Enigma Otiliei

Scriitorul, criticul şi istoricul literar George Călinescu îşi ilustrează concepţiile estetice privitoare la
romanul modern în „Enigma Otiliei”, respingând proustianismul promovat de Camil Petrescu şi
optând pentru romanul realist, obiectiv, balzacian, dar în care sunt prezente tehnici moderne,
întrucât acesta susţinea că „tipul firesc de roman românesc este deocamdată cel obiectiv”.

Factura balzaciană a romanului este dată de tehnica de construire a personajului preluată de

Călinescu de la romancierul francez şi de temele abordate (moştenirea şi paternitatea). Astfel,
descrierea mediului în care trăieşte personajul înainte de introducerea propriu-zisă în scenă a
acestuia anticipează şi îi reflectă caracterul, romanul debutând cu descrierea detaliată a străzii Antim
şi apoi a casei lui Costache Giurgiuveanu; starea de dărăpănare în care se afla locuinţa şi lipsa de gust
a decoraţiunilor indicând statutul social şi trăsăturile locuitorilor. Construcţia personajelor
marchează orientarea autorului spre o umanitate canonică şi o psihologie caracterologică,
exemplificându-se astfel universalul existent în evenimente, opţiunea pentru personajele tipologice
fiind explicată de opinia criticului conform căreia acesta era “un mod de a crea durabil şi esenţial”,
spre deosebire de romanul subiectiv căruia îi lipseşte puterea de a surprinde idei umane generale din
lipsa acestei încadrări tipologice căruia să i se înscrie o linie epică relevantă.

Romanul este balzacian şi prin tema moştenirii: competiţia pentru înavuţire prin intrarea în posesia
uni moşteniri cu scopul dobândirii unui statut social, la care se adaugă şi tema paternităţii, reflectată
de titlul iniţial al operei („Părinţii Otiliei”) întrucât fiecare dintre personaje determină într-o măsură
destinul Otiliei, asemenea unor părinţi, exprimând ideea conform căreia copilul moşteneşte numele,
poziţia socială şi starea materială a părinţilor, trasându-i-se astfel în linii mari destinul. Destinul
multor personaje din roman este schimbat atunci când le dispare tatăl, cum ar fi Felix care este
obligat să vină în capitală pentru a-şi continua studiile deoarece tutorele lui devenise Costache; Otilia
părăseşte casa după moartea tatălui vitreg Costache, iar Pascalopol îi întrerupsese studiile în
străinătate după moartea tatălui, revenind în ţară pentru a avea grijă de mama sa şi de moşie. De
asemenea, statutul de orfan al lui Felix si al Otiliei evidenţiază lipsa de prestabilire a destinului lor,
ele fiind şi personaje neîncadrate tipologic, Felix atingând maturitatea prin propriile experienţe, iar
Otilia rămânând mereu un caracter enigmatic. Ovid S. Crohmălniceanu afirmă că aproape toate
personajele pot apărea în postura de părinţi ai Otiliei: tatăl vitreg Costache care “exercită lamentabil”
acest rol, nesemnând actele pentru adopţie, deşi o iubea; Pascalopol, a cărui iubire faţă de ea avea
un caracter incert, fie viril, fie patern şi chiar Aglae şi Stănică care erau interesaţi de soarta Otiliei,
fiindcă ei urmăreau moştenirea averii bătrânului în care fata juca un rol-cheie.

Un prim element de modernitate îl reprezintă faptul că acţiunea se desfăşoară în mediul citadin,

romanul constituind o frescă a burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, prezentând
aspectele societăţii sub determinare social-economică, reuşita pe plan social a arivistului Stănică
Raţiu după ce a furat banii bătrânului ilustrând ideea ascensiunii sociale prin mijloace imorale.

Romanul este alcătuit din mai multe planuri narative care urmăresc destinele personajelor: cel al
Otiliei, al formării lui Felix, care înainte de a-şi face o carieră trăieşte experienţa iubirii şi a relaţiilor de
familie, al membrilor „clanului” Tulea, al lui Stănică etc.

Un plan urmăreşte lupta dusă de clanul Tulea (Aglae, o femeie rea, fiind sora lui moş Costache, cu
soţul Simion, bolnav mintal şi cei trei copii: Aurica- tipul fetei bătrâne - , Titi- retardat - şi Olimpia,
căsătorită cu avocatul Stănică Raţiu, un om fătă scrupule, veşnic căutând să pună mâna pe averea lui
moş Costache) pentru obţinerea averii bătrânului şi înlăturarea Otiliei Mărculescu. Al doilea plan
prezintă destinul tânărului Felix Sima, absolvent de liceu la Iaşi şi rămas orfan vine în Bucureşti să

1
trăiască la tutorele său legal, moş Costache şi să studieze medicina, îndrăgostindu-se de Otilia.
Autorul acordă interes şi planurilor secundare pentru susţinerea imaginii ample a societăţii citadine,
pentru prezentarea acesteia într-un mod cât mai realist.

Efectele în plan moral a obsesiei banului sunt evidenţiate de competiţia pentru moştenirea lui moş
Costache, tipul avarului. Acesta, nutrind iluzia longevităţii şi temându-se de Aglae, deşi acestea nu
erau decât o mască pentru avariţie, nu pune în practică niciun proiect pentru a-i asigura viitorul
Otiliei. În ciuda afecţiunii sincere pe care i-o poartă, Costache amână semnarea actelor, din frica de a
cheltui. Un alt “pretendent” la moştenire este Stănică, încercând toate metodele pentru a parveni,
pretutindeni prezent şi la curent cu toate amănuntele. Personajul susţine intriga romanului, el fiind
cel care va „rezolva” conflictul averii în deznodământ furând banii de sub salteaua pe care stătea
moş Costache bolnav, provocându-i acestuia moartea, după care o părăseşte pe Olimpia, destrămând
familia Tulea.

Alături de avariţie, lăcomie şi parvenitism, aspecte sociale supuse observaţiei şi criticii romanului
realist, sunt înfăţişate şi alte aspecte ale familiei burgheze: relaţia dintre părinţi şi copil, dintre soţi,
căsătoria. Copiii familiei Tulea sunt neglijaţi, Aglae având ca singur interes obţinerea averii, iar soţul
Simion fiind atins de senilitate; astfel Aurica nereuşind să-şi aranjeze o situaţie, iar Titi, moştenind
defectul tatălui său (se reliefează încă o data ideea de paternitate) îşi ratează căsătoria. Banul
perverteşte relaţia dintre soţi, idee demonstrată de faptul că Stănică se însoară cu Olimpia doar
pentru a-şi face o situaţie materială. În cuplul Aglae – Simion cel din urmă este total neglijat, în final
fiind abandonat într-un ospiciu.

Conflictul erotic priveşte rivalitatea adolescentului Felix şi a maturului Pascalopol pentru mâna
Otiliei. Felix este gelos pe Pascalopol, întrucât acesta era un om realizat, elegant şi rafinat care îşi
permitea sa satisfacă diversele capricii ale fetei şi să-i întreţină cochetăriile. Otilia îşi manifestă
afecţiunea faţă de Felix, dar este mai matură şi după moartea bătrânului decide să îi lase tânărului
libertatea de a-şi împlini visul realizării unei cariere, căsătorindu-se cu Pascalopol, care îi putea oferi
protecţie. În epilog aflăm că Pascalopol i-a redat libertatea de a-şi trăi tinereţea şi că aceasta s-a
recsătorit cu un conte, pierzandu-şi din magia tinereţii. Felix se va căsători după ce îşi va face o
carieră, dobândind notorietate în mediul academic şi ştiinţific. Cei doi bărbaţi se vor întâlni peste
mulţi ani, când fiecare va spune ce a însemnat Otilia pentru ei: în cazul lui Felix ea rămâne o imagine
a eternului feminin, iar Pascolopol recunoaşte că ca este o enigmă. Caracterul misterios al Otiliei
este realizat prin tehnica modernă a pluriperspectivismului, fiecare personaj având o imagine diferită
a ei (ea era „fe-fetiţa” lui moş Costache, Aglae o vedea ca pe „o dezmăţată, o stricată”, pentru Aurica
era o rivală, pentru Felix era prima iubire, în Pascalopol trezind instinctul de a o proteja, în vreme ce
Stănică o vedea ca pe o femeie interesantă) şi a comportamentismului, prin care se realizează
caracterizarea indirectă.

Un alt aspect modern îl constituie interesul pentru procesele psihice deviante, motivate prin
ereditate şi mediu: alienarea şi senilitatea. Moştenirea pe cale ereditară a handicapului mintal al lui
Titi şi transfigurarea obsesiei Aglaiei pentru avere în cea pentru căsătoriei a Auricăi exprimă
influenţele părinţilor asupra succesorilor, îmbogăţind implicaţiile temei paternităţii alături de
condiţia orfanului.

Naraţiunea este făcută la persoana a III-a, naratorul fiind obiectiv, relatând faptele în mod detaşat,
perspectiva fiind „dindărăt”. Însă impersonalitatea naratorului este încălcată de comentariile de
specialitate, ale unui estet, precum detaliile arhitecturale amintite în descrierea străzii şi a casei lui
Costache, fapt ce îl face pe Nicolae Manolescu să afirme că „Balzac are vocaţia de a crea viaţa,
Călinescu o are pe cea de a o comenta”. Dialogul conferă veridicitate şi concentrare epică, realismul
operei fiind dublat şi de observaţii şi notarea detaliului semnificativ care devine mijloc de

2
caracterizare indirectă a personajelor (de exemplu scena în care Felix intră în camera Otiliei şi vede
obiectele sale aşezate dezordonat: partiturile indicând înclinarea ei artistică, sticluţele de parfum
denotând cochetăria tinerei).

