Lingvistică românească,

lingvistică romanică

Actele celui de al XVI-lea COLOCVIU INTERNAȚIONAL AL

DEPARTAMENTULUI DE LINGVISTICĂ
(București, 25‒26 noiembrie 2016)

Editori:
Helga BOGDAN OPREA
Andreea-Victoria GRIGORE
Rodica ZAFIU
Reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea prin orice mijloace şi sub orice formă, cum
ar fi xeroxarea, scanarea, transpunerea în format electronic sau audio, punerea la dispoziţia
publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau
temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiilor, cu scop
comercial sau gratuit, precum şi alte fapte similare săvârşite fără permisiunea scrisă a
deţinătorului copyrightului reprezintă o încălcare a legislaţiei cu privire la protecţia
proprietăţii intelectuale şi se pedepsesc penal şi/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.
 Lingvistică românească,
lingvistică romanică

Actele celui de al XVI-lea COLOCVIU INTERNAȚIONAL AL

DEPARTAMENTULUI DE LINGVISTICĂ
(București, 25‒26 noiembrie 2016)

Editori:
Helga BOGDAN OPREA
Andreea-Victoria GRIGORE
Rodica ZAFIU

2017
Şos. Panduri nr. 90-92, 050663 Bucureşti – ROMÂNIA
Tel./Fax: +40 214102384
E-mail: editura.unibuc@gmail.com
www.editura-unibuc.ro
Centru de vânzare
Bd. Regina Elisabeta nr. 4-12,
030018 Bucureşti – ROMÂNIA
Tel. +40 213053703
Tipografie
Bd. Iuliu Maniu, Nr. 1–3,
061071, București – România
Tel. 0799.210.566

Copertă & DTP: Cătălin Ionuț Mihai

Sursă foto copertă:
Domnului profesor Gheorghe Chivu,
la aniversare
 CUPRINS

Cuvânt-înainte .................................................................................................................. 9

GRAMATICĂ, LINGVISTICĂ DE CORPUS

Verginica BARBU MITITELU, Dan CRISTEA, Ruxandra COSMA, Corpus of

Contemporary Romanian. Architecture, Annotation Levels and Analysis Tools ..... 13
Ramona Cătălina CORBEANU, Topicalizarea și dislocarea la stânga a subiectului
în limba română veche ............................................................................................. 21
Adriana COSTĂCHESCU, Sémantique de la relation spatiale : fr. de vs. roum. de,
din, de la, de pe ......................................................................................................... 29
Lorena DAVID, Romanian Manner cum-Free Relative Clauses ..................................... 39
Roxana-Magdalena DINCĂ, (Ad)verbul modal evidențial-epistemic trebuie (că) ........... 49
Adela DRĂGUȚOIU, Supradeterminarea numelui în limba română și principiul
unicității funcționale ................................................................................................. 61
Ion GIURGEA, Despre dislocarea focală în română ...................................................... 67
Cătălina MĂRĂNDUC, Structuri sintactico-semantice eliptice în Noul Testament
de la Alba Iulia (1648) .............................................................................................. 75
Beatrice PAHONȚU, Gabriela BÎLBÎIE, Sur le futur périphrastique en français et
en roumain ................................................................................................................ 87
Cristina PANĂ, Tipare sintactice de encliză în texte dialectale ...................................... 97
Gabriela PANĂ DINDELEGAN, Pe marginea a două forme: încălțământuri,
îmbrăcământuri ......................................................................................................... 107
Liliana Georgiana RADU, Construcții perifrastice reciproce în limba română veche ........ 113
Monica-Mihaela RIZEA, A Corpus-based Analysis of Romanian Minimizer Expressions ........ 127
Rodica ZAFIU, Particula așa în graiurile românești actuale .......................................... 139

RETORICĂ, STILISTICĂ ȘI PRAGMATICĂ

Danilo DE SALAZAR, Aspecte morfosintactice ale sinesteziei literare ......................... 151

Alina-Georgiana FOCȘINEANU, „Cădem înaintea Înaltului Pragŗ. Observații
privind folosirea unei formule encomiastice în textele din epoca fanariotă ............ 161
Margareta MANU MAGDA, Elemente de lingvistică subiectivă privind româna
nonstandard .............................................................................................................. 167
Annafrancesca NACCARATO, « Du langage dans le langage ». Benjamin
Fondane et la traduction poétique ........................................................................... 181
Yannick PREUMONT, Lř « évasion linguistique ». Le cas de Vintilă Horia .................. 193
Adriana Maria ROBU, Tradiții discursive și nivelurile limbajului .................................. 199
Gisèle VANHESE, Les métaphores dans Le Calvaire de feu dřAlexandru
Macedonski ou la transfiguration des figures .......................................................... 207
 LEXIC, SEMANTICĂ, TERMINOLOGII

Maria ALDEA, Denumiri de meșteșuguri și nume de agent la sfârșit de secol XVIII ..... 221
Alexandru Dan ANGHELINA, Terminologia IT în DEX 2016 ....................................... 229
Sonia BERBINSKI, Les approximations phonétiques dans les structures défigées ........ 235
Angela BIDU-VRĂNCEANU, Terminologia descriptiv-lingvistică românească.
Direcții și perspective ............................................................................................... 247
Diana CĂRBUREAN, Paradigmatic și sintagmatic în câmpul lexico-semantic al
înscrisurilor oficiale în limba română (secolele al XV-lea Ŕ al XIX-lea) ................. 253
Adrian CHIRCU, Addenda la adverbele în -iș/-âș ........................................................... 261
Florica DIMITRESCU, Din noutățile lexicale ale limbii române. „Recoltaŗ lunii
martie 2016 ............................................................................................................... 271
Andreea-Victoria GRIGORE, Terminologia meteo Ŕ o terminologie „tareŗ? Studiu
de caz: determinanții termenului CEAȚĂ la nivelul unor surse științifice din
meteorologie ............................................................................................................. 289
Liviu GROZA, Expresii frazeologice franțuzești traduse literal in română .................... 299
Roxana JOIȚA, Formarea cuvintelor cu sens specializat în terminologia
mass-mediei .............................................................................................................. 303
Carmen LOZINSKI, Termenii cromatici ȋn limbile romȃnă și spaniolă: echivalare
și traducere ............................................................................................................... 313
Andreea-Giorgiana MARCU, Observații privind gradul de specializare a
definițiilor în dicționarele multilingve românești ..................................................... 323
Mihaela MARIN, Terminologia de substrat utilizată în traducerea Noului
Testament ................................................................................................................. 329
Cristian MOROIANU, Variația pluralului neutrelor. Probleme actuale ........................ 347
Cristinel MUNTEANU, Despre contribuția lui Eugeniu Coșeriu la studierea
diminutivelor ............................................................................................................ 359
Raluca-Mihaela NEDEA, Terminologia medicală între vocabularul specializat și
vocabularul comun din perspectivă lexicografică. Cazul lexemelor care includ
elementul de compunere enter(o)- ............................................................................ 369
Carolina POPUȘOI, Considerații asupra sufixului –alnic ............................................... 377
Melania ROIBU, Funcția ludică ‒ un antimetalimbaj? ................................................... 387
Adriana STOICHIȚOIU ICHIM, Antonomaza lexicală versus antonomaza discursivă ............ 399
Dana-Luminița TELEOACĂ, Desemnarea conceptului a (se) mira în română,
franceză și spaniolă. Similitudini vs. divergențe la nivel structural și semantic ...... 407
Irina VLĂDESCU, Nume de plante în Biblia de la București .......................................... 415

FILOLOGIE, ISTORIA LIMBII ROMÂNE, DIALECTOLOGIE

Simona GEORGESCU, Cioc – ciot: între onomatopee, elemente de substrat și

cuvinte de origine latină ........................................................................................... 425
Raluca Elisabeta IFTIME, Modele de ortografie mixtă în Historia incrementorum
atque decrementorum Aulae Othomanicae (1714Ŕ1716), de Dimitrie Cantemir ..... 437
Andreea Alexandra LOIZO, Convergențe fonetice și fonologice între limba greacă
și dialectul aromân al limbii române ....................................................................... 445
Daniela-Carmen STOICA, Ilir SHYTA, Concordanțe între dialectul aromân și cel
tosc din zona Muzăchia, Albania, în revista Frăția .................................................. 451
 CUVÂNT-ÎNAINTE

Volumul de faţă reuneşte o parte dintre comunicările prezentate la cel de-al XVI-lea
Colocviu internaţional al Departamentului de lingvistică al Facultăţii de Litere, desfăşurat în
zilele de 25 şi 26 noiembrie 2016 la Universitatea din Bucureşti; se înscrie, astfel, într-o serie
începută în anul 2002, prin publicarea Actelor primului colocviu (al Catedrei de limba română).
Colocviul din 2016 a inclus două workshopuri cu largă participare internaţională – Formal
Approaches to Romance Microvariation (FARM) şi Speech Acts across Time and Space –;
lucrările prezentate în cadrul acestora. ca şi comunicările secţiunii Didactica limbii şi a
literaturii române Ŕ Didactica limbii române ca limbă străină vor apărea separat, strînse în
volume tematice şi într-un număr special din Revue roumaine de linguistique.
Colocviul – organizat de Departamentul de lingvistică şi Centrul de lingvistică teoretică şi
aplicată (CLTA), cu sprijinul Institutului de Cercetări al Universităţii din Bucureşti (ICUB) – a
avut invitaţi de la Universitatea din Oxford, Universitatea din Cambridge, Universitatea de Stat
din New-York–Albany, Universitatea din Viena, Universitatea din Calabria; la lucrări au
participat, cu comunicări, lingvişti din România, Marea Britanie, Italia, Elveţia, Spania,
Slovenia, Albania, Republica Moldova. Cercetătorilor din Facultatea de Litere şi Facultatea de
Limbi şi Literaturi Străine li s-au alăturat, ca în fiecare an, numeroşi colegi de la institutele
Academiei Române – Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti‖, Institutul de
Filologie Română „A. Philippide‖, Institutul de Cercetări pentru Inteligență Artificială –, de la
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza‖ din Iaşi, Universitatea „Babeş-Bolyai‖ din Cluj,
Universitatea „Transilvania‖ din Braşov, Universitatea din Craiova, Universitatea „1 Decembrie
1918‖ din Alba-Iulia, Universitatea „Danubius‖ din Galaţi etc.
Titlul general al colocviului şi al acestui volum – Lingvistică românească, lingvistică
romanică reflectă interesul lingvisticii româneşti, tot mai puternic în ultimii ani, pentru
integrarea direcţiilor sale de cercetare în studiul cu multiple abordări metodologice al celorlalte
limbi romanice. Acoperind principalele direcţii de cercetare a limbii române în sincronie şi în
diacronie, cu deschideri comparative asupra limbilor romanice, lucrările s-au desfăşurat în mai
mute secţiuni, pe care le reflectă structura volumului de faţă. Lucrările din secţiunea Gramatică,
lingvistică de corpus propun descrieri ale unor fenomene specifice din domeniul ordinii
cuvintelor – topicalizare, dislocare focală, postpuneri ale auxiliarelor şi ale cliticelor
pronominale – şi investighează morfosintaxa grupului nominal (forme de plural,
supradeterminare), prepoziţiile şi relaţiile spaţiale, construcţiile perifrastice (cele minimizante în
context negativ şi cele reciproce), relativele libere introduse prin cum, structurile gramaticale şi
comportamentul discursiv al adverbului de mod aşa, viitorul perifrastic şi valorile sale
evidenţiale, construcţia modală şi evidenţială trebuie că. Secţiunea cuprinde studii despre
alcătuirea de corpusuri şi adnotarea lor gramaticală şi mai ales aplicaţii asupra unor corpusuri
consistente de texte vechi şi contemporane, de limbă standard şi dialectale. În secţiunea
Retorică, stilistică şi pragmatică sunt reunite contribuţii teoretice şi aplicative asupra sinesteziei,
a metaforei, a traducerii poetice; sunt investigate atitudinile vorbitorilor actuali asupra variaţiei
lingvistice, aplicarea conceptului tradiţii discursive şi calchierea unor formule ceremonioase.
Secţiunea cea mai amplă – Lexic, semantică, terminologii – acoperă deopotrivă lexicul vechi al
românei (nume de meşteşuguri şi de înscrisuri oficiale) şi cele mai noi înregistrări în inventarele
de cuvinte recente şi în dicţionarele generale; sunt studiate terminologia meteorologică,
medicală, lingvistică, a mass-mediei, frazeologia (şi destructurările ei ludice), o serie de sufixe,
formaţiile diminutivale, anumite câmpuri lexicale (în abordare contrastivă – termenii cromatici –
sau în anumite genuri discursive – verbele psihologice, numele de plante). Multe articole au
relevanţă şi pentru alte domenii ale cercetării lingvistice: abordarea lexicală aduce preţioase
informaţii gramaticale (despre pluralul neutrelor) sau pragmatico-stilistice (despre statutul
discursiv al antonomazei sau despre marcarea metalingvistică a jocurilor de cuvinte). Secţiunea
consacrată Filologiei, istoriei limbii şi dialectologiei cuprinde contribuţii etimologice, de istorie
a ortografiei, de fonologie şi lexic al aromânei.
Acest volum este dedicat domnului profesor Gheorghe Chivu, în semn de profundă
admiraţie din partea foştilor studenţi şi a colegilor săi, cu recunoştinţă pentru înalta competenţă
şi pasiunea cu care a contribuit în mod esenţial la dezvoltarea filologiei româneşti, la sporirea
interesului pentru istoria limbii şi pentru investigarea vechilor texte româneşti.

Editorii

10
GRAMATICĂ, LINGVISTICĂ DE CORPUS
 CORPUS OF CONTEMPORARY ROMANIAN.
ARCHITECTURE, ANNOTATION LEVELS AND
ANALYSIS TOOLS

VERGINICA BARBU MITITELU

Romanian Academy Research Institute for Artificial Intelligence
DAN CRISTEA
Institute of Computer Science, Romanian Academy Ŕ Iași branch
RUXANDRA COSMA
University of Bucharest, Faculty of Foreign Languages

1. Introduction

Within the international context of creating national corpora: American (Ide and Suderman
2004), British (http://www.natcorp.ox.ac.uk/), Bulgarian (Koeva et al. 2012), Croatian (Tadić
2002), Czech (Křen et al. 2016), Hungarian (Oravecz et al. 2014) and even multilingual corpora
(Schmidt and Wörner 2012), we present the national collaboration for building a large
Romanian corpus, reflecting both the written and the spoken aspects of the language, as well as
various styles, domains and subdomains. It is meant as a representative corpus of contemporary
Romanian language, hence called CoRoLa. The results of this project, run by the ―Mihai
Drăgănescu‖ Research Institute for Artificial Intelligence in Bucharest and the Institute for
Computer Science in Iași, will be a corpus in electronic format, available (online) for free, in
order to be used for studies on contemporary language, for processing language, for creating
applications that use knowledge extracted from large corpora, for improving translation and for
teaching Romanian (Barbu Mititelu and Dumitrescu 2014).
The paper is structured as follows: section 2 presents and discusses some key
characteristics of CoRoLa; section 3 briefly describes the process of text collection and cleaning
and the metadata associated to each text file; section 4 enumerates and presents the annotation
levels of the corpus; section 5 presents DRuKoLA – a project closely related to CoRoLa; section
6 sketches the ways the data in CoRoLa will be accessed through the KorAP interface (as part of
the DRuKoLA project); the conclusions section closes the paper.

2. CoRoLa’s characteristics

In this section we focus on several key characteristics of CoRoLa, each of them

discussed in a separate subsection.

2.1. Size
The targeted size of the corpus is 500,000,000 words. Although several years ago, when
we started this endeavour, this amount could have been perceived as a large corpus, at the
moment it is no longer the case: there are already available corpora containing billions of words:
for example, the German corpus (Kupietz and Lüngen 2014) counts more than 31 billion tokens
(http://www1.ids-mannheim.de/kl/projekte/korpora), the Bulgarian one – 1.2 billion words
(http://dcl.bas.bg/bulnc/en/), etc.). Nevertheless, for the Romanian language, this will be the
largest corpus ever built. The quality, the type and the origin of the texts it contains (as
described below) make CoRoLa even more valuable.
At the moment of this writing, CoRoLa contains 880,975,551 written tokens and about 200
hours of recordings. Their distribution according to various criteria is given in section 2.3 below.
Out of the total number of written tokens, only 322,290,278 have already been preprocessed and
morpho-syntactically annotated, but the whole of them will have been preprocessed and
annotated before the end of the project (December, 2017). Out of the total number of recordings,
57 hours have already been processed and annotated, syllabified and some of the allophones
have been characterised, but further work will also increase the representation of oral texts in the
final CoRoLa.

2.2. Time span and format of textual sources

Focusing on the contemporary language, CoRoLa includes quite recent texts, original
writings and a few translations authored in the period 1945 – today, that have been contributed
by their legal owners in electronic forms.

2.3. Texts types coverage

Aiming at being a reference corpus, CoRoLa includes texts from all language styles:
scientific, administrative, legal, imaginative, journalistic. The colloquial style is not targeted, but
is reflected especially in the imaginative texts. We added a separate style, called memoirs,
which includes journals, letters, etc. Table 1 shows the distribution of the CoRoLa texts across
these styles at the moment of this writing. The best represented style is the legal one, followed
by the scientific one. Further effort for collecting imaginative, journalistic and administrative
texts is necessary. Note that some texts (mainly originating in blog posts) are not assigned any
of these styles, and thus included in the category ―unclassified‖.

Style Number of tokens

legal 527,519,345
scientific 184,761,720
journalistic 77,277,228
imaginative 51,617,302
memoirs 26,135,623
administrative 11,564,015
unclassified 2,100,318
TOTAL 880,975,551
Domain Number of tokens
arts and culture 27,697,861
nature 1,831,275
society 119,150,171
science 160,309,410
unclassified 571,986,834
TOTAL 880,975,551
Table 1. The distribution of CoRoLa Table 2. The distribution of CoRoLa
written texts according to their style. written texts according to their domain.

14
 Another criterion for classifying texts in a corpus is the domain to which they belong. For
CoRoLa we have defined four domains: arts and culture, nature, society and science. These
domains are assigned to texts belonging to the scientific and journalistic styles. The texts from
the styles legal, memoirs, administrative, imaginative and ―unclassified‖ are assigned to the
domain ―unclassified‖. Table 2 shows the distribution of the CoRoLa texts across these domains.
The texts are further classified into 71 subdomains which are not detailed here.

2.4. IPR-cleared texts

In Romania, Law 8/1996 concerning the author‘s rights has scope, as far as our project is
concerned, over literary, journalistic, scientific works, be they written or oral. As a consequence,
such texts can be included in the corpus provided that we have the agreement of the IPR
owner(s). To achieve the coverage mentioned above, we have contacted authors, publishing
houses and media representatives and got commonly agreed upon protocols allowing us to store
such texts, process and annotate them and offer users the possibility to query them.
The texts outside the scope of this law, considered of public and open use, namely the
administrative and legal texts, as well as those belonging to the Romanian Wikipedia, have
simply been downloaded from the source, stored, processed and annotated, and they can also be
queried by users.
The IPR clearness of CoRoLa is one great asset of this corpus, made possible by the open-
mindedness of IPR owners, by their generosity and willingness to take part into this national
cultural act.

2.5. Access to CoRoLa

All texts are stored on the developers‘ servers, in Bucharest and Iași, and a query interface
(see section 6 below) will offer the users the possibility to search for words, word combinations,
even by specifying morphologic or syntactic constraints, in the corpus and visualise the results.

3. Texts – collection, cleaning and associated metadata

For being processed and further annotated, written texts must be in txt format. However,
when offered to us or harvested automatically, they were in various formats: pdf, doc, html. If
automatic extraction of the txt equivalent from the html and doc files does not raise serious
issues, in the case of the pdf files things are far from trivial. Some commonly occurring
problems are: diacritics are lost or different letters with diacritics (usually ș and ț) are recognized
as the same character (very frequently a symbol instead of a letter), lines from parallel columns
are intermingled with each other, footers, headers and page numbers are inserted in text without
any delineation, etc. Consequently, a partially manual, partially automatic time- and effort-
consuming cleaning phase was necessary in their case.
Oral texts are of several types (Tufiș et al. 2016): news, radio interviews, theatre, randomly
selected Romanian Wikipedia sentences recorded by anonymous volunteers, texts (selected so
as to cover most of the interesting phonetic structures of Romanian) read by professionals and
recorded in acoustic rooms, and even fragments of audiobooks. All these recordings are
accompanied by their corresponding written texts.
All texts (written and oral) have a metadata file associated, which contains information
that can be used by the user (either alone or in combination) in her/his corpus research (see
section 6). The title of the text, its author(s), its publication date and medium, the style of the
text, the domain and subdomain when applicable, the annotation levels are elements of the
metadata files.

15
 4. Texts processing and annotation levels in CoRoLa

All written texts are automatically split into sentences and then tokenized: inside each
sentence, words and punctuation are separated as individual tokens. As such, they enter a
processing phase (in which diacritics are automatically restored, syllabification hyphens are
eliminated, words written as one token are separated into different tokens) and then the
annotation phase (which consists in a morphologic and syntactic analysis of the words). We
present below the analysis of the sentence Era o carte fără titlu (―Was a book without title‖; ‗It
was a book without a title‘), processed and annotated at all levels available at the moment for
the corpus. It has 6 tokens: 5 words and one punctuation mark, each numbered according to its
order in the sentence (the first column in the example below). Each word is lemmatised (the
third column), the part of speech is indicated, in an encoding specific for the Romanian
language inherited from the MULTEXT EAST project (http://nl.ijs.si/ME/V4/msd/html/msd-
ro.html) (the fourth column), and a full morphologic analysis is provided (the fifth column). For
example, the first word, Era (‗Was‘) is analysed as a verb (V), the main one (m), in the
indicative mood (i), the imperfect tense (i), the third person (3), in singular (s); the word o (‗a‘)
is analysed as an article (T), indefinite (i), in the feminine case (f), singular number (s) and a
direct case (r). The fourth column contains a shorter tag corresponding to the one in the fifth
column. The syntactic annotation follows the dependency framework, more exactly the
Universal Dependency (UD) version 1.4 (Nivre et al. 2016). For each token, it offers
information about its head (see the seventh column, where numbers refer those in the first
column) and the relation it establishes with that head (the eighth column). The root of this
sentence (according to the UD principles) is the word carte (‗book‘), thus it does not have a
head in the sentence (notice the number 0 in its seventh column). This root is the head of the
words Era (‗Was‘), o (‗a‘), titlu (‗title‘), as well as of the final punctuation of the sentence. In its
turn, titlu is the head of the preposition preceding it, namely fără (‗without‘).

1 Era fi V3 Vmii3s _ 3 cop _ _

2 o un TSR Tifsr _ 3 det _ _
3 carte carte NSRN Ncfsrn _ 0 root _ _
4 fără fără S Spsa _ 5 case _ _
5 titlu titlu NSN Ncms-n _ 3 nmod _ _
6 . . PERIOD PERIOD _ 3 punct _ _

The tokenisation, morphologic tagging and lemmatization of the texts in CoRoLa are made
with the TTL tool developed in ICIA (Ion 2007). The syntactic parsing of the whole corpus is
going to be done with a parser trained on a Romanian treebank, which is now in a training phase
(Barbu Mititelu et al. 2016).
As said, oral texts in CoRoLa are accompanied by their written counterpart. These are
either transcripts (in the case of interviews) or original texts, as in the case of theatre plays,
registered during hearings or actual performances with actors, or simply read and registered by
members of the project or students, in professional studios or in informal environment, thus
obtaining the oral form. The existence of both oral and the written components allows for their
automatic alignment (at the sentence and word level, more accurate alignments going down to
the letter-phoneme level). The textual counterparts of the spoken files follow the same
tokenisation/lemmatisation and annotation process at the morphologic level.

16
 5. DRuKoLA

The development of CoRoLa is supported and completed by a parallel running project,

DRuKoLA1 (Cosma et al. 2016), run (between 2016 and 2018) by the Institute for the German
Language (Das Institut für Deutsche Sprache, Mannheim), ―Mihai Drăgănescu‖ Research
Institute for Artificial Intelligence (Bucharest), the Institute for Computer Science (Iași) and the
University of Bucharest (the Departments of Germanic Languages and of English). This project
aims at building comparable virtual corpora under one analysis tool, the new KorAP, a query
and analysis tool of the Institute for the German Language. It is a powerful analysis platform
able to easily manage big data and gradually targeting towards linking existing resources
(Diewald et al. 2016).
Core elements of this project are the two reference corpora of the Romanian and of the
German language (CoRoLa and DeReKo, Kupietz and Lüngen 2014), from which comparable
subcorpora would be dynamically extracted, based on text characteristics or annotation features
considered to be essential for the individual research topics. DRuKoLA itself is part of a larger
project aiming at developing a corpus technology able to share corpora, technical processes and
features, as well as research results in a common analysis platform for a European Reference
Corpus (EuReCo) (Kupietz et al. 2017).
The fact that CoRoLa was still at its beginning when planning the DruKoLA project made
it much easier to concord on metadata categories and to make sure that the combined collection
becomes interoperable. KorAP offers the opportunity to either work within each language on a
virtual corpus separately, integrating features of each language, as developed by the respective
curator institute, or to work cross-linguistically within a comparable virtual corpus built on
individual needs. Adjustments will be made on the basis of an inventory of specific
functionalities for contrastive research. A further phase would require testing and exploration of
language specific features identified with respect to different parameters and structures.

6. Accessing the textual data

Work is presently going on to make the textual content of CoRoLa compatible with the
KorAP query and analysis tool, thus accomplishing part of the DRuKoLa objectives. A
pipeline is under development that will take the 3 original file formats (raw texts, metadata
describing them and the stand-off annotation that complements the texts with morpho-
syntactic information) and will transfer them to fit the KorAP standards. This process
presupposes also a physical transfer of the corpus content from the server hosting the CoRoLa
corpus to the ones allocated to the DRuKoLa project (located in the developers‘ premises).
KorAP is meant to be scalable, flexible and sustainable, its components being easily
extended, replaceable and maintained. Moreover, KorAP should support multiple query
languages (i.e. conventions of expressing queries by users). New in this enterprise is the use
of KorAP to access corpora in different languages, German and Romanian at this moment, but
others in the near future (Kupietz et al. 2017).
The KorAP query protocol allows the user to formulate two main types of queries:
addressing the collection of documents that satisfy certain conditions (in which metadata are

1
DRuKoLA is an acronym for Sprachvergleich korpustechnologisch Deutsch-Rumänisch, a Research Group
Linkage Programme of the Alexander von Humboldt-Foundation as an alumni programme meant to link a host
research institute from Germany with the home institute of the Humboldtian alumna/alumnus (in this case, the
University of Bucharest).

17
searched for) and addressing the texts themselves, with the intention to get occurrences of
particular linguistics structures (in which the primary textual data and their annotations on
different linguistic layers are used).

