și
gogyohka. Haiku este un gen de poezie tradițional japoneză, cu formă fixă. Un haiku este format
din 17 silabe împărțite în trei versuri, primul și ultimul din cinci silabe, al doilea din șapte, având
o deosebită delicatețe a expresiei. De reținut este că trebuie să conțină cel puțin un cuvânt sau
imagine care să exprime anotimpul în care acesta a fost scris. 
Haiku-urile Veronicăi Stan îndeplinesc algoritmii specifici, ideea poetică având o
fluiditate aparte, prin surprinderea anotimpuri în imagini-flash. Asemenea unor instantanee
fotografice, poemele autoarei se imprimă atât pe retină, cât și în suflet: „satul părăsit-/ printre
pietre și scaieți/ lăcrămioare ˮ.
Universul se comprimă sau se dilată în fluxul memoriei, tablourile vizuale fluidizând
astfel, timpul: „copilăria-/ miros de pâine caldă/ din vatra caseiˮ. Trăirile sunt configurate într-o
frumoasă fotografie înrămată artistic în metafore simbolice: „cireș înflorit-/ sub ploaia de petale/
alt inel pe trunchiˮ. Anotimpurile surprinse formează un fermecător album vizual, a cărui forță
de seducție deschide perspective estetice inovatoare în ceea ce privește viziunea artistică a
autoarei despre lume și viață.
Senryū (în traducere literară salcie pe malul râului) este o formă de poezie scurtă
japoneză, cu o metrică similară cu un haiku, constând tot din 17 silabe. Dar, spre deosebire de
haiku, care abordează cu seriozitate imagini din natură, senryū este adesea o descriere cinică,
străbătută de un umor acid, a slăbiciunilor omenești. Veronica Stan e dibace în mânuirea
cuvintelor, poemele de acest tip, ironizând subtil, elemente ale realității imediate prin imagini-
cheie.
Densitatea trăirii e redată în câteva imagini, ideile fiind esențializate. Practic, asistăm la
un limbaj poetic concentrat, ceea ce implică adesea decodificarea viziunii ermetice. Tocmai în
asta constă arta de a scrie poezie japoneză și Veronica Stan știe fiecare detaliu, cunoaște
îndeaproape modul de constituire al imaginarului poetic de acest fel: „prinsă în spice-/ rochița
rândunicii/ caută ritmul ˮ. Asistăm la condensarea mesajului poetic printr-o subtilitate a
expresiei, metafora insistând pe câmpul vizual, pe imaginea vizuală: „suveran pe val-/ oase pene
mușchi și vânt/ albatros în zborˮ.
Gogyohka este o nouă formă de poezie care a fost dezvoltată în Japonia. Gogyohka se
traduce literalmente ca „poem de cinci liniiˮ sau „cântecˮ. Este cea mai recentă dezvoltare a
marii tradiții japoneze a versurilor scurte. Gogyohka înseamnă pur și simplu un verset care este
118
scris în cinci rânduri, dar fiecare rând reprezintă, în general, o singură expresie. Autoarea
întrebuințează fără nici o abatere aceste reguli, ceea ce înseamnă atenta lectură a acestui tip de
poezie japoneză.
Expresia este echivalentă cu înălțimea sentimentului, transfigurarea concretului în emoție
surprinzând capacitatea creatoarei de a reda în câteva cuvinte, un mesaj poetic complex: „iubesc
libertatea/ macii roșii din câmp/ în buchet mor/ ca pasărea fără cântec/ în colivie de aur ˮ. În asta
constă arta de a crea poezie japoneză, adică a respecta tehnica prozodică fixă și de a reda
conținuturi sufletești înalte. Gogyohka devine pentru creatoare, o formă concentrată e
amplitudinii interioare, e un mod de a capta în câteva linii, densitatea universului interior:
„așteptând barza/ tânăra mamă/ visează în zori/ un fluture alb/ pe umărˮ.
Volumul se remarcă prin profunzimea simbolurilor imaginarului poetic, prin răsfrângerea
lumii exterioare în dimensiunea subconștientului, prin substituirea planurilor: universul
înconjurător și cel interior. Cartea Veronicăi Stan se remarcă în zona literaturii contemporane în
ceea ce privește poezia de tip japonez, prin faptul că mizează pe condensarea spațiului lumesc în
instantanee, flash-uri de imagine, transformându-le în idei și arderi lăuntrice. Simbolistica titlului
volumului, Floarea de cireș trimite la vechile credințe din cultura japoneză. E un simbol care o
interpretare plurivalentă: norocul, afecțiunea dăruită sau puterea. Floarea de cireș e un leit motiv
in arta japoneză, e un mod de a fi al japonezilor, fiindcă acest simbol e regăsibil peste tot, e un
simbol identitar al poporului. Titlul acestei surprinde așadar, într-o imagine cheie, sensul poeziei
și al vieții: înnobilarea prin artă.

Artă și viață, timp și memorie în proza lui Bogdan Stoicescu

Proza lui Bogdan Stoicescu vibrează până în adâncimi, e un text care te incită și te așează în
apropierea stării meditative înalte, a unei reflecții zguduitoare despre sensul vieții. Mesajul e
pătrunzător, naște dileme la fiecare frază, naratorul fiind o instanță narativă care îngăduie
intervenția lectorului în descifrarea simbolicului din substrat.
Personajul Maia Todorovski, fire sensibilă, artist plastic, vede viața în gamă cromatică, dar
nu găsește nuanța potrivită vieții ei. Ritmul turbulent al vieții acesteia se derulează pe stările
sufletești puternice, sensibilitatea sa fiind exprimată în desene și tablouri; are o zguduire
interioară cauzată de nesiguranța sentimentală. Maia nu se știe ocrotită, nu e iubită de cel căruia
îi dăruise întreaga afectivitate. Această îngrădire a iubirii se dezlănțuie la nivel subconștient, în

119
pictură, dar la un moment dat, golul nesfârșit duce la anularea sensului existențial, la renunțare
totală.
Prozatorul are o dinamică narativă interesantă, imaginile vizuale de o frumusețe aparte
conturând secvențe de proză lirică, fără a se îndepărta însă, de acțiune, de ritmul interior al
situației. Descrierile mării, ale plajei sunt descrieri peisagistice prin care sunt încadrate perfect
trăirile personajelor, stările sufletești. Dibăcia stilistică are fondul unei tehnici narative bazate pe
însăilarea treptată a acțiunii în cadrul descrierii, fără a se atenua vreun efect al cadrului narativ.
Personajele celelalte (Florin, George, Irina, Edy – iubitul necredincios) secondează planul
narativ, dar evidențiază personalitatea Maiei. Interesant este că autorul construiește o întreagă
psihologie a acestui personaj feminin, realizează în detaliu, modul de a fi și de a gândi, Maia
fiind radiografiată până în unghiurile cele mai ascunse ale cotloanelor sufletești. Inserarea
elementului de psihologie dezvăluie o capacitate uluitoare a prozatorului de a creiona
personalitățile eroilor. Modul în care o face, atestă o fină cunoaștere a psihologiei umane, un
ochi abil în a observa sufletul omenesc, în cazul de față, feminin.
Gestul final al Maiei (sinuciderea) are sensuri alegorice interesante, conotații simbolice
profunde. Artist prin definiție, eroina recurge la acest gest, nu în mod obligatoriu, din disperare
sau însingurare, ci mai degrabă, în sens sacrificial, estompând granițele temporale și spațiale ale
simțirii, trecând în eternitate, starea de a iubi și a picta, deopotrivă. Maia nu a dorit ca puritatea
dragostei ei să fie anulată de gelozii sau neliniști lumești. A rămas eternizată această poveste prin
tabloul intitulat semnificativ: Sărutul.