Afirmaţia lui G. Călinescu conform căreia romanul este o scriere tipic realistă în care se înfăţişează
prin intermediul unor personaje angrenate într-o acţiune o anumită idee, concentrează programul
său estetic referitor la romanul modern pe care reuşeşte să îl aplice în opera sa, „Enigma Otiliei”.
Romanul este unul modern, în ciuda tehnicilor realiste preluate de la Balzac şi a creării unor
personaje clasice, atingându-şi scopul de a zugrăvi ideea destinului marcat de paternitate prin
relaţiile dintre personaje şi situaţiilor cu care se confruntă acestea, ideile cu caracter universal
neputând fi surprinse în mod esenţial decât dându-se iluzia veridicităţii asigurată de scrierea de tip
realist.

Publicat în 1938, romanul „Enigma Otiliei” apare spre sfârşitul perioadei interbelice, o perioadă de
puternică afirmare a speciei, fiind al doilea dintre cele patru romane scrise de George Călinescu.
Scriitorul optează pentru romanul obiectiv şi metoda balzaciană, dar depăşeşte programul estetic,
realizând un roman modern, ce îmbină elemente ale realismului, clasicismului şi romantismului.

Incipitul realist al romanului fixează elementele temporale („Într-o seară de la începutul lui iulie
1909”) şi spaţiale (în capitală). G. Călinescu urmăreşte detalii pe care numai un narator specialist le-
ar putea observa, de exemplu în descrierea străzii Antim, a arhitecturii casei, a interiorului. Scena
jocului de cărţi, realizată tot în manieră realistă, are scopul de a prezenta eroii principali, oferind atât
date despre fiecare în parte (naratorul le realizează concise, dar sugestive portrete) cât şi despre
tipul relaţiilor pe care fiecare le dezvoltă faţă de ceilalţi. Din punct de vedere al raportului incipit-
final, scrierea este un romanul circular, replica lui Giurgiuveanu „Aici nu stă nimeni!” evidenţiind
această caracteristică. Mutaţiile care se produc între incipitul şi finalul romanului sunt majore: iniţial
cuvintele lui moş Costache reprezintă o modalitate a bătrânului avar de a se apăra în faţa intruşilor,
aşezate la finalul romanului ele reflectă realitatea.

Eroii romanului respectă trăsături tipice de caracter pentru personaje lucrate în manieră clasică:
avarul, parvenitul, gelosul, prin care autorul creează spectaculosul. Acesta conduce la construcţia
unor tipologii: moş Costache este avarul, Aglae este „baba absolută, fără cusur în rău”, Aurica este
fata bătrână, Simion este dementul, Titi este retardatul, Stănică Raţiu este parvenitul, Pascalopol
este aristocratul, iar Otilia şi Felix sunt victimele, „termenii angelici de comparaţie”, după cum îi
numeşte chiar autorul.

Felix crescuse la internat, fiind orfan de mamă, şi este nevoit să vină în casa lui Costache
Giurgiuveanu, tutorele său legal, pentru a-şi continua studiile de medicină. Pe fiica vitregă a lui moş
Costache, Otilia Mărculescu, Felix şi-o amintea vag, din vremea copilăriei. Aceasta îl surprinde plăcut,
la prima ei apariţie iar prin ochii tânărului este realizat primul portretul fizic al acesteia: „Felix privi
spre capătul scării ca spre un cer deschis şi văzu în apropierea lui Hermes cel vopsit cafeniu, un cap
prelung şi tânăr de fată, încărcat cu bucle, căzând până pe umeri”. Portretul ei apare conturat în
opoziţie cu cel al Auricăi, „Însă în trupul subţiratic, cu oase delicate ca de ogar, de un stil perfect, fără
acea slăbiciune suptă şi pătată a Aureliei, era o mare libertate de mişcări, o stăpânire desăvârşită de
femeie”.

Otilia reprezintă nenumăratele feţe ale ideii de feminitate, fiind, de asemenea, şi cel mai modern
personaj al romanului, atât prin tehnica de realizare (pluriperspectivism), cât şi prin problematica sa
existenţială. Spirit artistic, studentă la Conservator, Otilia se va apropia de Felix încă din momentul
sosirii acestuia în casă. Pentru că nu îi pregătise nicio camera, Otilia îl duce pe Felix în camera sa,
spaţiul său intim, prilej pentru el să descopere personalitatea fascinantă şi imprevizibilă a fetei.

3
Dezordinea caracterizează temperamentul nehotărât şi schimbător al fetei. Acesta observă haine,
cărţi, parfumuri, partituri aruncate la întâmplare. Maniera balzaciană – reliefarea caracterului unui
personaj prin descrierea mediului în care trăieşte – fiind elocventă în acestă scenă.

Amândoi se dezvoltă de-a lungul romanului, însă afecţiunea stabilită încă de la început se păstrează.
Fiind prima lui dragoste, Felix o transformă pe Otilia într-un ideal feminin. Comportamentul derutant
al fetei, dar mai ales gesturile foarte familiare şi tandre ale acesteia, îl descumpănesc însa. Otilia
însăşi recunoaşte cu sinceritate faţa de Felix că este o fiinţă dificilă şi se autocaracterizează astfel:
„Ce tânăr de vârsta mea îţi închipui că m-ar iubi pe mine aşa cum sunt? Sunt foarte capricioasă, vreau
să fiu liberă! [...] Eu am un temperament nefericit, mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată.”

Existenţa lor şi preocupările de ordin intelectual aproape că nici nu se intersectează cu cele ale
membrilor familiei.

Felix este în permanenţă gelos pe Pascalopol, pe care îl acuză de sentimente nu tocmai paterne faţa
de cea pe care el o iubeşte. În momentul în care Pascalopol vine s-o ia pe Otilia la teatru, Felix este
deranjat nu de veselia fetei, ci de „satisfacţia reţinută” a bărbatului, „care nu se clasa deloc printre
sentimentele paterne”. Ciudată i se pare şi înclinaţia Otiliei, „o prietenă de vârsta lui”, pentru un
bărbat atât de matur. Permanent această relaţie dintre Otilia şi Pascalopol îl va contraria pe tânăr.

Sentimentele care se înfiripă de la început între ei pornesc de la o apropiere firească între doi tineri,
dar şi de la o grijă reciprocă între doi orfani, ce simt nevoia să se apere unul pe celălalt. Otilia devine
o obsesie pe care, în funcţie de nevoile sale, Felix o dărâmă şi o reconstruieşte, fără a fi capabil de
generozităţi sentimentale prea mari. Otilia concepe iubirea în felul aventuros al artistului, dăruire şi
libertate absolută, pe când Felix este dispus să aştepte oricât până să se însoare cu ea. Diferenţa
dintre ei şi posibilitatea de a reprezenta o piedică în calea realizării profesionale a lui Felix o fac pe
Otilia să îl părăsească şi să aleagă o căsnicie cu Pascalopol.

Eşecul în dragoste îl maturizează, dându-i putere să nu renunţe la carieră. Felix înţelege că, într-o
astfel de societate, dragostea nu mai este un sentiment pur, iar căsnicia devine o afacere, nu o
împlinire a iubirii. Chiar el „se căsători într-un chip care se cheamă strălucit şi intră, prin soţie, într-un
cerc de persoane influente".

Consider că în relaţia Felix-Otilia, femeia este cea care dovedeşte că are puterea de a decide pentru
amândoi şi forţa de a face un sacrificiu din iubire, oferindu-i lui posibilitatea de a se împlini
profesional. Nici ei nu i s-ar fi potrivit viaţa modestă pe care ar fi fost obligată să o ducă alături de
studentul Felix. Moartea lui moş Costache şi pierderea moştenirii impune acest deznodământ.

Otilia reprezintă pentru Felix o imagine a idealului feminin, iar pentru Pascalopol o enigmă. Misterul
personajului pare a se ascunde în replica de neînţeles de la începutul romanului: „Noi nu trăim decât
patru-cinci ani”.

În perioada interbelică, în literatura română se desfăşoară o intensă polemică referitoare la roman.

Eugen Lovinescu teoretizează modernismul ca doctrină literară, susţinând manifestarea lui. G.
Călinescu se opune ideilor lovinesciene privind necesitatea modernizării şi sincronizării romanului
românesc. De asemenea, el combate şi teoriile lui Camil Petrescu, mai ales principiul autenticităţii şi
influenţele proustiene, militând pentru romanul realist-obiectiv, după modelul lui Tolstoi şi al lui
Balzac: „Tipul firesc de roman este deocamdată cel obiectiv”.

4
După apariţia, în 1933, a romanului „Cartea nunţii”, considerat de autor „un exerciţiu narativ minor”,
G. Călinescu publică în 1938 „Enigma Otiliei”, roman de sinteză estetică, în care realismului obiectiv
de factură balzaciană i se asociază elemente clasice, romantice şi moderne.

Viziunea despre lume în romanul „Enigma Otiliei” stă sub semnul concepţiei despre roman a lui G.
Călinescu. Acesta afirmă: „Ceea ce conferă originalitatea unui roman nu este metoda, ci realismul
fundamental”.