7. Conclusions

CoRoLa is the reference corpus for Romanian, for which the texts (both written and oral)
have already been harvested, in a larger proportion than promised in the project proposal. This
language resource will be open for querying to all those interested starting December 2017.
Moreover, due to the international project DruKoLA, it can be used not only for monolingual
studies, but also for contrastive ones. Further on, it could be enriched with even more diverse
texts and it could even acquire a multilingual component, by adding parallel or comparable texts
in other languages (one of which will be Romanian).
Building a corpus may seem a rather easy task, since it may not involve more than putting
together a large collection of texts, many of them anyway available on the web. However, this
paper tried to show the complexity of this enterprise.

Acknowledgements

We thank all our texts providers: publishing houses (Humanitas, Polirom, Economica,
PIM, Editura Academiei Române, Editura Universității din București, Adenium, Doxologia,
Gama, Editura Institutul European Iași, Simetria, Editura Casa Cărții de Știință), mass media
representatives (DCNews, Societatea Română de Radiodifuziune, Info Iași, Timpul, România
literară, Actualitatea muzicală, Candela de Montreal, republica.ro, Destine literare,
Financiarul, Muzica, Balcanii și Europa, Timpul, Radio Iași, Radio Viva, RadioU, RomanTV,
Teatrul Național Târgu Mureș, Teatrul Național Cluj-Napoca), the National College ―Unirea‖
from Focșani, individual authors and contributors (Luminița Cărăușu, Corneliu Leu, Liviu
Petcu, Daniela Coza, Eugen Rațiu) and several bloggers.
The project benefited from the work of students from the University of Bucharest, ―Al.I.
Cuza‖ University of Iași, and University POLITEHNICA of Bucharest.
The syntactic annotation of a treebank, which was included in CoRoLa, and the
development of the parser based on these texts and used for further annotation of the texts in
CoRoLa were two of the objectives of grant of the Romanian National Authority for Scientific
Research and Innovation, CNCS-UEFISCDI, project number PN-II-RU-TE-2014-4-1362.

REFERENCES

Barbu Mititelu, Verginica, Ștefan Daniel Dumitrescu, 2014, ―CoRoLa – the representative corpus
of the contemporary Romanian language. The initial phase‖, in Iulian Boldea (ed.),
Communication, Context, Interdisciplinarity – 3rd edition, vol. III, Târgu-Mureș, ―Petru
Maior‖ University Press, p. 958–967.
Barbu Mititelu, Verginica et al., 2016, ―Improving parsing using morpho-syntactic and semantic
information‖, Revista română de interacțiune omŔcalculator, 9, 4, p. 285–304.
Calzolari, Nicoletta et al. (eds.), 2014, Proceedings of the Ninth International Conference on
Language Resources and Evaluation (LREC 2014, Reykjavik), Paris, European Language
Resources Association (ELRA).
Calzolari, Nicoletta et al. (eds.), 2016, Proceedings of the Tenth International Conference on
Language Resources and Evaluation (LREC 2016, Portorož), Paris, European Language
Resources Association (ELRA).

18
Cosma, Ruxandra et al., 2016, ―DRuKoLA – towards contrastive German-Romanian research
based on comparable corpora‖, in Piotr Bański et al. (eds.), 4th Workshop on Challenges in
the Management of Large Corpora. Proceedings of the Tenth International Conference on
Language Resources and Evaluation (LREC 2016, Portorož), Paris, European Language
Resources Association (ELRA), p. 28–32.
Diewald, Nils et al., 2016, ―KorAP architecture – diving in the deep sea of corpus data‖, in
Calzolari et al. (eds.) 2016: 3586–3591.
Ide, Nancy, Keith Suderman, 2004, ―The American national corpus first release‖, in Maria Teresa
Lino et al. (eds.), Proceedings of the Fourth Language Resources and Evaluation Conference
(LREC 2004, Lisbon), p. 1681–1684 (http://citeseerx.ist.psu.edu/viewdoc/download?doi=10
.1.1.61.9969&rep=rep1&type=pdf).
Ion, Radu, 2007, Word Sense Disambiguation Methods Applied to English and Romanian, PhD
Thesis, Romanian Academy.
Koeva, Svetla et al., 2012, ―The Bulgarian national corpus: theory and practice in corpus design‖,
Journal of Language Modelling, 1 (1), p. 65–110.
Křen, Michal et al., 2016, ―SYN2015: Representative corpus of contemporary written Czech‖, in
Calzolari et al. (eds.) 2016: 2522–2528.
Kupietz, Marc, Harald Lüngen, 2014, ―Recent developments in DeReKo‖, in Calzolari et al. (eds.)
2014: 2378–2385.
Kupietz, Marc et al., 2017, ―EuReCo – joining forces for a European reference corpus as a
sustainable base for cross-linguistic research‖, in Piotr Bański et al. (eds.), Proceedings of the
Workshop on Challenges in the Management of Large Corpora and Big Data and Natural
Language Processing (CMLC-5+BigNLP), Birmingham, 24 July 2017, p. 15–19 (https://ids-
pub.bsz-bw.de/frontdoor/index/index/docId/6258).
Nivre, Joakim et al., 2016, Universal Dependencies 1.4, LINDAT/CLARIN digital library at the
Institute of Formal and Applied Linguistics, Charles University (http://hdl.handle.ne
t/11234/1-1827).
Oravecz, Csaba, Tamás Váradi, Bálint Sass, 2014, ―The Hungarian gigaword corpus‖, in Calzolari
et al. (eds.) 2014: 1719–1723.
Schmidt, Thomas, Kai Wörner (eds.), 2012, Multilingual Corpora and Multilingual Corpus
Analysis, Amsterdam/Philadelphia, John Benjamins Publishing Company.
Tadić, Marko, 2002, ―Building the Croatian national corpus‖, in Proceedings of LREC, Las
Palmas, p. 441–446 (http://www.lrec-conf.org/proceedings/lrec2002/pdf/170.pdf).
Tufiș, Dan et al., 2016, ―The IPR-cleared Corpus of Contemporary Written and Spoken Romanian
Language‖, in Calzolari et al. (eds.) 2016: 2516–2521.

CORPUS OF CONTEMPORARY ROMANIAN. ARCHITECTURE,

ANNOTATION LEVELS AND ANALYSIS TOOLS

(Abstract)

The paper presents, on the one hand, the characteristics, the structure, and the annotation levels of the
reference corpus for the Romanian language (CoRoLa). On the other hand, it presents the accompanying
project of harmonising an analysis tool of the German language to Romanian (project DRuKoLA), in order to
be able to perform contrastive analyses in different languages by means of comparable virtual corpora under one
single tool (KorAP), developed by the Institut for the German Language in Mannheim (Das Institut für Deutsche
Sprache, Mannheim). This would represent a first step towards a larger endeavour to link reference corpora of
European languages under a common analysis platform in a European Reference Corpus (EuReCo).

19
 TOPICALIZAREA ȘI DISLOCAREA LA STÂNGA A
SUBIECTULUI ÎN LIMBA ROMÂNĂ VECHE

RAMONA CĂTĂLINA CORBEANU

Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan Ŕ Al. Rosettiŗ al Academiei Române, București

1. Obiective

Ne propunem să analizăm construcțiile cu subiect topicalizat, dislocat la stânga, pe baza

unui corpus de texte originale și traduse din secolele al XVI-lea – al XVIII-lea.
Vom urmări tipurile de construcții cu subiect topicalizat din limba veche (prin intercalarea
de diferite subordonate), construcțiile impersonale unde este posibilă extragerea și topicalizarea
unui grup nominal din subordonată, structurile cu subiect topicalizat în prezența unui
interogativ, subiectul ridicat în subordonate cu complementizatori, structurile în care dislocarea
la stânga a subiectului apare concomitent cu alte fenomene de oralitate, cum ar fi anacolutul și
reluarea subiectului.

2. Aspecte teoretice

Topicalizarea poate fi realizată prin deplasare sau dislocare la stânga a argumentului față
de verb și vizează strict sintaxa propoziției, dar un element topicalizat nu este neapărat și
dislocat la stânga, însă este întotdeauna legat sintactic de restul enunțului (Pană Dindelegan
1992: 76). De cele mai multe ori, structurile personale din propoziția principală în care subiectul
apare antepus sunt controlate mai puțin sintactic și mai mult textual-pragmatic (Motapanyane
1989, Zubizarreta 1998, Pană Dindelegan, 2003). Majoritatea studiilor arată că un subiect
preverbal va ocupa o poziție argumentală.
Topicalizarea cunoaște o răspândire însemnată în cercetările de gramatică generativă.
Barbosa (1997), Alexiadou și Anagnostopoulou (1998), pentru greacă, Zubizarreta (1998) susțin
ipoteza că în limbile cu subiect nul (NSLs) subiectul aflat în poziție preverbală este dislocat la
stânga. Alți generativiști arată că într-o limbă NSL nu toate subiectele aflate într-o poziție
preverbală sunt mereu dislocate (Costa și Duarte 2002). În limba română, limbă cu subiect nul
(NSL), nu există niciun dubiu că subiectul nu poate fi dislocat la stânga, dar în mod clar,
subiectul preverbal ocupă și o poziție de bază/specifică, fără să presupună și topicalizare.
Facem distincția dintre subiectul focalizat și subiectul topicalizat prin dislocare la stânga.
Într-o ordine marcată, cu focalizare contrastivă, orice subiect poate apărea preverbal, în poziție
de focus (Ledgeway 2012: 162–166; Nicolae 2015: 29). Interesant este că topicul se poate
lexicaliza atât la stânga, cât și la dreapta focusului (Rizzi 1997: 295). Ridicarea unui subiect și
așezarea lui într-o poziție frontală, izolată sintactic, are rațiuni discursive de focalizare. În
general, acest fenomen este frecvent în limbă, mai ales în aspectul ei oral (GR: 118).
Limba română, atât cea veche, cât și cea modernă, poate accepta subiecte preverbale care
prezintă atât focus contrastiv (1), cât și focus informațional (2).
 (1) Că cumu mă știe părintele, și eu știu părintele. (CC2 .1581: 36);
(2) Focu înaintea lui aprinde-se-va și împrejurulu lui bură mare. (CC2 .1581: 37).

3. Tipuri de construcții cu dislocare la stânga a subiectului

Construcții cu dislocare la stânga și cu izolare a subiectului sau a subiectivei relative apar

frecvent în toate textele analizate, dar în structuri topicalizate diferite. Cel mai frecvent găsim
structuri cu intercalarea unei subordonate sau a mai multor subordonate, de cele mai multe ori o
subordonată sau o construcție condițională, dar și o temporală.
În limba română veche, dislocarea la stânga a subiectului reprezintă o caracteristică
comună tuturor textelor, cu precădere textelor juridice (vezi pravilele).

3.1. Topicalizarea subiectului prin încorporarea unei subordonate condiționale

Contextele cu subiect antepus, topicalizat, urmat de o condițională, reprezintă în limba
română veche un tipar specific textelor cu caracter juridic (3a–d), dar apar, mai rar, și în alte
texte (3e):

(3) a. Un om de va vrea să lase altcuiva vreun lucru ... piiarde-va toată acea dobândă.
(Prav.1652: 75);
b. Preotul, de va săruta mortul, nu poate într-acea zi să facă liturghie. (Prav.1652:
110);
c. Iară călugărul, de se va întoarce den călugărie, leti 6. C. (Prav.1560, în Texte:
221/3v);
d. Diacul de va curvi, post 5 ai. (Prav.1581: 206r);
e. Și Dumnezeu deacă audzi glasul porobocului și îngerul lui Dumnedzeu dinceriu
chiemă pre Agara. (PO.1582: 67).

3.2. Topicalizarea subiectului prin încorporarea unei subordonate temporale

Subiectul preverbal urmat de o temporală apare în toate textele analizate, fără a se
evidenția în texte de un anumit caracter, cum am remarcat în cazul subiectului topicalizat
urmat de o condițională. Din punct de vedere statistic, se poate raporta o frecvența mai mică
în comparație cu subiectul dislocat de o condițională:

(4) a. Și Sara cându-o dosădiia fugi de la ea. (PO.1582: 52);

b. Tu, când postești, unge capul tău. (CC2.1581: 38);
c. Feciorii când vor fi ei împlu toți o spiță. (Prav.1581: 250r).

3.3. Topicalizarea subiectului prin încorporarea mai multor subordonate

Subiectul preverbal poate fi urmat de două sau mai multe subordonate condiționale (5a),
de o condițională și o temporală (5b), de mai multe temporale (5c), de o condițională și o
completivă directă (5d) sau de mai mult de trei subordonate diferite, structură sintactică ce ar
fi una ambiguă dacă nu ar fi urmată de dublarea subiectului (5e):

(5) a. Preotul, de va cânta liturghie și va fi învrăjbit cu cineva, să fie oprit de liturghie

90 de dzile. (PA.~1630: 77);
b. Curvariul, cându-l va găsi tatăl curvei de față curvind și va vrea să-l ucigă, iară
curvariul îl va ucide pre dîns, să să cearte ca un ucigătoriu. (PA.~1630: 95);

22
 c. Iară ei când vor citi acicea, cândai doară se vor putea derepta și la calea ceaea
adeverita să se aducă. (CC2.1581, în Texte: 564/5);
d. Iar Matei-vodă deacă înțelease că-i vin asupră, îndată-și strânse oștile.
(LCant.~1670: 152);
e. Oricine va fi dentru mireani și va vrea să să preoțească sau alt fiecine va fi, [...]
acesta ca un preastâpnic să goneaște și să leapădă și să afuriseaște. (PA.~1630: 25).

3.4. Topicalizarea subiectului prin încorporarea unui interogativ

Structurile cu subiect care precedă un interogativ relativ pronominal (care, ce) sau un
interogativ relativ adverbial (unde) sunt foarte interesante din punct de vedere sintactic. Astfel
subiectul, prin avansarea în poziție preverbală, este topicalizat, chiar cu riscul dezorganizării
structurii sintactice (Gheorghe 2003: 124).

(6) a. Tată-tău care stepenă-ți iaste? (Prav.1581: 219v);

b. Darră moșu-tău care stepenă-ți iaste? (Prav.1581: 220v);
c. Darră frații tăi care stepenă sântu. (Prav.1581: 220v);
d. Bărbații în ce chip greșesc aicea? (PPrunc.1702: 73).

3.5. Extragerea subiectului din subordonată în construcții cu verbe impersonale

În limba română veche, dislocarea la stânga a unui subiect din subordonată se produce și
în construcții impersonale de tipul:

- verbe impersonale (a trebui)

(7) a. Marturii trebue să fie chemați înadins de către cei ce vor să facă zapis.(Prav.1780:
124);
b. Preuțâi trebuie mai mult să trudească. (DVS.1682–6: 197v);
c. Cine iaste în păcate trebue a lăsa numărul a numărăturii? (PPrunc.1702: 49).

- construcții impersonale cu verb copulativ sau adverb modalizator

(8) Această lucrure încă ară fi destul a ne învrăjbi. (DÎ.1600: XLIV, 119).

- construcții reflexive impersonale (se cade, se cunoaște)

(9) a. Sămânța acestor nelegiuiți și îndrăciți s-au cădea, ce ar fi parte bărbătească, să
să scopească. (LCant.~1670: 187);
b. Deci preuții să cade să să ție la cinste. (PA.~1630: 81);
c. Hiecare naștere o spiță se cunoaște că se împle. (Prav.1581: 175).

- construcții impersonale reflexive cu pronume în cazul dativ

(10) Deace nime îmi pare de ceia ce se precep bine nu vor pre noi ocări. (Prav.1581: 246r).

Dislocarea la stânga a unui grup nominal și așezarea în poziția vidă a unui subiect din
regentă poate avea drept efect realizarea unui acord prin atracție (SOR: 119):

(11) Trei lucrure se cad să aibă omulu. (FD.1592−604: 533r).

23
 4. Realizări ale subiectului topicalizat prin dislocare la stânga

Subiectul dislocat la stânga are realizări diverse. Singura remarcă pe care o subliniem ar fi
că nu am întâlnit o realizare prin nominal nedeterminat, fapt considerat firesc dacă ne gândim că
în mod normal un NP nu apare în poziție de topic, fiind o expresie nonreferențială. Subiectul DP
apare realizat ca pronume (12a), nominal simplu (12b), nominal multiplu (12c), grup nominal
complex (12d):

(12) a. E tu, când te postești, unge capul tău. (CC2.1581: 46);

b. Diacul de va curvi, popă nu va fi. (Prav.1581: 206r);
c. Episcopul sau preotul sau diaconul de vor da cuiva bani împrumut și vor lua
camătă sau să să părăsească de acest lucru rău sau să fie scoș den cinstea sa.
(PA.~1630: 100);
d. Oreacine den plugari de va întra în pământul altuia de-l va ara sau-l va și sămăna
și nu va fi întrebat pre stăpânul pământului, dăm învățătură. (PA.~1630: 54).

Frecvent apare dislocat la stânga subiectul realizat printr-o propoziție subiectivă relativă
introdusă prin relativele care și cine sau prin grupul relativ cel ce/cela ce:

(13) a. Cine poartă căftan mohorât nu se cade să fie biruit de sluga-ș. (MC.1620: 148);
b. Care preot va borî în dzua ce va fi cântat liturghie și, de de va fi borât de beție să
să opreasccă de liturghie 40 de dzile. (PA.~1630: 79).

Rar, în construcții impersonale, subiectul realizat ca nominal cu citire generică, asociat

cu un cuantificator universal, apare dislocat la stânga:

(14) Tot omul să cade să fugă de cela ce-l suduiaște. (Prav.1652: 102).

5. Subiectul ridicat în subordonate cu complementizatori

Destul de des în limba veche, fenomenul prin care subiectul din subordonată este „extras‖
și apoi „ridicat‖ în regentă face posibilă antepunerea subiectului în subordonate introduse prin
complementizatorii să și de (Alboiu și Hill 2012).
Fenomenul prin care subiectul din subordonată este „extras‖ și apoi „ridicat‖ în regentă
face posibilă dislocarea la stânga în subordonate introduse prin complementizatorul să (15).
Contextele în care aceste subiecte apar topicalizate sunt construite cu verbe atât impersonale (a
se cădea, a trebui), cât și personale, indiferent dacă subiectul se realizează prin grup nominal
(15a–c) sau ca propoziție subiectivă (15d).

(15) a. Aicea să cade tot omul să să teamă de această pildă. (CazV.1643: 158);
b. Rușine are fi eu să cumpăr robul. (VE.1703: 181);
c. Iar moartea dzic să i să fie tâmplat așé. (CH.1717–23, 221);
d. Cel ce pornește pîră de vinovăție asupra cuivaș, întâi trebue să facă jurământ.
(Prav.1780: 127).

În general, în limba română, complementizatorul de obligă subiectul la postpoziție.

Foarte rar apare un subiect antepus în propoziții al căror conector este complementizatorul de.

24
Antepunerea este posibilă numai cu dislocarea la stânga a subiectului, subiectul stând într-o
poziție topicalizată:

(16) a. Iar eu acum, au dat Dumnezeu de n-am nici un vrăjmaș. (LCant.~1670: 165);
b. Apoi s-au tâmplat unul dintr-aceștiia de au fost trimis. (Bert.1774: 203).

6. Alte schimbări sintactice care însoțesc dislocarea la stânga a subiectului: anacolutul

și reluarea subiectului

Efectul avansării și al izolării la stânga se poate asocia și cu alte fenomene de oralitate

(anacolutul) sau sintactice (reluarea subiectului).

6.1. Anacolutul
Anacolutul se numără printre fenomenele caracteristice perioadei vechi, iar în contexte
cu subiect dislocat la stânga, acesta apare frecvent, subiectul rămânând ridicat.
Caracterul oral al sintaxei celor mai multe texte și dificultatea autorului de a controla
structura construcției sunt cauzele prezenței mari a anacolutului (Frâncu 2009: 232, GR: 316).
Atât subiectul DP (17), cât și subiectiva relativă (18) sunt implicate în contrucții cu anacolut:

(17) a. Iar arhiereul, dă se va lăsa de vlădicie în sila lui, sau preotul, poruncesc sfintele
pravile să nu se bage în seamă acea lăsare. (Prav.1652: 105);
b. Iară eu, deaca o văzuiu ce învățătură dumnezeiască și cu folos sufletului ..., iară
inima mea se îndulci. (CC2.1581: VII);
(18) Cine va avea pâră de oamenii de ceastă parte, noi vrem trimite la dumneavoastră
să-i legiuiți domneavoastră. (DÎ.1595: CII, 144).

În astfel de structuri anacolutice, subiectul rămâne izolat și suspendat (cf. engl. hanging
topic) (GR: 118). Tiparul de construcție se schimbă pe parcurs, nominativul fiind reluat prin dativ:

(19) a. Popa sau preuteasa, de va muri unul de ei, nu se cade popeei să se însoare, nice
preuteasa să se mărite. (Prav.1581: 207r);
b. Arhiereul de va priimi pe preotul despărțit de popie dă alt arhiereu sau cliric și-l
va erta de va sluji, aceluia să i se ia darul. (Prav.1652: 120).

6.2. Reluarea subiectului

Topicalizarea, spre deosebire de focalizare, presupune posibilitatea apariției unui clitic
care precedă elementul topicalizat (Rizzi 1997: 289). Reluarea subiectului este, în orice
construcție, facultativă, plasându-se în domeniul stilisticului și al pragmaticului.
Subiectul dislocat la stânga poate fi reluat prin același nominal (20a) printr-un pronume
personal (20b), sau printr-un grup nominal care conține un demonstrativ (20c) sau un
demonstrativ (20d):

(20) a. Mitropolitul, de va avea episcopii, și acealea episcopii de vor avea episcopi, să nu

îndrăznească mitropolitul a cânta liturghie în episcopiia. (PA.~1630: 31);
b. Că acumu Mihai vodă, dec-au spartu țeara, elu acum va să fugă cu acei hoți.
(DÎ.1599: XVIII, 102);

25
 c. Preotul, de să va rușina de preuteasa sa și nu va vrea să o cuminece cu svânta
priceaștenie sau va da potirul la altcineva să-i dea svânta priceaștenie, acela preot
să fie anathema. (PA.~1630: 91);
d. Pomul de va fi bătrân, sau uscat, acela nu să cheamă pom. (PA.~1630: 62).

Repetarea și reluarea subiectului în aceeași propoziție sunt trăsături ale limbii române
vechi (Carabulea 1965: 104, Corbeanu 2014: 338). Acest fenomen devine un stereotip pentru
textele legislative din limba română veche (Chivu 2000: 54, SOR: 119).

7. Concluzii

Topicalizarea subiectului, prin dislocare la stânga, apare frecvent în texte juridice, în pravile.
Cel mai frecvent, topicalizarea subiectului se realizează prin intercalarea unei subordonate
sau a mai multor subordonate, de cele mai multe ori, o subordonată sau o construcție condițională,
dar și o temporală.
Cele mai multe ocurențe cu subiect dislocat la stânga sunt cu încorporarea unei subordonate
condiționale.
Construcțiile impersonale, unde este posibilă extragerea și topicalizarea unui grup nominal
din subordonată, sunt numeroase și variate.
Structurile în care dislocarea la stânga a subiectului apare concomitent cu alte fenomene de
oralitate, cum ar fi anacolutul, sunt bine reprezentate în limba română veche.

SURSE

Bert.1774 – Bertoldo, ed. de Magdalena Georgescu, în Cele mai vechi cărți populare în literatura
română (ed. de Ion Gheție și Al. Mareș), vol. III, București, Minerva, 1999, p. 157–239.
CazV.1643 – Varlaam, Cazania, ediție îngrijită de J. Byck, București, 1943, p. 107–158.
CC2.1581 – Diaconul Coresi, Carte cu învățătură [1581], ed. de Sextil Pușcariu și Al. Procopovici,
vol. I. Textul, București, Atelierele Grafice Socec & Co., 1914, p. 1–60.
CH.1717–23 – Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimei a romano moldo-vlahilor, ed. de S. Toma,
București, Minerva, 2 vol., 1999–2000, p. 199–251.
DÎ – Documente și însemnări românești din secolul al XVI-lea, text stabilit și indice de Gheorghe
Chivu, Magdalena Georgescu, Magdalena Ioniță, Alexandru Mareș și Alexandra Roman-
Moraru, Introducere de Alexandru Mareș, București, Editura Academiei, 1979.
DVS.1682–6 – Dosoftei, Viața și petrecerea svinților, Iași, 1682–1686, text îngrijit, notă asupra
ediției și glosar de Rodica Frențiu, Cluj-Napoca, Echinox, 2002, p. 125–165.
FD.1592−604 – Floarea darurilor (1592-1604), ed. de Alexandra Roman Moraru, București,
Minerva, 1996, p. 533–620.
LCant.~1670 – Istoria Țării Rumînești de cînd au descălecat pravoslavnicii creștini (Letopisețul
cantacuzinesc sau Anonimul Brâncoveanu), în Cronicari munteni, vol. I, ed. de Mihail
Gregorian, București, Editura pentru Literatură, 1961, p. 142–205.
MC.1620 – Mihail Moxa, Cronica universală, ediție critică însoțită de izvoare, studiu introductiv,
note și indici de G. Mihăilă, București, Minerva, 1989.
PA.~1630 – Eustratie logofătul, Pravila aleasă, Biblioteca Academiei Române Filiala Cluj-
Napoca sub cota ms. rom 41, editată sub titlul Carte românească de învățătură. Ediție
critică, București, Editura Academiei, 1960, p. 1–110.
PO.1581 – Palia de la Orăștie (1581Ŕ1582), ediție îngrijită de Viorica Pamfil, București, Editura
Academiei Române, 1968, p. 1–50, 130–200.

26
PPrunc. 1702 – Pânea Pruncilor sau Învățătura credinții creștinești, strânsă în mică șumhă, ediție
îngrijită de Florina Ilis, Cluj-Napoca, Argonaut, 2008, p. 1–81.
Prav.1560 – Coresi, Pravila (ed. de Gheorghe Chivu), în Texte românești din secolul al XVI-lea,
coordonator Ion Gheție, București, Editura Academiei, 1982, p. 218–231.
Prav. 1581 – Pravila ritorului Lucaci 1581 (ed. de Ion Rizescu), București, Editura Academiei
RSR, 1971.
Prav.1652 – Îndreptarea legii. 1652, ediție critică întocmită de Colectivul pentru vechiul drept
românesc al Academiei R.P.R. condus de acad. Andrei Rădulescu, București, Editura
Academiei, 1962, p. 94–140.
Prav.1780 Ŕ Pravilniceasca condică 1780, ediție critică de Andrei Rădulescu, București, Editura
Academiei RSR, 1957, p. 36–170.
Texte – Texte românești din secolul al XVI-lea, coordonator Ion Gheție, București, Editura
Academiei, 1982.
VE.1703 – Viața lui Esop (ed. de Violeta Barbu), București, Minerva, 1999.