George Tei – poetica trăirii sau revelația vieții în cuvânt

Volumul de versuri Rătăcit în sentimente ne dezvăluie un autor complex, a cărui creație

lirică emană vitalitate, o energie ce răzbate prin porii unei ființe ardente, capabilă să surprindă
esența vieții, în sunetele limbii. George Tei este poet ce trăiește prin poezie și pentru poezie; este
un artist ce își închină existența, Frumosului artistic. Cu toate că ne-am obișnuit cu forma clasică
a versurilor sale(sonetul fiind tipul de poezie preferată), ei bine, de data aceasta ne întâlnim cu
versul liber, ce este lăsat să curgă în funcție de mișcările interioare. Libertatea expresiei este în
concordanță cu trăirea, forma devenind așadar, o emanație a sufletului, o ardere exterioară a
tuturor exaltărilor spirituale.
Poemul ce deschide acest volum poate fi receptat drept crezul poetic al autorului, el
devenind chintesența simțirii și gândirii lui George Tei: „... chem literele/ să se înhame / la
120
plugul poeziei // ele / deschid drumuri către cuvinte/ se agaţă de fiecare idee prinsă / în lanţul
dorinţelor mele/ se descompun şi se adună / luând forma viselor / voastre// trag un semnal de
alarmă / când numele / mi se pronunţă altfel // deşi / sunt orbit / de sunetele atâtor silabe/ mai
găsesc drumul / ce se întoarce la mine...”(Rătăcit printre poezii). Drumul vieții este parcurs prin
prisma artei, existența prinde înțelesuri alese prin poezie; George Tei este un fel de
Pygmalion(unul modern, desigur!) ce se îndrăgostește de propriile cuvinte, creațiile prind suflu,
se metamorfozează în episoade reale ce compun scena vieții.
Unele poeme poartă emblema timpului trecător, un timp care lasă urme în sufletul
creatorului, dar care poate fi înțeles ca un reper în traiectoria ascensională a eului. E o
deposedare materială față de realitatea imediată, eul creator redirecționându-se către esențe, spre
actul sublimării, prin intermediul memoriei afectiv-involuntare. Rememorarea secvențelor
trecute devine o modalitate de transcendere spre alt spațiu, e o formă de revitalizare a
subconștientului. Cadrul ușor romantic dau creațiilor, note de rafinament estetic, George Tei
proiectând metafora într-o zonă absconsă, capabilă să emane conținuturi semantice profunde, cu
semnificații plurivalente: „unde să te mai întâlnesc/ dacă tu/ dai teste de fidelitate / când semnele
spun că / nu trebuie / să îţi faci aşternut unde nu eşti primită// la noapte / voi încerca să te
surprind/ visându-mă...”(La noapte…)
Alte poeme ordonează un univers interior pliat pe scepticism sentimental, fiind o
prefigurare aproape tranșantă a ceea ce va urma. Stările, emoțiile, iubirea sunt raportate la timp.
Poetul pare că știe ceea ce va urma și privește cu îngăduință fiecare gest: „nu ai aflat că/ în acest
anotimp/ nu se va întâmpla nimic?...// ştii / numai că / versurile mele nu îţi vor deranja
somnul...”(Poate nu ai visat…) Degajarea, conștientizarea sunt semne al maturității sentimentale,
e un mod de a percepe lumea prin ochii experiențelor vieții, eul liric rămânând adesea lucid la
posibilele dezarmări sentimentale. Salvarea vine din cuvânt, refugiul în lumea poeziei fiind calea
de iluminare. Aici avem de-a face cu întregul proces creator, e motorul care pornește un univers,
o lume. Cuvintele sunt unelte, sunt sisteme de referință, ele devin un centru de sensuri. La
George Tei, fiecare literă e purtătoare de sensuri, creația artistică îndeplinind rol sacru:
instaurează măsură și liniște, stabilește stări de fapt, echilibrează tensiuni interioare.
Iubirea e forma de supraviețuire într-o lume fără valori, e ghidul spiritual într-un univers
vid, iar poezia lui George Tei surprinde măreția dragostei, îi stabilește sensul purificator, îi
asigură supremația în paleta vastă a trăirilor omenești. Fără dragoste, ființa umană însingurată își
pierde calitățile, se înscrie în procesul anulării existențiale. Poetul cântă dragostea ba în note
elegiace, ba în formule nostalgice. Indiferent de registrul ales, autorul are o iscusință aparte, e un
bun cunoscător al tehnicilor artistice, versul său căpătând voluptate, vibrație, sonoritate.
121
 Pulsația vieții se resimte în toate poemele cuprinse în acest volum, versurile sunt însăși
respirația eului creator, ele sunt extensia trăirilor. Nimic din ceea ce e lumesc nu lipsește din
aceste creații, autenticitatea fiind astfel un element – cheie al operei lui George Tei: „merg pe
drumul ce duce / spre încă un eşec / sau / rătăcind drumul / voi ajunge mai repede/ la tine?// va
trece / şi iarna aceasta / dar / drumul meu rămâne / până ce / mâna mea dreaptă îţi va rescrie /
Destinul...”(Mâna mea dreaptă). Arta cuvântului devine forma care asigură putere, energie, fiind
manifestarea divină care salvează spiritul din neant. În viziunea poetului, nimic nu poate doborî
ființa umană dacă deține talentul artistic al scrisului, poetul devenind așadar un protejat al
Divinității.
Procesul creației, al actului artistic propriu-zis se substituie realității concrete, fenomenul
fiind valabil și invers, autorul intuind astfel, sensuri demiurgice fiecărui sunet. Logosul este
premergător faptului, litera instituind un sens absolut, secvențelor vieții. George Tei este un poet
al autenticității, un cavaler rătăcitor care caută esența lumii și o găsește în cuvânt, în literă.
Întreaga paletă sentimentală a volumului de față reprezintă în fond, viața cu tot ceea ce oferă ea,
iar rătăcitorul George Tei își găsește calea, prin vers. Sunetul este drumul ales de el și se pare că
suntem invitați să il urmăm în lumea sa luminoasă, în Ithaca.

Ursulețul de pluș, povestiri pentru copii, de Daniela Tiger

Daniela Tiger, pseudonimul literar al Danielei-Doina Pîrvulescu-Bușcu este o scriitoare