Realismul, curent literar dezvoltat în secolul al XIX-lea, impune o nouă orientare estetică, definită prin
reprezentarea veridică a realităţii, prin absenţa idealizării personajelor şi a circumstanţelor în care
acţionează acestea. Omul este prezentat ca un produs al mediului social-istoric în care trăieşte şi cu
care este în interdependenţă. Materialul epic foarte bogat nu exclude analiza psihologică, făcută însă,
de cele mai multe ori, din perspectiva unui narator obiectiv şi omniscient. Sursa de inspiraţie a
romanului realist este lumea de zi cu zi, lumea contingentă, pe care scriitorul încearcă să o recreeze
respectând principiul verosimilităţii.

Tema principală a romanului este cea socială: viaţa burgheziei bucureştene din primele decenii ale
secolului al XX-lea; G. Călinescu îşi definea romanul ca “monografia unei familii bucureştene”. Alte
teme sunt moştenirea, paternitatea, parvenirea (toate trei, teme balzaciene), iubirea.

Titlul iniţial al romanului era “Părinţii Otiliei”, ilustrând ideea balzaciană a paternităţii şi punând în
evidenţă caracterul de orfană al fetei şi tendinţa celorlalte personaje de a apărea ca protectori ai ei.
Titlul a fost schimbat la dorinţa editorului şi a fost explicat apoi de G. Călinescu: “Această criză a
tinereţii lui Felix, pus pentru întâia oară faţă în faţă cu cu absurditatea sufletului unei fete, aceasta
este enigma.” Ultima semnificaţie - cea generală - este luminată de reflecţia a lui Felix din finalul
romanului: „Nu numai Otilia era o enigmă, ci şi destinul însuşi". Schimbarea titlului deplasează
accentul de la un aspect realist, tradiţional, la tehnica modernă, a reflectării poliedrice, prin care este
realizat personajul eponim.

Romanul cuprinde 20 de capitole (fără titlu), organizate pe două planuri narative. Planul epic principal
urmăreşte istoria unei moşteniri (planul social), iar al doilea cuprinde povestea de dragoste între Felix
şi Otilia şi evoluţia lui Felix (planul erotic).

După modelul realist-balzacian, romanul începe prin fixarea coordonatelor temporale şi spaţiale ale
acţiunii (incipit descriptiv).

Timpul acţiunii este perioada de dinaintea Primului Război Mondial, în 1909, adică la sfârşitul unei
epoci: „Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele 10...”. Epilogul romanului
duce acţiunea până după război: „Războiul dădu lui Felix, peste câţiva ani, prilejul de a se afirma încă
de tânăr.”

Cea mai mare parte a acţiunii are drept spaţiu casa lui moş Costache aflată în strada Antim, din
Bucureşti; alte episoade au loc în casa Aglaei, în casa lui Pascalopol din Calea Victoriei, la moşia
acestuia, în Bărăgan etc. Descrierea străzii Antim şi a casei lui Giurgiuveanu, în stil balzacian, este un
bun prilej pentru scriitor de a critica amestecul de stiluri arhitectonice ale caselor, aspectul "bizar" al
străzii bucureştene, o adevărată „caricatură în moloz a unei străzi italice".

Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea străzii şi a casei lui moş Costache, din
perspectiva lui Felix, în momente diferite şi cu replica bătrânului: „Aici nu stă nimeni”.

Perspectiva narativă este cea a naratorului obiectiv, omniscient, relatând la persoana a III-a.
Viziunea/ focalizarea este deseori internă fixă, centrată pe Felix, lumea prezentată fiind văzută prin
ochii tânărului.

5
Modalităţile de realizare a frescei sociale, tipologia clasicistă şi arta portretului sunt trei dintre
trăsăturile ce fac posibilă comparaţia dintre romanul lui G.Călinescu şi romanele lui Balzac

Autorul particularizează personajele prin câte o trăsătură de caracter dominantă, făcându-le să devină
tipuri: Costache Giurgiuveanu – avarul, Aglae Tulea – femeia malefică, „baba absolută”, „fără cusur în
rău”, Simion Tulea – alienatul, Titi Tulea – retardatul, Aurica Tulea – fata bătrână, Stănică Raţiu –
arivistul, Felix Sima – ambiţiosul, Leonida Pascalopol – rafinatul. Otilia Mărculescu, fiica vitregă a lui
moş Costache, este greu de încadrat într-o tipologie. Ea este unul din cele mai complexe personaje
feminine din proza românească şi reprezintă feminitatea în procesul de formare.

Modalităţile de caracterizare a personajelor sunt, în mare parte, cele specifice romanului realist, de
unde şi impresia de verosimil: realizarea portretului fizic, descrierea mediului de viaţă, prin tehnica
balzaciană a detaliului, caracterizarea indirectă dedusă din fapte, atitudini şi limbaj, caracterizarea
directă făcută de alte personaje. La acestea se adaugă tehnici ale romanului modern:
pluriperspectivismul (prezentarea aceleiaşi imagini „între oglinzi paralele” – Otilia) sau modalităţi
romantice (caracterizarea prin antiteză – Otilia/ Aurica, Felix/ Titi).

Tema romanului este balzaciană - istoria unei moşteniri, opera fiind, în acelaşi timp, frescă a societăţii
burgheze de la începutul secolului al XX-lea, zugrăvită în datele ei esenţiale, cu relaţii şi tipologii
specifice. Personajele sunt oameni obsedaţi de patima înavuţirii, banul reprezentând valoarea
supremă, într-o societate degradată moral. Caracterul de frescă este dublat de caracterul de
Bildungsroman: imaginea societăţii constituie fundalul pe care se proiectează formarea unui tânăr
care, înainte de a-şi face o carieră, trăieşte experienţa iubirii şi a relaţiilor de familie.

O scenă ce ilustrează modul în care, prin tehnica balzaciană, autorul construieşte o imagine plină de
autenticitate a mediului burghez este cea desfăşurată în seara când Felix ajunge în strada Antim.
Familiarizarea cu mediul, prin procedeul restrângerii treptate a cadrului, de la stradă, la casă, la
interioare, la fizionomia şi la gesturile locatarilor (tehnica focalizării), este o modalitate de pătrundere
a psihologiei personajelor din acest spaţiu, prin reconstituirea atmosferei. Arhitectura străzii Antim
sugerează imaginea unei lumi în declin, care a avut cândva energia necesară pentru a dobândi avere,
dar nu şi fondul cultural. Pătruns în locuinţă, Felix îl cunoaşte pe unchiul său, apoi pe verişoara Otilia,
şi asistă la o scenă de familie: jocul de table şi de cărţi. Cei patru jucători sunt Costache, Pascalopol,
Aglae şi Aurica. Scena colectivă, incipit specific romanului realist, este un prilej de a prezenta un
adevărat spectacol cu măşti. Felix este primit cu răceală, deşi toţi cei prezenţi arată „felurite grade de
curiozitate”. Replicile Aglaei anticipează conflictul succesoral, iar atitudinea protectoare a Otiliei
motivează ataşamentul lui Felix. Pascalopol participă la joc spre a face plăcere familiei şi pentru a se
afla permanent în preajma Otiliei. Folosirea detaliului apare atât pentru descrierea fizionomiei
personajelor, cât şi a coafurii, vestimentaţiei, gesturilor, timbrului vocii, construind personajele în
totalitate, fizic, moral, în mişcare.

O scenă antologică, aflată în capitolul al XVIII - lea este cea care urmează atacului suferit de moş
Costache. Atunci Aglae şi familia ei „ocupă casa milităreşte". Pentru a sublinia egoismul feroce al
fiecăruia şi imposibilitatea unei comunicări reale între ei, autorul foloseşte modelul dialogului
divergent din teatrul absurdului. Aglae vorbeşte despre o vagă boală proprie, hotărând să-şi
îngrijească sănătatea. Aurica, obsedată ca întotdeauna de căsătorie, vorbeşte despre norocul fetelor
care se mărită. Stanică îşi aminteşte, cinic, despre veghea unui unchi muribund, dezvăluind propria
preocupare pentru moştenire. Niciunul dintre membrii familiei Tulea nu are nicio urmă de
compasiune pentru bolnav. Toţi par a avea însă dorinţa de a-l vedea sfârşit, pentru a-şi împlini visul de
a pune mâna pe averea lui. Se reliefează astfel înspăimântătoarea lăcomie şi lipsa de omenie ale
personajelor.

6
În opinia mea, în romanul„Enigma Otiliei”, autorul porneşte de la datele realităţii pentru a înfăţişa
imaginea societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea. Viziunea despre lume a scriitorului
realist este reliefată prin temă, prin prezentarea critică a unor aspecte sociale, prin specificul
secvenţelor descriptive (observaţia şi detaliul semnificativ, specifice tehnicii balzaciene), prin
preocuparea pentru aspectul moral (realizarea unor tipologii), prin veridicitate. Cu toate acestea,
romanul depăşeşte modelul realismului clasic, constituind, aşa cum s-a spus, „un balzacianism fără
Balzac”. N. Manolescu afirmă chiar că „balzacianismul este redescoperit polemic”. De asemenea, pe
lângă elementele clasice şi romantice (procedeul antitezei, motivul orfanului), apar elemente ale
modernităţii (ambiguitatea personajelor, interesul pentru procesele psihice deviante, tehnicile
moderne de caracterizare - comportamentism, reflectarea poliedrică).