BIBLIOGRAFIE

Alboiu, Gabriela, Virginia Hill, 2012, „Early Modern Romanian and Wackernagel‘s Law‖, SKY
Journal of Linguistic, 25, p. 7–28.
Alexiadou, Artemis, Elena Anagnostopoulou, 1998, „Parametrizing AGR: Word Order, V-
Movement and EPP-Checking‖, Natural Language and Linguistic Theory 16, p. 491–539.
Barbosa, Maria do Pilar, 1997, „Subject positions in the null subject languages‖, Seminarios de
Linguistica, 1, p. 39–63.
Carabulea, Elena, 1965, „Repetarea și reluarea subiectului în limba română din sec. al XVI-lea – al
XVIII-lea‖, în Iorgu Iordan, Andrei Avram, Alexandru Balaci (ed.), Omagiu lui Alexandru
Rosetti la 70 de ani, București, Editura Academiei RSR, p. 103–109.
Chivu, Gheorghe, 2000, Limba română de la primele texte până la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
Variantele stilistice, București, Univers Enciclopedic.
Corbeanu, Ramona Cătălina, 2014, „Repetarea și reluarea subiectului în secolul al XVI-lea‖,
Limba română, LXIII, 3, p. 333–339.
Costa, João, Inês Duarte, 2002, „Preverbal subjects in null subject languages are not necessarily
dislocated‖, Journal of Portuguese Linguistics, 1(2), p. 159–175 (http://doi.org/10.5334 /jpl.40).
Frâncu, Constantin, 2009, Gramatica limbii române vechi (1521Ŕ1780), Iași, Casa Editorială
Demiurg.
Gheorghe, Mihaela, 2003, „Constrângeri sintactice în dinamica propozițiilor relative‖, în Gabriela
Pană-Dindelegan (coord.), Aspecte ale dinamicii limbii române actuale, vol. II, București,
Editura Universității din București, p. 123–125.
GR – Gabriela Pană Dindelegan (ed.), 2013, The Grammar of Romanian, Oxford, Oxford
University Press.
Ledgeway, Adam, 2012, From Latin to Romance. Morphosyntactic typology and change, Oxford,
Oxford University Press.
Motapanyane, Virginia, 1989, „La position du sujet dans une langue à l‘ordre SVO/VSO‖, Rivista
di grammatica generativa, 14, p. 75–103.
Nicolae, Alexandru, 2015, Ordinea constituenților în limba română: o perspectivă diacronică.
Structura propoziției și deplasarea verbului, București, Editura Universității din București.
Pană Dindelegan, Gabriela, 1992, Sintaxă și semantică. Clase de cuvinte și forme gramaticale cu
dublă natură (adjectivul, adverbul, prepoziția, forme verbale nepersonale), București,
Universitatea din București.

27
Pană Dindelegan, Gabriela, 2003, Elemente de gramatică. Dificultăți, controverse, noi
interpretări, București, Humanitas.
Rizzi, Luigi, 1997, „The fine structure of the left periphery‖, în Liliane Haegeman (ed.), Elements
of Grammar. Handbook in Generative Syntax, Dordrecht, Kluwer, p. 281–337.
SOR – Gabriela Pană Dindelegan (coord.), 2016, The Syntax of Old Romanian, Oxford, Oxford
University Press.
Zubizarreta, Maria, 1998, Prosody, Focus and Word Order, Cambridge, MIT Press.

SUBJECT TOPICALIZATION AND LEFT DISLOCATION IN OLD ROMANIAN

(Abstract)

The topicalization and the left dislocation of the subject are frequent phenomena in Old Romanian
(from the 16th until the 18th century). The left dislocated constructions and those with isolated subjects are
diverse. Additionally, there are constructions with topicalization and isolation by conditional or temporal
subordinate insertion.
Other effects of subject topicalization are anacoluthon and subject doubling, two constructions which
were more frequently used in Old Romanian than in current Romanian.

28
 SÉMANTIQUE DE LA RELATION SPATIALE :
FR. DE vs. ROUM. DE, DE LA, DIN, DE PE

ADRIANA COSTĂCHESCU
Université de Craiova

1. Cadre théorique

La codification linguistique de l‘information spatiale consiste dans l‘identification du lieu où

se trouve une certaine entité (la Cible) par rapport à un espace qui sert de repère (le Site) :

(1) a. Marie a mis le livre (Cible) sur le bureau (Site).

b. Marie a mis le livre (Cible) dans la serviette (Site).
(2) a. La voiture (Cible) sřest arrêtée devant la maison (Site).
b. La voiture (Cible) sřest arrêtée près de la porte (Site).

Les Cibles et les Sites se distinguent par certaines caractéristiques, par une différence de
taille, de visibilité, ou de saillance. Par rapport au Site, le SN-Cible désigne une entité plus petite
ou plus difficile à localiser (Vandeloise 1986, Borillo 1998), qui d‘habitude est mobile ou a la
capacité de se mouvoir. Le Site, plus grand et/ou plus saillant, est souvent fixe. C‘est justement
la dimension et la saillance qui lui permet de jouer le rôle de repère pour la position de la Cible,
souvent en termes de distance ou d‘orientation; dans d‘autres cas, le Site est le support ou le
conteneur de la Cible.
Dans la présentation de la sémantique cognitive de l‘espace, Aurnague, Vieu et Borillo
(1997) ont formalisé la géométrie naïve (parce que spontanée, du locuteur ‗naïf‘) qui se trouve à
la base de la relation spatiale. En termes de géométrie, les relations entre la Cible et le Site
peuvent être topologiques, illustrées dans (1), ou projectives, comme celles de (2).
On parle d‘une relation topologique (ou de localisation interne) si le lieu où se trouve la
Cible présente une certaine coïncidence avec le Site : le Site peut être le support de la Cible,
comme dans (1a) ou son contenant comme dans (1b). Les relations projectives (de localisation
externe) se réalisent sous la forme d‘une information concernant la direction de la Cible par
rapport au Site (x est devant/derrière y; x est à droite/à gauche/au-dessus/au nord/au sud de y)
ou bien la distance entre les deux entités (x est près/loin/à 200 mètres de y).
Dans l‘étude de la relation spatiale nous avons tenu compte aussi du mode d‘action (ou
Aktionsart) du verbe de la phrase, selon une classification en trois classes :
a) les États, caractérisés par les traits [- dynamique], [- télique]; ex. ma maison est
confortable, Marie est assise au pied dřun arbre;
b) les Processus, ayant les traits [+ dynamique], [-télique]; ex. Paul se promène dans le
parc, Marie dort depuis une heure; et, enfin,
c) les Finitudes, définies par les traits [+ dynamique], [+ télique], le trait [+télique]
exprimant le fait que l‘action cesse au moment où elle parvient à sa phase finale, comme dans
Marie est entrée/est sortie de lřappartement, Paul a lu ce roman, Marguerite a bu son café, etc.
(Garey 1957).
Un autre élément linguistique important pour le sens spatial est représenté par l‘aspect, car
la valeur perfective ou imperfective de la prédication fournit souvent des informations sur la
position de la Cible par rapport au Site. Par exemple, avec des verbes exprimant le déplacement
de la Cible vers le Site sur un trajet, il y a une variation de la position de la Cible à un indice
espace  temps, position codifiée par l‘aspect verbal qui nous dit si le déplacement se trouve
dans sa phase initiale/finale (aspect perfectif) ou dans sa phase interne (aspect imperfectif).

2. La préposition de – regard contrastif

Au cours des derniers vingt ans, l‘étude de la sémantique des prépositions a occupé une
place importante dans les recherches linguistiques, surtout pour leurs emplois spatiaux ou
temporels. En français et en roumain, la préposition de est une des prépositions les plus
fréquentes, à côté de la préposition à, respectivement la. Malgré ce fait, de bénéficie d‘une
bibliographie particulièrement pauvre, probablement à cause de la complexité de ses emplois.
Il est significatif le fait que, par exemple, le TLFi consacre à cette préposition une
cinquantaine de pages, étant, probablement, la préposition pour la description de laquelle les
auteurs ont eu besoin du plus grand nombre de pages. Comme il s‘agit dans les deux langues
d‘une préposition héritée du latin, de français et roumain ont plusieurs emplois communs :
- point de départ : origine spatio-temporelle (espace : FR. il vient de loin  RO. vine de
departe; FR. porcelaine de Sèvres  RO. porțelanuri de Sèvres; temps : FR. du matin au soir
 RO. de dimineață până seara);
- rapport conséquence – cause : FR. dommages de guerre  RO. despăgubiri de război,
FR. blanc de peur  RO. alb de frică; FR. pleurer de joie  RO. a plânge de bucurie;
- instrument : FR. coup de bâton  RO. lovitură de baston;
- mesure : FR. un billet de 50 euro  RO. o bancnotă de 50 de euro, FR. une ouverture
dřun mètre  RO. o deschidere de un metru;
- complément d‘agent : FR. être aimé de sa famille  RO. a fi iubit de familie;
- conteneur – contenu : FR. verre dřeau  RO. pahar de apă; FR. réservoir dřessence
 RO. rezervor de benzină; FR. boîte de bonbons  RO. cutie de bomboane;
- matière : FR. sac de papier  RO. pungă de hârtie; FR. tas de sable  RO. grămadă
de nisip;
- introduit le complément pour certains verbes transitifs indirects : FR. se souvenir de 
RO. a-și aminti de; FR. chapitre qui traite de la mode  RO. capitol care vorbește de modă;
- appartenance à une catégorie : FR. enfant dřâge scolaire RO. copil de vârstă școlară.
Il existe bien sûr des moyens d‘expression divergents : quand l‘une des deux langues
n‘emploie pas de :
- en roumain, le génitif analytique du français est rendu souvent par le génitif synthétique
(pour la relation d‘appartenance ou de partie/ensemble) : FR. le système de Taylor  RO.
sistemul lui Taylor; FR. le fils de Pierre  RO. fiul lui Petre; FR. la couleur du ciel  RO.
culoarea cerului, FR. le toit de la maison  RO. acoperișul casei ;
- il existe aussi la possibilité d‘une double construction, avec l‘opposition sémantique
‗espèce, classe‘ vs. ‗individu‘ : FR. poignée de porte  RO. mâner de ușă (qui désigne le
type d‘objet); FR. poignée de la porte  RO. mânerul ușii (qui désigne un objet
individualisé);

30
 - FR. infinitif introduit par de  RO. subordonnée au subjonctif : FR. il est agréable de
rester chez soi  RO. e plăcut să rămâi la tine acasă;
- apposition : FR. la ville de Paris  RO. orașul Paris;
- emphatisant : FR. ce ciel est dřun bleu !  RO. cerul e foarte albastru;
- quantitatif : FR. cinq minutes de plus  RO. încă 5 minute.
La différences d‘emploi de la préposition de dans les deux langues qui nous intéresse
particulièrement ici dérive d‘une caractéristique du roumain, la seule langue romane qui
utilise souvent les prépositions doubles. Ce syntagme prépositionnel est inclus dans un autre
syntagme prépositionnel, selon la structure : a citit SPrep1[până SPrep2[la sfârșit]] (Ciobanu și
Nedelcu 2008 : 608) « il a lu jusqu‘à la fin ». Pour des raisons de commodité nous utiliserons
le terme prépositions doubles tout en sachant que le deuxième syntagme prépositionnel est, du
point de vue syntaxique, subordonné au premier.
Les SP doubles régies par de sont utilisées en roumain pour exprimer :
- une position initiale de la Cible (en mouvement ou non) : RO. a veni de la școală 
FR. venir de lřécole; RO. a merge de la Paris la Marsilia  FR. aller de Paris à Marseille;
RO. a cădea de pe masă FR. tomber de la table; RO. a ieși din (= de + în) cameră  FR.
sortir de la chambre;
- un intervalle (temporel ou quantitatif) : RO. de la 1 ianuarie  FR. du 1er janvier; RO.
a număra din zece în zece  FR. compter de dix en dix.

3. Préposition de et prédication spatiale

3.1. FR. de  RO. de

En tant que préposition simple, de est employée avec des verbes de mouvement
exprimant une des limites d‘un trajet (initiale ou finale). Dans les deux cas la relation spatiale
est projective, puisque dans la phase initiale ou finale de la prédication, la Cible se trouve
dans la proximité du Site. Ce type de relation est exprimée souvent par des verbes
dynamiques non-téliques, d‘habitude incrémentaux :

(3) a. FR. j'approchais de la maison  RO. mă apropiam de casă.

b. FR. le bateau sřéloignait du port  RO. nava se depărta de port.

Dans ces deux exemples, les Cibles (le locuteur ou le bateau) se trouvent dans un
déplacement qui a pour résultat qu‘elles sont de plus en plus proches, dans (a), ou de plus en plus
lointaines, dans (b), du Site (la maison, respectivement le port). Dans (3) les verbes sont non-
téliques et expriment l‘imperfectif. Notre corpus contient aussi des verbes téliques et perfectifs :

(4) a. FR. la tour se lézarda de haut en bas  RO. turnul a crăpat de sus în jos.
b. FR. il lit le panneau de loin  RO. a citit panoul de departe.

L‘étude du corpus nous a montré qu‘en roumain la préposition ‗simple‘ de apparaît

surtout quand elle introduit un adverbe ou un pronom (a plecat de aici « il est parti d‘ici », a
venit de departe « il est venu de loin », aproape de mine/de tine/de el « près de moi/de toi/de
lui »). Parmi les adverbiaux de lieu introduits par le simple de, on doit citer aussi les points
cardinaux, où le nominal qui suit la préposition est le Site-repère, constitué souvent par le
nom d‘une agglomération rurale ou urbaine (la est/vest/sud/nord de București « à l‘est/à
l‘ouest/au sud/au nord de Bucarest »).

31
 3.2. Les prépositions ‘doubles’
Dans la relation spatiale, chacune des deux prépositions transmet une information
spécifique par rapport à la relation Cible – Site; dans le cas des verbes de déplacement, la
deuxième préposition fournit des informations sur la position de la Cible dans la phase
préliminaire de la prédication : la préposition la du groupe de la « littéral. de à » marque
d‘habitude la relation projective de distance minimale dans la phase initiale (vine de la
București « il vient de Bucarest »); pe du groupe de pe « littéral. de sur » exprime la relation
topologique de support (a cădea de pe birou « tomber du bureau »); în de din « littéral. de
dans » montre que la Cible se trouvait dans la relation topologique d‘inclusion par rapport au
Site (iese din casă « il sort de la maison »).

3.2.1. FR. de  RO. de la

La préposition la (du latin illac) équivaut le plus souvent à la préposition française à (du
latin ad); les deux prépositions introduisent souvent le lieu de destination : FR. aller à
Bucarest/au bout du quai/à la mairie  RO. a se duce la București/la capătul peronului/la
primărie. Dans beaucoup de cas, la + SPlieu en roumain et à + SPlieu en français expriment la
proximité de la Cible par rapport au Site : RO. a se așeza la masă/la birou  FR. se mettre à
table/au bureau. Ces prépositions sont aussi employées quand le Site est constitué du nom des
centres habités (souvent des noms propres), des institutions, des lieux publics : RO. a se duce
la Ploiești/la bibliotecă/la primărie  FR. aller à Ploiești/à la bibliothèque/à la mairie.
En français et en roumain on fait une différence sémantique dans l‘emploi des
prépositions à vs. dans, en français, respectivement la vs. în en roumain. Quand il s‘agit des
noms d‘institutions (comme mairie, parlement, école, université, banque, etc.) ou de lieux
publics (type gare, restaurant, musée, théâtre, marché, etc.), en général des noms
d‘établissements qui normalement ont leur siège dans un bâtiment. Si ce bâtiment est
considéré dans son ensemble, on emploie les syntagmes RO. la + SNlieu et FR. à + SNlieu

(5) a. FR. Marie va à la bibliothèque  RO. Maria merge la bibliotecă.

b. FR. Marie va au bureau  RO. Maria merge la birou.

Mais si le locuteur fait référence à l‘intérieur de l‘édifice, à une de ses pièces, on emploie
le syntagme en/dans + SNlieu en français et în + SNlieu en roumain :

(6) a. FR. Marie va dans la bibliothèque  RO. Maria merge în bibliotecă.

b. FR. Marie va dans le bureau du directeur  RO. Maria merge în biroul directorului.

ce qui signifie que, pour (a), dans la maison il y a une pièce destinée aux livres, une
bibliothèque, dans laquelle Marie entre ou, dans (b), que Marie pénètre à l‘intérieur de
l‘édifice de la mairie. Les syntagmes FR. aller dans et RO. a se duce/a merge în sont des
synonymes de FR. entrer – RO. a intra.
Il y a, donc, une différence de signification et de relation spatiale entre FR. se trouver à
la mairie  RO a fi la primărie (qui signifie ‗se trouver dans le périmètre de la mairie –
relation topologique – ou dans la proximité immédiate de l‘espace destiné à la mairie‘ –
relation projective), et FR. se trouver dans la mairie  RO. a fi în primărie (signifiant ‗se
trouver à l‘intérieur de l‘édifice destiné à la mairie‘ – relation topologique). Normalement, un
locuteur peut dire je me trouve à la mairie même s‘il se trouve dans la cour ou dans le

32
voisinage du bâtiment1. Donc les syntagmes FR. à + SNlieu et RO. la + SNlieu sont ambigües,
oscillant entre une relation projective (proximité) et une relation topologique (intériorité).
Cette ambigüité peut être enlevée, si le locuteur considère l‘information importante, par
l‘emploi de en/dans pour indiquer l‘intériorité et près de, à côté de, dans le voisinage de, etc.
(en roumain în vs. lângă, alături de, aproape de, etc.) pour la proximité.
En roumain, le syntagme la mine/la tine/la el sert à désigner le lieu d‘habitation d‘une
personne (locuteur, interlocuteur ou délocuteur). Pour ce sens, le français dispose d‘une
préposition spécifique, chez, les syntagmes chez moi/toi/lui désignant le domicile personnel.
Selon le verbe, un tel syntagme peut exprimer une relation topologique d‘inclusion (am intrat
la tine « je suis entré chez toi ») ou projective de direction (vin la tine « je viens chez toi »).
Quand il s‘agit des noms, souvent propres, des centres habités, le roumain parlé actuel
manifeste une tendance d‘alternance entre la et în, employés parfois en variation libre.
Souvent, à la télé, dans la présentation du bulletin météorologique, on entend în Iași/în
Timișoara maximele vor fi în jur de 10 grade « à (littéral. en) Iași/à (littéral. en) Timișoara les
températures maximales seront autour de 10 degrés » au lieu de la Iași/la Timișoara
maximele…. Dans les deux cas, il s‘agit d‘une relation spatiale topologique d‘inclusion de la
Cible abstraite (la valeur de la température) dans le Site.
Dans le cas de la préposition composée de la, la seconde préposition conserve les deux
sens fondamentaux discutés ci-dessus : la proximité (relation projective) ou l‘inclusion
(relation topologique).
Quand la préposition double précède les noms des agglomérations, elle exprime le fait
que, dans la phase préliminaire de la prédication, la Cible (le véhicule ou le voyageur) se
trouvait à l‘intérieur du Site.

(7) a. RO. Trenul își urmează drumul de la București către Buftea  FR. Le train
poursuit son chemin de Bucarest vers Buftea.
b. RO. De la București până la Ploiești se călătorea în birjă  FR. On voyageait de
Bucarest jusquřà Ploiești en fiacre.

Les exemples de (7) expriment un trajet limité par l‘origine, en (7a), ou par l‘origine et le but,
en (7b). La préposition composée de la communique le fait que le train (la Cible) se trouvait
au moment tn dans le périmètre du Site (Bucarest) et qu‘à un moment ultérieur, tn+1, il ne se
trouve plus là. La présence du train à Bucarest est explicitée en roumain par la préposition, tandis
qu‘en français cette information est seulement implicitée par le SV poursuivre_son_chemin
signifiant « continuer son déplacement du lieu X vers le/jusqu‘au lieu Y ». Le verbe voyager
déclenche aussi une présupposition sur les limites du trajet, limites explicitées ou non.
Le Site peut être représenté par d‘autres nominaux que les noms propres (de villes, de
restaurants, de musées, etc.) :

1
Nous pouvons citer un forum de débats linguistiques (https://forum. wordreference.com/threads/fr-dans-
%C3%A0-la-lioth%C3%A8que.214 983/ consulté le 9.06.2017) où on donne l‘exemple d‘un dialogue entre
deux personnes au téléphone dialogue qui illustre bien la différence entre à + SNlieu et dans + Snlieu : A : « – Où
es-tu ? » B : « – À la gare. » A : « – Mais où exactement ? » B : « – Je suis dans la gare, dans le hall, près des
guichets ». Le même type d‘opposition se retrouve en roumain, avec les syntagmes la gară (pour désigner la
zone de la gare dans son ensemble) et în gară (qui exprime une relation topologique, la Cible se trouvant à
l‘intérieur du bâtiment de la gare.

33
 (8) RO. Bătrânul nu se clinti însă de la locul său până ce nu văzu intrând în școală
ultimii elevi.  FR. Le vieil homme ne bougea pas de sa place jusquřau moment où
il vit entrer dans lřécole les derniers élèves.
(9) RO. Profesorul s-a sculat de la catedră.  FR. Le professeur se leva de sa chaire.
(10) RO. Se întorceau de la râu  FR. Ils rentraient de la rivière.

Parfois le Site est désigné par l‘activité qui s‘y déroule (désignation par synecdoque) :

(11) RO. La trei, Ion vine de la tipografie  À 3 h, Jean vient de la typographie.

(12) RO. Se întorceau de la muncă.  FR. Ils rentraient de leur travail.
(13) RO. Am ieșit de la Înviere dimineața  FR. Nous sommes partis de la messe de la
Résurrection au matin.

Il existe aussi des types particuliers de Cibles, représentées, par exemple, par des sons ou
des images, situation dans laquelle le Site exprime le lieu de production ou de perception.

(14) RO. Adresa scrisă cu litere mari era vizibilă de la o poștă  FR. Lřadresse écrite à
grandes lettres était visible dřune lieue.
(15) RO. Se auzi strigat de la o fereastră  FR. Il entendit son nom appelé dřune fenêtre.

Il existe aussi des Cibles abstraites du type ‗informations‘, qui circulent d‘une source
vers les récepteurs :

(16) RO. Trenul domnesc s-a anunțat de la stația apropiată  FR. Le train royal a été
signalé de la gare voisine.
(17) RO. Să știți de la mine că învață toată ziua, sărmanul.  FR. Sachez de moi quřil
étudie tout le long de la journée, le pauvre.

3.2.2. FR. de  RO. din (= de + în)2

La différence entre les prépositions composées de la et din consiste dans le type de
relation spatiale entre la Cible et le Site dans la phase préliminaire de la prédication : comme
nous avons vu, en principe, la exprime la relation projective de proximité, tandis que în
exprime surtout la relation topologique d‘inclusion.

(18) a. RO. Revolverul i-a căzut din buzunar  FR. Le révolver est tombé de sa poche.
b. RO. Se ridică din fotoliu  FR. Il se leva du fauteuil.

Le corpus nous a montré que parfois la relation spatiale exprimée par din est, du point de vue
sémantique, transitive, la Cible de la première relation devenant Site pour une deuxième relation
spatiale d‘inclusion (l‘espace a contient l‘objet b qui, à son tour, contient un autre objet, c) :

2
La préposition din a un double statut, comme résultat d‘un long processus de soudure : dans les cas qui
nous intéressent ici, din est une préposition double qui, avec un verbe de mouvement, marque la position
topologique d‘inclusion de la Cible dans le Site dans la phase préparatoire de la prédication : Ion a ieșit din
cameră « Jean est sorti de (littéral. de + dans) la chambre » exprime le fait que la Cible, Ion, se trouvait à
l‘intérieur du Site (în cameră « dans chambre »). Dans d‘autre cas, din se comporte comme une préposition
indépendante, car le sens des éléments qui la composent n‘est plus évident ou tend à s‘effacer. Par exemple, dans
oglinda din cui « le miroir clouté (littéral. ‗le miroir (accroché) au clou‘) », le sens d‘inclusion topologique de în
« dans » s‘est perdu, car il est évident que le miroir ne se trouve pas à l‘intérieur du clou.

34
 (19) RO. Scoase din buzunarul hainei un plic și din plic scoase o hârtie  FR. Il tira de
la poche de sa veste une enveloppe et de lřenveloppe il tira une feuille de papier.
(20) RO. Cocoana scoate din săculeț o tabacheră, din tabacheră o țigaretă militară 
FR. La dame tire de son sac pompadour un porte-cigarettes et du porte-cigarettes,
une cigarette de troupe.

Il est clair que l‘objet dénoté par le nom-Cible pour la première relation spatiale, l‘enveloppe
ou le porte-cigarettes, devient le Site qui inclut le référent de la deuxième Cible, la feuille de
papier ou la cigarette.
Dans certains cas les deux prépositions doubles sont en variation libre, à cause du
chevauchement sémantique de la relation d‘inclusion :

(21) a. Înainte de-a mă apropia de ei, le-am strigat din/de la poartă.

« Avant d‘avance vers eux, je les ai appelés de/depuis la porte-cochère ».
b. Trenul a plecat din Chitila/a plecat de la Chitila spre București.
« Le train est parti de Chitila/depuis Chitila vers Bucarest. »

Dans (21a) la double possibilité provient du fait qu‘en roumain, avec les verbes statiques
décrivant la position de la Cible, il est possible d‘avoir non seulement la poartă « à la porte »,
avec une relation projective de proximité (a sta la poartă « se tenir près de la porte-cochère »),
mais aussi în poartă « dans la porte-cochère », impliquant l‘information que la Cible se trouve
dans l‘encadrement de la porte-cochère (relation topologique d‘inclusion). Il est évident que
l‘ambigüité entre une relation spatiale projective de distance et une relation topologique d‘intériorité
de la préposition la se manifeste non seulement avec les substantifs désignant des institutions ou des
lieux publics, comme nous avons montré dans la section précédente. La préposition în conserve sa
capacité de désambigüiser le syntagme en faveur de la relation topologique.
Quand il s‘agit d‘objets à structure méréologique complexe, comme les villes ou les
villages, il se manifeste une certaine tendance, illustrée par (21b), d‘employer din quand la
phrase exprime seulement la limite initiale du trajet, tandis que de la apparaît surtout si le deux
limites du trajet sont explicitées. Il existe ici une certaine similitude avec l‘emploi en français
des syntagmes de + SNlieu (le train part de Paris/de la Gare du Nord) vs. depuis + SNlieu …
jusquřà + SNlieu (le train circule depuis Paris jusquřà Lyon).
Des verbes comme a se ridica « se lever », a coborî « descendre », a lua « prendre », etc.
peuvent être employés avec les deux groupes de prépositions doubles, le choix étant déterminé
par la relation spatiale entre la Cible et le Site dans la phase préliminaire de la prédication : a se
ridica de pe scaun « se lever de la chaise » (relation préliminaire topologique de support), a se
ridica de la masă « se lever de la table » (relation préliminaire projective de proximité), a coborî
din pod « descendre du grenier » (relation préliminaire topologique d‘inclusion) a coborî de la
tribună « descendre de la tribune » (relation préliminaire projective de distance).
Le fait que certains verbes acceptent des compléments circonstanciels de lieu introduits
tant par de la que par din avec les mêmes SNlieu donne lieu à certains effets sémantiques en
roumain. Nous prenons comme exemple le verbe a ieși. On peut avoir ieși de la et ieși din si les
SNlieu acceptent le ‗jeu‘ entre le sème [lieu] et le sème [activité spécifique] : a ieșit din birou
(dans le sens propre, c‘est-à-dire ‗quitter la pièce‘) vs. a ieșit de la birou « sortir du bureau »
(par analogie avec a ieși de la muncă « quitter/partir de son lieu de travail »); a ieși din teatru
(sens propre, ‗quitter l‘édifice‘) vs. a ieși de la teatru « sortir du théâtre » (par analogie avec a
ieși de la spectacol « sortir du spectacle », syntagme ayant un sens similaire).