ce și-a manifestat talentul atât în domeniul poeziei, cât și în domeniul prozei. În ceea ce privește
lirica, Daniela Tiger are deja o experiență frumoasă, publicând cinci volume de versuri care au
avut impact asupra cititorilor. Pe tărâmul prozei, autoarea debutează cu volumul de povestiri
intitulat Ursulețul de pluș, o carte destinată copiilor. Acest compartiment al literaturii pentru
copii nu este un segment exploatat de scriitorii români contemporani din variate motive, dar
autoarea are îndrăzneala să scrie povești pentru cei mici, și fără nici un fel de subiectivism, îmi
permit să afirm că dovedește un real talent.
Literatura română pentru copii a suferit după anii '90 de lipsa creațiilor, explicația fiind
de natură extrinsecă, deoarece dispariția marilor edituri care se ocupau de tipărirea cărților pentru
122
copii a dus implicit, la împuținarea creațiilor în acest sector al literaturii. Bineînțeles că această
motivație nu este suficientă, ci poate fi extinsă și la nivel motivațional, fiindcă literatura adresată
copiilor nu poate dispune de un sistem coerent al marketing-ului publicitar ca în cazul prozei sau
poeziei destinate publicului matur.
O societate, un popor are nevoie de literatură pentru copii, fiindcă educația culturală se
face de la vârste fragede, iar literatura pentru copii este reperul care imprimă comportamentului
uman, o dezvoltare imaginativă și afectivă armonioasă. Mai mult de atât, literatura pentru copii
trebuie să corespundă valorilor spirituale ale poporului, astfel că literatura română are nevoie de
acest gen de creații, corelate spiritualității autohtone. Ei bine, referindu-mă la această direcție,
Daniela Tiger scrie o literatură pentru copii de calitate, susținând valorile românești, căci
acțiunea povestirilor sale se petrece într-un spațiu autohton, personajele manifestându-se în
spiritul autenticității rurale, limbajul presărat cu regionalisme fiind ipostazierea perfectă a
gândirii curate, naive, sănătoase.
Cele douăsprezece povestiri care compun minunata carte împletesc autobiograficul cu
fantezia creatoare. În fapt, autobiograficul se subordonează ficțiunii, narațiunea devenind o
modalitate de recuperare a copilăriei, textualismul fiind doar un apanaj al manifestărilor
afectului. Autoarea știe să captiveze lectorul prin tonul dinamic, efervescent al textului,
întâmplările relatate surprinzând prin firescul subiectului abordat.
Povestirile devin o frumoasă incursiune în tărâmul copilăriei, un spațiu care poate fi
perceput ca centru al valorilor, eul creator redefinind traseul copilăriei și refăcând astfel, o lume
încărcată de magie. Toposul din creațiile autoarei e ușor de identificat, chiar dacă nu e numit în
mod concret; limbajul și atitudinea personajelor trădează spiritul oltenesc, ceea ce indică spațiul
sudic, zona Olteniei. Copilăria devine centru sacru, autoarea relatând întâmplări edificatoare în
formarea caracterului adultului de mai târziu. Imaginea bunicilor, a părinților este emblematică,
fiindcă ei devin personaje de referință în opera scriitoarei. Bunicii sunt cei care i-au înfrumusețat
copilăria, ei sunt cei de la care a învățat cum să se bucure de lucrurile simple și să trăiască viața
sub semnul pietății.
Povestea Papelcuței are o tehnică narativă interesantă, povestirea în ramă fiind bine
utilizată de scriitoare. Trecerea de la cadrul real la cel ficțional se face elegant, procedeele
narative marcând suplețea stilistică și mânuirea fină a penelului de către scriitoare. Subiectele
povestirilor sunt specifice vârstei copilăriei, sunt întâmplări din realitatea imediată(jocul cu
ceilalți copii din sat, iubirea pentru micile viețuitoare, în cazul de față, pentru cățelușul Grivei,
furatul de prune, mersul cu bunicii la câmp ), dar ceea ce se remarcă, e modul în care sunt
relatate. Pentru Daniela Tiger, fiecare întâmplare din copilărie are un impact afectiv-emoțional
123
aparte, purtând pecetea unor semnificații absconse. De fapt, toate întâmplările care compun
periplul evenimențial al copilăriei, sunt ipostazieri ale evoluției copilăriei.
Pentru orice copil, cartea de povestiri Ursulețul de pluș va fi o încântare, căci tehnica de
construcție și cea narativă este adaptată nivelului psiho-intelectual și emoțional al copiilor. Iar ca
o operă literară destinată copiilor să fie catalogată valoroasă, trebuie să îndeplinească acest
principiu: cel al adaptării nivelului afectiv și intelectual al copiilor. Pe de altă parte, o altă
caracteristică fundamentală a literaturii pentru copii este principiul educației morale. Evident că
cele douăsprezece povestiri au obiective educaționale, morala desprinzându-se adesea, în
subsidiarul textului. Cartea Danielei Tiger este destinată tuturor copiilor, însumând toate funcțiile
acestui gen de literatură: estetic, etic și motivațional.
Volumul de povestiri este receptat optim și de cititorii avizați, căci filologul observă cu
ușurință naturalețea povestirii, frumusețea stilistică a textului, coerența narațiunii. Cartea este
scrisă de un mânuitor talentat al penelului, căci procedeele narative sunt bine armonizate
conținutului textelor. Incursiunea în lumea copilăriei este o călătorie spre centrul sinelui,
autoarea devenind un fel de zână Morgana, care are puterea de a despărți cețurile și de a poposi
în misterioasa zonă a Avalonului: în cazul de față, copilăria.

Constantin Triță - poetul iubirii

Constantin Triță, poet al dragostei, străbate câmpurile absconse ale fibrelor inimii,
transpunând trăiri febrile, incandescente în versuri de o muzicalitate aparte. Volumul intitulat
Rondeluri, sonete, rugăciuni și erezii emană vibrații sufletești complexe, imaginarul poetic fiind
invadat de străfulgerările dragostei, înțeleasă ca unică formă de comuniune cu universul. Poetul
este deopotrivă meditativ și lucid, visător și sceptic, metamorfozându-se, adaptându-se,
transpunându-se într-un imaginar artistic al evantaiului sentimental. Poemele sunt unduiri celeste
ale unui spirit aflat în căutarea idealului, iubirea devenind instrumentul esențial în dobândirea
cunoașterii absolute. Complexul sentimental al stărilor afective intense a atât de viu colorat, încât
cititorul e absorbit de mirajul vieții, de pasiunea vibrantă, de autenticitatea trăirii.
Scrisă în tipare clasice, poezia sa reflectă preocuparea pentru formele perfecte, pentru
concizie și rafinament muzical, versurile devenind expresia unui spirit ardent, aflat în căutarea
124
adevărului absolut. Creatorul îl găsește în formele artei cuvântului și în dragoste. Constantin
Triță este un profet, un taumaturg, în versurile căruia găsim puteri vindecătoare, iubirea fiind
transpusă ca un vechi ritual, capabil să reorganizeze lumea. Dragostea devine centrul de referință
tematic și imagistic al liricii sale, fiind forța prin care omul renaște, se redefinește, își găsește
echilibrul interior. Volumul de versuri este structurat în patru secvențe, așa cum reiese și din
titlu. Apetența pentru simetrie și echilibru este observabilă chiar din această distribuire a
poeziilor. În prima parte a cărții, rondelurile sunt creațiile care conduc cititorul spre imaginarul
poetic guvernat de iubire. Structura specifică acestui tip de poezie fixă (13 sau 14 versuri
repartizate în trei strofe, în care primul vers este identic cu al șaptelea și al treisprezecelea, iar al
doilea cu al patrulea și ultimul vers) este respectată, ceea ce atestă buna cunoaștere a tehnicii
stilistice a autorului.
Poetul are un rafinament aparte în a stabili conexiuni înalte între emoție și structuri
textuale, trăirea devenind ea însăși punct de referință al imaginarului artistic. Stările diafane,
vibrațiile sufletului, pasiunile incontrolabile sunt trăiri care atestă un spirit ardent, capabil să
surprindă fiecare emanație interioară. Planul afectiv e resortul esențial în restabilirea adevărurilor
lumii, dragostea fiind fundamentul care stă la baza umanității. Rondelurile acestui volum emană
un transfer puternic la nivel afectiv și senzorial, lectorul asistând la un proces al transmutării
stărilor, căci poetul trece așa de firesc de la adulare la regret, de la extaz la nostalgie, de la
izbândă la eșec.
Sonetele ne transpun într-o lume feerică, în care femeia e proiectată în spații siderale,
devenind lait-motiv al creațiilor. Respectând structura specifică acestui tip de creație
lirică( poezie cu formă prozodică fixă, alcătuită din 14 versuri repartizate în două catrene cu rimă
îmbrățișată și două terține cu rimă liberă), Constantin Triță elogiază femeia, o slăvește,
stabilindu-i astfel, rolul pe care-l are în dragoste, ea fiind scânteia vieții. Descrierea iubitei este
rostită în metafore vii, capabile să nască noi universuri, semantica textelor explorând cele mai
ascunse zone al subconștientului. Intensitatea dorințelor, profunzimea arderilor interioare sunt
elemente care definesc un spirit superior, instituindu-se capacitatea de a reda în expresii
metaforice, toate frământările universului interior. Ipostazierea femeii în dimensiunea ei divină,
se realizează prin determinări la nivelul pur spiritual, dar și carnal. Senzualitatea este o notă
constantă în versurile autorului, depășind înțelesul primar, încadrându-se de fapt, în metafizica
trăirii. Senzualismul femeii e o transcendere dinspre planul real în planul celest, iubitul
descoperind euforia trăirii, și instaurând comuniunea cu energia universului.
Rugăciunile din a treia secvență a cărții sunt adresate femeii iubite, sunt rugi ale
dorurilor nespuse, universul liric fiind presărat de pasiuni și nostalgii, de vibrațiile carnalului și
125
înălțimile spiritului. Invocarea divinității nu se face din necesitățile unanim cunoscute, ci e o
altfel de nevoie, cea a dragostei senzoriale. Eul liric nu are impedimente de ordin dogmatic, nu se
sfiește să ceară divinității, împlinirea dragostei, înțeleasă în toata dimensiunea ei. Rugăciunile au
ceva ștrengar, căci eul creator încalcă într-un fel sau altul canoanele creștine, dorind împlinirea
tuturor dorințelor (implicit pe cea carnală), dar tocmai acest lucru îl definește pe Constantin Triță
în contextul liricii de astăzi, fiind un poet al căutărilor îndrăznețe. subtextul sau intertextul
acestor rugăciuni stabilește coordonatele specifice ale poetului, îi trasează identitatea poetică în
spațiul liric contemporan.
Ultima parte a volumului, ereziile fundamentează concepția despre lume și viață a
poetului, creatorul revendicându-și dreptul de a se abate de la norme, canoane, principii. Însuși
termenul „erezie” captează întreaga semantică a textelor, incluzând aici atitudinea poetului față
de ceea ce e banal. Poetul își asuma practic condiția, nu se dezice și se pare că aceste poeme
ascund în definirea lor și o urmă de ironie, care îl detașează de ideea de culpă. Creațiile sunt
defulările unui suflet sincer, care conștientizează importanța dragostei împlinită pe toate
planurile(intelectual, afectiv și carnal).
Acest volum de versuri ne înfățișează dragostea în toată splendoarea sa, înțeleasă ca
formă supremă de manifestare a sensului vieții. Constantin Triță este un poet vizionar, a cărui
forță creatoare derivă din capacitatea stilistică de a surprinde în metafore, esența lumii: iubirea.
Tehnica poetică mizează pe structurile clasice ale versului care compun o frumoasă poveste a
ființei umane în drumul său prin viață, redată prin mijloace artistice de un rafinament uimitor.