Pornit ca o demonstraţie artistică pentru o formulă teoretică de construcţie narativă, romanul rămâne
o realizare, în termeni originali, a simbiozei dintre tradiţie şi inovaţie în proza românească interbelică.

George Călinescu a fost critic, istoric literar, scriitor, publicist si academician roman.

Geneza romanului se constituie din datele biografice ale naratorului care consemneazã decesul sotilor
Popescu, în urma cãruia Simion invadeazã casa "dibuind banii si luând lacom din ei". Calinescu si-a
surprins atunci intentia de a scrie un roman " despre nulitatea vietii lor".

Opera literara, publicata în 1938, este un roman realist de tip balzacian, cu elemente moderniste,
apartinant prozei interbelice.

Romanul este specia genului epic, în proză, de mare întindere, cu o acțiune complexă care se
desfășoară pe mai multe planuri narative, cu personaje numeroase a căror personalitate este bine
individualizată și al căror destin este determinat de trăsături, de caracter și întâmplările ce constituie
subiectul operei.

Opera literara "Enigma Otiliei" este un roman interbelicrealist-modern,de tip balzacian.

Viziunea despre lume a lui Călinescu este una realistă. Literatura este un document al epocii, ea
surprinde aspecte din viața cotidiană pe care încearcă să o reflecte cât mai detaliat și mai nuanțat.
Viziunea aceasta o depășește pe cea a realismului clasic, pentru că naratorul obiectiv evoluează într-
un narator –comentator, care, “în loc să înfăţişeze realitatea, o studiază pe probe de
laborator”( Nicolae Manolescu).

Titlul. Titlul iniţial a fost „Părinţii Otiliei” ilustrând motivul paternităţii, de factură balzaciană. El a fost
schimbat, enunţând o trăsătură importantă de caracter a eroinei. Otilia este enigmatică iar taina ei
este interpretată în mod diferit de fiecare dintre personaje (relativizarea imaginii), ceea ce conferă
romanului o notă de modernitate.

Temă. Apărut în 1938, romanul prezintă, în manieră realistă, viaţa burgheziei bucureştene de la
începutul secolului al XX-lea, accentuând problematica familiei, moştenirii şi pe cea a paternităţii

Indicii temporali și spațiali sunt bine precizați,acțiunea petrecându-se în București, majoritatea

scenelor având loc în casa bătrânului Costache Giurgiuveanu de pe strada Antim.

Acțiunea debutează în vara anului 1909 și se incheie la câțiva ani după terminarea Primului Război
Mondial.

Romanul, alcatuit din 20 de capitole, este construit pe mai multe planuri narative, care urmaresc
destinul unor personaje, prin acumularea detaliilor : destinul Otiliei, al lui Felix, al membrilor clanului
Tulea, a lui Stanica.

7
Un plan urmareste lupta dusa de clanul Tulea pentru obtinerea mostenirii lui Costache Giurgiuveanu
si inlaturarea Otiliei Marculescu. Al doilea plan prezinta destinul tanarului Felix Sima, care, ramas
orfan, vine la Bucuresti pentru a studia medicina, locuieste la tutuorele lui Costache Giurgiuveanu si
traieste iubirea adolescentina pentru Otilia. Autorul acorda interes si planurilor secundare, pentru
sustinerea imaginii ample a societatii citadine.

Romanul incepe cu descrierea spatiului in care se desfasoara actiunea.

Incipitul fixand in mod veridic cadrul temporal iulie 1909 si spatial descrierea strazii Antim din
Bucuresti, a arhitecturii casei lui mos Costache, a interioarelor.

Tot in incipit sunt prezentate principalele personaje, este sugerat conflictul si sunt trasate principalele
planuri epice.

Finalul este un final inchis si este urmat de un epilog. Simetria incipitului cu finalul se realizeaza prin
descrierea strazii si a casei lui mos Costache din perspectiva lui Felix, in memente diferite, aproximativ
zece ani.

Simetria este sustinuta si de replica pe care Costache Giurgiuveanu i-o adreseaza lui Felix in
momentul in care apare la poarta casei si pe care Felix, devenit doctorul Sima, si-o aminteste in finalul
romanului "Aici nu sta nimeni".

Romanul este alcatuit din douazeci de capitole care urmaresc mai multe planuri narative, prezentand
destinul unor personaje. Succesiunea secventelor narative este redata prin inlantuirea , adica
respectarea cronologiei faptelor si prin insertia unor micronaratiuni in structura romanului.

Ca modalitati de expunere sunt folosite naratiunea, dialogul care confera veridicitate si concentrare
epica si descrierea.

Perspectiva narativa este specifica romanului doric, presupunand un narator omniscient, omniprezent
, ce relateaza la persoana a -III- a, in mod obiectiv si detasat, urmarind relatia cauza-efect.

Uneori, se depaseste modelul balzacian, prin renuntarea la naratorul demiurgic. Astfel, omniscienta
este limitata prin introducerea unui personaj martor, Felix Sima, caruia ii sunt atribuite parerile si
limbajul unui comentator savant si expert, care nu are vocatia de a crea o lume , si de a o comenta si
de a o studia "pe probe de laborator ".

In spatele mastii lui Felix, prin intermediul caruia se descriu casele de pe strada Antim, se simte
prezenta estetului Calinescu. Naratorul se ascunde si in spatele celorlalte personaje, alte masti ale
sale, fapt dovedit de limbajul uniformizat.

Felix Sima, adolescent orfan pasionat de biologie, vine în Bucureşti pentru a urma cursurile
Universităţii de Medicină. E găzduit de unchiul său, Costache Giurgiuveanu, un avar măcinat de
egoism şi de dragoste pentru fiica sa adoptivă, Otilia. Ajuns în casa absurdă, care îmbină rafinamentul
cu degradarea, adolescentul va observa lupta rapace pentru avere ce se dă în clanul Tulea. Conflictul
principal în acest mediu este reprezentant de pretenţiile fiecăruia la banii strânşi de moş Costache.
Otilia Mărculescu, femeia-copil, ba luminoasă, ba plictisită, reprezintă o rivală serioasă pentru clanul
Tulea, de aici şi multitudinea de zvonuri născocite pe seama ei. Felix se îndrăgosteşte de Otilia, dar ea
îl părăseşte fără prea multe explicaţii, considerându-se o piedică în calea împlinirii lui profesionale.
Fuge cu maturul Pascalopol, un moşier bogat şi sensibil, care îi asigură fetei un trai luxos. Ulterior, şi el
va fi părăsit de Otilia în favoarea unui conte exotic, argentinian. Felix ajunge un medic faimos,
căsătorit cu o femeie bogată, aşadar căsătorit confortabil, în spiritul convenienţelor, trist şi ocupat, cu

8
amintirea iubirii dintâi, cu amintirea unui chip frumos care s-a transformat peste ani într-o faţă
ştearsă.

Conflictul exterior este declansat de mostenirea lui mos Costache, a carui avere se cuvine fiicei sale
vitrege, Otilia Marculescu, dar care este vanata de claul Tulea si de ginerele sotilor Tulea, Stanica
Ratiu.

Conflictul interior ii apartine lui Felix si are in vedere meandrele sentimentului erotic. Insa Felix nu
este singurul personaj care dezvolta un conflict interior. Astfel putem observa :

• Felix are de ales între a termina facultatea, a deveni medic si, pe de altă parte, a ramane alaturi de
Otilia, ceea ce ar fi propus abandonarea visului sau.

• Pascalopol nu isi poate da seama daca iubirea lui pentru Otilia este una paterna sau erotica. La
început el insista ca Otilia ii este ca o fiica si ca singura lui fericire este de a-i face cadouri si de a o
rasfata. Ulterior insa, Pascalopol ii devine sot si descopera ca Otilia nu mai este o fetita, ci o femeie de
care este interesat.

• Otilia are de ales între iubirea ideala despre care vorbeste Felix si viața lipsita de orice griji
reprezentata de Pascalopol. Ea incearca sa isi motiveze hotararea de a fugi la Paris si de a se căsători
cu mosierul ca pe un gest de altruism; in scrisoarea pe care i-o trimite lui Felix dupa despartire, ea
încearca sa-l convinga de faptul ca parasindu-l i-a făcut un bine.

Unul dintre episoadele care pune in evidenta tema familiei este cea in care Costache Giurgiuveanu,
detinatorul averii pune in aplicare anumite planuri pentru protejarea Otiliei, fiica lui adoptiva, ramasa
de la cea de-a doua sotie care decedase. El incepe sa construiasca o casa pentru aceasta din
materialele provenite din demolari. Desi el amana adoptarea acesteia, de dragul banilor, instinctual
paternitatii il determina pe avar sa se gandeasca la viitorul si fericirea fiicei lui.

O scena semnificativa pentru reliefarea istoriei unei mosteniri este chiar scena mortii lui
Giurgiuveanu, care este provocata, in cele din urma, de ginerele sau, Stanica Ratiu. Urmarind sa
parvina, acesta ii fura batranului banii de sub saltea, in momentul in care acesta, bolnav fiind nu avea
nicio putere.