35
 Nous avons trouvé aussi des relations spatiales par métaphore pour des Cibles constituées
par des images ou des sons, le Site ayant le sens implicite « produit dans/à l‘intérieur de » :

(22) a. RO. O furtună de strigăte și tropăituri venea din sală  FR. Une bourrasque de
cris et de trépignements arrivait de la salle.
b. RO. Fațada casei orientată spre răsărit începe să apară din întuneric  FR. La
façade orientée au levant de la vieille maison commence à émerger de la nuit.

3.2.3. FR. de  RO. de pe

Cette troisième préposition double identifie une relation topologique de support,
caractéristique pour la préposition pe « sur » :

(23) a. Copilul stă pe scaun « L‘enfant est assis sur la chaise » vs.
b. Copilul a căzut de pe scaun « L‘enfant est tombé de la chaise ».

La préposition de continue à désigner la limite initiale du trajet parcouru par la Cible,

qui, au point initial de la prédication, était soutenue par le Site. La limite finale peut être
implicite, faisant référence à un mouvement sur l‘axe vertical (à terre, debout) :

(24) a. RO. Jandarmul a căzut de pe cal  FR. Le gendarme tomba du cheval.

b. RO. Se ridică de pe scaun  FR. Il se leva de la chaise.

Avec le syntagme V + de pe + SNlieu aussi l‘expression de la limite finale du mouvement

est souvent implicite, faisant référence d‘ordinaire à un mouvement sur l‘axe vertical :

(25) a. RO. [Bubico] sare de pe bancă jos în vagon.  FR. (Le chien) Bubico fait un
bond du canapé sur le plancher du wagon (littéral. en bas dans le wagon).
b. RO. Mă trag înapoi, alunec de pe uluci și caz pe maidan  FR. Je recule, je glisse
de la palissade et je tombe sur le terrain vague.

Nous avons laissé de cóté d‘autres prépositions doubles ou triples, beaucoup moins fréquentes,
qui existent en roumain comme dinspre (= de + în + spre) « littéral. de en vers » qui exprime la
direction du mouvement de la Cible, ou dintre (= de + între) « littéral. de entre » qui a un sens
partitif, car ces prépositions doubles sont beaucoup moins fréquentes.

4. Conclusions

Les prépositions doubles du roumain sont un phénomène très intéressant, d‘autant plus
qu‘il est quasi unique dans le contexte des langues romanes, si nous laissons de cóté des
situations assez rares comme les prépositions doubles en français dřentre (deux monts), dřà
(côté/propos/peu près/peine), dřenviron (6Ŕ7 ans), etc. Le roumain explicite, donc focalise, la
phase initiale des prédications et les relations géométriques que la Cible établit avec le Site
dans cette phase préliminaire. En français, cette phase est seulement implicitée (pour qu‘un
livre tombe du bureau, il faut qu‘il se trouve, avant, sur le bureau).
La sémantique des prépositions doubles en roumain est assez peu étudiée. Elle est assez
complexe, surtout si on prend en considération l‘emploi des prépositions doubles dans les
syntagmes nominaux (masă de la restaurant « table du restaurant » profesor de la București «

36
professeur de Bucarest », cărțile din bibliotecă « les livres de la bibliothèque », tabloul de pe
perete « tableau du/accroché au mur », copacii de pe stradă « les arbres de la rue », que nous
avons laissé de côté.

BIBLIOGRAPHIE

Aurnague, Michel, Laure Vieu, Andrée Borillo, 1997, « La représentation formelle des concepts
spatiaux dans la langue », dans Michael Denis (éd.), Langage et cognition spatiale, Paris,
Masson, p. 69–102.
Becker, Alton L., 1969, « Prepositions as Predicates », dans Robert Binnick, Georgia Green, Jerry
Morgan, Alice Davison (éds.), Papers from the 5th Regional Meeting, Chicago Linguistic
Society, Chicago, Department of Linguistics, University of Chicago, p. 1–11.
Boons, Jean-Paul, 1987, « La notion sémantique de déplacement dans une classification
syntaxique des verbes de déplacement », Langue française, 76, p. 5–40.
Borillo, Andrée, 1998, Lřespace et son expression en français, Paris, Éditions Ophrys.
Ciobanu, Fulvia, Isabela Nedelcu, 2008, « Prepoziția », dans Valeria Guțu Romalo, Gramatica
limbii române, vol. I, București, Editura Academiei, p. 607–630.
Costăchescu, Adriana, 2017, « Les prépositions doubles en roumain dans les circonstants de lieu »,
dans Adriana Costăchescu, Mihaela Popescu (éds.), Hommages offerts à Maria Iliescu,
Craiova, Editura Universitaria, p. 85–92.
Garey, Howard, 1957, « Verbal Aspect in French », Language, 33, 2, p. 91–110.
Jackendoff, Ray, 1983, « Semantics of spatial expressions », dans Ray Jackendoff (éd.), Semantics
and Cognition, Cambridge (MA), MIT Press, p. 161–187.
Vaguer, Céline, 2008, « Classement syntaxique des prépositions simples du français », Langue
Française, 157, p. 20–36, disponible aussi à https://hal.archives-ouvertes.fr/hal-00980412.
Vandeloise, Claude, 1986, Sémantique des relations spatiales, Paris, Éditions du Seuil.

SEMANTICS OF A SPATIAL RELATION:

FR. DE vs. RO. DE, DE LA, DIN, DE PE (‗FROM‘, ‗OFF‘)

(Abstract)

This article describes the spatial relation expressed, in French, by PPs introduced by de ‗from, in‘ and in
Romanian by the simple de or by two prepositions, de la (literally ‗form near‘), din (= de + în, literally ‗from
in‘) , de pe (literally ‗from on‘), where the first PP syntactically governs the second.
In a sentence spoken or written in Romanian, such as Ion a luat cartea de pe biroul său. ‗John took the
book from/off (literally ―from on‖) his desk.‘, the speaker tells us that, in the preliminary phase of the
predication, the book (Figure) was on the desk (Ground) – a spatial topological relation of support (Cartea era
pe biroul său. ‗The book was on his desk.‘). The same Ground biroul ‗the desk‘ is the starting point of
movement on the vertical axis of the book (Figure) provoked by the Agent (John) – a projective spatial relation.
In French (as in other Romance languages, i.e., Italian or Spanish), only the projective spatial relation is
explicitly said (Jean a pris le livre de son bureau.). In other words, it is explicitly said only the spatial relation
expressed in Romanian by the governing preposition. In French, as in other languages (Italian, Spanish, but also
English), the initial topological relation between Figure and Ground is only implicit.
The explicit expression of the spatial position of the Figure in the preliminary phase of the predication is a
striking feature of Romanian.

37
 ROMANIAN MANNER CUM-FREE RELATIVE CLAUSES

LORENA DAVID
University of Bucharest

1. Introduction

The paper explores Romanian manner free relatives introduced by cum ‗how‘, which
occur in two positions: in argument position and in adjunct position. The empirical domain of
the paper is illustrated in (1):

(1) a. Am ascultat [cum a vorbit]. [Argument]

(I) have listened how (he) has talked
―I listened to the way he talked.‖
b. M-am îmbrăcat [cum mi-ai spus]. [Adjunct]
CL1.SG.ACC-(I) have dressed how CL1.SG.DAT- (you) have told
―I got dressed the way you told me.‖

In line with Caponigro (2003) and Caponigro and Pearl (2008) the paper claims that cum
is nominal. Under the present analysis it is a DP always generated as the complement of a
silent preposition, the whole PP being subsequently moved to Spec, CP. Thus, cum receives
the same treatment as other wh-words introducing FRs, cine ‗who‘ and ce ‗what‘. The same
analysis of cum also applies to unde ‗where‘ and când ‗when‘, thus offering a unified
treatment for all wh-words introducing FRs.
Cum is shown to have two important properties: it always licences a PP gap inside the FR
and cum-FRs have the distribution and interpretation of either PPs or DPs, depending on the
matrix predicate. In order to explain its second property cum-FRs are considered to merge with the
matrix clause either directly when it is an argument of the matrix predicate or by means of a tacit
preposition as a PP adjunct. Consequently, the clauses introduced by cum are not considered to be
propositions, like the matrix clause. More specifically, they are taken to be entities and sometimes
kinds. It follows that the wh-word cum is not a manner connector or conjunction which links two
propositions, as in the case of precum, după cum, fără să ‗without‘, etc.1.
The paper is organized as follows: section 2. discusses the internal and external syntax of
cum-FRs. This section argues for the existence of two tacit prepositions, which are syntactically
and semantically active, also assumed to exist in the English counterparts of cum-FRs. Section
3. presents their interpretation. Finally, section 4. summarizes the conclusions.

1
a. Vorbește precum gândește.
(He) talks how (he) thinks
―He talks the way he thinks.‖
b. S-a opus fără să ezite.
(he) has opposed without SĂ hesitate3SG. PRES
―He objected to it without hesitating.‖
 2. The syntax of cum-FRs

2.1. Wh-movement
Cum-clauses are FRs, like cine ‗who‘ and ce ‗what‘ clauses, displaying the properties
discussed in De Vries (2002) and Caponigro (2003), including wh-movement. Evidence that
cum cannot be analyzed as a manner operator base-generated in its surface position comes
from the observation that manner arguments cannot occur freely inside these clause. As
exemplified in (2), manner prepositional phrases cannot co-occur within cum clauses unless
they are separated by an intonational pause and a comma in writing.

(2) *Le-am adus [cum mi-ai spus repede].

CL3PL.F.ACC-(I) have brought how CL1SG.DAT-(you) have told quickly

Therefore, cum-clauses are clauses containing a wh-trace, displaying the syntactic

property in Caponigro‘s (2003) definition of FRs. Cum differs from other morphemes which
introduce manner clauses, such as precum (‗how‘) which does not undergo movement, and
which is base-generated in sentence initial position.

2.2. DP/PP distribution and interpretation

Firstly, cum FRs can have both the distribution of DPs and PPs. They can occur as
adjuncts, having PP paraphrases, or they can be arguments – direct objects or subjects – of the
matrix predicates, when they can receive DP-paraphrases, as exemplified in (3–4).

(3) a. M-am îmbrăcat cum mi-ai spus. [Adjunct]

CL1.SG.ACC-(I) have dressed how CL1.SG.DAT- (you) have told
―I got dressed how you told me.‖
b. M-am îmbrăcat în felul în care mi-ai spus.
CL1.SG.ACC-(I) have dressed in way.the how CL1.SG.DAT- (you) have told
―I got dressed the way you told me.‖
(4) a. Nu puteam suporta cum se comporta cu soția sa. [Argument]
not (I) canIMPERF stand how REFL3.SG.ACC behaveIMPERF with wife.the his
―I could not stand how he used to behave with his wife.‖
b. Nu puteam suporta felul în care se comporta.
not (I) canIMPERF stand way.the in which REFL3.SG.ACC behaveIMPERF
―I could not stand the way he used to behave.‖

A property which DPs and cum-FRs have in common is the fact they can be selected by
the preposition cu ‗with‘ as exemplified in (5):

(5) Compară cum a cântat el cu cum cântă ea.

compare how (he) has sung he with how sings she
―Compare how he sang with how she is singing.‖

Unlike many other prepositions (e.g. până ‗until‘, după ‗after‘, etc.), the preposition cu
only selects DP/NP complements, never clausal complements.

40
 Moreover, cum-clauses can be conjoined with DPs and PPs, respectively, by means of
the conjunctions și ‗and‘ and sau ‗or‘, as illustrated in (6–7).

(6) Vom trata [DP oaspeții] politicos și/sau [cum vom putea mai bine].
(we) will treat guests.the politely and/or how (we) will can more well
―We will treat our guests politely and/or in the best way each of us can.‖
(7) Vom găti [PP în manieră tradițională] și/sau [cum va dori fiecare].
(we) will cook in manner traditional and/or how will wish everybody
―We will cook in a traditional way and/or in the way each of us may wish.‖

Further evidence that manner clauses are referential expressions comes from the fact that
they can serve as antecedent of a pro-form or a demonstrative, which are individual denoting
expressions:

(8) Am făcut [cum a stabilit] i.

(I) have done how (she) has established
―I have done it as she decided.‖
a. Așai mi-a transmis prin email.
so CL2SG.DAT-(she) has transmitted through email
―She wrote so by email.‖
b. Asta/aceastai mi-a transmis prin email.
This (she) CL2SG.DAT-has transmitted through email
―She wrote it to me by email.‖

Another argument proving that we are in the presence of referential expressions comes
from structures making use of the correlative strategy (Consider 9). Cum-FRs are as
antecedents of the proform așa (‗in this way‘), which is an individual denoting expression. In
such cases, cum-FRs occupy a structurally different position from the position they occur in
when they are integrated in the host clause, being merged as hanging topics.

(9) [Cum mi-ai spus]i, așai m-am îmbrăcat.

how CL1SG.DAT-(you) have told so REFL1SG.ACC-have dressed
―It is how you told me that I dressed myself .‖

In sum, cum-clauses have either DP or PP paraphrases, they can be selected by a preposition

which does not select clausal complements (cu ‗with‘), can be conjoined with DPs or PPs and can
serve as the antecedent of a pro-form, which is an individual denoting expression.
Importantly, as far as the trace inside the FR is concerned, we notice that, in both the DP-
like and PP-like cum-clauses the trace is always a PP. Our treatment of cum has to account for
this finding. Therefore, it is claimed that cum introducing a FR is syntactically and
semantically an NP base-generated as the complement of a phonologically empty, but
semantically contentful P°, referred to as P1 (Consider 10). The entire PP is pied-piped to
Spec, CP in Romanian, irrespective of whether the cum-FR is an argument or an adjunct. This
is different from English, which displays preposition stranding of P1 (see Caponigro and Pearl
2008). Cum leaves an NP trace in the downstairs clause.

(10) Vorbește cum gândește. [Adjunct]

41
 (11)

In case they are adjuncts, paraphrasable with PPs, we assume that cum-FRs occur as sisters of
a silent preposition which selects a CP complement selected by a covert D° (see David 2013),
as illustrated in (12):

(12)
PP2
3
P2 DP
3
D‘
3
D° CP
5
cum-clause

In case they are adjuncts, paraphrasable with PPs, we assume that cum-FRs occur as sisters of
a silent preposition which selects a CP complement selected by a covert D° (see David 2013).
When cum-FRs occur in subject or object position, the silent P2 is no longer licensed and
the CP2 merges directely with the matrix predicate.

42
 To conclude, the silent prepositions that we use in our analysis are assumed to be
phonologically empty but syntactically active and meaningful.

2.3. Evidence supporting the existence of tacit P1 and P2 in cum-FRs

In this section we present arguments for the existence of the covert prepositions P1 and
P2 assumed in our analysis, which we will discuss in turn.

2.3.1. Evidence in favour of a silent P1 inside the downstairs clause

As far as the silent P1 is concerned, since the internal gap is always a PP, we assume that
the wh-words are always base-generated as DP-complements of a silent preposition P1. The
PP containing the wh-word cum moves to sentence initial position leaving behind a PP trace,
unlike in English, where only the the wh-moves to Spec, CP.

(13) Mi-a plăcut cum a dansat [PP [P1 e ] tcum]].

CL1SG.DAT-(I) have liked how (she) has danced
―I liked the way she danced.‖

The hypothesis of the existence of a silent preposition is not new. For English, Emonds
(1976, 1987) and McCawley (1988) argue that silent prepostions are needed to account for the
behaviour of some DP expressions, more specifically adverbial nominals such as the other
day (temporal), nice places (locative) and that way (manner)2. They argue that such nominals
are always generated as complements of a silent P (see Larson 1985 for a different analysis).
Consider the adverbial nominals in (14–18):

(14) Oamenii umblau cete prin oraș ca în timpul zilei.

people.the walkIMPERF groups through city as in time.the day
―People were walking in groups in the city as during the daytime.‖
(15) Se uită țintă la ea.
REFL3SG.ACC looked target at her
―He gazed at him.‖
(16) Se duse glonț la ușă.
REFL3SG.ACC went bullet to him
―He rushed directly to him‖.
(17) Pornește săgeată.
(he)starts arrow
―He rushes there like an arrow.‖
(18) Ȋn fața porții erau niște dulăi culcați covrig.
In front.the gateGEN were some dogs lain pretzel
―In front of the gate there were some big dogs that were lying on the ground
resembling pretzels.‖

2
(i) I like to dance [P e ] [DP that way].
(ii) He went [P e ] [DP nice places].
(iii) I left [P e ] [DP the other day].

43
 The fact that the DPs above behave like adverbs is apparent if we to replace them. They
cannot be replaced by pronouns, but by adverbs (see 19):

(19) Oamenii umblau cete prin oraș.

people.the walkIMPERF groups through city as in time.the day
―People were walking in groups in the city as during the daytime.‖
Cum umblau?
Umblau astfel/așa.

We conclude that in spite of the fact that they are formally nouns (i.e., they accept
modifiers), they pattern with PP adjuncts. Consequently, we assume that there is a silent
preposition, which accounts for the adverbial use of the above mentioned Dps. The pattern
above shows that silent prepositions are contentful. However, the issue of the content of the
tacit preposition P1 is to be further examined. As a starting point we list some possible overt
prepostions introducing adverbials modifiers of manner in Romanian: cu ‗with‘ (cu teamă),
fără ‗without‘ (fără frică), în/într- ‗in‘ (în tăcere), pe ‗on‘ (pe fugă), la ‗at‘ (la întâmplare).

2.3.2. Evidence in favor of the P2 in the upstairs clause

With respect to P2, the higher silent preposition werely on in our analysis, it is the sister
of the whole clause introduced by cum. This prepostion is not obligatory. In (20), P2 is
necessary because the cum-FR does not have an argumental status. In contrast, in (21), which
displays an argumental cum-clause, the P2 is not necessary.

(20) M-am îmbrăcat [P e ] [cum mi-ai spus].

CL1.SG.ACC-(I) have dressed how CL1.SG.DAT- (you) have told
―I got dressed the way you told me.‖ [Adjunct]
(21) Am ascultat [cum a vorbit].
(I) have listened how (he) has talked
―I listened how he talked.‖ [Argument]

Evidence supporting the existence of the higher preposition P2 comes from its overt
occurrence (see 22):

(22) Piesa este pusă în scenă diferit [P2 de] [cum mi-am
play.the is put in stage differently from how REFL1SG.DAT-(I) have
imaginat [PP[P1 e ] t cum]].
imagined
―The play has been staged differently from how I imagined.‖

In sum, the covert prepositions we assume for the analysis of cum clauses can be
independently argued also in Romanian for other constructions that are similar to these
adverbial clauses, namely adverbial nominals.

3. Interpretation: Maximal and non-maximal cum-FRs

Cum-FRs fall into two classes: maximal and non-maximal. Most of cum-FRs exhibit
maximality, like cine ‗who‘/ce ‗what‘ free relatives (Caponigro 2003 for English and David
2013 for Romanian), i.e. they denote maximal manners, patterning like definite DPs, which
always refer to a maximal entity (Link 1983). Consider the situation in (23):

44
 (23) situation: I met Ion and Maria 3 times and I paid attention to the ways in which Ion
talked to Maria on all these occasions and I liked all of them.

a. * Mi-a plăcut mult un fel în care vorbește cu ea.

REFL1SG.DAT- (I) have liked much a way in which (he) talks with her
b. Mi-au plăcut mult felurile în care vorbește cu ea.
REFL1SG.DAT- (I) have liked much manners.the in which (he) talks with her
c. Mi-a plăcut mult cum vorbește cu ea. (c ≠ a; c = b)
REFL1SG.DAT- (I) have liked much how (he) talks with her

From among the sentences in (23), only (23b) and (23c) can be felicitously uttered in the
situation described in (24) – both the sentence containing the definite DP felurile în care
vorbește cu ea ―the manners in which he talks to her‖ and the sentence containing the free
relative. This indicates that the cum-clause has the same meaning as a definite DP denoting a
maximal manner. The same may be proved for clauses headed by cum in adjunct position (see
Caponigro and Pearl 2008 and Caponigro and Pearl 2009 for English).
Non-maximal cum-FRs are illustrated in (24):

(24) a. A reușit să recite poezia asta [cum nu am mai auzit].

(she) has managed SĂ singSUBJ poem this how not (I) have more heard
―She has managed to recite this poem [in a way/in ways I‘ve never heard before].‖
Paraphrase:
# [definite DP in the way(s) I‘ve never heard before].
… [indefinite DP in a way I‘ve never heard before].
b. Ion s-a purtat cu mine cum nu au făcut-o alții.
Ion REFL3SG.ACC-has behaved with me how not have done-CL3SG.F.ACC others
―Ion behaved with me in a way the others didn‘t.‖
c. Ion s-a purtat cu mine cum au făcut-o și alții.
Ion REFL3SG.ACC-has behaved with me how have done-CL3SG.F.ACC and others
―Ion behaved with me in a way the others also did.‖
d. Când ajungi, contactează-mă cum poți.
when (you) arrive (you) contact-me how (you) can
―When you arrive there, contact me however you can.‖
e. A ajuns acolo cum nu mai ajunsese nimeni înainte de el.
(he) has arrived there how not more had arrived nobody before of he
―He arrived there how nobody had done it before.‖

The FRs in (24) do not refer to maximal individuals. The cum-FR in (24b) for instance
does not have the interpretation that Ion behaved in all the manners the others didn‘t (this set
may be infinite), but rather that he behaved in a way or in some ways the others didn‘t. Here
they have an existential reading (the reading of an indefinite DP).
In line with Caponigro (2003, 2004) we claim that the appropriate interpretation of the FR
in (24) is that of a kind-interpretation (see Chierchia 1998, Dayal 2004). In Chierchia‘s view
―for any natural property there should exist a corresponding kind‖. For instance, in the sentence
containing the DP cats ‗cats mew‘, the property of being a cat corresponds to the ‗cat-kind‘. In
the case of the cum-FR in (24b) the property of being a manner in which the others did not
behave corresponds to the ‗manner – the others did not behave – kind‘. The property of being a
manner is shifted in English by means of the down operator ∩ to be of type e.

45
 Arguments for the kind interperation of cum FRs come from their occurrence with kind
predicates such as a fi frumos ‗to be nice‘, a fi rar ‗to be rare‘, etc.:

(25) Cum cântă e rar. (generic interpretation)

how (he) sings (it) is rare
―It is rare how he sings.‖
E frumos cum cântă. (generic interpretation)
(it) is nice how (he) sings
―He sings beautifully.‖

Example (25) can also have an episodic interpretation, as opposed to a non-maximal kind
interpretation. FRs seem to be similar to kind NPs, which sometimes appear where object-
level arguments appear as in Chierchia‘s (1998) example, as shown in (26), where dogs has an
instantiation of a kind reading (existential reading), as opposed to a kind reading:

(26) Dogs are barking.

In sum, both in argument and non-argument position cum-FRs can have three interpretations:
a/b) the typical case where the CP introduced by cum is shifted from property to a maximal
plural individual via a silent D°. Cum-clauses can have an episodic interpretation in which they
denote a maximal unique or plural individual or a generic one depending on the context. The
property denoted by CP is shifted to kind via the down operator ∩ in a language such as English
(as in Chierchia 1998), while in Romanian these interpretations may be due to the ambiguity of
the singular and plural canonical definite article (i.e. it conveys both genericity and maximality).
c) the case where they can have an existential reading (the reading of an indefinite DP)(cases
of non-maximality).
A remark is in order here. Unlike NPs, for which overt determiners are available, cum-
FRs are always selected by a silent D° (more often than not definite, inducing maximality or
genericity). Alternatively, as in English, they can be assumed to be type shifted to entities or
kinds by means of operators (the sigma operator ϑ or the down operator ∩ respectively).

4. Conclusions

The paper has dealt with non-interrogative embedded clauses introduced by the wh-word
cum ‗how‘ and has shown the following:
1) cum-FRs clauses have several interpretations, as in the case of DPs, being semantically
similar to cine ‗who‘ and ce ‗what‘ FRs. They are more often than not referential expressions
denoting a maximal individual manner. In some other cases, they denote kinds or have an
indefinite interpretation, depending on contextual factors.
2) They are merged with the matrix clause in two ways: directly as one of the arguments of the
matrix predicate or by means of a silent preposition as PP adjunct.
3) cum ‗how‘ is nominal in nature. It is syntactically an NP/DP which is always base-generated
as complements of a silent P1 and undergoes movement together with the tacit preposition,
leaving behind a PP trace. On this view, cum is not considered to be an Adverb Phrase.
4) The wh-word cum does not play the part of a manner connector which connects two
propositions Under this approach, manner clauses introduced by cum are not taken to be
propositions, but entities. Therefore. the wh-word cum ‗how‘ is different from other manner
connectors which link two propositions such as precum, fără să ‗without‘, etc.

46
 REFERENCES

Caponigro, Ivano, 2003, Free Not to Ask: On the Semantics of Free Relatives and Wh-words
Cross-linguistically, University of California, Los Angeles (Ph.D. dissertation).
Caponigro, Ivano, 2004, ―The semantic contribution of Wh-words and type shifts: Evidence from
free relatives crosslinguistically‖, in Robert B. Young (ed.), Proceedings from Semantics and
Linguistic Theory (SALT), XIV, Ithaca, NY, CLC Publications, Cornell University, p. 38–55.
Caponigro, Ivano, Lisa Pearl, 2008, ―Silent prepositions: Evidence from free relatives‖, in Anna
Ashbury, Jakub Dotlacil, Berit Gehrke, Rick Nouwen (eds.), The Syntax and Semantics of
Spatial P, Amsterdam, John Benjamins, p. 365–385.
Caponigro, Ivano, Lisa Pearl, 2009, ―The nominal nature of when, where, and how: Evidence from
free relatives‖, Linguistic Inquiry, 40, p. 155–175.
Chierchia, Gennaro, 1998, ―Reference to kinds across languages‖, Natural Language Semantics, 6, p.
339–405.
David, Lorena, 2013, Free Relative Clauses in English and Romanian (Propozițiile relative libere în
engleză și română), București, Editura Universitãții din București.
Dayal, Veneeta, 2004, ―Number marking and (in)definiteness in kind terms‖, Linguistics and
Philosophy, 27 (4), p. 393–350.
Emonds, Joseph, 1976, A Transformational Approach to English Syntax, New York, Academic
Press.
Emonds, Joseph, 1987, ―The invisible category principle‖, Linguistic Inquiry, 18 (4), p. 613–632.
Jacobson, Pauline, 1995, ―On the quantificational force of English free relatives‖, in Elke Bach,
Eloise Jelinek, Angelika Kratzer, Barbara Partee (eds.), Quantification in Natural Languages,
Dordrecht, Kluwer Academic Press, p. 451–486.
Larson, Richard, 1985, ―Bare-NP Adverbs‖, Linguistic Inquiry, 16 (4), p. 595–621.
Link, Godehard, 1983, ―The logical analysis of plural and mass terms: A lattice theoretical
approach‖, in Rainer Bäuerle, Christoph Schwarze, Arnim von Stechow (eds.), Meaning, Use
and Interpretation of Language, Berlin, De Gruyter.
McCawley, James, 1988, ―Adverbial NPs: Bare or clad in see-through garb?‖, Language, 64 (3), p.
583–590.
Partee, Barbara, 1987, ―Noun Phrase Interpretation and Type-Shifting Principles‖, in Jeroen
Groenendijk et al. (eds.), Studies in Discourse Representation Theory and the Theory of
Generalized Quantifiers, Dordrecht, Foris, p. 115–143.
De Vries, Mark, 2002, The Syntax of Relativization, Utrecht, LOT.