Drum prin povestea dragostei – Mircea Trifu

Mircea Trifu este un poet al nemărginirii, un poet care caută arhetipurile mitologice în
drumul său prin viaţă. Poezia sa ne invită să vedem lucrurile ascunse ale existenței, să găsim
semnele sacre ale vieții, semne care sunt peste tot, dar pe care le ignorăm, din neștiință sau din
prea mare grabă. Poetul provine de pe meleagurile sudice ale României, din zona dunăreană,
acolo unde marea se întâlnește cu pământul, iar acest lucru își pune amprenta asupra viziunii
artistice. Geografia spirituală a creatorului este complexă, elegantă, cu accente nostalgice,
poemele sale fiind cântece de dor, cântece sincere ale unui suflet aflat în căutarea fericirii.
Volumul de versuri intitulat sugestiv Sunt versul rătăcit este o frumoasă poveste despre
căutarea dragostei adevărate, o poveste scrisă în note feerice. Poemele constituie adevărate
bijuterii lirice, atât din punct de vedere tematic, cât și din punct de vedere stilistic. Elementele
126
livrești, trimiterile mitologice, simbolurile interesante sunt aspecte care definesc universul poetic
bogat în semnificații și interpretări. Cu toate că autorul și-a petrecut o bună parte din viață în
Italia, deci într-un alt spațiu cultural, el se regăsește în totalitate în aria culturală românească. În
acest sens, argumentez prin faptul că poezia sa este expresia clară a spiritualității românești,
definind astfel, iubirea permantă pentru români și dorul nemărginit al meleagurilor natale.
Poeziile sunt scrise în manieră ușor romantică, păstrând un ton elegiac sau meditativ, ceea
ce conduce spre confesiunea lirică. Autorul emoționează prin sinceritate afectivă, prin
transparența sa interioară, prin maniera în care își face auzită vocea inimii. Căutarea dragostei
adevărate devine scopul esențial al artistului, un scop sacru, prin care descoperă sensurile
ascunse ale lumii: „Vreau să mă-nalț până la steaua mea, în liniști absolute, / Suspină cu lumina
sa plăpândă și-i simt urlând poemul, / E a mea dragă, s-o ascult prin pulberea dornței mute / Și în
genunchi să-mi adâncesc căința, să sting blestemul.”(Unde aș putea?...)
Multe din creațiile acestui volum sunt emblema involuntară a spațiului spiritual dunărean.
Expresiile specifice zonei de sud sunt în directă relaționare cu un conținut ideologic asimilat în
copilăria petrecută pe malul mării: „Am fost la un bătrân în munți, ce lumea-l cheamă cu dispreț
≤destinul≥, / Să-mi dea o rugăciune-n lacrimi, să-mi ard durerea mea și chinul, / A luat din vatră
un cuvânt încă arzând și mi l-a scris pe mână, / Spunând că noaptea să-l strecor în visul meu, în
vers de-i lună plină.”(Ajunge, inimă). În creația poetică a lui Mircea Trifu se strecoară fiorul
basmului, al poveștilor de altă-dată, universul imaginar fiind întreținut de elemente de legend:
„Și ajunsesei o frumoasă zână dulce, pământeană și te iubeam, / Uitai de mine-n fiecare zi sub
raza orbitoare-a soarelui, Dar iarăți noaptea ne zbenguiam în visul tău sau lăcrimam, / Că raza
mea nu prindea viață-n forma muritoare-a corpului.”(Luceafărul infernului).
Referințele mitologice, trimiterile spre tărâmul nesecat al basmelor românești sunt aspecte
care definesc concepția artistică a autorului. Acestea sunt notele care dau originalitate poemelor
și care întrețin acel sentiment de apartenența la spiritualitatea românească. Unele din creații sunt
intitulate „baladă”, o specie a genului epic, în care apar inserate elemente ale genului liric.
Balada a apărut inițial, în literatura medievală, fiind o specie literară cultivată de către trubaduri.
Balada este un cântec al inimii, spus în forme alegorice, prin intermediul unor povești cu tâlc. Ei
bine, Mircea Trifu nu se îndepărtează de această formulă, ci și-o asumă ca atare: „Te-am întâlnit
în noapte, o stea frumoasă, rătăcită, / M-ai prins de mână și-n disperare-ai strâns-o tare, / Cu
vocea-nlăcrimată mi-ai zis: mai, ia și mă sărută, / Mă simt nefericită, tristețea arde și mă doare,
Ajută-mă, arată-mi calea spre a ta inimă tăcută.”(Balada visului).
Ființa iubită este desprinsă din vis, nu este nicidecum redată din realitatea cotidiană, nici
măcar dintr-o realitate trecută, fiind o proiecție a imaginarului. Ea aparține altor lumi, vine din
127
alte sfere, este căutată în spațiul astral, în absolut: „M-am rătăcit în visul tău, fecioară, / M-a
sărutat durerea ta amară, / Și cu tristețea-n lacrima albastră / Mi-ai redeschis în suflet o
fereastră. // Și-n glastra ei, ce de milenii era goală, / Ai rătăcit o lacrimă polară, / Și-ncet,
crescând a devenit un vis / Ce-n glastră, la fereastra mea s-a prins.”(Lacrima albastră). Iubita
devine prototipul fetei din vis, al absolutului, al perfecțiunii, al principiului feminine ancestral.
Ființa iubită are conotații sacre, ea provine dintr-un spațiu pur, celest, al ideilor. Este însăși
aspirația poetului pentru fericire, ipostaziată iconografic, în tablouri incerte, în imagini diluate de
mister.
Mircea Trifu impresionează prin măreția ideologică a poemelor, prin conținutul suav al
mesajului poetic și prin procedeele artistice mânuite cu talent. Fiecare poem al acestui volum
este expresia sinceră a unui suflet aflat în căutarea iubirii, a dragostei sacre. Sentimentul acesta,
unic, incandescent, devine lait-motivul creațiilor lirice și în același timp, cu siguranța, este
motto-ul existențial al creatorului. Versurile acestui volum ne duc într-un univers feeric, cu
valențe mitice sau legendare, ba mai mult, ne conduc spre o lume diafană, unde totul se situează
în acea zonă a magiei. Mircea Trifu este un poet, care ne reprezintă întru totul spiritualitatea
românească, în zona diasporei, fiind stabilit de ani buni, in Italia. Configurația emoțional-
afectivă a românului e redată în mod evident în poemele lui Mircea Trifu.