In concluzie, romanul “Enigma Otiliei” se dovedeste prin complexitatea formala, dar mai ales cea
ideatica a fi una dintre operele de o valoare inestimabila in literature romana. Dupa cum afirma chiar
critical Gheorghe Glodeanu: “atenta observatie a societatii, zugravirea unor caractere bine
individualizate, gustul detaliului, naratiunea la persoana a treia, fresca Bucurestiului in timpul
Primului Razboi Mondial” sunt trasaturile specifice ale romanului modern de tip balzacian, romanul
fiind considerat “Balzacianismul fara Balzac”. Otilia este si va ramane imaginea eternului feminine prin
amestecul de spontaneitate, eleganta, cochetarie si mai ales mister. De asemenea, cred ca i se
potriveste si ei caracterizarea pe care Fred Vasilescu (din Patul lui Produst de Camil Petrescu) i-a facut-
o Doamnei T.: “niciodata la fel, cum desigur nu e niciodata la fel capriciul ciocarliei in zbor”.

Romanul balzacian este în esenţă un roman doric care releva un anume tip de valorificare a formulei
realiste. Altfel spus, balzacianismul sau balzacianism realist cunoscut şi sub numele de realism critic
are 2 valenţe estetice: romantică şi dorică, fapt ce a dat naştere unui fenomen literar complex care a
avut drept model romanul lui Honore de Balzac. Cu alte cuvinte balzacianismul = epoca în care
individul burghez, rapace şi însetat de avere vrea să parvină cu o exuberantă explozie de energie,
violenţă şi individualism. Apar in imaginarul romanesc intrigi tenebroase, conflicte violente, pasiuni
atroce dezlanţuite în jurul zeului epocii – banul.

9
Într-o epocă în care în literatura romană se remarcă romanul ionic de analiză psihologică, subiectiv,
feminin. G Calinescu pare a opta pt formula balzaciană. Astfel Constantinescu remarca că romancierul
apelează la formula balzaciană a faptelor comune, fixând nişte cadre sociale bine precizate, o frescă
din viaţa burgheziei bucureştene; Crohmălniceanu aşează romanul “Enigma Otiliei” sub semnul
reconstituirii balzaciene şi clasificării caracterologice.

Aceste note definitirii sunt evidente şi în romanul Enigma Otiliei care este un roman doric, realist
balzacian, obiectiv.

- semnificaţia titlului

- geneza romanului

- structura operei şi compoziţia.

Perspectiva narativă :

Evenimentele sunt relatate din perspectiva unui narator omniscient si omniprezent, heterodiegetic,
perspectivă din afară, focalizare neutră, viziune auctorială. Perspectiva naratorului este completată de
cea a personajului martor – Felix – prin intermediul caruia sunt introduse în scenă celelalte personaje.

1)Tema romanului – nomenclatorul tematic este reprezentativ pentru romanul balzacian.

2) Alt element specific este incipitul– fixarea atentă a personajului; incipitul este simetric cu
desinitul / epilogul romanului pentru că opera debutează şi se încheie prin tehnica circularităţii epice
cu imaginea lui Felix Sima care după întâlnirea cu Pascalopol şi după contemplarea fotografiei Otiliei
revine pe str Antim rememorând cuvintele lui moş Costache “aici nu stă nimeni”. În plus desinitul nu
coincide cu deznodământul, pt că deznodământul = moartea lui moş Costache, determinând plecarea
Otiliei şi despărţirea celor 2 tineri.

3) Un alt element specific balzacian este conflictul – istoria moştenirii lui moş Costache şi generat de
acumularea de tensiuni între familiile Tulea şi Giurgiuveanu, pe fondul agravării bolii lui moş
Costache.

4) Intenţia de reconstituire a unei epoci şi a unui mediu social : începutul secolului XX, mediul citadin
bucureştean.

5) Punerea în comun a caracterelor cu mediul social în care trăiesc.

6) Folosirea spaţiului ca mijloc de caracterizare a personajelor (descrierea unei case)

7) Formule narative de aspect balzacian: expoziţiunea cu fixarea exactă a timpului şi personajul

martor Felix care rezolvă de la început problema instalării cititorului într-un mediu fictiv străin.

8) Tehnica circularităţii epice

9) Încercarea de a descoperii scheme tipologice universale – tipologia personajelor (!exemplu

Giurgiveanu!).

Este însă evident faptul că deşi pare a fi scris în registrul canonic balzacian, la o lectură eficientă,
Enigma Otiliei este o scriere polemică la adresa balzacianismului. Această idee este susţinută de
critica literară prin opiniile lui N.Manolescu “Arca lui Noe”, Nicolae Balotă “De la Ion la Ioanide” şi Ion
Negoiţescu “În istoria literaturii române moderne”. Ei dezbat elemente polemice ale romanului, după
cum urmează.

10
Subscriem evident opiniile lui N.Manolescu potrivit căreia la G.Călinescu “este un balzacianism fără
Balzac”. Romanul descoperă polemic o formulă ce nu mai saisface orizontul de aşeptare al cititorului.
Argumentele ar putea fi că “Balzac are vocaţia de a creea viaţa în timp. G.Călinescu o are pe aceea de
a o comenta”.

Manolescu şi Negoiţescu identifică în Enigma Otiliei un roman comic. O jucărie perfectă de un epic
“prea pur, prea tehnic şi fără altă motivaţie decât gravitatea şi estetică prea evidentă.

Personajele nu sunt doar tipuri realist balzaciene, ci,ca intr-o comedie a automatismelor, par a fi
lipsite de moralitate, schematice, vidate de conţinut sufletesc asemeni eroilor lui Caragiale care
trăiesc doar prin cuvânt. Ca în comediile caragialiene nici un personaj nu evoluează, iar evoluţia se
resimte numai la nivel actorial, căci dacă personajul nu se schimbă dau impresia unor “păpuşi
mecanice al caror arc a fost întors până la capăt”.

Astfel spus unitatea in romanul Enigma Otiliei permite raportarea la “commedia dell arte”.

Nicolae Balotă consideră că personajul romanului reprezintă o faună romanescă “o mulţime

caricaturală înconjoară o fiinţă sau un cuplu de nevinovaţi, căci Satyriconul are nevoie de un ochi al
nevinovăţiei”.

(roman latin scris de Petronius, nobil roman contemporan cu Nero).

Efectul acestei perspective e dualitatea planurilor narative pe care sunt situate personajele: pe un
plan apar ca pe o scenă “santimbanci” - “La ora12ziua” : Costache, Titi, Aurica, Aglae, Stănică; pe de
altă parte remarcăm inocenţii (homonovus): Felix, Otilia, care urmăresc spectacolul.

Spre deosebire de clasicii care au viziunea unităţii, Călinescu are viziunea umanităţii în ruptură (se
poate observa în deznodământ destrămarea clanului Tulea prin intermeidul a ceea ce Sdamian
numea opoziţia dintre forţele centripete şi centrifuge – unele repr perspectiva unificatoare iar
celelalte perspectivă dezbinatoare, mai puternică în roman. Arta formării unor chipuri umane se
asociază cu o intenţie marcată de deformarea prin grotesc.

Grotescul este o dimensiune estetică fundamentală in Enigma Otiliei care nu apare in clasicism. Surse
ale grotescului după Nbalotă sunt :

a) deformarea monumentalului şi grandiosului în arhitectură; casa lui moş Costache este un amestec
de stiluri, kitchul cu imitaţii în conturarea salonului casei: faimoasele adulterări donateliene, salonul
casei e definit drept “o anticameră a morţii”.

b) portretul personajului e grotesc şi vizează comicul. Stănică se vaită de inimă, il trage pe sfoară când
pe Felix, când pe Costache, aduce la căpătâiul bolnavului un doctor fals.

c) limbajul este situat în registrul comic, căci subtilitatea romanului e de natură estetică, nu
psihologică. Relevant e cazul lui Stănică, un Caţavencu şi la nivelul discursului, când doctorul e chemat
la căpătâiul lui Costache îl declară pe acesta în afara pericolului Stănică simulă entuziasmul
“ddomnule doctor sunteţi providenţa noastră. Încă odată aţi savârşit o minune ridicându-ne pe bunul
nostru unchi. Va suntem în veci recunoscători”; în continuarea replicii escrocul subliniază printr-un
aparte: “mama ta de pesevenchi, gândi Stănică in sinea lui, te-a adus grecoteiul să strici viitorul meu.”

d) deformarea discursului dialogat – dialogul e deformat de bârfă “bârfa vă adună şi ea vă împrăştie”.

În roman bârfa este o artă de conversaţie de la simpla transmitere de veşti la clevetire şi calomnie.
Aici e cazul babei absolute şi al domnişoarei bătrâne care utilizeaza cuvinte răutăcioase prin raportare
la Otilia “dezmăţată, o fată fără căpătâi”. În consecinţă Balotă vorbeşte despre arta”bârfei” în romanul
călinescian.

11
e) grotescul rezultă din ignorarea oricăror valori morale, deoarece clasicismul este un curent al
virtuţilor, al elementelor moralizatoare în timp ce Călinescu evocă o lume indiferentă la orice aspect
moral.

În consecinţă se poate afirma că G. Călinescu a aplicat arta balzacianismului în roman.

Afirmaţia criticului literar Gheorghe Glodeanu despre romanul lui George Călinescu, surprinde, într-
adevăr, cele mai importante trăsături ale balzacianismului asimilat de prozatorul roman. Atât
caracteristicile ce ţin de conţinut (individualizarea caracterelor, observaţia socială) cât şi cele care se
referă la forma, la tehnica narativă (narator omniscient, relatare la persoana a treia) evidenţiază
formula estetică balzaciană, aplicată romanului “Enigma Otiliei”.