ROMANIAN MANNER CUM (‗HOW‘)-FREE RELATIVE CLAUSES

(Abstract)

In line with Caponigro (2003) and Caponigro & Pearl (2008), we claim that cum (‗how‘) is nominal in
nature, an NP/DP which is always generated as the complement of a tacit preposition, the whole PP being
subsequently moved to Spec, CP. On this view, free relative clauses introduced by cum are not propositions,
like the matrix clause. More specifically, they are taken to be entities and sometimes kinds. Therefore, the
wh-word cum is not a manner connector or conjunction which links two clauses, as in the case of precum ‗as‘,
după cum ‗as‘, fără să ‗without‘, etc.

47
 (AD)VERBUL MODAL EVIDENȚIAL - EPISTEMIC
TREBUIE (CĂ)

ROXANA-MAGDALENA DINCĂ
Universitatea din București

Lucrarea are ca obiectiv principal descrierea structurii trebuie (că) în limba română din
perspectivă sintactică, dar și din perspectivă semantică (cu referire la gramaticalizarea sa ca
adverb modal evidențial-epistemic).
Mai întâi, voi prezenta comportamentul sintactic al verbului modal a trebui din perspectiva
evoluției tiparelor de construcție și a valorilor modale. Apoi, voi analiza construcția în care
forma impersonală a verbului a trebui este urmată de complementizatorul că și voi face
observații asupra interpretării ei ca adverb modal evidențial-epistemic.

1. Considerații asupra analizei verbului a trebui

Verbul a trebui este unul dintre verbele modale din limba română care a fost analizat din
perspectiva gramaticalizării sale ca semiauxiliar de modalitate. În dicționare, gramatici și studii de
specialitate, s-au atribuit multiple și variate caracteristici morfologice, semantice și sintactice1.
Sintetizând studiile recente (Avram 2008; Avram și Zafiu 2012; GR 2013; Nicolae 2013)
care au analizat ocurențele verbului a trebui în limba română, se desprind observații importante
pe baza cărora forma trebuie poate fi interpretată din perspectiva gramaticalizării ca adverb modal.

1.1. O primă observație este legată de interpretarea sa ca verb abstract, pentru că, în
anumite sintagme predicative, a trebui își pierde parțial sensul material din valoarea sa
lexicală și se abstractizează. Aceeași idee este susținută și din punct de vedere morfologic, a
trebui fiind un verb cu două paradigme paralele: [+acord] și [–acord] (Pană-Dindelegan
1987). În acest fel, se exprimă o corespondență clară între semantică și sintaxă: intersecția
dintre abstract și concret corespunde intersecției dintre personal și impersonal, dintre
[+acord] și [–acord]. Avram (1999) analizează statutul verbului a trebui tot din perspectiva
1
A fost considerat un verb defectiv (Dragomirescu 1963: 244), pentru că are un sens lexical specific și este
lipsit de imperativ și de infinitiv lung, iar participiul este folosit dependent de conjugare (Constantinescu 1970a:
167); un verb unipersonal, pentru că este folosit adesea cu forma de persoana a III-a (Guțu Romalo 1956: 68–
69). De asemenea, a fost analizat ca semiauxiliar de modalitate, pentru că este un verb cu ajutorul căruia se
exprimă ideea de necesitate, combinându-se cu forme verbale nepersonale (infinitiv, participiu trecut pasiv și
supin), dar și personale (conjunctivul). Pe de o parte, în unele studii (Iordan 1956: 408; Guțu-Romalo 1956: 69–
70, 80; Nedioglu 1956: 41, 43), se consideră că a trebui face parte dintr-un „complex unitar‖ din punct de vedere
semantic și gramatical, „solid închegat‖, invizibil în analiză, care exprimă „o singură idee verbal-predicativă‖.
Acest complex unitar mai este numit „o perifrază verbală cu funcție de «predicat unic»‖, un „predicat compus‖
sau un „predicat complex‖ (Constantinescu 1970a: 169–170). Pe de altă parte, există studii care analizează
statutul verbului a trebui din altă perspectivă, aceea a procesului de gramaticalizare, încadrarea lui în sfera
mijloacelor gramaticale de exprimare a ideii de necesitate în limba română fiind prematură (ibid.: 171).
celor două paradigme: [+acord] și [–acord]. Este adusă în discuție originea sa, verbul a trebui
fiind caracterizat de o etimologie hibridă2 și de o morfologie mixtă prin existența paradigmei
+/– acord3. A trebui cu paradigma [+acord]4 apare în structurile în care este urmat de un
participiu cu sens pasiv și în structurile în care este urmat de un complement în dativ. A trebui
cu forma unipersonală (persoana a III-a singular) este asociat, deopotrivă, cu valoarea
deontică și cu valoarea epistemică.

1.2. A doua idee importantă în ceea ce privește statutul verbului a trebui este că acesta
poate avea sensuri verbale (personale și impersonale) și sensuri adverbiale (echivalente cu
sensul adverbelor predicative poate, probabil sau posibil) (Constantinescu 1970b: 16–17).
Unele sensuri sunt moștenite din slava veche („a cere ceva‖, „a folosi, a întrebuința‖), iar
altele au apărut ulterior fie din sensul de a folosi („a considera folositor‖), fie din sensul
combinat a avea nevoie + a fi obligat („a merita‖). În ceea ce privește sensurile adverbiale,
acestea sunt reprezentate în felul următor de Constantinescu (ibid.: 18):
- marcarea evidențială (sens dezvoltat ulterior, echivalentul adverbelor predicative
probabil că și poate că):

(1) a. Trebuie că vine (după TDRG);

b. Trebuie că el singur a făcut lucrul ăsta (după Al. Philippide);
c. Trebuie că a plouat (după Scriban);
d. Dacă a luat examenul trebuie că a fost bine pregătit (Valeria Guțu Romalo).

- posibilitate epistemică (sens dezvoltat ulterior, echivalentul adverbului predicativ

posibil că):

(2) a. Ce amar trebuie să fie în sufletul lui (Negruzzi);

b. Cu jobenul cu care l-am văzut noi trebuie să fi umblând și-acuma (Sadoveanu);
c. Înțelese că Jean trebuie să fi plecat la birou (Rebreanu).

Din punct de vedere semantic, valoarea evidențial-epistemică marcată în aceste enunțuri

poate fi descrisă prin existența unor inferențe care au la bază fapte evidente, evaluate și
atenuate subiectiv. În toate aceste exemple, forma trebuie este interpretată ca adverb
predicativ, însă fără o justificare a statutului său sintactic.

1.3. Zafiu (în GR 2013: 578–580) descrie statutul modal al verbului a trebui în construcțiile
impersonale, cu subiect propozițional, în care poate apărea un subiect ridicat (paradigma
[+acord]). În construcția cu un nominal subiect postverbal, a trebui nu funcționează ca un verb
modal (Îmi trebuie bani.). A trebui face parte dintr-un predicat complex în care subiectul se
ridică în domeniul verbului modal. De asemenea, poate face parte dintr-o construcție pasivă în

2
Există două forme ale aceluiași verb din slavă de la care provine a trebui în limba română: (1) trebovati,
folosit atât tranzitiv, cât și intranzitiv, cu o paradigmă caracterizată prin acord (trebuje Ŕ persoana a III-a, sg., a
verbului trebovati) și (2) trebe, o formă de singular, folosit ca impersonal (Constantinescu 1970a, 1970b).
3
Iorgu Iordan, în Limba română actuală (1943: 147), explică apariția desinențelor personale la a trebui prin
influența unor construcții străine, mai ales germane (sollen și mussen sunt verbe personale), afirmând că: „Vor fi
intervenit și alte cauze. Printre ele ceea ce am numit mai sus acord gramatical (sau flexionar) prin atracție:
persoana și numărul formei verbului următor atrag după ele și pe ale auxiliarului‖ (1943: 351).
4
Se remarcă tendința de a folosi paradigma [+acord] cu utilizarea deontică a lui a trebui și paradigma [–
acord] cu a trebui epistemic (Guțu-Romalo 1956; Constantinescu 1970a, 1970b; Pană-Dindelegan 1987).

50
care verbul a fi poate lipsi. În schimb, el marchează valoarea epistemică în construcții
impersonale, atunci când este urmat de un complement conjunctival cu subiectul ridicat sau fără
subiect ridicat. În acest tipar, este folosit numai la prezent, ceea ce oferă posibilitatea
interpretării formei invariabile ca un adverb predicativ, care, spre deosebire de celelalte adverbe
predicative, nu poate fi folosit niciodată parantetic sau fără complementizator. De remarcat este
faptul că tiparul a trebui + că reprezintă utilizarea recentă a verbului modal în care se exprimă
valoarea evidențial-epistemică de dubiu sau supoziție.

1.4. Nicolae (2013), propunând o analiză unitară a verbelor modale în limba română,
descrie statutul verbului modal a trebui prin referire la cele două configurații majore (i) a
trebui + Conjunctiv și (ii) a trebui + Participiu/Supin, din perspectiva interpretării lui ca verb
de ridicare. Astfel, Nicolae (2013: 301) inventariază următoarele tipare cu a trebui +
Conjunctiv:

(3) Trebuie să vină Raluca.

(4) Trebuie să fi venit Raluca.
(5) La început gândea că preoteasa trebuie să fi ocărând pe Catinca.
(apud Avram 1999: 223)

În (3), verbul modal devine ambiguu pentru interpretarea deontică sau epistemică. În
exemplele (4) și (5), interpretarea epistemică este evidentă, motivată, pe de o parte, de
complementul conjunctival la perfect în (4) și, pe de altă parte, de modul prezumtiv în (5). În
exemplul (4), faptul că verbul a trebui este la timpul prezent, iar complementul său este la modul
conjunctiv, timpul trecut, poate accentua ideea că acest tip de construcție reflectă (in)dependența
temporală dintre cele două propoziții (regentă și subordonată), dar autorul observă faptul că
această divergență temporală nu se susține prin inserarea adverbelor temporale:

(6) *Azi trebuie să fi venit Mihai ieri. (apud Nicolae 2013: 301)

Se mai poate observa și faptul că această construcție poate fi modificată atât prin adverbe
temporale cu valoare de prezent, cât și prin adverbe temporale cu valoare de trecut:

(7) a. (Azi) trebuie să fi venit Mihai (azi).

b. (Ieri) trebuie să fi venit Mihai (ieri). (apud Nicolae 2013: 302)

În ambele structuri, o posibilă soluție ar fi aceea a interpretării lui trebuie ca un adverb

epistemic, însă faptul că a trebui poate fi negat și poate avea flexiune de timp demonstrează
gramaticalizarea sa parțială (Nicolae 2013: 302)5:

5
În acest caz, construcțiile (8) și (9) trebuie considerate ca având o citire temporal-aspectuală complexă.
Nicolae (2013) afirmă că adverbele temporale divergente nu sunt admise în aceste structuri, ceea ce reprezintă
dovada faptului că nu putem vorbi despre o divergență temporală în sensul strict. În plus, atât verbul modal, cât
și participiul sau gerunziul, contribuie printr-o specificare proprie la interpretarea acestei construcții. Acest lucru
poate fi explicat prin teoria lui Reichenbach (1947) care distinge între Timpul Vorbirii (ST), Timpul Referinței
(RT) și Timpul Evenimentului (ET). Dimensiunea temporală (relația ST–RT) este dată de timpul verbului modal,
iar dimensiunea aspectuală (relația RT–ET) este dată de complementul conjunctival, mai precis de conjunctivul
perfect (dimensiunea ireală). Astfel că, în aceste exemple, avem de a face cu evaluarea de prezent a unui
eveniment trecut (Nicolae 2013: 302).

51
 (8) Ea nu trebuie să fi fost supărată.
(9) El nu trebuia să fi zis asta.

1.5. Pe lângă toate aceste observații de natură morfosintactică, trebuie menționate și câteva
aspecte importante de natură semantică. Analizând ocurențelor lui a trebui în texte de limbă
română veche6, am observat că nu există exemple care să ateste clar marcarea valorii
epistemice7. Se poate spune că, într-adevăr, valoarea epistemică este o extindere târzie a
valorilor radicale (atestări evidente în secolul al XIX-lea). De asemenea, putem presupune că
această valoare a existat și în limba veche, dar atestările nu sunt clare din cauza caracterului
textelor din epoca veche, care aduceau în prim-plan mai degrabă concretul vremii (descrierea
propriu-zisă) decât abstractul („descrierea‖ epistemică). În analiza semantică a verbului modal a
putea8, am avansat ipoteza unei evoluții semantice, care se întrepătrunde cu păstrarea sensurilor
pe care le-a moștenit de la verbul posse din latină. În cazul verbului a trebui, sensurilor de bază
sunt păstrate de la verbul de la care provine, dar, pornind de la ele, se dezvoltă, ulterior, alte
sensuri noi. A trebui își are originea în slava veche, în verbul trebovati, de unde și-a păstrat sensul
de bază nonmodal de „a avea nevoie de ceva‖, precum și sensul de „a fi necesar sau obligatoriu‖.
Plecând de la această premisă, se conturează ideea unei evoluții semantice, adică a
dezvoltării sensurilor epistemice și evidențiale de la sensurile de bază radicale. Corespondentul
lui a trebui din latină, debeo, se caracterizează printr-o bogăție de sensuri lexicale, fiind
considerat un verb polisemantic (Orlandini 1998: 253–255), cu sensul de bază „a datora‖. Ca
verb modal în latină, debeo poate marca modalitatea deontică (Non debes inimicae credere

6
Analiza completă în lucrarea Evoluția verbelor modale în limba română (în curs de publicare la Editura
Universității din București).
7
Valorile semantice atestate în secolul al XVI-lea sunt exclusiv radicale, valoarea epistemică nefiind
atestată:

(i) Dară leage veche și cărțile prorocilor pentru ce trebuiaște a le ceti și a le ținea: printru multe
folosuri și hasne... (PO, 7);
(ii) Derept aceaia noi trebuiaște să iertăm greșalele <42> fraților noștri, și să lepădăm tot răul și
hitleniia de la inema noastră ... (CC, 42).

În secolul al XVII-lea, valorile modale sunt predominant radicale, urmând tiparul sintactico-semantic din
secolul al XVI-lea:

(iii) Spre-aceea nu trebuiaște a dovedi mai mult în ce chip va certa Dumnedzău pre ceia carii fac cum
spune săbornicul Isvs Sirah de dzice (VCaz., 309);
(iv) Numai ce trebuiaște să-ș cunoască păstoriul său, că de oile sale așea grăiaște Domnul... (VCaz., 255).

În secolul al XVIII-lea sunt atestate valorile radicale, o necesitate de tip deontic:

(v) ...care lucru, măcar că și într-altă vreame, iar mai vîrtos cînd iaste vreamea pocăinții, trebuiaște a-l
face, ca, răstignind păcatul întru Hristos, împreună cu dînsul înviind întru înoirea vieții să umblăm.
(AIO, 188).

Nici în secolul al XVIII-lea nu apar exemple în care valoarea epistemică să fie atestată clar. Exemple
interpretate în sens epistemic apar abia în secolul al XIX-lea:

(vi) Trebuie dar să fie fost acolo, un cuvînt care au legat aceste doao cuvinte. (BDȚ, 51);
(vii) Dacă-i așa, trebuie să fie adevărat ce zice aici izvoditoriul, căci să zice că el însușř a fost de față la
toate de care să scrie aici. (BDȚ, 148).
8
În lucrarea Evoluția verbelor modale în limba română.

52
linguae, Prop. 2, 32, 25, apud Bolkestein 1980: 121–122) – „nu trebuie (nu ești obligat) să te
încrezi într-o limbă ostilă‖), modalitatea alethică (eo magis quod debet etiam fratris Appi
amorem erga me cum reliqua ereditate crevisse, Cic.Att., 6, 1, 10, apud Bolkestein 1980: 121 –
„…mult mai mult pentru că el trebuie să fi acceptat, cu restul de moștenire, chiar și dragostea
fratelui Appio pentru mine‖) și modalitatea epistemică (penitentia hoc primo debet invenisse,
Plin., Nat. 9, 140, apud Bolkestein 1980: 123 – „pocăința trebuie să fi fost inventată mai întâi‖).
Așadar, în latină, debeo a păstrat atât sensurile nonmodale, cât și cele modale.
Corelând cele două observații, cea etimologică (pe filiera slavei vechi) și cea lexicală (pe
filiera limbii latine), putem avansa două ipoteze: (i) aceea a împrumutului formei și a sensurilor
de bază din slavă și (ii) aceea a înfluenței sensurilor modale de modelul latin (prin debeo9). În
cazul verbului a trebui, putem porni de la premisa unei evoluții semantice de la sensurile
radicale spre sensuri epistemice, prin implicaturi de tip epistemic (Avram și Zafiu 2012). În
limba veche, în textul lui Dosoftei (DVS), apar două exemple care pot fi interpretate din
perspectiva valorii epistemice, putându-se detașa o implicatură epistemică:

(10) Pentr-aceaea, trimițând de la Nicomidia pre oarecarii de cinul lui și-i învăță să-l
aducă cu cinste la sine pre mucenicul, iară ei, deacă să-ntoarsără, dzâcând că
fericitul Teodor au dzâs cum mai cu sârg trebuie să fie venit împăratul cu dumnedzăii
săi, cu cei mai mare, și-ndată veni împăratul în Iraclia (DVS, p. 276, 61v);
(11) De nevoaie trebuie să fie sufletul fără de moarte, de vreame că Dumnădzău iaste
din fire dirept și cu totul bun, a căruia direptate să plineaște când or îmvie oamenii
să ia cineș direaptă plată ce i să cuvine după lucrul său... (DVS, p. 135, 150v).

Aceste exemple, pentru că sunt foarte rare, nu arată posibilitatea atestării clare a tiparului
semantic (care ar putea fi caracterizat de a trebui + Conjunctiv prezent al verbului subordonat
a fi sau un conjunctiv perfect).
Benincà și Polleto (1996), analizând evoluția verbului bisogna, „trebuie‖, din italiană,
pornesc de la ideea că anumite aspecte legate de morfologia verbală sunt determinate de
conținutul semantic și, în mod particular, de structura tematică a intrării lexicale a verbului
analizat. Similar, într-o primă parte a evoluției, cu verbul a trebui din limba română, bisogna
este un verb cu o grilă de roluri semantice (Experimentator în dativ și Temă în nominativ), apoi
este urmat de complemente propoziționale, iar o ultimă etapă în evoluția sa este utilizarea lui
exclusiv impersonală pentru a exprima valori modale. Spre deosebire de bisogna, trebuie este
folosit în limba actuală atât cu grila de roluri tematice (tipar asociat cu sensul de bază), cât și cu
utilizarea unipersonală/impersonală urmată de complemente propoziționale pentru a exprima
valori modale. Tinde să devină un verb funcțional în contextele în care apare însoțit de
complementizatorul că urmat de o propoziție indicativă (Trebuie că vine.).
Ținând cont de toate aceste observații de natură sintactică și semantică, în continuare, voi
analiza forma trebuie din perspectiva valorii sale adverbiale și voi stabili care este gradul de
gramaticalizare a acesteia în comparație cu structuri similare din limba română sau din limbile
romanice.

9
Ipoteza corelării celor două observații (cea etimologică și cea lexicală) va fi tratată pe larg într-o altă lucrare.

53
 2. (Ad)verb evidențial-epistemic: trebuie

Particularitățile sintactice și semantice enumerate mai sus ([–acord], [+abstract], [+sens

adverbial], [+adverb predicativ], [+epistemic]) pot explica încadrarea lui trebuie (din structura
trebuie că) în clasa adverbelor predicative modalizatoare de proveniență verbală (GALR 2008
[2005]: 253).
În română sunt două tipare de adverbe predicative modalizatoare:

(i) tipar1: modalizator + propoziție: poate că P/trebuie că P;

(ii) tipar2: adverbe care au conjuncția încorporată în forma lor internă (acestea nu
acceptă deloc o construcție conjuncțională, ci numai una juxtapusă): cică, parcă,
crecă, mătincă.

Adverbe similare apar și în alte limbi romanice, acestea fiind numite PREDICATEC
adverbs (Cruschina și Remberger 2008):

(12) a. în sardă: nachi → SPUNEC

b. în siciliană: dícica → SPUNEC
parica → PĂREAC
pénzica → CREDEC
pótica → PUTEAC

În limba română, adverbele care urmează acest tipar sunt:

(13) a. (se) pare că → parcă → PĂREAC

b. (se) zice că → cică → SPUNEC
c. cred că → crecă → CREDEC

Se observă faptul că, pentru formarea unor adverbe modale de proveniență verbală,
există două tipare: unul care are la bază verbele modale tipice a putea și a trebui10: poate (că),
trebuie (că); altul care are la bază verbe lexicale pline cu sens modal epistemic sau evidențial
(a crede, a zice): crecă, cică, parcă.

2.1. Observații preliminare

În dicționarele românești, forma trebuie (că) este înregistrată în intrarea lexicală a
verbului de la care provine cu mențiunea că este folosită regional. În DLR (1982), această
formă este inclusă în descrierea verbului a trebui ca verb intranzitiv, unipersonal și
impersonal, „urmat de o propoziție secundară introdusă prin să sau, regional11, prin că, cu
sensul de a fi probabil sau posibil, a se putea presupune: Câtă avuție au trebuit să aibă de au
putut sta atâta împotrivă și a răbda? C. Cantacuzino, CM I, 15, Un fur trebuie că au făcut
aceasta, Bărac, T., 14/3 (DLR 1982). În DLRLC, apare aceeași remarcă în descrierea verbului
a trebui, forma trebuie că fiind descrisă ca regională și considerată o situație de regim a
verbului a trebui care poate selecta o subordonată introdusă prin că.

10
Aceste verbe modale sunt considerate tipice, pentru că au anumite particularități sintactice, ceea ce le
conferă un grad mai mare de gramaticalizare (în comparație cu verbul modal a părea, de exemplu).
11
Formă folosită regional în Muntenia și în Transilvania cu sensul de „probabil că‖ (apud DLRS 1939).

54
 În studiile de gramatică românești, trebuie + că este analizat ca un tipar în care verbul a
trebui selectează o propoziție introdusă prin complementizatorul că, însă nu se face o analiză
detaliată a procesului de gramaticalizare ca adverb modal. În Gramatica pentru toți, Avram (2001:
255–256), în prezentarea tipurilor de adverbe după criteriul disponibilității sintactice, amintește de
adverbele predicative, definite ca adverbe care pot forma singure predicatul, fără a fi vorba de o
elipsă. În această categorie, autoarea include doar adverbe de tipul: desigur, firește, poate, adverbe
care pot fi regente ale unor propoziții subiective (Poate că vine.) sau pot constitui propoziții
incidente (Vine, poate, și el.). Nu este inclusă aici și forma invariabilă a verbului a trebui.
În GALR (2008 [2005]: 678–689), forma trebuie (că) este analizată ca făcând parte din
clasa semantică a modalizatorilor regenți atunci când primesc ca adjunct o propoziție
conjuncțională, funcționând ca predicate adverbiale. În descrierea modalității epistemice în
limba română, forma verbală trebuie este exclusiv epistemică atunci când este urmată de o
propoziție subiectivă introdusă prin că. Se precizează și aici faptul că această construcție care
exprimă supoziția și un grad ridicat de probabilitate nu este recomandabilă din punctul de vedere
al normei și nu este foarte frecventă în uz, deși are atestări în limba literară (ibid.: 680): Trebuie
că se petrece, cu viața sufletească, ceva asemânător cu apele care se colorează dintr-o dată (C.
Noica, Mathesis), Cazuri similare trebuie că există și pe listele celorlalte partide (EZ, 2000).
În analizele dedicate semiauxiliarelor modale în limba română, sunt analizate formele
adverbiale care au la bază verbe modale. Guțu-Romalo (2005) precizează faptul că trebui
funcționează ca adverb, pentru că își păstrează forma de prezent indiferent de timpul verbului
următor. Autoarea vorbește și de structura în care trebuie este urmat de o propoziție la modul
indicativ, introdusă prin că: Trebuie că vine mâine. Dacă a luat examenul trebuie că a fost bine
pregătit, pe care o definește ca o construcție nerecomandabilă (Guțu-Romalo 2005: 168).
Avram (1999: 241–242) analizează construcția în care verbul modal a trebui este urmat de
o propoziție introdusă prin complementizatorul că, a trebui + CP, menționând analogia cu forma
invariabilă a verbului a putea, poate + CP. Forma trebuie că este invariabilă: nu se acordă cu
subiectul și nu se folosește la alt timp decât timpul prezent, funcționând ca un adverb predicativ.
Zafiu (GR 2013: 580) amintește de posibilitatea combinatorie a verbului impersonal a
trebui care poate selecta o propoziție, întreaga structură fiind specializată pentru îndoiala și
supoziția de tip evidențial-epistemic, fiind considerată o formă relativ recentă: Trebuie că au
greșit ei undeva.

2.2. Valoare adverbială. Analogie, evoluție și grad de gramaticalizare

Forma trebuie este analizată adverbial, pentru că este considerat invariabil în anumite
ocurențe (nu se acordă cu subiectul și nu se folosește la alt timp decât timpul prezent), utilizarea
sa în contextele în care selectează complementizatorul că fiind etichetată ca nerecomandabilă.
Deși se menționează că este o formă relativ recentă, faptul că apare în limba literară și în
anumite registre determină studierea îndeaproape a evoluției sale. Apariția formei adverbiale a
verbului a trebui poate fi explicată prin:

(i) analogia cu forma adverbială modală poate (că);

(ii) identificarea târzie, în cazul verbului modal a trebui, a valorii modale epistemice,
corelată cu ocurența unor tipare sintactice în care această interpretare este evidentă
(de exemplu, a trebui + Conjunctiv perfect);
(iii) tendința de exprimare elitistă, influențată de anumite tipare sintactice, specializate în
exprimarea nuanței evidențial-epistemice.