Memoriile sufletului sau poezia ca spațiu al refugiului…

Turluianu Maria Ateiram, pseudonimul literar al Mariei Turluianu este o scriitoare care
debutează publicistic în spațiul literar poetic, la o venerabilă vârstă. De menționat că a publica
întârziat nu este același lucru cu a publica târziu. De ce spun asta? Fiindcă poezia Mariei
Turluianu este scrisă cu mulți ani în urmă, însă autoarea a înțeles că procesul creației presupune
efort, un îndelung exercițiu de reflexie și exercițiu, până poezia capătă consistență ideatică și
structură arhitecturală bine definită, în raport cu experiența livrescului și stilului. Astfel se
explică de ce autoarea hotărăște să își publice poezia în acest moment, fiindcă e un spirit
preocupat de perfecțiune, tânjind permanent după forme și idei dintre cele mai înalte.

128
 Volumul de versuri Irizările apusului exprimă forța creatoare care i-a dat avânt spiritual,
și de ce nu, este un memorial al vieții reflectată printr-o conștiință artistică. Titlul volumului este
o metaforă care dezvoltă ideea scurgerii inexorabile a timpului, un timp al formării viziunii
poetice, un timp al mărturisirii eu-lui creator; e timpul trăirii prin poezie. Dimensiunea simbolică
a titlului oferă așadar, de la bun început, cheia lecturii acestei cărți, deopotrivă impresionantă și
emoționantă.
Discursul liric confesiv e marcă a autenticității, poezia devenind formă de a trăi, un mod
de reflexie și meditație asupra destinului uman. Subiectivitatea discursului așează conținutul
poetic în formele analizei introspective, poezia declanșând memoria involuntară, autoarea
transformând întreg procesul în creație: „La vârsta singurătății, acum, / Doar jocul slovelor îmi
rămâne/ Și amintirile plânse, ce curg/ Cu intermitențe spre mine…// Locuiesc permanent c-o
pisică - / Spioană versată - mi-ascultă telefonul, / Îmi pândește după usă sosirea, / Îmi
controlează veghea și somnul.ˮ(Colocatarii mei)
Actul creator în cazul de față este un rezultat firesc al transformărilor interioare, fiecare
cotlon sufletesc definindu-se în funcție de modul de raportare față de dimensiunea temporală:
„ În vârtejul vieții, / Unii au răspunsuri la orice întrebare - / Că sunt a toate știutori,/ Că taina
lumii pot s-o posede. / Unei cauze mărețe captivi, / Unii își concentrează imense energii, / Alții
aleargă după multe himere, / Și se irosesc, din păcate, / Fără roadele sperate…”(Meditație).
Interesant cum Maria Turluianu poate să redea tumultul sufletesc în detalii, poeta recurgând
astfel, la un interesant proces al rememorării. Labirintul interior e atât de vast, încât tendința
renunțării e iminenta, dar prin poezie eul creator se salvează, regăsește drumul inițial(chiar
inițiatic, de ce nu!).
Arareori poezia contemporană insistă pe funcția emotivă a limbajului, căci se caută
spectacolul expresiei (lectorul fiind adesea, pus în situația de a decodifica mesajul poetic printr-
un soi de acrobație interpretativă), și totuși, Maria Turluianu mizează pe naturalețea codului
lingvistic. Ei bine, da, încă se poate scrie bine și emoționant într-un limbaj firesc, respectându-se
astfel principiul autenticității literaturii. Poemele din această carte vibrează prin venele autoarei,
ele sunt vii, transmit emoție, energie, te fac să descoperi universul și lumea prin ochii unui suflet
sensibil. De altfel, dacă poezia nu îndeamnă la descoperire, nu emană trăire, la ce bun am mai
citi-o? Poezia există atâta timp cât cititorii îi găsesc sensurile profunde, găsesc un drum spre
frumosul din viață.
Tematica și motivele lirice variate conferă volumului de versuri nebănuite profunzimi. Se
poate observa cu ușurință bogata experiență a lecturii autoarei, din modalitatea abordării ideilor
și din arhitectura stilistică a poemelor. Livrescul apare în construcții și sintagme expresive, dar și
129
în mesaj. Procedeele artistice mânuite atent subliniază capacitatea poetei de a surprinde în
imagini picturale, sentimente umane delicate: „ Soarele își va privi incandescența/ într-a apelor
limpezime;/ el va contamina cu iubire/ sufletele, rămase înghețate/ de viciul acaparării pentru
sine!ˮ(Viziune în roz). Dragostea, timpul, natura, istoria sunt teme regăsibile în registrul
ideologic al poemelor, surprinzând prin reflecția profundă și prin expresia înaltă de redare. Viața
e surprinsă în toate ipostazele, nimic nu-i scapă autoarei, fiecare palier fiind un punct referențial
în amplul proces al existenței. Sunt resimțite nostalgii, doruri pentru vremuri apuse sau oameni
de demult, autenticitatea trăirii atingând cote înalte prin confesiunea lirică.
Maria Turluianu nu e adepta unei anumite ideologii estetice, nu dorește să aparțină
vreunei orientări artistice propriu-zise, literatura o resimte ca pe un spațiu al umanizării, e o
dimensiune a reconfigurării spirituale, al transformărilor interioare, fără să aparțină vreunei
tendințe estico-literare. Poezia sa reflectă grija pentru adâncimile omului, e o proiecție vizionară
a Binelui, a Luminosului din noi. De aici și stilistica versului variată, când vers clasic, când vers
liber, fiindcă ceea ce e important cu adevărat e mesajul poetic, ideea, conținutul. E un mozaic al
stilisticii versului, frumusețea venind tocmai din această capacitate de a scrie cu ușurința, atât în
rime clasice, cât și în vers alb sau liber.
Irizările apusului e o carte în care spiritul își revendică dreptul la fericire, volumul devenind
expresia mărturisirii, a regăsirii prin cuvânt, prin artă. După experiențe acumulate într-o viață de
OM, Maria Turluianu se redescoperă, apusul fiind de fapt, un alt fel de răsărit, văzut din oglindă,
dintr-o perspectivă înțeleaptă, cu implicații filosofic-creștine. Versurile duc la transcenderea în
lumea emoției desăvârșite, revelându-se astfel, forța creației artistice.