În primul rând, George Călinescu, important critic şi prozator interbelic, ilustrează concepţia sa critică
şi teoretică despre roman, considerându-l pe Balzac modelul esenţial. În eseul “Teoria romanului”, el
consideră că romanul trebuie să fie o scriere tipic realistă, care să demonstreze idei printr-o
experienţă de viaţă. În acest sens, criticul respinge proustianismul din romanele vremii sale (Camil
Petrescu), optând pentru formula realistă, balzaciană. Totuşi, Nicolae Manolescu, în articolul său din
volumul “Arca lui Noe”, consideră că obiectivitatea romanului “Enigma Otiliei” e paradoxală, pentru că
nu mai ilustrează, conform definiţiei, absenţa din text a unui narator, ci dimpotrivă, intervenţia
permanentă a unui comentator savant şi expert. De aceea, s-a spus că, la Călinescu, mijloacele
literaturii interferează cu cele ale criticii şi că toate aspectele sunt privite cu ochiul unui estet.
Romancierul însuşi mărturiseşte că vrea să creeze documente de viaţă, asemenea lui Balzac, dar , de
fapt, el face mai mult decât atât, comentează viaţa.

Realismul, obiectivitatea se relevă prin temă (raportarea unei societăţi degradate moral la ban ca
valoare supremă), structură (sferică), tehnica detaliului, crearea de personaje tipice.

Tema este evidenţiată încă din titlu, care pune accentul pe caracterul imprevizibil al eroinei şi care
face din roman o poveste a enigmei feminităţii. În intenţia scriitorului, cartea purta titlul “Părinţii
Otiliei”, ilstrând astfel motivul balzacian al paternităţii, urmărit în relaţiile părinţi-copii, în contextul
epocii interbelice. Fiecare dintre personajele romanului pot fi considerate părinţi ai Otiliei, pentru că,
într-un fel sau altul, îi hotărăsc destinul. De pildă, moş Costache îşi exercită lamentabil rolul de tată,
deşi nu este lipsit de sentimente faţă de Otilia. El se gândeşte la viitorul ei, vrea chiar să o înfieze, dar
amână la nesfârşit gestul. Şi Pascalopol, mult mai vârstnic decât Otilia, mărturiseşte că în iubirea
pentru ea îmbină pasiunea cu paternitatea. De asemenea, tema moştenirii este un alt element de
inspiraţie balzaciană, fiind ilustrată prin lupta dusă de familia Tulea pentru obţinerea moştenirii lui
Costache Giurgiuveanu.

De altfel, romanul este structurat pe două mari planuri narative: povestea de iubire dintre Felix şi
Otilia, pe de o parte, şi încercările familei Tulea de a moşteni averea lui Costache, pe de altă parte.

Acţiunea romanului începe cu venirea la Bucureşti a tânărului Felix Sima, un orfan care terminase
liceul la Iaşi şi voia să devină medic. El soseşte în casa unchiului său, Costache Giurgiuveanu. Acesta o
creşte pe Otilia Mărculescu, fiica sa vitregă, cu intenţia de a o înfia. Giurgiuveanu are o soră, Aglae
Tulea, care o consideră pe Otilia un pericol pentru moştenire.

12
Lupta pentru moştenirea bătrânului este dată de Aglae şi de ginerele ei, Stănică Raţiu. Aceştia vor,
fiecare pentru el, să pună mâna pe banii lui C. Giurgiuveanu. Tocmai de aceea ei vin foarte des în casa
lui Costache şi vor să fie siguri că bătrânul nu o înfiază pe Otilia şi nici nu face vreun testament.

Cei doi bănuiesc că moş Costache ţine ascunsă în casă o mare sumă de bani.

La un moment dat, moş Costache se îmbolnăveşte şi atunci Aglae îşi aduce toată familia în casa
bătrânului, aşteptându-i moartea. Totuşi Costache îşi revine, dar mai târziu în urma unui efort mare,
paralizează, ceea ce o determină pe Aglae să se reîntoarcă.

În cele din urmă, banii sunt furaţi de arivistul Stănică chiar de sub salteaua bolnavului paralizat şi din
cauză că a fost jefuit fără să poată face nimic, Costache moare.

Un alt argument care susţine obiectivitatea romanului în spirit balzacian este incipitul, care fixează
cadrul spaţial şi temporal: “Într-o seară de la începutul lui iulie 1909[…[, pe strada Antim…” După
descrierea amănunţită a străzii, a casei lui Costache, în stil tipic balzacian, sunt prezentate
personajele, în jurul cărora se va concentra conflictul. Esenţială pentru încadrarea romanului în
realismul balzacian este descrierea din primele pagini , prin situarea exactă a acţiunii în timp şi spaţiu,
prin impresia de verosimilitate dată de detaliile topografice şi prin tehnica detaliului semnificativ:
“Varietatea cea mai neprevăzută a arhitecturii, mărimea neobişnuită a ferestrelor, în raport cu forma
scundă a clădirilor….”

În plus, o altă metodă balzaciană este aceea a prezentării însuşirilor personajelor prin deducerea
acestora din mediul în care trăiesc. Se pătrunde astfel, prin descrierea interioarelor, în psihologia
personajelor. Balzac spunea că o casă e un document moral şi sociologic, iar exemplul în acest sens
este casa lui Costache Giurgiuveanu. Prin contrastul dintre pretenţia de bogăţie şi bun gust a
locatarilor şi realitatea mizeră şi sărăcăcioasă sunt sugerate trăsăturile acestora: incultura (ce reiese
din amestecul de stiluri arhitectonice), snobismul (din limitarea artei clasice), delăsarea (starea
precară a locuinţei). Tehnica folosită în prezentarea cadrului e aceea a focalizării, adică restrângerea
treptată a cadrului de la stradă la casă, la interioare şi la personaje.

În ceea ce priveşte personajele, acestea ilustrează o umanitate canonică, prin tipologiile în care se
încadrează, dând obiectivitate romanului. Ele se definesc printr-o singură trăsătură, fixată încă de la
începutul romanului şi nu evoluează, cu excepţia lui Felix. Restul reprezintă caracterele clasice,
balzaciene: aristocratul rafinat (Pascalopol), cocheta (Otilia), femeia uşoară (Georgeta), lacomul
(Aglae) avarul (moş Costache), arivistul (Stănică Raţiu), debilul mintal (Titi), fata bătrână (Aurica) .

Deşi se realizează tipologii, la construirea acestora este aplicată o formulă estetică modernă, şi anume
ambiguitatea personajelor. Spre exemplu, moş Costache nu este dezumanizat de patima sa, astfel are
o iubire profundă pentru Otilia. Aceeaşi ambiguitate se remarcă şi în construirea personajului Stănică
Raţiu: el este, simultan, demagog al ideii de paternitate şi sentimental. Astfel, când vorbeşte, chiar are
impresia că işi doreşte un copil şi se iluzionează că este capabil de fapte bune. Cu toate acestea,
băieţelul pe care il avusese ii murise din cauza neglijenţei sale şi a Olimpiei, soţia lui şi fiica Aglaei
Tulea, sora autoritară a lui Costache Giurgiuveanu.

George Călinescu îşi construieşte personajele şi în funcţie de etica lor. Astfel, unii actanţi sunt
dominaţi de moralitate (Felix, Otilia, Pascalopol), iar alţii - de interese meschine (Aglae, Stănică).
Această viziune este una antitetică. Spre exemplu, inteligenţa lui Felix este în contrast cu imbecilitatea
lui Titi, iar feminitatea misterioasă a Otiliei - cu urâţenia Auricăi.

Un personaj realizat amplu, prin procedeul reflectării poliedrice, este Otilia. Portretul ei este complex
si contradictoriu: “fe-fetiţa” cuminte şi iubitoare pentru moş Costache, fata “admirabilă, superioară”

13
pentru Felix, femeia capricioasă, dar şi copilăroasă pentru Pascalopol, “o dezmăţată, o stricată”
pentru Aglae, “o fată deşteaptă”, cu spirit practic pentru Stănică şi o rivală în căsătorie pentru Aurica.

Alte procedee folosite în realizarea personajelor sunt: comportamentismul ( prin care se transmit
exclusiv datele concrete, obiective ale comportamentului, fără a se cunoaşte gîndurile personajelor,
cu excepţia celor dezvăluite de ele însele) şi interesul pentru procesele psihice deviante (alienarea-
Titi, senilitatea-Simion)

În ceea ce priveşte tehnica narativă, discursul îi aparţine unui narator omniscient, omniprezent, care
relatează la persoana a treia, controlând traiectoriile existenţei personajelor sale. Deşi naratorul pare
a nu se implica în acţiune, el face mai mult decât atât, comentează permanent evenimentele, ceea ce
a şi determinat observaţia că autorul îşi prelungeşte mijloacele criticii în literatură.

O tehnică ce ţine de modernitatea romanului constă în introducerea în naraţiune a unor secvenţe

tipice genului dramatic, cum este aceea a jocului de cărţi la căpătâiul lui moş Costache care agoniza.
Prin intermediul monologului interior, sunt evidenţiate gândurile personajelor prezente, fiecare
preocupat de o altă problemă, niciunul sensibil la drama muribundului.