55
 Interpretarea sa adverbială este susținută tocmai de caracterul său invariabil în anumite
contexte. În exemplele de mai jos, trebuie este urmat de un conjunctiv prezent sau perfect și
de modul prezumtiv:

(14) a. Trebuie să fie bună (dacă a luat concursul).

b. ?Trebuia să fie bună (dacă a luat concursul).
(15) a. Trebuie să fi venit (pentru că mașina e acolo).
b. ?Trebuia să fi venit (pentru că mașina e acolo).
(16) La început gândea că preoteasa trebuie să fi ocărând pe Catinca.
(apud Avram 1999: 223)

Inferențele de tip evidențial-epistemic, fără contextualizare, se pot identifica în

exemplele în care trebuie este invariabil (la modul indicativ, prezent). De asemenea, în toate
aceste exemple, construcția cu trebuie + Conjunctiv poate fi înlocuită cu trebuie urmat de
complementizatorul că. Folosirea formei de imperfect presupune o interpretare deontică a
enunțului.

2.2.1. Gramaticalizare parțială

Trebuie din structurile în care este urmat de o propoziție introdusă prin
complementizatorul că este invariabil, are o poziție fixă în interiorul frazei și nu poate apărea
singur, fără complementizator.

(17) Dar, în fond, de ce-ți spun eu ție toate astea?! își îndreptă el brusc privirile către
Ioana. Tu trebuie că le știi, și le înțelegi, mai bine ca mine... (Mircea Eliade,
Noaptea de Sânziene, p. 21);

Forma trebuie că este interpretată diferit de structura similară ca formă poate că.
Adverbul modal poate, urmat de complementizatorul că12, reprezintă gramaticalizarea formei
de persoana a III-a, indicativ prezent, a verbului modal a putea. Analizând evoluția valorii
sale adverbiale, Zafiu (2006) identifică o fază intermediară în gramaticalizarea lui poate:
structura impersonală poate, urmată de verbul a fi:

(18) poate fi → poate fi că → poate că

Autoarea reconstruiește modul în care s-a adverbializat forma poate și afirmă că

adverbul format nu provine direct din forma verbală de persoana a III-a (așa cum s-a afirmat,
Iordan și Robu 1978: 448; Guțu Romalo 2005: 165), ci din structura incidentă poate fi,
adverbializat într-o primă etapă și redus ulterior la poate (Zafiu 2006: 479). Această ipoteză
formulată de Zafiu este plauzibilă, mai ales că ea confirmă asemănarea tipologică cu alte
adverbe modale similare din alte limbi13.
Situația în cazul analizei formei verbale trebuie că este diferită în sensul în care nu putem
identifica o structură intermediară care ar justifica selectarea complementizatorului că, urmat de o
propoziție la modul indicativ. Este adevărat, în schimb, că, atunci când verbul a trebui este urmat
de conjunctivul prezent al verbului a fi sau de un conjunctiv perfect, interpretarea sa modal
epistemic-evidențială este clară (vezi exemplele din limba veche de la (10) și (11)).

12
Complementizatorul poate lipsi, adverbul modal funcționând singur: poate.
13
De exemplu, din limba franceză: peut-être.

56
 Din punct de vedere semantic, o etapă în analiza adverbială a formei trebuie (care ar
corespunde fazei intermediare poate fi că, din analiza lui poate) este reprezentată de
identificarea acelor contexte în care verbul a trebui este interpretat cu valoare epistemică.
Din punct de vedere morfologic, spre deosebire de forma poate, a trebui din structura
urmată de complementizator nu are flexiune de persoană, dar poate fi folosit, în anumite
exemple, cu flexiune de timp (imperfect). Acest tip de structură nu este atestată în scris, ci
doar în oral, și nu este acceptată de normă:

(19) a. ?Trebuia că a ajuns la timp

b.*trebuiau că…

Din punct de vedere sintactic, adverbul format este o unitate care marchează conținutul
propozițional, iar complementizatorul își păstrează funcția de a introduce o propoziție
subordonată (spre deosebire de poate că, unde complementizatorul își pierde funcția de a
introduce o subordonată). De asemenea, trebuie nu constituie singur răspunsul la o întrebare,
păstrându-și sensul evidențial-epistemic fără actualizarea vreunei elipse care ar justifica
ocurența sa independentă:

(20) A: Maria vine la București?

B: *Trebuie (că da/nu)…

În exemplul de mai sus, trebuie este interpretat doar cu elipsa complementului verbal,
însă interpretarea sa modală nu este una evidențial-epistemică, ci deontică:

(21) A: Maria vine la București?

B: Trebuie [să vină].

Trebuie este un marcator modal situat în periferia stângă a reprezentării sintactice, însă
nu poate apărea în orice poziție în frază (ca forma adverbială poate).

(22) a. Poate Cosmin a venit.

b. Cosmin poate a venit.
c. Cosmin a venit poate.
(23) a. *Trebuie Cosmin a venit.
b. *Cosmin trebuie a venit.
c. *Cosmin a venit trebuie.

Nu se poate combina însă cu alți marcatori evidențiali sau epistemici, pentru că cei doi
marcatori ar concura pentru același loc în reprezentarea sintactico-semantică:

(24) a. *Trebuie că poate Cosmin a venit.

b. *Cosmin trebuie că probabil a venit.
c. * Cosmin trebuie că eventual a venit.
d. *Trebuie că parcă Cosmin a venit.

Adverbele PredicateC funcționează ca marcatori care guvernează întreaga propoziție și

exprimă valori modale (evidențiale sau epistemice). Cruschina (2015) afirmă că, datorită

57
sensului și comportamentului sintactic, adverbele PredicateC14 sunt generate în poziția de
specificator al proiecției înalte în ierarhia funcțională identificată de Cinque (1999):

(25) [în mod onest Moodspeech act [din fericire Moodevaluative [trebuie că
Moodevidential [poate Modepistemic...

În această reprezentare, trebuie (că) este specificatorului proiecției Modevidential, iar

valoarea pe care o marchează este cea epistemic-evidențială.
Structura trebuie că confirmă evoluția tiparului sintactic cu verbul modal a trebui, însă
nu este o formă complet gramaticalizată ca adverb (vezi incompatibilitatea cu testele de mai
sus), ca structurile poate (că) și parcă. Folosirea lui trebuie urmat de că demonstrează
caracterul său funcțional care implică o evoluție semantică cu orientare către actul de vorbire.

2.3. Marcator modal evidențial-epistemic

Trebuie că este un marcator verbal modal cu un comportament adverbial care nu poate fi
interpretat ca adverb modalizator tipic, nefiind o structură adverbială complet gramaticalizată.
Din punct de vedere semantic, structura trebuie că marchează o îndoială și o supoziție de
tip evidențial-epistemic.
Deși structura trebuie că apare în dicționare cu mențiunea regională și nerecomandabilă,
este des folosită în literatură, precum și în presă:

(17)15 Dar, în fond, de ce-ți spun eu ție toate astea?! își îndreptă el brusc privirile către
Ioana. Tu trebuie că le știi, și le înțelegi, mai bine ca mine... (Mircea Eliade,
Noaptea de Sânziene, p. 21);
(26) Eu, stimată doamnă, l-am cunoscut pe Haret, pe marele bărbat Spiru Haret.
Dumneavoastră trebuie că ați auzit de el. (Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene, p. 35);
(27) „Trebuie că este bogatăŗ, mi-am zis. Ŕ Culcă-te cu mine. Se prefăcu că nu aude și,
profitând de o nouă încăierare Micuțului, dispăru, uitându-și însă poșeta (Sven
Hassel, Camarazi de front, p. 13).

În aceste contexte, folosirea sa marchează îndoiala și supoziția de tip evidențial-epistemic.

3. Concluzii

Structura trebuie că a apărut (i) odată cu folosirea verbului modal a trebui cu valoare
epistemică, (ii) prin analogie cu adverbe similiare, în special cu poate că, și (iii) prin influența
altor tipare sintactico-semantice de marcare evidențial-epistemică din alte limbi cu care
vorbitorii limbii române au intrat în contact.
Particularitățile sintactice și semantice ale formei trebuie ([–acord], [+abstract], [+sens
adverbial], [+evidențial], [+epistemic]) caracterizează statutul său adverbial, parțial
gramaticalizat. Acesta poate fi încadrat în clasa adverbelor predicative modalizatoare de
proveniență verbală, care marchează modalitatea epistemică și evidențialitatea.

14
Cruschina (2015) analizează marcatorii evidențiali dicica și parica și marcatorii epistemici penzica și
capacica din siciliană.
15
Exemplu reluat.

58
 SURSE

I. Gramatici
GALR 2008 [2005] – Valeria Guțu Romalo (ed.), Gramatica limbii române, I – Cuvântul, II –
Enunțul, București, Editura Academiei Române, 2005/2008.
GR 2013 – Gabriela Pană Dindelegan (ed.), The Grammar of Romanian, Oxford, Oxford
University Press, 2013.

II. Dicționare
DLR 1982 – Dicționarul limbii române, serie nouă, tomul XI, partea I, litera T, București, Editura
Academiei, 1982.
DLRLC 1957 – Dicționarul limbii române literare contemporane, IV, București, Editura
Academiei, 1957.
DLRS 1939 – August Scriban, Dicționaru limbii românești (Etimologii, înțelesuri, exemple,
citațiuni, arhaizme, neologizme, provincializme), edițiunea întâia, Iași, Institutul de Arte
Grafice „Presa Bună‖, 1939.

III. Texte
PO – Palia de la Orăștie (1582), ediție de Viorica Pamfil, București, Editura Academiei R.S.R,
1968.
CC – Coresi, Cartea cu învățătură (1581), ediție de Sextil Pușcariu și Alexie Procopovici,
București, Atelierele Grafice Socec, 1914.
V.Caz – Varlaam, Cazania (1643), ediție de Jacques Byck, București, Fundația Regală pentru
Literatură și Artă, 1943.
AIO – Antim Ivireanul, Didahii (1722–5). Ed. Antim Ivireanul, Opere, ediție de Gabriel Ștrempel,
București, Editura Minerva, 1972, p. 1–238.
DVS – Dosoftei, Viața și petreacerea svinților (Iași, 1682), text îngrijit, notă asupra ediției și
glosar de Rodica Frențiu, Cluj-Napoca, Editura Echinox, 2002.
BDȚ – Ion Budai-Deleanu, Țiganiada, ediție critică de Florea Fugariu, studiu introductiv de
Alexandru Piru, București, Editura Minerva, 1974.
Hassel, Sven, Camarazi de front, București, Editura Nemira, 1960.
Eliade, Mircea, Noaptea de sânziene, București, Editura Humanitas, 2004.

BIBLIOGRAFIE

Avram, Larisa, 1999, Auxiliaries and the structure of language, București, Editura Universității din
București.
Avram, Larisa, 2008, „A trebui: de la modalitate de tip deontic la implicatura epistemică‖, în
Gabriela Pană Dindelegan (ed.), Limba română. Dinamica limbii, dinamica interpretării. Actele
celui de al 7-lea Colocviu al Catedrei de limba română (București, 7–8 decembrie 2007),
București, Editura Universității din București, p. 195–202.
Avram, Larisa, Rodica Zafiu, 2012, „A Romanian modal of necessity: the view from diachrony‖, la
conferința SUM Ŕ Structure-Use-Meaning. Conference on Theoretical and Applied Linguistics
(20–22 septembrie 2012), ediția a II-a, Universitatea Transilvania din Brașov.
Avram, Mioara, 2001, Gramatica pentru toți, ediția a III-a, București, Humanitas Educațional.
Benincà, Paola, Cecilia Poletto, 1997, „The Diachronic Development of a Modal Verb of Necessity‖,
University of Venice Working Papers in Linguistics, 6, 2, p. 29–63.
Bolkestein, Alide Machtelt, 1980, Problems in the Description of Modal Verbs. An Investigation of
Latin, Amsterdam, Assen, thesis/dissertation.
Cinque, Guglielmo, 1999, Adverbs and functional heads, Oxford, Oxford University Press.

59
Constantinescu, Gheorghe, 1970a, „Particularități morfologice ale verbului a trebui‖, Limba română,
XXIV, 1, p. 163−173.
Constantinescu, Gheorghe, 1970b, „Particularitățile semantice și sintactice ale verbului a trebui‖,
Limba română, XIX, 1, p. 15–24.
Cruschina, Silvio, Eva-Maria Remberger, 2008, „Hearsay and reported speech: evidentiality in
Romance‖, în Paola Benincà, Federico Damonte, Nicoletta Penello (ed.), Selected Proceedings
of the 34th Incontro di Grammatica Generativa, Padova, Unipress (Special issue Rivista di
Grammatica Generativa, vol. 33, 2008), p. 95–116.
Cruschina, Silvio, 2015, „The expression of evidentiality and and epistemicity: Cases of
grammaticalization in Italian and Sicilian‖, Probus, 27, p. 1–31.
Dragomirescu, Gheorghe N., 1963, „Auxiliarele modale‖, Limbă și literatură, 7, p. 231–256.
Guțu Romalo, Valeria, 1956, „Semiauxiliarele de modalitate‖, în Studii de gramatică, I, Editura
Academiei Române, București, p. 57–85.
Guțu Romalo, Valeria, 2005, „Semiauxiliarele de mod‖, în Aspecte ale evoluției limbii române,
București, Humanitas Educațional, p. 184–196.
Iordan, Iorgu, 1943, Limba română actuală. O gramatică a „greșelilorŗ, Iași, Institutul de Arte
Grafice „Alexandru A. Terek‖.
Iordan, Iorgu, 1956, Limba romînă contemporană, București, Editura Ministerului Învățământului.
Iordan, Iorgu, Vladimir Robu, 1978, Limba română contemporană, București, Editura Didactică și
Pedagogică.
Orlandini, Anna, 1998, „La polysémie du prédicat debeo‖, în Bruno Bureau, Christian Nicolas (ed.),
Moussyllanea. Mélanges de linguistique et de littérature anciennes offerts à Claude Moussy,
Louvain/Paris, Peeters, p. 253–263.
Nedioglu, Gheorghe, 1956, „Predicatul verbal‖, Limba română, V, 3, p. 34–45.
Nicolae, Alexandru, 2013, Types of Ellipsis in Romanian. The interpretation of structures containing
ellipsis sites and the syntactic licensing of ellipsis (teză de doctorat), Universitatea din
București.
Pană Dindelegan, Gabriela, 1987, Aspecte ale dinamicii sistemului morfologic verbal, București,
Tipografia Universității din București.
Reichenbach, Hans, 1947, Elements of Symbolic Logic, New York, Free Press.
Zafiu, Rodica, 2006, „Observații asupra originii și a evoluției adverbului modal «poate»‖, în Marius
Sala (ed.), Studii de gramatică și de formare a cuvintelor, București, Editura Academiei
Române, p. 478–490.

THE EVIDENTIAL-EPISTEMIC (AD)VERB TREBUIE (CĂ) (‗IT MUST THAT‘)

(Abstract)

In this paper, I refer to the interpretation of trebuie că (‗it must that‘) as an evidential-epistemic adverb
in Romanian. First of all, I have mentioned some important observations about the syntax and semantics of
the modal verb a trebui (‗must‘). Then, I have shown that the marker trebuie + the complementiser (că)
(‗that‘) can be interpreted as a PredicateC-adverb. Trebuie is a frozen singular form, used as an impersonal,
which selects a CP. Its syntactic and semantic evolution as an adverb can be explained by a late emergence of
epistemic readings of a trebui and by analogy with similar adverbs (like poate că ‗maybe‘). The features [–
agreement], [+abstract], [+evidential], [+epistemic] define the modal adverbial statuts of trebuie, a marker of
epistemic modality and evidentiality in Romanian.

60
 SUPRADETERMINAREA NUMELUI ÎN LIMBA ROMÂNĂ
ȘI PRINCIPIUL UNICITĂȚII FUNCȚIONALE

ADELA DRĂGUȚOIU
Universitatea „Babeș-Bolyaiŗ, Cluj-Napoca

În studiul de față, vom încerca să facem câteva delimitări ale determinanților, ce impun
grupului nominal/numelui categoria determinării. Vom demonstra următoarea aserțiune: cu
toate că posesivul (adjectivul posesiv)/numele în genitiv, respectiv demonstrativele (adjectivele
demonstrative), au rolul de supradeterminare a grupului nominal/numelui numai în prezența
articolului definit-enclitic1, ele nu contrazic în mod flagrant principiul unicității funcțiilor
sintactice, postulat de Drașoveanu (1971, 1997), care afirmă că nu pot exista doi termeni
subordonați (necoordonați între ei, de același fel2) unuia și aceluiași regent. Același principiu al
unicității este redefinit în GBLR (2010) numai în contextul grupului verbal, grupul nominal fiind
exclus din cauza imposibilității numelui de a avea argumente (complemente cerute obligatoriu).
Ne vom limita la a descrie doar structura de suprafață3 a grupului sintactic cu funcția subiect, cu
centru un nume și a demonstra unicitatea determinantului în cadrul acestui grup.

1. Preliminarii

Pentru a reda contextul definirii determinantului ca atare, vom recurge la delimitările

impuse de Coșeriu (2001). Așadar un nume, în afara activității lingvistice (de vorbire), este
întotdeauna un nume al unei esențe, al unei entități sau al unei identități: „il [le nom] ne se réfère
pas à une ipseité, puisque, pour cela, il faut un act concret de référence‖ (Coșeriu 2001: 30 et
sq.) Actualizarea acestuia înseamnă orientarea unui semn și a conceptului său spre un domeniu
al obiectelor/referentului (esența devine existență): acest lucru se face în primul rând cu ajutorul
articolului definit. Discriminarea, în schimb, particularizează denotația, dar nu o limitează4;
instrumentele verbale necesare discriminării sunt „[les] collocateurs‖ (inter alia): posesivele și
deicticele (demonstrativele)5. Actualizarea și discriminarea sunt „des phases successives du
même processus de détermination‖ (i.e. orientarea spre o realitate concretă a unui semn virtual)
(ibidem). Lingvistul nu folosește termenul propriu-zis de determinant, ci, pentru redarea
acestuia, are în vedere actualizatorii și discriminatorii, văzuți ca instrumente verbale. În cele ce

1
Nu vom dezabate/descrie articolul indefinit sau determinanții indefiniți.
2
Construiți la fel (flexionar/prin acord adjectival/cu prepoziție) și cu aceeași funcție sintactică; această
condiție a realizării/construcției unei funcții sintactice este prioritară în explicarea principiului funcțiilor
sintactice, pentru că în cadrul grupului nominal/sintagmei cu termen regent un nume, conceptul de „atribut‖ este
prea vag, fără a se fi luat în seamă conținutul semantic al acestuia (așa cum se definesc funcțiile circumstanțiale)
(Drașoveanu 1971).
3
Vom exclude din discuție elipsa sau structura de adâncime a grupului nominal.
4
Actualizarea și discriminarea (i.e. localizarea) nu modifică posibilitățile de desemnare a semnului lingvistic.
5
Cu ajutorul acestora, obiectele denotate se raportează la „persoanele‖ implicate în discurs și sunt ordonate
în funcție de anumite coordonate spațio-temporale (Coșeriu 2001).
urmează, vom încadra acești actualizatori și discriminatori sub aceeași tutelă a determinantului.
Despre posesive și demonstrative considerate determinanți, la fel ca și articolul definit6, s-a scris
mult în literatura de specialitate (Lyons 1977, Ledgeway 2012 etc.). Este demnă de reținut
afirmația următoare: „‗ostention‘ [i.e. reference to entities present in the physical situation of
utterance], in its simplest form, […] is the basis of all other use of definite determiners‖ (Lyons
1999: 160 et sq.).
Determinantul este unic7 în grupul nominal, numai că în limba română putem observa
fenomenul de supradeterminare/dublă determinare a numelui. Vom atrage atenția asupra câtorva
situații de acest tip, semnalate deja până acum (a se vedea indicațiile bibliografice).

2. Demonstrativul

Articolul definit și forma pronumelui personal de persoana a III-a atât în limbile

germanice, cât și în cele romanice au aceeași origine: pronumele demonstrativ, care și-a pierdut
o mare parte din valoarea sa deictică (Lyons 1977: 646 et sq.). Articolul informează destinatarul
în actul vorbirii că se referă la o anumită entitate, fără a da informații privind localizarea (așa
cum o face demonstrativul). După cum afirmă Coșeriu (2001), articolul (definit) concretizează
conceptul semnului lingvistic în lumea referențialității.

(1) Fata aceea a intrat în sală;

(2) Fata care a intrat în sală s-a îndreptat către comisia de cenzură;
(3) Fata despre care mi-ai vorbit, pare ahtiată după blugi;
(4) Fata aceea (,) care a intrat în sală, s-a ascuns după cortină.

În primele trei contexte de mai sus, aceea/care a intrat în sală/despre care mi-ai vorbit sunt
determinanți, în ciuda prezenței articolului definit. De fapt, fiindcă articolul definit, prin esența
sa, e un determinant, demonstrativul din (1), respectiv subordonatele relative din (2) și (3)
funcționează ca supradeterminanți deictici/anaforici, prin urmare numele/grupul nominal este
supradeterminat. Supradeterminarea/determinantul emfatic, adică demonstrativul post-nominal,
a fost descrisă/descris//delimitată/delimitat de Nicolae (2011: 638)8. Evident că e vorba despre o
unicitate a referentului în cazul ambelor tipuri de determinanți9, articolul definit, respectiv
demonstrativul/subordonata relativă. S-a echivalat această „dublare‖ a determinării cu dublarea
complementului direct/indirect din limba română10. În contextul (4) numele (fată) este din nou
supradeterminat de articol definit și demonstrativ, în schimb relativa11 separată prozodic de
aceea pare a fi într-o relație „apozitivă‖ cu demonstrativul. Relativa poate substitui demonstrativul,
deoarece, din punctul de vedere al desemnării, are aceeași valoare deictică/anaforică și explică
același demonstrativ.

6
Neamțu (2000: 30–31) dezbate problema categoriei gramaticale a determinării și a articolului determinativ
(care exprimă determinarea la substantive sau la cuvinte substantivate), de fapt, cel cu funcție de determinant în
grupul nominal.
7
Despre prezența unică a determinantului într-un grup nominal, vezi GBLR (2010) și Nicolae (2011: 635).
8
Despre dubla determinare în contexte cu CEL (mașina cea nouă), vezi Giurgea (2012: 41).
9
Despre unicitatea referentului în cazul articolului definit și al pronumelui personal/demonstrativ, vezi
Lyons (1977: 657) și Lyons (1999: 8).
10
Vezi Nicolae (2011: 638–639).
11
În limbile indo-europene (sanscrita, greaca-veche, latina), „pronumele relativ‖ (în general având radicalul
*yo-//*kwo-/*kwi-) se pare că a avut funcția de determinant al grupului nominal, similar articolului (Benveniste
1966: 220 et sq.): qui patres qui conscripti (Festus 394, 25, apud Benveniste 1966: 222).

62
 3. AL

Este problematic statutul funcțional al lui AL, în schimb, în contexte de felul acesta:
pălăria verde a domnișoarei. Giurgea (2012: 38 et sq.) demonstrează că AL (<lat. ille, fără
nicio amalgamare cu a(d)) a fost un articol definit nonenclitic (a se vedea CEL), evidențiindu-
se în formele alalt (alt + al) <lat. ille alter/*lat. vulg. illu altru, în cele ale numeralului
ordinal, în poziție prenominală, „a doua casă‖, și în alde (cu sensul de ‗aparținând unui grup‘).
Cornilescu (1995: 21) consideră AL din construcțiile cu genitivul ca fiind „syntactically
definite expletive determiner‖. În exemplul dat mai sus (pălăria verde a domnișoarei), AL
supradetermină numele care este el însuși articulat definit. AL este obligatoriu12 datorită
prezenței adjectivului între nume și genitiv.

Observație: e o chestiune sensibilă stabilirea „raportului‖ sintactic dintre nume și AL,

deoarece pare în afara coordonării sau a subordonării. Neamțu (2011: 158 et sq.) expune
argumentat „funcționalitatea‖ lui AL, inter alia neputând fi asimilat, de exemplu, în
întregime fenomenului dublării complementului direct/indirect, pentru că AL este invariabil
din punctul de vedere al cazului (spre deosebire de cliticul în acuzativ/dativ, care dublează
un nume în acuzativ/dativ); în schimb este vorba despre o dublare de tip mai special, o
„dublare posesivă‖, deoarece are în vedere raportul de posesie. Așadar AL-dublant ar fi o
excepție de la principiul unicității în planul expresiei (Neamțu 2011: 164).

4. Pronumele personal

Lyons (1999: 15 et sq.) dezbate problema definitului/indefinitului în cazul pronumelor

(categorizând pronumele în definite, precum cele personale, și indefinite, precum nehotărâtele
din limba română, cineva, oricine, unul, altul etc.). Pronumele personale au trăsătura definitului,
fiind în același timp corelativele articolului definit (the). Le evidențiază însă pe we/you din We
Europeans are experiencing some difficulties/You idiot!, ca forme ale articolului definit, diferite
de the numai în privința categoriei persoanei. În română avem contexte asemănătoare:

(5) Noi, românii, avem un anumit complex al inferiorității;

(6) Așa sunt ăștia tinerii, imprevizibili și războinici;
(7) Ce căutați voi trei aici? Cei trei au speriat satul;
(8) Eu, Mircea cel Bătrân, vă cer să luptăm până la moarte.

Înainte de comentarea contextelor (5)–(8), atragem atenția că în limba română (vezi și latina),
după cum se știe, prezența pronumelor personale (în nominativ), mai ales în cazul formelor de
persoana I și a II-a singular/plural, nu este obligatorie, pentru că verbul-predicat poartă
însemnele persoanei și ale numărului în terminațiile sale. Prin urmare, pe baza celor afirmate
de Lyons (1999), în contextele (5) și (7), prin prezența pronumelui personal se accentuează
determinarea numelui/numeralului cardinal ,,nominalizat‖ în planul deictic. Acordul în primul
rând în persoană (și apoi în număr: a se compara (5) cu (6)) al verbului-predicat cu pronumele
personal13 prezent în cadrul grupului nominal cu funcția sintactică de subiect poate fi explicat

12
După cum se știe, AL e o prezență obligatorie și în contextele cu nume nearticulat definit: o mașină a
senatorului/această mașină a senatorului etc.
13
După cum bine se știe, pronumele personal este prin natura lui definit și are o valoare deictică prototipică.
Articolul ‗definit‘ este un instrument gramatical cu ajutorul căruia numele este orientat spre referențialitate.

63
grație importanței categoriei persoanei14. În (6), demonstrativul este marcat prin -a, în ciuda
poziției sale prenominale (lăsând la o parte faptul că această formă de demonstrativ nu stă de
obicei în fața numelui: băieții ăștia/fata asta), iar numele este articulat la rândul lui, deși este
precedat de demonstrativ. Vorbim despre o aceeași accentuare a determinării, ca în cazul
pronumelui personal, dar cu valoare deictică/anaforică adăugată. (7) scoate în evidență
analogia din punct de vedere semantico-sintactic dintre voi și cei, funcționând drept
,,determinanți‖ ai lui trei, nominalizând/substantivizând, de fapt, numeralul cardinal (precum
o face articolul definit/indefinit în cazul adjectivului). În schimb, Mircea cel Bătrân din (8)
este o explicație (apoziție) a lui eu: pronumele personal și numele propriu sunt în mod
esențial definite. Apoziția este prin ea însăși în afara subordonării sau a coordonării.