Despre dragoste, poezie, devenire…

Ion Țoanță este un poet care are simțul inefabilului, al efuziunii sentimentale, al delirului
unui îndrăgostit, ce nu poate să străbată adâncurile sufletului până nu ascultă atent mișcările
ideilor sale. Acesta este Ion Țoanță, un poet modern, care ambiguizează voit conceptul de
introspecție sentimentală, dându-i sensuri mistice. Volumul de versuri intitulat Templul devenirii
noastre este o carte în care cititorul este invitat să parcurgă o frumoasă lecție despre mirajul
dragostei. Starea de îndrăgostit este o gratuitate sentimentală, oferind libertatea oricăruia dintre
noi să stabilim prioritățile dragostei. Gratuitatea aceasta sentimentală deschide orizonturi vii,
capabile să surprindă esența spiritului.
130
 Viziunea poetică a autorului pare desprinsă din neomodernism, dar accentele ușor nostalgice
ne amintește de tradiționalismul modernist cultivat de Ion Pillat. Însă, nostalgia trece dincolo de
rezonanța clasică, intră în sfera jubilării sentimentale, a efuziunii sufletești. Poeziile lui Ion
Țoanță sunt melodii ale sufletului aflat în căutarea perfecțiunii, înțeleasă ca împlinire a omului în
dragoste: „Îmi şopteai/ ‹‹te iubesc››,/ şi ne cufundam/ în fântâna dragostei,/ era ca ieri,/ ce
frumoşi eram,/ cât de mult/ ne-ntinerea/dragostea asta,/ nebunie/ în aşternuturi/ udate de / trupuri
în aburi…! ”Baladă (la timpul trecut).
Lecturând poemele acestui volum descoperim la un moment dat, un spirit ludic, gata să se
lase pradă ironiei, persiflării, ba chiar sarcasmului. Dar, peste toate acestea se suprapune o notă
comică, un comic care anulează ironia usturătoare, ceea ce permite instaurarea unei stări de
latență sentimentală. În acest sens, îl putem privi pe Ion Țoanță dintr-o perspectivă soresciană.
Da, am spus bine, nu este o eroare! În anumite versuri apare acel cumul de raționamente
tranșante, născute din necesitatea de a depăși banalul, plictisul, stereotipia. Aceste versuri sunt
expresia directă a unui suflet care dorește debarasarea de orice regulă, avem de-a face cu un
spirit ce se sustrage legilor strice și evadează în necunoscut: „Dimineţi amare,/ copiate la
indigo,/aceleaşi tristeţi,/provinciale, ca să zic aşa,/ aceeaşi cafea, amară,/ aceleaşi tăceri,/ aceleaşi
gânduri săgeată/către tine,/absenţa ta cotidiană devenind/ la fel de amar obicei,/ceasuri aruncate
la gunoi,/zile ce se scurg, nenumărate,/cine să le mai ţină contabilitatea?/ Uneori, /mă bate un
gând amar,/c-aş bea o cafea cu “dânsa”,/cea purtătoare de coasă,/ea ştie, formidabil,/ să numere
zilele,/câte or mai fi rămas!?/Cafea există, din belşug,/se anunţă recolte bogate.../ Dar
zile...?”(Amara cafea cotidiană).
Poetul este complex în structura sa vizionară, tematica versurilor este diversificată, iar din
punct de vedere stilistic asistăm la o utilizare cameleonică a procedurilor artistice. Dacă în
anumite poezii avem de-a face cu un limbaj neomodernist, în alte poezii întâlnim un stil
romanțios, diafan, elegant. Procedurile stilistice sunt întrebuințate cu rafinament, ceea ce atestă
tenacitatea artistică a autorului. Templul devenirii noastre este un volum de poezii care invită
cititorii să se ancoreze într-o distinsă călătorie spre lumi legendare, unde eroii sunt îndrăgostiții
care au puterea de a răsturna sensurile existenței.
Senzualitatea se împletește cu misticismul iubirii, trupul fizic se dematerializează și se
transformă în energie pur spirituală, lumea palpabilă se abstractizează. Toate acestea sunt
posibile prin actul sacru al iubirii. Totul devine sublim, iar îndrăgostitul recuperează file de
legendă din povestea personală. Eul liric realizează o incursiune spre centrul sinelui, introspecția
având rol de purificare. Practic, eul liric se reinventează, se redescoperă, ceea ce implică
recuperarea fericirii. Descoperim o predilecție a poetului pentru parafrazarea unor versuri din
131
poeme celebre, atitudine livrescă specifică unui spirit cult. „Chiar dacă plouă,/enervant, ca într-
un/ vers bacovian,/ori soarele străluceşte, univers fellinian,/iubita nu ne părăseşte,/ea aşteaptă
/acolo, în colţul pustiu,/natură ingrată, stăpânită de stoicism,/gândul obsesie/spre cel care tot
întârzie,/când va sosi?/ea aşteaptă,/şi, speranţa e stăpâna ei,/zi dupa zi,/noapte dupa noapte,/viaţă
după viaţă.../of, dulce iubire,/tu meriţi universul acesta/din mâinile mele,/ştii să aştepţi şi să
speri/aşa de frumos!/primeşte sărutul acesta,/rupe-l din pânza de păianjen/şi, stăpâneşte-l,
/răsplata aşteptării tale...!”(Celei care așteaptă…)
Alte creații din acest volum sunt intitulate sugestiv Vis, compunând un corpus de poeme care
prezintă continuitate ideologică. Aceste poezii ne propulsează într-un univers oniric, în care
starea de veghe se prelungește într-un soi de somn mistic. Poezia lui Ion Țoanță ne amintește în
acest punct de poezia dimoviană, unde oniricul ia locul realității. Existența este golită de
sensurile realității imediate și se prelungește într-un vis enigmatic. Decorul cotidian este
descompus în farâme de vise, unde imposibilul devine posibil.
Titlul volumului, Templul devenirii noastre, este constituit dintr-o metaforă care deconspiră
intenția autorului, și anume, posibila metamorfozare a omului prin intermediul iubirii. Crezul
artistic al poetului derivă din intenția acestuia, fiind în legătură directă cu viziunea asupra
existenței. Dacă vreți, acest volum poate fi interpretat ca un mit personal al autorului, unde
legenda vieții personale este transpusă pe un fond artistic șlefuit în dalta gândirii nobile. Citind
poemele acestui volum de versuri, intrăm într-o geografie spirituală diafană, senzuală, mistică.
Acest spațiu spiritual definește concepția despre lume și viață a autorului însuși, versurile fiind
așadar, o incursiune autentică în subteranele sufletului omenesc.

Poezia, formă de supravietuire sufletească într-o lume desacralizată –

Ion Țoanță, Ispitei se dedă poetul

Poetul Ion Țoanță resimte tirania existentială ca pe un act de desfiintare a valorilor

sacre, iar în încercarea disperată de a se salva, găseste solutia ideală: arta, creatia literară.
Volumul Ispitei se dedă poetul aduce prospetime stilistică si vizionară în lirica actuală, autorul
mizând pe atitudinea livrescă, pe imagini artistice inedite si pe un registru lingvistic diversificat.
Temele acestui volum (dragostea, societatea si credinta) reprezintă cele trei coordonate
fundamentale ale destinului fiintei umane, autorul investigând cu seriozitate(si cu simt estetic),
impactul afectiv asupra individului. Tehnica modernistă a versului lui Ion Țoanță relevă buna