De asemenea, umorul este un alt element al originalităţii lui G. Călinescu, romanul fiind considerat
comic prin folosirea unor procedee caracteristice: tipologia redusă la esenţă, personajele – caricaturi
(Simion), prezenţa unor teme şi motive specifice comediei.

Limbajul este uniformizat, ceea ce trădează faptul că naratorul se ascunde în spatele personajelor
sale. Sunt utilizate aceleaşi mijloace ligvistice, indiferent de situaţia socială sau de cultura acestora.

În concluzie, “Enigma Otiliei” este un roman realist balzacian, obiectiv. Naratorul prezintă viaţa
societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, folosind procedee specifice ca realizarea de
tipologii, tehnica detaliului, a focalizării, motivul paternităţii, veridicitatea, depăşind însă modelul
realismului clasic, prin elementele de modernitate (spiritul critic şi polemic, ambiguitatea
personajelor, reflectarea poliedrică).

In 1932, George CSlinescu. (1899 - 1965) sustinea necesitatea aparitiei - in literatura romana - a unui
roman de atmosfera moderna, desi respingea teoria sincronizarii obligatorii a literaturii cu filozofia si
psihologia epocii, argumentand ca literatura trebuie sa fie in legatura directa cu "sufletul uman". Prin
romanele lui, Calinescu depaseste realismul clasic, creeaza caractere dominate de o trasatura
definitorie, realizand tipologii -avarul, arivistul, tipul feminitatii, tipul retardatului, tipul fetei batrane-,
modernizeaza tehnica narativa, foloseste detaliul in descrieri arhitecturale si in analiza personajelor,
inscriindu-se astfel in realismul secolului al XX-lea, cu trimitere certa catre creatia lui Balzac prin tema
mostenirii, in jurul careia romancierul construieste imaginea societatii burgheze din Bucuresti.

Felix Sima, definit chiar de Calinescu "martor si actor", deschide romanul prin descrierea casei lui
Costache Giurgiuveanu, privita in detaliu si il incheie cu aceeasi imagine a cladirii vazute din
perspectiva eroziunii timpului. Romanul pune in central narativ al actiunii formarea personalitatii lui
Felix, de

aceea poate fi considerat, din acest unghi, un bildungsroman.

Ca participant direct la actiune, Felix este personaj in roman, actiunile, faptele, situatiile in cafe este
pus argumenteaza statutul de "actor". Tot Felix este cel care introduce cititorul intr-o lume
necunoscuta - strada Antim, casa lui Giurgiuveanu, majoritatea personajelor adunate la jocul de carti
etc. - de care acesta ia act prin imaginile reflectate in constiinta acestui personaj-martor. Toate aceste
ipostaze narative constituie tehnici de caracterizare argumentative pentru care Felix este un personaj
realist modern.

14
 Felix Sima este fiul doctorului Iosif Sima, de la Iasi, care murise si-l lasase pe baiat in grija tutorelui
Costache Giurgiuveanu. Acesta din urma, caruia Felix obisnuia din familie sa-i spuna "unchiul", era
cumnatul tatalui sau, deoarece fusese casatorit cu singura lui sora, care murise cu multi ani in urma.

Dupa moartea mamei, cu mai bine de zece ani in urma, dupa o lunga si grea suferinta si dupa
moartea tatalui in anul trecut, Felix mostenise "o casa cam veche, dar solida si rentabila" si "un
oarecare depozit in bani", pe care le administra mos, Costache de un an, de cand baiatul ramasese
orfan. Dupa terminarea liceului, timp in care locuise la internat, tanarul venise la Bucuresti, ca sa
urmeze cursurile facultatii de medicina, ca si tatal sau.

Portretul fizic sugereaza, prin detaliile descrierii directe, trasaturi morale, intre care vointa si
ambitia, precum si o distinctie nativa a personajului: "fata ii era juvenila si prelunga, aproape
feminina", cu "suvite mari de par ce-i cadeau de sub sapca", obrazul de "culoare maslinie", iar nasul
"de o taietura elenica" ii dadea o "nota voluntara": "un tanar de vreo optsprezece ani, imbracat in
uniforma de licean, [...] stransa bine pe talie ca un vesmant militar, iar gulerul tare si foarte inalt si
sapca umtlata ii dadeau un aer barbatesc §i elegant. Fata insa ii era juvenila si prelunga, aproape
feminina din pricina suvitelor mari de par ce-i cadeau de sub sapca, dar coloarea maslinie a obrazului
si taietura elinica a nasului corectau printr-o nota voluntara intaia impresie".

Comportamentul, gesturile, atitudinile, faptele contureaza indirect, inca de la primele pagini ale
romanului, o fire rationala,lucida, cu o mare nevoie de certitudini, o fire analitica si un spirit de
observatie foarte dezvoltat.

De la inceput, Felix simte pentru Otilia o simpatie spontana, care se transforma in iubire, fiind
chinuit de lupta ce se da in sufletul sau intre a crede barfele clanului Tulea si a pastra o dragoste pura
pentru fata. Il descumpaneste comportamentul derutant al Otiliei, nu-si poate explica schimbarile
bruste de atitudine ale fetei, trecerea ei de la o stare la alta. Plecarea Otiliei la Paris cu Pascalopol il
deznadajduieste, insa nu renunta la cariera, ba dimpotriva, esecul in dragoste il maturizeaza, Felix
pastrand in amintire o iubire romantica, inaltatoare, care-i da putere, fiind un corolar al muncii sale.

Mediul ambiant este un alt procedeu artistic de caracterizare indirecta a unui personaj realist, Felix
inscriindu-se in tipologia societatii burgheze de la inceputul secolului al XX-lea. Lucid si rational, el
intelege ca intr-o societate degradata in esentcle ei morale, dragostea nu mai poate fi un sentiment
pur, casatoria devenind o afacere pentru supravietuire si nu o implinire a iubirii. Devine un medic
vestit si bogat, patrunzand in lumea buna a Bucurestiului, deoarece s-a casatorit "intr-un chip care se
cheama stralucit si intra, prin sotie, intr-un cere de persoane influente".

In relatiile cu celelalte personaje, Felix apare ca un intelectual superior, situandu-se deasupra

superficialitatii si meschinariei lumii burgheze, conducandu-se dupa un cod superior de norme etice:
"sa-mi fac o educatie de om. Voi fi ambitios, nu orgolios". Ambitios si inteligent, Felix invata si face
eforturi deosebite de a se remarca pe plan profesional. Ferm si tenace, munceste cu seriozitate
pentru a deveni un nume cunoscut in medicina, publica un studiu de specialitate intr-o revista
franceza si, cu indarjire si prcocupare pentru cariera sa, devine profesor universitar, o autoritate
medicala, casatorindu-se, potrivit ambitiei sale, cu fata unei personalitati politice a vremii, care-i
asigura si un statut social superior.

Felix Sima evolueaza de la adolescenta la maturitate, traind experienta iubirii entuziaste si ambitia
realizarii in plan profesional. Uneori, tanarul se imagina "un medic mare, savant, autor celebru, om
politic", iar alteori, dimpotriva, era cuprins de un total dezinteres profesional, dcvcnca romantic si
incarcat de generozitate sentimentala, si-o imagina pe Otilia amenintata de banditi, de care o salva,
iar ea "tremurand, il strangea cu bratele ei subtiri de gat".

15
 Dezamagirea si suferintele iubirii nu-l deprima, ci il otelesc, luciditatea il directioneaza catre
intelegerea faptului ca societatea este degradata din cauza puterii pe care o are banul si ca nu exista
alta sansa de supravietuire decat adaptarea totala la regulile ei. Din acest punct de vedere, opera
"Enigma Otiliei" poate fi considerata un bildungsroman.

Ipostaza de personaj-martor este definita printr-o serie de observatii pe care Felix le face prin
descrierea detaliata a exterioarelor (strazi, cladiri), a interioarelor (case, incaperi) ori a infatisarii
personajelor. Imaginile reflectate in constiinta lui Felix sunt comunicate cititorului, care ia astfel
cunostinta de trasaturile fizice, imbracamintea sau coafura personajelor, precum si de gesturile si
atitudinile lor, prin tehnica detaliului. Tot Felix descrie in amanunt strada Antim sau interiorul casei lui
Costache Giurgiuveanu ori a familiei Tulea, aspecte care sugereaza, indirect, trasaturi caracteriale
comune locuitorilor strazii ori locatarilor respectivelor imobile.

In "Enigma Otiliei" Calinescu ilustreaza o conceptie de moralist clasic, o observatie atenta a eticii
umane, pe care o clasifica pe tipuri: "Romanul nu apare decat cand ne dam seama ca incepe sa se
organizeze o lume de tipuri si de caractere." (George Calinescu).

In 1932, George Calinescu (1899 - 1965) sustinea necesitatea aparitiei - in literatura romana - a unui
roman de atmosfera moderna, desi respingea teoria sincronizarii obligatorii a literaturii cu filozofia si
psihologia epocii, argumentand ca literatura trebuie sa fie in legatura directa cu "sufletul uman". Prin
romaneie lui, Calinescu depaseste realismul clasic prin atribuirea unor dimensiuni sociale si
psihologice caracterelor dominate de o trasatura definitorie, construind astfel personaje realiste
tipice. Scriitorul modernizeaza tehnica narativa, foloseste detaliul in descrieri arhitecturale si in
analiza personajelor, inscriiadu-se astfel in realismul modern al secolului al XX-lea, cu trimitere certa
catre creatia lui Balzac prin istoria unei mosteniri, in jurul careia construieste imaginea societatii
burgheze din Bucuresti.