5. Posesivul

Pornim de la afirmația că posesivele (adjectivele posesive) sunt asimilate demonstrativelor

din cauza proprietăților acestora de a fi ‗localizatoare‘ (Rijkhoff 2002: 173–174): ‗obiectele‘
posedate sunt localizate la posesori. Lyons (1969: 395) argumentează, cu ajutorul latinei, faptul
că există similitudini între construcțiile „locative‖ și cele posesive (având în vedere dativus sum
pro habeo15). Prin urmare, posesivele pot fi incluse în categoria „supradeterminanților‖. În
limba română (nu dezbatem construcțiile cu AL + posesiv), posesivele însoțesc (în poziție
postnominală) un nume articulat definit: băiatul meu/fetele mele.

(9) Frumoasa mea casă de pe deal se vede de-aici/Casa mea frumoasă este pe dealul
acela;
(10) Fiică-sa s-a măritat anul trecut vs. Fiica sa s-a măritat anul trecut;
(11) Mi-ai găsit stiloul acela al meu, cel dăruit de tine anul trecut?

Poziția/existența posesivului (adjectivului posesiv) este condiționată de prezența articolului definit

în corpul numelui sau în cel al adjectivului (prenominal), aflate în imediata vecinătate a
posesivului. În (9), adjectivul se articulează datorită poziției sale prenominale, iar posesivul îl
secondează16. (10) are în vedere substantivele relaționale, care, datorită naturii lor semantico-
sintactice, susțin existența unei relații între doi termeni (GBLR 2010, Nicolae 2011: 641) și, prin
urmare, impun prezența celui de-al doilea termen (prezența unui „complement‖). Putem remarca,
cu toate acestea, că (supra)determinarea prin posesiv17 este obligatorie (fiica sa/fiică-sa). În
contextul (11) este prezent un șir întreg de supradeterminanți, pe lângă articolul definit din corpul
numelui: demonstrativul acela, AL, cliticul posesiv -mi18 (care indică o relație de posesie a
pronumelui cu numele „posedat‖ stilou) și posesivul meu. Pare redundantă „dublarea posesivă‖19,
dacă o putem numi în felul acesta, dar este explicabilă/posibilă în condițiile unei accentuări a
posesiei/„localizării‖, mai ales dacă e urmată de o explicație parantetică.

14
Nu vom detalia/dezbate opoziția ‗persoana I și a II-a‘, participanți activi în actul vorbirii, vs. ‗persoana a
III-a‘, considerată, non-persoană (in absentia).
15
Johannes habet librum/Est Johanni liber/Liber est Johanni (exemplele sunt preluate din Lyons 1969).
16
Dacă se schimbă poziția posesivului față de articolul definit (și față de adjectivul articulat), este obligatorie
folosirea lui AL: frumoasa casă a mea...; supradeterminarea numelui prin AL este obligatorie în acest caz.
17
Posesivul poate fi înlocuit cu un nume în genitiv (fiica lui/Mariei/unui oarecare).
18
În sintaxa românească, cu precădere în GBLR (2010), cliticul posesiv aflat în vecinătatea verbului are
statut de complement al posesiei/posesiv, cu toate că exprimă o relație de posesie între doi termeni (un nume și
un pronume personal).
19
Prezența lui AL este justificabilă din cauza prezenței demonstrativului între numele (articulat) și posesiv.

64
 6. Construcțiile cu genitivul (fără AL)

Relația de posesie în limba română poate fi exprimată și printr-un genitiv20. Nu ne

referim la numele de origine verbală sau adjectivală. La fel ca și în cazul posesivelor (vezi 5.),
construcțiile cu genitiv „localizează‖ „obiectele‖ posedate la posesori și le supradetermină:
Bicicleta Mihaelei este foarte rapidă.

Observație: supradeterminarea sau dubla determinare poate fi validată și prin grupuri

sintactice prepoziționale care „localizează‖ numele articulat definit: Cartea de pe masă
pare roasă de șoareci sau de vreme.

7. Concluzii

În această lucrare, am încercat să stabilim limitele supradeterminării numelui articulat

definit cu funcția sintactică de subiect, discuția rămânând deschisă totuși, deoarece nu am luat
în calcul toate contextele posibile. Principiul unicității funcționale a determinantului este
demonstrat prin prisma supradeterminării: așa cum dublarea complementului direct/indirect
constituie o excepție de la principiul menționat, supradeterminarea poate fi privită la rândul ei
ca excepție de la același principiu. Deocamdată am circumscris supradeterminarea numai în
prezența articolului definit, demonstrativele, posesivele (fără AL) și construcțiile cu genitivul
(fără AL) însoțind numai numele articulate definit.

BIBLIOGRAFIE

Benveniste, Émile, 1966, Problèmes de linguistique générale, I, Paris, Gallimard.

Cornilescu, Alexandra, 1995, „Roumanian genitive constructions‖, în Guglielmo Cinque, Giuliana
Giusti (ed.), Advances in Roumanian Linguistics, Amsterdam/Philadelphia, John Benjamins
Publishing Company, p. 1–54.
Coșeriu, Eugenio, 2001, Lřhomme et son language, Louvain-Paris, Peeters.
Drașoveanu, Dumitru D., 1971, „O categorie sintactică – unicitatea‖, Cercetări lingvistice, XVI, 2, p.
325–355.
Drașoveanu, Dumitru D., 1997, Teze și antiteze în sintaxa limbii române, Cluj-Napoca, Clusium.
GBLR – Gabriela Pană Dindelegan (ed.), 2010, Gramatica de bază a limbii române, București,
Univers Enciclopedic Gold.
Giurgea, Ion, 2012, „The origin of the Romanian «possessive genitival article» AL and the
development of the demonstrative system‖, Revue roumaine de linguistique, LVII, 1, p. 35–65.
Ledgeway, Adam, 2012, From Latin to Romance. Morphosyntactic Typology and Change, Oxford,
Oxford University Press.
Lyons, Cristopher, 1999, Definiteness, Cambridge, Cambridge University Press.
Lyons, John, 1969, Introduction to Theoretical Linguistics, Cambridge, Cambridge University Press.
Lyons, John, 1977, Semantics, vol. 2, Cambridge, Cambridge University Press.
Neamțu, Gheorghe G., 2000, „Observații pe marginea conceptelor de «articol» și «determinare»‖,
Studia Universitatis „Babeș-Bolyaiŗ, Philologia, XIV, 1, p. 19–31.

20
Nu vom detalia dativul posesiv adnominal românesc, deoarece este ieșit din uz (Și fața-i îmbujorată
străluci); în privința celui adverbal (Mi-ai văzut mașina?), folosit cu precădere în limba română actuală, nu ne
vom pronunța în această lucrare.

65
Neamțu, Gheorghe G., 2011, „Despre statutul morfosintactic al lui AL dublant‖, Dacoromania, serie
nouă, XVI, 2, p. 149–166.
Nicolae, Alexandru, 2011, „Pe marginea descrierii grupului nominal în Gramatica de bază a
limbii române‖, în Manuela Nevaci (ed.), Studia lingvistica et philologica. Omagiu
Profesorului Nicolae Saramandu, București, Editura Universității din București, p. 635–653.
Rijkhoff, Jan, 2002, The Noun Phrase, Oxford, Oxford University Press.

THE DOUBLE-DEFINITENESS OF THE ROMANIAN NOUN AND

THE FUNCTIONAL UNIQUENESS PRINCIPLE

(Abstract)

In this paper, our concern is to describe/circumscribe the limits of the double-definiteness of the
Romanian noun. The demonstratives and possessives/Genitive-constructions are to be related to this
phenomenon, by means of their link to the same concept of ―localizing‖ the noun in the world of the
referrence. The double-definiteness could be the exception from the uniqueness principle (determined by
Drașoveanu 1971) in the Romanian noun-phrase.

66
 DESPRE DISLOCAREA FOCALĂ ÎN ROMÂNĂ*

ION GIURGEA
Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan Ŕ Al. Rosettiŗ al Academiei Române, București

1. Introducere

Folosesc aici termenul de „dislocare focală‖ pentru topica marcată în care plasarea
preverbală a unui constituent care este, în mod normal, postverbal este asociată statutului său de
focus (termenul uzual în limba engleză este „focus fronting‖). Statutul de focus al unui
constituent dislocat se poate constata empiric prin prozodie, el purtând accentul nuclear și fiind
urmat de o secvență „deaccentuată‖, de nivel jos și cu reducerea semnificativă a diferențelor de
ton asociate accentelor lexicale. Avem, astfel, o metodă independentă de a distinge dislocarea
focală de topicalizare sau tematizare.
În lucrările de lingvistică romanică, se susține, în general, că simpla calitate de a fi focusul
unei propoziții (mai precis, singura parte focală a ei, „narrow focus‖ – „focus restrâns‖) nu este
o condiție suficientă pentru dislocarea focală. Se spune, astfel, că focusul dislocat nu este doar
„focus informațional‖, ci trebuie să îndeplinească una din următoarele condiții suplimentare: (i)
să fie „contrastiv‖ (vezi Benincà, Frison și Salvi 1988, Rizzi 1997, Frascarelli 2000, Belletti
2004, Cruschina 2011 pentru italiană, Zubizarreta 1998 pentru spaniolă, Gôbbel 1998, É. Kiss
1998, Alboiu 2002 pentru română), ceea ce, uneori, a fost restrâns la o funcție corectivă
(Bianchi și Bocci 2012, Bianchi 2013 pentru italiană, Costa și Martins 2011 pentru portugheza
europeană); (ii) să fie „mirativ‖, adică asociat unei nuanțe de surpriză (cf. Cruschina 2011,
Bianchi, Bocci și Cruschina 2015, 2016 pentru italiană, Giurgea 2015, Cruschina, Giurgea și
Remberger 2015 pentru română). În plus, cum am arătat în Giurgea (2015), focusul mirativ
trebuie distins de cel exclamativ, în care dislocarea focală a unui constituent este folosită pentru
a marca forța ilocuționară exclamativă.
În acest articol, voi arăta că aceste condiții suplimentare sunt prea restrictive. Mă voi
concentra asupra cazurilor în care focusul nu este nici mirativ, nici exclamativ, nici marcat cu
particule focale (precum și, doar, numai, chiar, tot). Mă voi referi la aceste cazuri cu termenul
„focalizare simplă/dislocare focală simplă‖, pentru a le distinge de focalizările asociate unor
sensuri speciale (mirativă, exclamativă, cu particule focale).

2. Focus versus nou

Ideea unor condiții speciale necesare pentru dislocarea focală a fost formulată, adesea,
într-un cadru care nu distinge „informația nouă‖ de „focus‖, sau de un subtip de focus, așa-
numitul „focus informațional‖. Este adevărat că partea propoziției care reprezintă informație

*
Această lucrare a fost finanțată printr-un grant al CNCS – UEFISCDI, număr de proiect PN-II-RU-TE-
2014-4-0372.
nouă nu este în orice condiții aptă pentru dislocarea focală. Astfel, în (1), deși informația nouă
apare doar în constituentul cu mașina, dislocarea focală a acestuia pare nepotrivită:

(1) Am plecat ieri spre mare. # Cu mașina am fost.

În schimb, dacă la acest context se adaugă ceva care să trimită la chestiunea modului de
deplasare, dislocarea focală devine posibilă:

(2) A: Ați fost cu trenul? / Probabil ați luat autobuzul.

B: Cu MAȘINA ne-am dus.

Diferența între (1) și (2) se poate explica prin teoria focusului bazată pe alternative,
propusă de Rooth (1992). Potrivit acesteia, focusul se interpretează referitor la un set de
alternative creat prin înlocuirea termenului focal cu o variabilă, iar, pentru a accesa acest set
de alternative, este nevoie de un antecendent contextual. Ceea ce deosebește (1) de (2) este
absența versus prezența unui antecedent pentru ansamblul de alternative {x. x mijloc de
locomoție: am fost la mare cu x}.
Așadar, în varianta naturală, fără dislocare a lui (1), pe care o dăm mai jos ca (1'), se poate
susține că grupul cu mașina este doar informație nouă, dar nu focus în sensul teoriei lui Rooth.

(1') Am plecat ieri spre mare. Am fost cu mașina.

Termenul „nou‖ sau „informație nouă‖ se poate defini prin opoziție cu ceea ce este „dat‖
(engl. given), pentru care o teorie interesantă a fost propusă de Schwarzschild (1999). Mai
multe studii recente au arătat că, pentru a da seama de fenomenele prozodice, este nevoie atât
de noțiunea de „dat‖ (given), cât și de aceea de focus, în sens de element care introduce
alternative, ca în teoria lui Rooth (vezi Krifka 2006, Féry și Samek-Lodovici 2006, Selkirk
2008, Beaver și Clark 2008, Rochemont 2016). Cum dat nu se poate reduce la ceea ce nu
este focus sau invers, rezultă că sunt posibile toate patru combinațiile [+F +G], [+F], [+G], [],
unde +F stă pentru trăsătura focus și +G pentru given (dat). Neavând o definiție pozitivă,
termenul „nou‖ nu este considerat a reprezenta o trăsătură, ci doar absența trăsăturii G,
acoperind, așadar, atât [+F], cât și [] (Selkirk 2008). Putem, așadar, susține că, în (1'), cu
mașina este [], pe când, în (2), este [+F], ceea ce explică posibilitatea dislocării focale în al
doilea caz, spre deosebire de primul.
Așadar, putem conchide că, întrucât simplul fapt de a fi „nou‖ nu este echivalent cu a
purta o trăsătură focus, dislocarea focală nu se poate aplica asupra unui constituent care este
doar „nou‖, ci reclamă existența unui element care introduce alternative în discurs, focus în
sensul lui Krifka (2008), Rooth (1992). Dacă prin „focus contrastiv‖ se înțelege focusul în
acest sens, ca element care este interpretat prin referire la alternative, este corectă afirmația că
focalizarea simplă presupune un „focus contrastiv‖. Studiile menționate mai sus propun însă
constrângeri suplimentare în definiția termenului de focus contrastiv. Vom arăta în cele ce
urmează că aceste constrângeri nu se aplică focalizării simple din română.

68
 3. Focusul dislocat nu este neapărat contrastiv

Bazându-se pe două judecăți de acceptabilitate formulate de Göbbel (1998)1, É. Kiss

(1998: 267) a afirmat că dislocarea focală în română cere ca focusul să fie identificațional,
aceasta însemnând că focusul identifică un subset dintr-un set pentru care predicatul este
valabil, excluzând subsetul complementar din sfera predicatului (așadar, este un focus
exhaustiv) și, în plus, să fie contrastiv, adică să opereze pe un set finit de alternative ai cărui
membri sunt cunoscuți participanților la conversație. Această caracterizare a fost acceptată de
Alboiu (2002).
Prezint acum o serie de exemple atestate care dovedesc că dislocarea focală simplă din
română nu cere existența unui set finit de alternative cunoscute (astfel, (3) afirmă că, din toate
motivele care se pot imagina, ea era motivul pentru care autorul scrisese piesa; și pentru
celelalte exemple este clar că nu avem de a face cu seturi de alternative specifice):

(3) Atâta timp cât știa că piesa îi aparține, că pentru ea o scriu și pentru ea o păstrez,
era neglijentă până la indiferență (Sebastian, Jurnal, 81);
(4) [context: convorbire telefonică]:
LDJ: Putem să venim măcar la cinci și-un sfert?
SS: la cinci și-un sfert da da .. Sigur. Acuma să-ți spun adresa.
LDJ: Acum  Exact. ASta voiam să-ntreb (CORV 210);
(5) A: eram coPIL pă timpu ăla. Da mai erau ȘI fete mai mari.
B: despre CÂȚI ani vorbim?
A: e:: șapte opt ani aveam (ROVA 70);
(6) Toată averea asta va rămâne acestui /î: . băiat bețivan CJ:Da VJ: Păi DE-Aia
vrea el să doneze colecția (CORV 72).

Exemple ca (4) și ca (7)–(8) de mai jos arată și că dislocarea focală simplă este posibilă
și în răspunsuri la întrebări (contrar afirmațiilor din studiile menționate în introducere) și nu
implică vreo respingere, nu este corectivă (spre deosebire de ce s-a afirmat pentru alte limbi
romanice, cum am văzut în introducere):

(7) [context: un grup de prieteni plănuiesc o excursie]

B: Și cât ai zis că e? treizeș..?
A: TreizeșiDOI de euro e: pe CIN_zile am impresia sau pe patru (ROVA 84);
(8) C: în CE an a fost asta.
B: (râde) nu mai știu.
A: CE-I?

1
Personal, nu sunt de acord cu aceste judecăți:

(i) A: Am auzit că i-ai invitat pe Ion și pe Ioana. B: Numai pe Ion l-am invitat.
(ii) A: Am auzit că ai mulți musafiri. B. # Numai pe Ion l-am invitat.
(iii) Cine vinde cazane? Țiganii vând cazane (acceptabil doar dacă un set dat de alternative este prezent în
mintea vorbitorului și ascultătorului).

Socotesc că și continuarea din (ii) este perfect acceptabilă, iar în (iii) nu există cerința existenței unui set de
alternative cunoscute.

69
 B: nu mai știu în ce an a fost.
C: nu mai știi în ce a:n?
B: cre_că prin două mii patru o fost (ROVA 174).

Afirmația că dislocarea focală nu este acceptabilă în răspunsuri la întrebări se bazează pe

exemple construite (pentru română, vezi Alboiu 2002). Problema acestor exemple, cum a arătat
și Brunetti (2004) pentru italiană, este că răspunsul reia întocmai cuvintele din întrebare (este un
răspuns neeliptic). Or, în acest caz, răspunsul natural este cel eliptic – în general, răspunsurile
neeliptice la întrebări apar fie când întrebarea nu este enunțul imediat precedent, fie când
răspunsul folosește alți termeni, conține o reformulare parțială. Când persoanelor testate li se
cere să ofere un răspuns neeliptic, ele pot folosi, de fapt, ordinea nemarcată. Mai mult, există
argumente pentru ideea că răspunsurile eliptice, cele mai naturale, se derivă prin dislocare focală
urmată de ștergerea (deletion) părții date, care formează un constituent (Brunetti 2004).

4. Focusul dislocat poate fi considerat exhaustiv

Din caracterizarea dată de É. Kiss (1998) focalizării simple din română, putem reține
primul element, care corespunde cu ceea ce se desemnează, de obicei, cu termenul
„exhaustivitate‖: dat fiind un focus F și un predicat P care se aplică focusului pentru a forma
propoziția în discuție, F este exhaustiv dacă, pentru orice G, astfel încât P(G) este una din
alternativele focale și P(G) nu este implicată de P(F), P(G) este falsă.
Exhaustivitatea în cazul dislocării focale simple nu este parte a conținutului direct asertat
(at-issue meaning) – excluderea explicită a alternativelor se face cu ajutorul particulelor
focale doar, numai, nu...decât. În cazul dislocării focale simple, ca și în cazul structurilor cu
scindare de tipul it-clefts din engleză, se vorbește de exhaustivitate cel mult ca o presupoziție
sau implicatură convențională (Halvorsen 1978, Collins 1991, Percus 1997, Büring și Križ
2013). Sunt și autori care o consideră o simplă implicatură conversațională (Horn 1981). În
română, exhaustivitatea pare să distingă focusul antepus de cel lăsat in situ, cum o arată
următoarele contraste:

(9) Unde ați fost?

a. Am fost la MUNTE, între altele.
b. La MUNTE am fost (#, între altele).
(10) Pe cine a menționat?
a. L-a menționat pe Stănescu, apoi și pe Dimitriu.
b. # Pe STĂNESCU l-a menționat, apoi și pe Dimitriu.
(11) a. Maria îi urăște pe Ion și pe Dumitru. |= Maria îl urăște pe Ion.
b. pe Ion și pe Dumitru îi urăște Maria. |≠ Pe ION îl urăște Maria.

De aceea, înclin să consider exhaustivitatea o notă semantică asociată dislocării focale.

Dacă ar fi o implicatură conversațională, ar trebui să fie generată de focus, independent de
poziția acestuia.
Analiza exhaustivității ca o presupoziție se confruntă, în forma schițată preliminar aici, cu
o problemă gravă: dislocarea focală este posibilă și în interogative și negative, iar în acest caz cu
siguranță nu mai este vorba de negarea tuturor alternativelor focale diferite. Büring și Križ
(2013), ocupându-se de construcțiile scindate din engleză, au rezolvat această problemă dând
presupoziției o formă condițională: dacă P(F) e adevărat, atunci alternativele focale
neimplicate de P(F) sunt false.

70
 5. Presupoziția existenței unei alternative adevărate

Se știe că structurile scindate din engleză, cu care dislocarea focală din română este
foarte asemănătoare ca interpretare, poartă o presupoziție de existență (există un x care, pus în
locul focusului, dă o propoziție adevărată – vezi Rooth 1999). În română, se vede acest lucru
la cazurile de dislocare focală în interogative – astfel, rostind (12), vorbitorul tratează ca pe
ceva stabilit faptul că interlocutorul a chemat pe cineva:

(12) Pe MARIA ai chemat-o?

Spre deosebire de construcțiile scindate din engleză, dislocarea focală din română admite
însă și pronume negative (de ex. Pe NIMENI n-a văzut Maria.), ceea ce pare să contrazică ideea
unei presupoziții de existență. Putem, însă, formula presupoziția responsabilă pentru (12) într-un
mod diferit, care să se poată aplica și propozițiilor negative: una din alternativele focale la
propoziția dată este adevărată (cum au propus Bianchi și Cruschina 2016 pentru dislocarea
focală în interogativele totale în italiană). Admițând că, în cazul propozițiilor afirmative, toate
alternativele focale sunt afirmative – ceea ce este justificat de faptul că polaritatea propoziției
(caracterul afirmativ) nu se află sub focus, așadar, este comun tuturor alternativelor focale –
rezultă că o propoziție afirmativă cu dislocare focală, precum (12), va avea presupoziția că
există un referent care, pus în locul focusului, să dea o propoziție adevărată.
De aici se poate trage concluzia că propozițiile cu dislocare focală a unui grup negativ (vezi
(13)) sunt speciale prin faptul că, în cazul lor și numai al lor, și negația este parte a focusului.

(13) A: I-ai spus cuiva? / Cui i-ai spus?

B: NIMĂNUI nu i-am spus.

Pentru declarative pozitive, presupoziția existenței unei alternative adevărate (care este o
presupoziție de existență în acest caz, cum am văzut) poate explica următorul contrast:

(14) A: I-a spus lui Ion. B: Nu, lui GEORGE i-a spus.
(15) A: N-a spus nimănui. B: # Nu, lui GEORGE i-a spus.

În concluzie, dislocarea focală simplă din română prezintă mai multe asemănări cu it-clefts
din engleză. Cum acest tip de cleft nu există în română, putem considera că dislocarea focală
reprezintă un echivalent funcțional al acestuia. O deosebire importantă față de it-clefts este că
focusul poate fi un cuantificator negativ sau universal (vezi PE TOȚI i-am întrebat.), ceea ce în
clefts este exclus, probabil datorită tiparului specificațional în care se înscriu construcțiile scindate.

SURSE

CORV – Laurenția Dascălu-Jinga (ed.), Corpus de română vorbită (CORV). Eșantioane,

București, Editura Oscar Print, 2002.
ROVA – Laurenția Dascălu-Jinga (ed.), Româna vorbită actuală (ROVA). Corpus și studii,
București, Editura Academiei Române, 2011.
Sebastian, Mihail, 1996, Jurnal (1935-1944), București, Editura Humanitas.

71
 BIBLIOGRAFIE

Alboiu, Gabriela, 2002, The features of movement in Romanian, București, Editura Universității din
București.
Beaver, David, Brady Clark, 2008, Sense and Sensitivity. How Focus Determines Meaning, Walden,
MA, Wiley-Blackwell.
Belletti, Adriana, 2004, „Aspects of the low IP area‖, în Luigi Rizzi (ed.), The Structure of CP and
IP, Oxford, Oxford University Press, p. 16–51.
Benincà, Paola, Lorenza Frison, Giampaolo Salvi, 1988, „L‘ordine degli elementi della frase e le
costruzioni marcate‖, în Lorenzo Renzi, Giampaolo Salvi (ed.), Grande Grammatica Italiana di
Consultazione, I, Bologna, Il Mulino, p. 129–194.
Bianchi, Valentina, 2013, „On focus movement in Italian‖, în Victoria Camacho-Taboada, Ángel
Jiménez Fernández, Javier Martín-Gonzáles, Mariano Reyes-Tejedor (ed.), Information
Structure and Agreement, Amsterdam/Philadelphia, John Benjamins, p. 193–215.
Bianchi, Valentina, Giuliano Bocci, 2012, „Should I stay or should I go? Optional focus movement
in Italian‖, în Christopher Piðon (ed.), Empirical Issues in Syntax and Semantics 9 (sursă
electronică), site accesat în data de 19.11.2016 (http://www.cssp.cnrs.fr/eiss9 /eiss9_bianchi-
and-bocci.pdf).
Bianchi, Valentina, Giuliano Bocci, Silvio Cruschina, 2015, „Focus fronting and its implicatures‖, în
Enoch Aboh, Jeannette Schaeffer, Petra Sleeman (ed.), Romance Languages and Linguistic
Theory 2013. Selected papers from ŖGoing Romanceŗ Amsterdam 2013,
Amsterdam/Philadelphia, John Benjamins, p. 1–19.
Bianchi, Valentina, Giuliano Bocci, Silvio Cruschina, 2016, „Focus fronting, unexpectedness, and
evaluative implicatures‖, Semantics and Pragmatics, 9.3, p. 1–54.
Bianchi, Valentina, Silvio Cruschina, 2016, „The derivation and interpretation of polar questions
with a fronted focus‖, Lingua, 170, p. 47–68.
Brunetti, Lisa, 2004, A Unification of Focus, Padova, Unipress.
Büring, Daniel, Manuel Križ, 2013, „It‘s that, and that‘s it! Exhaustivity and Homogeneity
Presuppositions in Clefts (and Definites)‖, Semantics and Pragmatics, 6, p. 1–29.
Collins, Peter C., 1991, Cleft and pseudo-cleft constructions in English, London/New York, Routledge.
Costa, João, Ana Maria Martins, 2011, „On Focus Movement in European Portuguese‖, Probus,
XXIII, 2, p. 217–245.
Cruschina, Silvio, 2011, Discourse-related Features and Functional Projections, Oxford, Oxford
University Press.
Cruschina, Silvio, Ion Giurgea, Eva-Maria Remberger, 2015, „Focus fronting between declaratives
and exclamatives‖, Revue Roumaine de Linguistique, LX, 2–3, p. 257–275.
de Veaugh-Geiss, Joseph P., Edgar Onea, Malte Zimmermann, Anna-Christina Boell, 2015,
„Contradicting (not-)at-issueness in exclusives and clefts: an empirical study‖, în Sarah
D‘Antonio, Mary Moroney, Carol Rose Little (ed.), Proceedings of the 25th Semantics and
Linguistic Theory Conference (SALT), 25, p. 373–393.
É. Kiss, Katalin, 1998, „Identificational focus versus information focus‖, Language, 74, p. 245–273.
Féry, Caroline, Vieri Samek-Lodovici, 2006, „Focus projection and prosodic prominence in nested
foci‖, Language, 82, p. 131–150.
Frascarelli, Mara, 2000, The Syntax-Phonology Interface in Focus and Topic Constructions in
Italian, Dordrecht, Kluwer.
Giurgea, Ion, 2015, „Types of exclamative clauses in Romanian‖, Revue Roumaine de Linguistique,
LX, 1, p. 3–27.
Göbbel, Edward, 1998, „Focus Movement in Romanian‖, în Elena Benedicto, Maribel Romero,
Satoshi Tomioka (ed.), Proceedings of the Workshop on Focus, Amherst, University of
Massachusetts Occasional Papers, p. 83–99.