132
stăpânire a mijloacelor de expresie si a metricii, poeziile fiind astfel ancorate în doctrina estetică
actuală. Cele trei părti ale volumului (Anotimpuri descompuse, Fals tratat de iubire, Ispitei se
dedă poetul) evocă o geografie spirituală complexă, o fortă creatoare ce învinge cotidianul,
poetul dispunând de un întreg arsenal de procedee artistice.
Eul creator evadează din existenta anodină, se refugiază în lumea reveriei si tratează cu
autoritate severă murdăria societătii, nedreptatea, incompetenta. Eul plonjează uneori în derizoriu
de prea multă durere, însă îsi găseste forta necesară prin intermediul artei. Ion Țoanță este acid,
chiar dur, atunci când atacă problematica socială: „Magistral este/ discursul prezidențial/ privind
starea națiunii,/ doar aşa aflăm/ cât de dulce/ ne e viaţa,/ dovadă/ creşterea numărului/
diabeticilor/ la suta de locuitori!ˮ(Institutia minciunii). În unele creatii starea de revoltă atinge
apogeul, declansând o febrilă parodiere a viciilor societătii contemporane: „În cinematografe/
rulează/ filme ultramoderne,/ tehnic, ultrasofisticate,/ sunet stereo dolby surround,/ imagine 3D
high fidelity,/ acţiune/ cu personaje fără suflet/ şi sentimente,/ care ţipă multifonic/ în faţa unor
spectatori/ sufocaţi/ de aburii coca cola/ şi nutreţul popcorn... ˮ(3D…Cola).
Reactualizare miturilor, a legendelor traduce nevoia cunoasterii specificului românesc,
poetul persiflând societatea modernă care a uitat semnificatiile spiritualitătii arhaice. E o formă
de atac elegantă, Ion Țoanță persiflând atitudinea de nepăsare a omului modern fată de cultură.
Autorul recurge la ironii fine, la mesaje subtextuale sau intertextuale: „Gengis Han/ a pierdut/
bătălia/ cu timpul,/ rămâne să se lupte,/ cotidian,/ prin cărţi/ de istorie,/ amară scurgere/ a
clipelor!ˮ(Cărti de istorie, desuete). În unele creatii lirice, autorul reinterpretează simboluri
legendare, în formule originale, dându-le semnificatiilor arhaice, alte întelesuri: „Ucenicii lui
Manole,/ în pauza de lucru,/ cioplesc în piatră/ inele de logodnă/ pentru fecioarele ascunse/ prin
peisagii provinciale,/ visând/ la îmbrăţişări rogvaiv/ şi meditaţii insomniace/ „cum te cheamă,
iubito?”/ Ana, răspund ele/ ca la o comandă/ cioplită/ în piatră,/ aşteptând chemarea/ spre altă
zidire în timp…ˮ(Ana… for ever).
Iubirea este creionată pe fundalul unui decor, a unor peisaje, a unor anotimpuri.
Sentimentul iubirii devine o formă extinsă în peisajul exterior, este o extensie a sufletului în
natură. Chiar dacă aminteste de tehnica simbolistă, Ion Țoanță se detaseaza net de această
coordonată estetică, poetul insistând mai degrabă, asupra stării de spirit ca oglindire a întregului
univers. Se apropie(într-o anumită formulă) de doctrina expresionistă, dar si aici, se observă
inovatia viziunii. Poetul reuseste să treacă dincolo de aceste similitudini estetice, tehnica
stilistică fiind originală, viziunea artistică ancorându-l în ideologia postmodernă: „Cine sunt eu,/
cine eşti tu?/ două lacrimi de curcubeu/ uscate sub vântul/ măcinat de galaxii,/ unde merg eu,/
unde mergi tu?/ la polul opus/ al durerii,/ căutând fragilitatea/ zilei de April’,/ unde am dispărut
133
eu,/ unde ai dispărut tu?/ în zodia lui Miazănoapte,/ metamorfoză-n puf de/ păpădie /aşteptând un
Mai/ al renaşterii…ˮ(Apus de april).
Natura este o prelungire in extenso a eului creator; peisajul este ca o reflexie în oglindă a
trăirilor interioare. Ion Țoanță e un interpret al iubirii în gamă majoră, melodiile sufletului
alternând între cântece de dor si parodii structurate pe portativul ironiei, al persiflării. Artistul are
câteva reminsicente de durere, datorate sentimentului de plafonare: „Şi te strângeam,/ iubito,/ în
braţe tari muncitoreşti,/ dar tu,/ ingrată fiinţă/ născută-n apriluri austere/ te-ncăpăţânai să nu-mi
exişti,/ prea dese-s fugile tale/ intergalactice,/ dulcea himeră/ îmi asigură hrana/ cotidiană/ până
la absolut,/ dulce-ţi e sânul/ în dimineţi de Răpciune,/ iluzia perfectă/sub aura gândului/ că exişti
pe undeva,/ bonjour tristesse!ˮ(Bonjur tristesse!).
Dimensiunea religioasă a fiintei îl salvează pe poet de la înecul în mizerii cotidiene:
„Lăsaţi pruncii/ să se nască/ frumos!/ de fiecare dată/ Iisus va învia,/ Paști/ după Paşte,/ după
Paşte…ˮ(Pruncii lui Iisus). În alte poeme, autorul exprimă regretul pentru societatea actuală
atee, o societate care a pierdut contactul cu Dumnezeu: „De-atâta bunătate/ L-am răstignit pe
Iisus,/ n-am respectat crucea,/ semn că vom lăsa/ moştenire/ exerciţiul/ unor noi răstigniri…
ˮ(Răstigniri). Constiinta crestină este vie, ceea ce implică legătura directă dintre divinitate si
artist, creatia de inspiratie a lui Ion Țoanță fiind o pledoarie pentru mentinerea sacralitatii, pentru
credinta în Dumnezeu. Autorul militează pentru păstrarea valorilor crestine, pentru o viață trăită
sub îndemnul dogmelor crestinesti.
Volumul Ispitei se dedă poetul reflectă o viziune artistică originală, o tehnică stilistică
elevată, o abilitate poetică incontestabilă. Ion Țoanță scrie o poezie cu trimiteri livresti, o poezie
care se înscrie în seria scrierilor de valoare. Versurile lui Ion Țoanță sunt expresia unui spirit
complex, cultivat, aducând liricii actuale, prospetime vizionară.
Fețele iubirii în opera Corinei Vlădoiu

În proza Corinei Vlădoiu adâncimile ființei umane sunt analizate în forme și variante
multiple. Nimic nu scapă spiritului analitic al autoarei. Dimensiunea narativă capătă proporții
uriașe în planul interpretărilor subtextuale. Firul narativ e dublat de unul al simbolicului, relația
dintre text și mesaj fiind instituită de principiul contextului. Tema epică a iubirii însumează
celelalte motive, devenind veriga esențială a textelor. Povestirile sunt dinamice, vii, atmosfera de
acțiune palpitantă, susținând tonusul alert al textului. E ceva care palpită în personaje, e un
sentiment al stărilor nevrotice, fără a cădea însă în extrem.
Corina Vlădoiu menține bine echilibrul între situația expusă și mesajul povestirii,
distingându-se astfel printr-o simetrie tematică și stilistică. Dacă vorbim de talentul unui narator,
134
ne raportăm desigur, la modul în care ficționalizează subiecte, la felul în care transpune artistic,
momente sau povești de viață, într-un fel original. Ei bine, Corina Vlădoiu are acest har,
povestirile însumând într-un fel sau altul, situații cotidiene, cărora autoarea le dă semnificații
metaforice.
Iubirea apare în povestirea Nora, în formele pasiunii, duse până la obsesie, ba chiar
nebunie. Povestea se pliază societății contemporane: Miruna, femeie de carieră în domeniul
afacerilor se îndrăgostește de Rareș cu care lucrează în aceeași firmă. Romantismul și
sensibilitatea sunt puse în umbră de agitația cotidiană, astfel că cei doi se desfășoară mai
degrabă, în planul material, carnal. Pasiunea devenită obsesie îmbolnăvește frumosul din suflet,
ajungându-se la un final tragic. Miruna se sinucide, iar Rareș constată cu amărăciune ca obsesia
femeii nu dispare nici după moarte, implementându-i în subconștient, starea de vinovăție. E o
iubire care își deformează conturul, căzând în mundan.
Lovers in litlle Paris e o povestire care așează dragostea într-un sentiment al noului, al
jovialului, al destinului. Cora Tomuș se trezește într-o dimineață cu Andrew Kurt,la ușă, în urma
unui plan bine pus la punct de colegii de serviciu. Am putea spune că dragostea i-a bătut la ușă.
Dintr-o glumă (colegii de serviciu) se naște povestea de dragoste. Interesant e cum personajul
feminin întâmpină acest lucru: cu naivitate, cu o stare de curiozitate nedisimulată, cu deschidere.
Aici e punctul de intensitate al mesajului textual: dragostea înseamnă deschidere, bucurie,
capacitatea de a o primi în viață.
Povestirea Mortul are o construcție aparte. De-a râsu’ plânsu’: situația are o interpretare
bipolară: pe de-o parte, femeia de 45 de ani, rămasă invalidă după un accident cu mașina, își
deplânge soarta grea, iar pe de altă parte, privește cu un calm suspicios, înmormântările
oamenilor din sat. Ba mai mult, chiar aștepta convoiul mortuar să îl urmărească, motiv de a ieși
la poartă și de a privi oamenii. Este o șarjă caricaturală, un umor usturător, prin care suntem
atenționați ca moartea oamenilor e un spectacol, o piesă de teatru cu același subiect, dar actori
diferiți. Limbajul bătrânei nu are nimic sarcastic, ci uneori are accente comice, însă e vorba de o
ironie camuflată în râs. Corina Vlădoiu își definește capacitatea de prozatoare aici, prin arta
oralității, construind personaje tipice lumii sătești românești. Expresivitatea populară menține vie
autenticitatea subiectului, bătrâna Maria devenind expresia femeii de la țară care are o
înțelepciune profundă exprimată natural, simplu. Finalul Mariei nu e spectaculos, ci e firesc; într-
o nouă formulare stilistică, identificăm concepția mioritică a morții: dispariția biologică nu e
înfiorătoare, ci e parte firească a ciclicității universale.
Podul e o narațiune emoționantă, are un subiect sensibil, iar personajele sunt atât de fin
conturate, încât lectura textului te ține captiv, fără să îți mai pese ce se întâmplă în jurul tău.
135
Departe de a fi o poveste dragoste siropoasă, e o poveste despre viață. Ada însărcinată cu un
bărbat mai tânăr, Sebastian, trebuie să înfrunte prejudecățile oamenilor. Și da, chiar le înfruntă.
Adevărata tensiune epică intervine când va trebui să aleagă între viața ei și cea a copilului încă
nenăscut (sarcina nu putea fi dusă la bun sfârșit, fiind vorba de complicații medicale). În stare de
inconștiență, fără putere sau capacitate decizională, în locul Adei, trebuie să aleagă Sebastian: el
alege viața Adei. În pragul unei nebunii, al unei căderi sufletești, e tentat de un gestul extrem al
sinuciderii, dar Ada îl salvează: prin mesajul de a rămâne pe mai departe cu ea și de a o ajută să
se recupereze sufletește.
Corina Vlădoiu propune subiecte diverse, teme narative dinamice, vii, cărora le adaugă
înțelesuri alese, oferind prin mesajul transmis, o didactică a iubirii, sau mai degrabă, o prelegere
despre luminosul din noi. Evident că acest discurs etic și moral (desprins din subtextul
povestirilor), e brodat în plan artistic, prin filtrul unei viziuni subiective, originale.