Otilia Marculescu este "eroina mea lirica", proiectia autorului in afara, "tipizarea mea in ipostaza
feminina", isi marturisea George Calinescu afinitatile cu acest personaj. Otilia este personajul
principal si "rotund" ("care nu poate fi caracterizat succint si exact", E.M.Forster), reprezentativ
pentru modernitatea romanului, atat prin tehnicile de realizare, cat si prin problematica sa
existentiala, reprezentand enigmatica drama a feminitatii, din care cauza este si un personaj eponim
(care da numele operei - n.n.).

Otilia, o tanara de optsprezece ani, este fiica celei de a doua sotii a lui Costache Giurgiuveanu, o
femeie frumoasa si bogata, care murise "de suparare" si-i lasase lui toata averea, laolalta cu
indatorirea cresterii Otiliei, ramasa de mica fara mama. Costache o iubeste ca pe fiica lui, dar avaritia
il impiedica s-o infieze oficial sau sa-i asigure, in mod concret, un viitor.

Fascinanta si imprevizibila, Otilia se diferentiaza de alte personaje feminine din literatura romana,
de Sasa Comanesteanu din "Viata la tara", de Duiliu Zamfirescu sau de Olguta din "La Medeleni", de
Ionel Teodoreanu, prin aceea ca ea se afla permanent intr-un proces dinamic, in continua devenire.

Portretul fizic, relatat direct prin ochii lui Felix, ca personaj-martor, si construit prin tehnica detaliului,
sugereaza trasaturile morale proprii feminitafii: delicatete, tinerete, farmec, cochetarie, distinctie,
ingenuitate: "... un cap prelung si tanar de fata, mcarcat de bucle, cazand pana la umeri. Fata,
subtirica, imbracata intr-o rochie foarte larga pe poale, dar stransa tare la mijloc si cu o mare colereta
de dantela pe umeri, ii intinse cu franchete un brat gol si delicat...".

Ca eroina realista moderna, Otilia este tipica pentru categoria tinerelor inteligente, cu sensibilitate
artistica si atractie catre lux si calatorii in strainatate, ceea ce ar constitui o componenta importanta a
femeii enigmatice dintotdeauna. Firea captivanta a tinerei este sugerata indirect si de titlul romanului

16
(personaj eponim), care scoate in evidenta un personaj tipic de feminitate tnigmatica si controversata
pentru toate personajele romanului.

Relatia Otiliei cu personajele romanului, ca formula estetica moderna de caracterizare, scoate in

evidenta ambiguitatea personajului in perceptia celorlalti. Relativismul (subiectivismul) cu care este
privita din mai multe unghiuri de vedere, foarte diferite, asociaza in mod fericit puritatea sj farmecul
natural al varstei cu o maturitate surprinzatoare, Otilia fiind de o tulburatoare seriozitate ori zvapaiata
ca o fetita, ceea ce da o fascinatie cuceritoare personaj ului.

Tanara enigmatica este cel mai controversat personaj al romanului, aparand in opinia personajelor
in mod diferit, starnind contradictii surprinzatoare. Mos Costache o iubeste pe "Otilica", "pe fe-fetita
mea", el fiind "papa" care primeste de la ea un strop de tinerete, lumina si vioiciune. Rationalul Felix
vede in Otilia "o fata admirabila, superioara, pe care n-o inteleg". Pascalopol o priveste pe Otilia ca pe
femeia in devenire, are rabdare cu ea, dar nu distinge "ce e patern si ce e viril" in dragostea lui pentru
tanara, pe care o considera "o artista" si care il incanta si il emotioneaza, "e ca o randunica". Pentru
Stanica Ratiu. Otilia este o femeie cu "spirit practic", care stie ce vrea si cum sa se descurce in viata:
"desteapta fata!". Aglae o considera "o zanatica", "o dezmatata", "o stricata", care suceste capul
baietilor de familie, deoarece chiar si pe Titi reusise sa-l cucereasca, iar Aurica o uraste si o invidiaza
pentru ca are succes la barbati.

Alternanta dintre teribilele copilarii, exuberanta de a alerga desculta prin iarba cu profunzimea si
ratiunea rece prin care judeca si explica imposibilitatea mariajului dintre ea si Felix nedumereste si
bulverseaza. Imprastiata si dezordonata, accepta cu luciditate protectia lui Pascalopol si respinge cu
delicatete manifestarile sentimentale ale lui Felix. Intelegatoare si plina de tact in comportamentul ei
fata de mos Costache, dar aparent imuna la rautatile celor din clanul Tulea, ea ramane
enigmatica prin amestecui unui farmec juvenil cu o maturitate profunda.

Incitanta "enigma a Otiliei" se naste mai ales in mintea lui Felix, care "isi dadea prea bine seama ca
iubeste pe Otilia, fara sa poata determina continutul acestui sentiment", fiind derutat de reactiile
fetei. Biletul de amor pe care i-l scrie starneste in tanarul indragostit chinuitoare stari contradictorii,
de la speranta, la deprimare, de la frenezie la amaraciune, ca, in cele din urma, purtarea Otiliei sa-l
arunce intr-o stare chiar mai confuza decat cea initiala: "fii cuminte, mai vorbim noi, alta data".
Tanarul nu-si poate da explicatii plauzibile pentru comportamentul fetei, ce ramane pana la sfarsitul
romanului o tulburatoare intruchipare a naturii contradictorii a sufletului feminin. Fata de Felix, Otilia
are gesturi familiare, tandre, ce ilustreaza deseori o grija materna

pentru el.

Indragostit total de Otilia, Pascalopol o admira si o intelege, dar nici el nu poate descifra in
profunzime reactiile si gandurile fetei, confirmandu-i lui Felix in finalul romanului: "A fost o fata
delicioasa, dar ciudata. Pentru mine e o enigma".

Definita, indirect, prin felul de a fi, prin fapte, actiuni, gesiuri, vorbe si ganduri, Otilia este un
personaj complex si "rotund" ("care nu poate fi caracterizat succint si exact", E.M.Forster) cu un
comportament derutant, fiind capabila de emotii puternice, apoi trecand brusc de la o stare la alta,
imprastiata si visatoare, deseori dovedind in mod surprinzator luciditate si tact. Este un amestec
ciudat de atitudine copilaroasa si matura in acelasi timp: alearga desculta prin iarba din curte, se urea
pe stogurile de fan in Baragan, sta ca un copil pe genunchii lui Pascalopol, dar este profund rationala
si matura atunci cand ii explica lui Felix motivele pentru care ei doi nu se pot casatori, dovedind o
autocunoastere desavarsita a propriei firi: "Eu am un temperament nefericit: ma plictisesc repede,
sufar cand sunt contrariata".

17
 Un procedeu modern de caracterizare a personajelor realiste este mediul ambiant, camera Otiliei
definind-o intru totul prin detaliile cu semnificatii comportamentale: "o masa de toaleta cu trei oglinzi
mobile si cu multe sertare, [...] un scaun rotativ pentru pian", ceea ce ar putea fi interpretat ca
sugestie pentru firea ei imprevizibila, manifestandu-se aici motivul oglinzilor. Dezordinea tinereasca a
lucrurilor aruncate amestecat peste tot - rochii, palarii, pantofi, jurnale de moda frantuzesti, carti,
note muzicale, papusi -, sugereaza exuberanta juvenila, un univers spiritual al "ascunzisului feminin",
cum afirma in mod direct naratorul omniscient.

Finalul romanului este deschis in privinta destinului Otiliei, modernismul personajului constand si in
faptul ca nimeni nu poate dezlega misterul ce se tesuse in jurul ei, Pascalopol insusi conchizand ca,
dupa atatia ani, pentru el, Otilia ramasese "o enigma". Fotografia pe care o priveste Felix dezvaluie o
"femeie frumoasa, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata nebunatica", ci avea un aer de platitudine
feminina, care nu mai semana cu imaginea din constiinta lui. De aici reiese ca Otilia este un personaj
modern, plin de contradictii.

Limbajul eroinei este elevat, fraza cultivate, in care se simte o sensibilitatea si forta launtrica,
tradeaza, indirect, firea delicata si educatia solida.

Personaj bovaric, Otilia traieste drama singuratatii, a viitorului ei ambiguu, departe de mult visata
fericire, deoarece - se destainuie ea lui Felix - o femeie se bucura de viata adevarata doar cativa ani:
"Cat crezi tu ca mai am de trait, in intelesul adevarat al cuvantului? Cinci, sase ani!". Ea se
defineste prin autocaracterizare, dovedind o profunda cunoastere de sine, atunci cand ii dezvaluie
lui Felix: "eu sunt o zapacita, nu stiu ce vreau, eu sunt pentru oamenii blazati, care au nevoie de
rasetele tineretii, ca Pascalopol". Otilia este, asadar, un personaj realist modern, prin complexitate si
relativism, ilustrand eternul feminin plin de mister, imprevizibil si cuceritor, care fascineaza prin
amestecul de sensibilitate Candida si profunda maturitate.

In "Enigma Otiliei" Calinescu ilustreaza o conceptie de moralist clasic, o observatie atenta a eticii
umane, pe care o clasifica pe tipuri: "Romanul nu apare decat cand ne dam seama ca incepe sa se
organizeze o lume de tipuri si de caractere." (George Calinescu).

18