Revalorizarea legendelor și poveștilor în poezia Gabriela Amzulescu – Zidaru

Cartea Gabrielei Amzulescu-Zidaru intitulată Urmând ai vieții pași propune o savuroasă

incursiune în lumea fantasticului și periplului sentimental. Autoarea deține mânuirea armonioasă
a penelului, recurgând la versificația de tip clasic, ceea ce atestă spiritul frumos instruit,
fundamentat pe o structură livrescă riguroasă, calitativă. Acest volum de legende versificate și
poeme sentimentale este rezultatul unui exercițiu îndelungat în domeniul versificației, al
studiului perseverent al mitologiilor și legendelor universale și autohtone.
Creația intitulată Rinul și legendele sale este expresia cea mai elegantă a unui spirit
instruit, a unui temperament frumos clădit pe fundamentul unui proces îndelungat de studiu, căci
a cunoaște mitologia popoarelor germanice înseamnă a fi în posesia unui bagaj cultural bogat.
136
Autoarea dovedește un simț artistic deosebit, prelucrând mitologiile Rinului în structuri
versificate rafinate. Poveștile, legendele Rinului sunt redate în formule echilibrate, bine
închegate, poemul epic captivând ochiul minții cititorului prin țesătura firească a cuvintelor, prin
suplețea exprimării, prin rafinament stilistic. Nimic nu e forțat, nimic nu contravine logicii
sintetice, creația urmărind înlănțuirea frumoasă a legendelor acestui spațiu cu valențe sacre.
Poemul Legenda mării Egee surprinde prin povestea captivantă, redată în tonuri ritmate,
densitatea epicului fuzionând armonios cu descrierile lirice. Autoarea este posesoarea unei
frumoase culturi, asezonate desigur, unei viziuni artistice pe măsură, asigurând menținerea unei
tensiuni textuale, lectorul fiind prins în măreția poveștii prin procedeele artistice întrebuințate cu
eleganță.
Spiritualitatea autohtonă este cel mai bine surprinsă în mituri și legende. Ei bine, Gabriela
Amzulescu-Zidaru este o iubitoare a valorilor tradiționale românești, lucru verificabil prin
lectura frumoasei legende a Oltului și Mureșului. Zestrea spirituală a unui popor e modul prin
care se identifică in spațiul universalității, iar revalorizarea miturilor și legendelor românești este
un act nobil de identificare în contextual mondial. Legenda Oltului și Mureșului este desigur una
din valorile autohtone fundamentale, iar autoarea mizează pe principiul revalorizării, înțeles ca
necesitate primordială a unui popor aflat în plină eră a globalizării.
Poemul Călușarii este emblematic, în ceea ce privește sentimentul patriotic al autoarei.
Reînvierea unui joc ancestral, redescoprerirea datinilor cu rol sacru sunt elemente ce țin de o
iubire nemărginită față de folclorul autohton. Poemul este construit în jurul semnificațiilor
acestui obicei străvechi, subliniindu-se caracterul magic al jocului călușarilor. Pulsul versurilor,
dinamica imaginilor artistice potențează valoarea creației. Stilistica textului mizează pe
intersectarea epicului cu liricul, pe o suprapunere ingenioasă, ceea ce face ca lectorul să plonjeze
direct în „mijlocul” energiei sacre a jocului călușarilor.
Contemplarea arhitecturilor conduce spre crearea unor poeme închinate edificiilor célèbre
din Milano, descrierile minuțioase, realizate prin procedee artistice diversificate, asigurând
măreția acestei arte și totodată, dezvăluind admirația autoarei pentru astfel de edificii.
Grandoarea domului din Milano e cântată în note înalte, sentimentul pietății corelându-se cu cel
al mirajului. Edificiile din Milano au pentru autoare, gustul eternizării Frumosului artistic, al
ascensiunii spiritului către Lumina divină.
Rondelurile au ca supratemă, iubirea, înțeleasă ca principiu purificator, ca element ce
redimensionează ființa, ce revigorează lumea. Gabriela Amzulescu-Zidaru cunoaște îndeaproape
tehnica acestei poezii cu formă fixă, traspunând emoția în structuri concise, forma și fondul
poeziilor fiind în perfectă concordanță.
137
 Poeziile se remarcă prin autenticitatea trăirii, prin stările afective nedisimulate, prin
luminozitatea viziunii artistice. Dragostea este supapa de supraviețuire într-o lume golită de
sensuri, desacralizată. Structurile textelor propun simplitatea ca formă a expresiei, ceea ce
susține predilecția autoarei pentru lucrurile fine, firești. Chiar dacă dragostea este clădită în
tonuri de reverie, cu încărcătura unor regrete și nostalgii, totuși, povestea de dragoste
rememorată rămâne vie prin intermediul creației artistice, prin Cuvânt. Memoria afectiv-
involuntară joacă un rol important, declanșând un îndelung proces al amintirilor, subconștientul
defulând prin poezie. Autobiografia sentimentală devine un soi de recurs la viață, câștigând
procesul intentat trecerii inexorabile a timpului, căci rememorarea poveștii de iubire asigură
eternizarea prin intermediul rescrierii ei.
Volumul de față reunește fantasticul mitologic al legendelor cu autobiografia
sentimentală, universul artistic fiind astfel canalizat pe o funcție dublă: pe de o parte,
revalorizarea mitologiilor, înțeleasă ca act necesar într-o lume vidată de sens, iar pe de altă parte,
revigorarea sensului iubirii, sens care poate să reorganizeze Universul. Gabriela Amzulescu-
Zidaru este în același timp dinamică și sensibilă, romantică și sprintenă, nostalgică, dar și
optimistă, este o creatoare complexă, care construiește un spațiu imaginar vast.

Cuprins:

Argument

1. Antologia Monede și Monade

2. Andrada Badea
3. Eugen Barz
4. Cristina Bălășoiu
5. Liliana Ghiță Boian
6. Doina Bonescu
7. Alin Bourașu
8. Alla Cebotari

138
9. Nicu Cismaru
10. Angi Melania Cristea
11. Dumitru Crudu
12. Ovidiu Cristian Dinică
13. Toni (Nicolaie) Dincă
14. Sofia Dobrescu
15. Gelu Cristian Duimovici
16. Angela Dumbravă
17. Luiza Rădulescu – Ene
18. Marian Filip
19. Ilie Fîrtat
20. Ioana Heidel
21. Corina Herghelegiu
22. Nicuță Ioan lungu
23. Constantin Maria
24. Maria Macovei Briedis
25. Tatian Miuță
26. Dan Mitrache
27. Horia Muntenus
28. Ion Nălbitoru
29. Elena Agiu – Neacșu
30. Nicolae Nistor
31. Rodica Oniga
32. Ion Pârăianu
33. Aura Popa
34. Mia Popa
35. Andrei Dinu Petre
36. Puiu Răducan
37. Gheorghe Rusu
38. Veronica Stan
39. Bogdan Stoicescu
40. George Tei
41. Daniela Tiger
42. Constantin Triță
139
43. Mircea Trifu
44. Maria Turluianu
45. Ion Țonță
46. Corina Vlădoiu
47. Gabriela Amzulescu – Zidaru

140