72
Halvorsen, Per-Kristian, 1978, The Syntax and Semantics of Cleft Constructions, teză de doctorat,
University of Texas, Austin.
Horn, Laurence, 1981, „Exhaustiveness and the Semantics of Clefts‖, Proceedings of the 11th
Annual Meeting of the North-East Linguistics Society (NELS), Amherst, MA, GLSA
Publications, p. 125–142.
Krifka, Manfred, 2006, „Can focus accenting be eliminated in favor of deaccenting given
constituents?‖, în Beáta Gyuris, Lászlñ Kálmán, Christopher Piðñn, Károly Varasdi (ed.),
Proceedings of the Ninth Symposium on Logic and Language, Budapest, Hungarian Academy
of Sciences, p. 107–119.
Krifka, Manfred, 2008, „Basic notions of information structure‖, Acta Linguistica Hungarica, 55, p.
243–276.
Percus, Orin, 1997, „Prying Open the Cleft‖, în Kiyomi Kusumoto (ed.), Proceedings of the 27th
Annual Meeting of the North-East Linguistics Society (NELS), Amherst, GLSA Publications, p.
337–351.
Rizzi, Luigi, 1997, „The fine structure of the left periphery‖, în Liliane Haegeman (ed.), Elements of
Grammar, Dordrecht, Kluwer, p. 281–337.
Rochemont, Michael, 2016, „Givenness‖, în Caroline Féry, Shinichiro Ishihara (ed.), The Oxford
Handbook of Information Structure, Oxford, Oxford University Press, p. 41–63.
Rooth, Mats, 1992, „A theory of focus interpretation‖, Natural Language Semantics, 1, p. 75–116.
Rooth, Mats, 1999, „Association with Focus or Association with Presupposition‖, în Peter Bosch,
Rob Van Der Sandt (ed.), Focus – Linguistic, Cognitive, and Computational Perspectives,
Cambridge, Cambridge University Press, p. 232–244.
Schwarzschild, Roger, 1999, „Givenness, AvoidF and other constraints on the placement of accent‖,
Natural Language Semantics, 7, p. 141–177.
Selkirk, Elisabeth, 2008, „Contrastive focus, givenness and the unmarked status of ‗discourse-new‘‖,
Acta Linguistica Hungarica, XXIV, 3/4, p. 331–346.
Zubizarreta, María Luisa, 1998, Prosody, focus and word order, Cambridge, MIT Press.

ON FOCUS FRONTING IN ROMANIAN

(Abstract)

I discuss the interpretation of ―plain‖ focus fronting in Romanian, i.e., focus fronting which is neither
associated to focal particles, nor mirative or exclamative. I show that this type is not ―contrastive‖ in the
sense of involving a closed set of contextually identifiable alternatives, and does not necessarily have a
corrective import. Besides being a true focus in the sense of Rooth (1992) and not just new information, the
conditions associated to this type of fronting are exhaustivity and the presupposition that one focal alternative
is true. As a consequence, these aspects make the construction similar to English it-clefts.

73
 STRUCTURI SINTACTICO-SEMANTICE ELIPTICE
ÎN NOUL TESTAMENT DE LA ALBA IULIA (1648)

CĂTĂLINA MĂRĂNDUC
Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan Ŕ Al. Rosettiŗ al Academiei Române, București

1. Introducere

Articolul de față se bazează pe un corpus adnotat automat și supervizat manual, UAIC-

RoDepTb, în limba română, analizat morfologic și sintactic, în convenția Dependency
Grammar, creat la Facultatea de Informatică a Universității „Al. I. Cuza‖ din Iași. Spre
deosebire de un alt corpus numit Romanian Treebank, creat la Institutul de Inteligență
Artificială „Mihai Drăgănescu‖ al Academiei Române, la care am contribuit și noi cu 4500 de
fraze, care se axează pe limba română contemporană standard, corpusul nostru se caracterizează
prin studiul, cu precădere, al variantelor non-standard ale limbii.
În urmă cu un an, am început dezvoltarea unui subcorpus de limbă română veche (secolul
al XVI-lea – secolul al XIX-lea), RoDia – Romanian Diacronic, care conține acum citate și
prima parte a Noului Testament de la Alba Iulia (1648) (primul Nou Testament tipărit în limba
română), cele patru Evanghelii, cu fiecare cuvânt analizat morfologic complet și cu structura
sintactică arborescentă a frazelor. Subcorpusul de limbă română veche are acum 5723 de fraze și
99750 de cuvinte și semne de punctuație, din cele 16187 de fraze și 322404 cuvinte și semne de
punctuație ale întregului treebank, ce mai conține: chat, texte populare regionale, poezii,
romanul Craii de Curtea Veche și nuvela Remember, de Mateiu Caragiale, citate disparate din
toate epocile, legislație din Acquis-ul comunitar, jurnalistică, traduceri etc.
Pe baza acestui corpus, a fost creat un Part of Speech-tagger pentru limba română veche,
un instrument care analizează morfologic, automat și complet fiecare cuvânt dintr-un text dat.
Analiza automată corectată manual este stocată în memoria programului, astfel încât acuratețea
(corectitudinea) care acum este 91,66% pentru limba veche, va crește odată cu corpusul RoDia.
Acesta va conține în viitor legile lui Caragea, cronica lui Ion Neculce, O samă de cuvinte,
Floarea darurilor, a doua parte a Noului Testament de la Alba Iulia, citate din documente
sortate pe secole etc.
Cu toate că gramaticile de dependență au un set de principii comune (și anume, se admite o
singură rădăcină pentru întregul arbore, subiectul este subordonat predicatului, propozițiile sunt
sub-arbori ai frazei, doar cuvintele și semnele de punctuație sunt noduri, iar funcțiile sintactice
sunt inscripționate pe liniile care le unesc, se admit numai relații de subordonare, nu putem
subordona un nod de la două noduri superioare), totuși, există diferențe între convențiile de
adnotare ale corpusurilor create în acest formalism. Ele privesc, mai ales, modul în care se
rezolvă problema adnotării coordonării, predicatului nominal, cuvintelor relaționale (prepoziții,
conjuncții, relative).
 Cum, în convențiile corpusului nostru, aceste probleme sunt rezolvate altfel decât în
convențiile PEN treebank, corpusul Universității Pennsylvania1, în jurul căruia s-a format un
grup de peste 30 de corpusuri, intitulat „Universal Dependencies‖ (UD)2, suntem acum pe cale
să transpunem automat și supervizat întregul treebank din formatul „Clasic‖ în două noi
formate, „Universal‖ și „Semantic‖. Problema elipsei, o altă sarcină dificilă pentru Dependency
Grammar, este și ea rezolvată diferit în cele trei formate în care lucrăm, așa cum vom arăta în
cele ce urmează.

2. Diverse perspective ale problemei elipsei

În analizele gramaticale didactice avansate, existența elipselor este acceptată. În

Constantinescu (1976: 133–205), sunt analizate, sub formă de scheme, 350 de fraze de mare
dificultate, în care găsim mai multe tipuri de elipse. Atrage atenția exemplul 1353, similar cu
cel găsit pe site-ul UD. Le vom prezenta în cele ce urmează pe ambele.

(1) Ș-apoi, Munții Văraticului sunt așa de înalți, pădurile atât de umbroase, văile atât
de tăinuite și de adânci, râurile atât de limpezi, fânețele atât de dese, de înalte și de
înflorite, aerul atât de îmbălsămat, încât sufletul cel mai zglobiu se simte muiet de o
dulce melancolie (Calistrat Hogaș apud Constantinescu 1976: 147).

În exemplul (1), autorul analizei consideră că există șapte propoziții, dintre care
propozițiile 2–6 sunt formate din subiect și nume predicativ, având verbul copulativ
subînțeles. Iată un exemplu asemănător, pe site-ul UD:

(2) John won bronze, Mary silver, and Sandy gold.

John a câștigat bronz, Mary argint și Sandy aur.

În exemplul (2), sunt stabilite niște relații inexistente în fapt, numite remnant, între
subiectele propozițiilor eliptice de predicat și între obiectele lor directe (Figura 1).

Figura 1. Exemplu de elipsă în convenția Universal Depedencies.

De fapt, problema este dificil de rezolvat în limitele oricărui model teoretic, dar, cu
precădere, gramatica de dependență interzice adnotarea unor elemente inexistente în text,
introducerea unor simboluri care nu au corespondent în realitate.
Într-un articol anterior (Mărănduc și Perez 2015), am făcut o propunere de rezolvare a
elipsei din exemplul (2), bazată pe modalitatea utilizată de autori în treebankul UAIC, formatul

1
Resursele Universității Pennsylvania (disponibile în mod gratuit pentru limba engleză) pot fi consultate
accesând site-ul https://catalog.ldc.upenn.edu/ldc99t42.
2
Resursele „Universal Dependencies‖, unde se află 80 de treebankuri pentru 50 de limbi, pot fi consultate în
mod gratuit accesând site-ul http://universaldependencies.org/.

76
clasic. Se consideră că elementele de punctuație țin locul verbului regent absent pentru perechile
de dependenți 2 și 3 aflați în aceeași relație ca prima pereche (Figura 2).

Figura 2. Propunere pentru rezolvarea elipsei din exemplul (2).

În cadrul gramaticilor generative, se consideră că elipsa este un fel de proces anaforic,

bazat pe omiterea unui constituent sintactic, precum și pe identitatea cu un antecedent în
discursul precedent (Lobeck 1995: 20).
O altă problemă este aceea că în limbi diferite unele elipse se prezintă în mod specific. În
Aelbrecht (2006) și Merchant (2004) se tratează problema elipsei în răspunsurile la întrebări,
în limba engleză, bazată pe existența informației din întrebare. Dar în limba engleză există și o
problemă a elipsei subiectului, care nu există în română, fiindcă, datorită morfologiei bogate
în forme verbale de persoană, în cea din urmă limbă, subiectul este omis în mod normal.
Alte tipuri de elipse sunt, însă, traductibile dintr-o limbă în cealaltă, fiind bazate pe
informația din textul precedent.

(3) A car is parked on the lawn ŕ find out whose.

O mașină este parcată pe gazon — aflați a cui. (Merchant 2001: 4, trad. n.).

Autorul observă că o condiție pentru ca elipsa să fie posibilă este ca informația să fie
redundantă, iar reconstituirea elipsei se bazează pe izomorfism între termenul prezent și termenul
absent, și oferă următoarea schemă, în formalismul gramaticii de constituenți (Figura 3):

Figura 3. Rezolvarea exemplului (3), în cadrul gramaticii de constituenți.

Alte lucrări discută despre clasificări ale elipselor, în gramatici de tip Head-Driven
Phrase Structure (Ionescu 2012). În ce ne privește, dorim nu să distingem mai multe tipuri de
elipse, ci să găsim un mod unitar de a le trata, astfel încât un program antrenat pe corpus să le
poată adnota automat în mod similar și apoi să poată fi extrase din corpus. Un alt deziderat ar
fi ca informația să fie recuperabilă pentru programele automate, ca și pentru mintea umană,
prin echivalare cu regentul și cu structura simetrică anterioară, astfel ca un program, să zicem
unul de tip întrebare–răspuns, să poată fruniza răspunsul adecvat.

77
 Elipsa este privită în raport cu negația în Ionescu (2016) și Aelbrecht (2006) sau cu
coordonarea în Bîlbîie (2011) și Haspelmath (1984), aceste lucrări realizând și o perspectivă
comparativă a problemei în mai multe limbi. În Desmets (2008), se discută despre un
mecanism comparativ al elipsei.

(4) On a plus promu la voiture à Paris quřà Londres les transports en commun.
S-a promovat mai mult mașina la Paris decât la Londra transportul în comun. (Desmets
2008: 54, trad. n.).

Putem remarca în exemplul (4) nu atât comparația, cât faptul că avem a face cu structuri
bazate pe simetrie, precum și absența termenului regent, ca și în exemplul (1).

3. Soluția propusă în corpusul nostru

Ceea ce urmărim este să rezolvăm problema elipsei în construirea arborilor de dependență,

care nu permit existența unor noduri vide. Obsevațiile autorilor citați anterior referitoare la
recuperarea informației pe baza anaforei, ca și cele referitoare la coordonări, comparații,
întrebare–răspuns, negații și alte forme de realizare a unei simetrii sunt întemeiate și vom
încerca să le punem în evidență în arborii noștri.
Mai este nevoie de o rezolvare unitară a tuturor problemelor de acest gen care apar în textele
adnotate, deoarece atât POS-taggerul, cât și parserul sintactic sau semantic sunt programe cu
învățare automată, care au nevoie de mari corpusuri de exemple tratate similar pentru a genera
automat structuri similare. Încercăm să formalizăm procesul de recuperare a informației, astfel
încât, în viitor, computerul să poată reconstitui elipsa la fel de ușor cum o face inteligența umană.
Ceea ce permite recuperarea informației este o relație de coordonare (între structuri
izomorfe). În convenția UAIC clasic, relația de coordonare este descendentă spre dreapta,
deoarece Dependency Grammar nu permite existența unor relații orizontale. Vom considera
coordonarea între elementul prezent în structură și elementul relațional drept o relație de transfer
al informației semantice de la primul la cel de-al doilea.
Din dorința de a putea participa la proiecte internaționale comparative interlingua și la
alinierea unor corpusuri, am decis să adoptăm formalismul UD, astfel încât, anul viitor, în
această familie de treebankuri de dependență va exista, alături de treebankul pentru limba
română contemporană standard, unul pentru limba română non-standard, UAIC-RoDepTb. Deci,
vom realiza pentru cât mai multe dintre subcorpusurile noastre o variantă UD alături de cea
sintactic-clasică. Cum au fost deja incluse în treebankul pentru limba română contemporană
standard 4500 de fraze din treebankul nostru, urmează să transpunem printr-un program special,
celelalte 11687 de fraze pe care le avem (și cele ce vor mai fi adnotate), începând cu cele 5028
de fraze ale celor patru Evanghelii din Noul Testament de la 1648.
Dar am exprimat anumite rezerve față de formatul internațional la care urmează să aderăm.
Considerarea prepozițiilor și conjuncțiilor drept subordonate cuvintelor autosemantice pe care le
introduc estompează niște mărci importante care facilitează recunoașterea tipului de relație
sintactică. Cea mai importantă rezervă este legată de faptul că o parte din informația sintactico-
semantică deja adnotată și corectată nu își găsește transpunerea în acest format, anume, cele 14
tipuri de complemente circumstanțiale, o parte din analiza morfologică, complementele
prepoziționale care clarifică particularități distribuționale ale verbelor.
De aceea, am stabilit ca toate acestea să fie valorificate printr-un alt format, logico-
semantic, în care să nu pierdem informația semantică adnotată, ci să o valorificăm și să o

78
îmbogățim. Formatul semantic se va obține tot prin transpunere automată, dar acolo unde
informația sintactică nu poate fi transpusă automat, relația sintactică fiind semantic ambiguă (cu
multiple realizări semantice), intervenim prin selecția manuală a uneia dintre multiplele
posibilități de interpretare semantică a categoriilor sintactice de tipul: atribut substantival,
complement prepozițional, atribut adjectival, atribut verbal, element predicativ etc.
În cadrul UAIC-RoDepTb, am stabilit ca elipsa să fie tratată astfel:

– în formatul sintactic clasic (considerat pivot, pentru că de la el se formează prin

transformare automată celelalte două), așa cum au fost adnotate până acum:
conjuncțiile coordonatoare sau elementele de punctuație, care stabilesc relația
coord. cu elementul care permite recuperarea informației eliptice, vor deveni
regente pentru noduri cu dispoziție simetrică față de dependențele acelui element
(Figura 2);
– în formatul UD, va trebui să respectăm convenția UD de adnotare a elipsei,
stabilind relația „remnant‖ între elemente paralele din structuri simetrice diferite
(Figura 1);
– în formatul semantic, am decis să introducem transformările de structură ale
arborilor similare cu cele din formatul UD, pentru a face acest format mai
accesibil unor comparații. La fel procedează și alte treebankuri care au un format
semantic, cum ar fi Prague Treebank3. Deci, conjuncțiile și prepozițiile vor fi
subordonate de cuvintele autosemantice, ceea ce face mai clară structura de roluri
semantice a frazei, coordonarea va fi sub formă de evantai, pornind de la primul
element autosemantic coordonat, iar structura cu predicat nominal are ca regent
numele predicativ, ceea ce o face similară ca organizare cu structura din jurul unui
verb la diateza pasivă.

În acest format, în care vom face exemplificările ce urmează, am introdus trei relații noi:

– EQVH = equivhead. = echivalent cu regentul său (care este verbul ce nu va fi

repetat în structura sau structurile eliptice următoare);
– EQVHZ = equivheadz. = echivalent la forma negativă al unui regent la forma
afirmativă (care nu va fi repetat în structura sau structurile eliptice următoare);
– EQVHP = equivheadp. = echivalent la forma afirmativă al unui regent la forma
negativă (care nu va fi repetat în structura sau structurile eliptice următoare).

Aceste trei relații înlocuiesc relația coord. din formatul clasic pivot atunci când, de
subordonatul relației, sunt dependente (în mod nefiresc) alte noduri care creează structuri
simetrice cu cele din jurul regentului relației coord.
Exemplele următoare sunt din prima parte a subcorpusului New_Test.Alba Iulia (1648),
adică din Evanghelia după Matei, deoarece, deocamdată, aceasta a fost supervizată (corectată
manual) după transformare automată în formatul semantic, ocazie cu care am remarcat că
elipsele sunt frecvente în această parte a corpusului de limbă română veche. Citarea din cartea
menționată se face în sistemul internațional de citare a textelor biblice.
Acest text a fost ales cu intenția de a se alinia cu alte corpusuri similare, Noul Testament
grec, latin, armean, slavon, în cadrul proiectului PROIEL Ŕ Pragmatic Resources in Old Indo-

3
Treebankul de dependență de la Praga (Cehia) poate fi consultat accesând site-ul https://ufal.m
ff.cuni.cz/pdt2.0/.

79
European Languages4 (pentru prezentarea proiectului, vezi Haug și Jøhndal 2008). De
asemenea, colaborăm cu proiectul Monumenta Linguae Dacoromanorum5, care își propune
digitizarea textelor religioase vechi, dar nu a studiat încă Noul Testament de la 1648, axându-
se până acum pe Biblia de la 1688 și pe manuscrisul Spătarului Milescu, care se pare că stă la
baza acesteia.
Un grup de cercetători de la Institutul de Matematică și Informatică al Academiei
Republicii Moldova din Chișinău asigură ocerizarea printului Noului Testament de la Alba
Iulia (1648), care aparține Bibliotecii Universitare din Cluj și este accesibil on-line. Ei au
creat în vara trecută primul program care poate citi vechi chirilice românești și le poate
transpune în litere latine (Cojocaru, Colesnicov și Malahova 2017).
Iată exemplele din corpusul provenit din adnotarea acestui text:

(5) Nu vă giurareți necidecât, neci pre ceriu, că-i scaunul lui Dumnedzeu, neci pre
pâmânt, că-i razăm picioarelor Lui, neci pre Ierosalim, că iaste cetatea marelui
împărat (Matei, 5, 34).

Acest exemplu va fi ilustrat în formatul sintactic clasic, unde eticheta coord., care există
în text, a fost înlocuită provizoriu cu equivhead. Cum nu avem o schimbare a formei negative,
am folosit prima formă a etichetei (Figura 4).
Am considerat că ceea ce se neagă este o excepție și se argumentează negarea printr-o
cauzală, prezente peste tot în mod izomorf. Izomorfismele sunt: „neci pe ceriu, că-i scaunul‖,
„neci pe pământ, că-i razăm‖, „neci pe Ierosalim, că iaste cetatea‖ (Figura 4).

Figura 4. Elipsă în formatul UAIC sintactic clasic.

Deținem în paralel un corpus cu formatul clasic cu cuvintele-formă cu litere chirilice. El

va fi folosit pentru mărirea dicționarului inclus în programul OCR (optical caracter
recogniser) citat și, probabil, în viitor, drept corpus de antrenament pentru instrumente de
adnotare automată a textelor românești scrise cu vechi chirilice.

4
Proiectul Pragmatic Resources in Old Indo-European Languages este găzduit de site-ul Universității din
Oslo (Norvegia), la adresa http://www.hf.uio.no/ifikk/english/research/projects/proiel/.
5
Proiectul Monumenta Linguae Dacoromanorum este găzduit de site-ul Consiliului pentru Informatizarea
Limbii Române, la adresa https://consilr.info.uaic.ro/~mld/monumenta/.

80
 (6) Ѩρѫ ЇС аȣζинд, зисе лѡр: нȣ требȣе cънътошилѡрь врач, че болнавилѡрь.
Iară Iisus auzind, zise lor: nu trebuie sănătoșilor vraci, ce bolnavilor (Matei, 9, 12).

Figura 5. Transformare afirmativă în formatul semantic.

În acest exemplu, de la un regent negativ („nu trebuie‖), EQVH este afirmativ, notat cu
EQVHP. El suplinește, de fapt, întreaga construcție, cu excepția beneficiarului (BEN), care
diferă. Avem simetria „Nu sănătoșilor‖, „ce bolnavilor‖ (Figura 5).

(7) Că învăța pre ei ca cela ce are puteare, și nu ca cărtularii (Matei 7, 29).

În acest exemplu, se pornește de la un regent afirmativ și se reconstituie prin EQVHZ o

structură eliptică negativă. Transformarea se realizează prin adverbul de negație nu (Figura 6).

Figura 6. Transformare negativă în format semantic.

În limba română, adverbul de negație nu poate nega decât verbe, spre deosebire de alte
limbi, unde există negații parțiale ale unor constituenți ai structurii, deci, credem că a
considera că aici este vorba despre negarea unui comparativ este nepotrivit cu sistemul limbii.
Prin urmare, îl interpretăm pe nu ca fiind echivalent cu nu învăța și obținem o structură
consistentă cu structurile anterioare.
Izomorfismul este aici: „ca cel ce are‖; „ca cărtularii‖.

(8) Altele căzură în pământ bun și deaderă rod: una, o sută și alta, șasezeci, iară alta,
treizeci (Matei, 13, 8).

În exemplul (8), primul element înlocuitor al locuțiunii deaderă rod este o virgulă, al
doilea este conjuncția copulativă și, al treilea este adversativa iară.
În formatul sintactic clasic, structurile izomorfe sunt formate din subiect și obiect direct;
peste tot este omis substantivul sămânță, ca subiect fiind înlocuit de un pronume nehotărât și
ca obiect, de un numeral.
În formatul semantic, am înlocuit subiectul, relație sintactică semantic ambiguă, cu
QEXIST, fiindcă este vorba de un cuantificator pentru o judecată existențială, iar obiectul
direct, și el categorie sintactică semantic ambiguă, cu RSLT (rezultat) (Figura 7).

81
 Figura 7. Structură cu trei EQVH.

În exemplul următor, elipsa privește un predicat nominal, de fapt, un nume predicativ,

care, în formatul UD și semantic, este regent pentru verbul copulativ și subiect. Numele
predicativ deține aici cea mai importantă informație semantică. Am notat în formatul semantic
verbul copulativ cu CNCOP, deoarece este un conector între subiect și numele predicativ și,
în acest format, conectorii sunt subordonați de elementul prim sau principal conectat.

(9) Ochii voștri-s fericiți că văd și urechile voastre, că aud (Matei, 13, 16).

În formatul sintactic, izomorfismul ar fi între structuri conținând predicat nominal,

subiect și complement cauzal. Am interpretat semantic subiectul (categorie sintactică
ambiguă) ca fiind EXPR, adică experimentator. Eticheta CAUS a fost pusă automat, deoarece
relația sintactică nu este semantic ambiguă (Figura 8).

Figura 8. Elipsa unui predicat nominal.

Interfața de supervizare pe care o deținem oferă posibilitatea de a face comparații între

diverse formate ale corpusului, prin încărcarea simultană a două documente XML provenind
din formate diferite. În interfață, formatele se numesc Configurations și trebuie selectate
pentru fiecare document încărcat, deoarece există liste derulante ale valorilor posibile pentru
fiecare informație adnotată și acestea diferă de la un format la altul.
Pentru demonstrație, iată structura din Figura 8 privită în paralel cu formatul sintactic
din care a provenit prin transformare semiautomată (Figura 9).

82
 Figura 9. Compararea formatului sintactic clasic cu formatul semantic al frazei din exemplul 9.

Alte exemple sunt prezentate mai jos.

(10) Au doară vor culeage den spini struguri sau den scai smochine? (Matei, 7, 16).

Sau = EQVH, subordonat de culeage, iar de EQVH se subordonează structura paralelă local
– rezultat, izomorfă cu cea subordonată de culeage: „den spini struguri‖, „den scai smochine‖.

(11) Că adevăr grăesc voao că mulți proroci și1 derepți pohtiră să vază ce vedeți și2 nu
văzură, și3 să auză ce auziți și4 nu auziră (Matei, 13, 17).

În acest exemplu există două structuri sintactico-semantice complexe perfect izomorfe,

prima subordonată de verbul pohtiră, a doua subordonată de și3, EQVH = pohtiră.

(12) Da-va frate pre frate spre moarte și tată pre fiu (Matei, 10, 21).

Conjuncția și = EQVH, subordonat de verbul da. Însă complementul final spre moarte
este și el eliptic, poate fi reconstituit din structura paralelă anterioară completă.

(13) Nu iaste ucenicul mai mare decât învățătoriul său, neci sluga de domnul lui!
(Matei, 10, 24).

Conjuncția neci este EQVH și suplinește informația predicatului nominal nu iaste mai
mare. Subiectul formează structura izomorfă împreună cu un complement relațional care
denumește elementul cu care se face comparația.

(14) Ajunge-i ucenicului să fie ca dascalul lui și sluga ca domnul său (Matei, 10, 25).

Conjuncția și, de astă dată, este EQVH pentru copulativul să fie, iar structura izomorfă
conține un subiect și un nume predicativ: „sluga ca domnul său‖.

(15) Că nemica nu iaste acoperit ca să nu să descoapere, și taină ca să nu să știe

(Matei, 10, 26).

83
 Conjuncția și este EQVH pentru predicatul pasiv „iaste acoperit‖.

(16) Că am venit să aibă sfadă feciorul cu tată-său și1 fata cu mumă-sa și2 nor cu
soacră-sa (Matei, 10, 35).

În acest exemplu, atât și1, cât și și2 sunt EQVH pentru să aibă sfadă, guvernând două
perechi izomorfe cu prima, formate din subiect performer și complement asociativ: „fata cu
mumă-sa‖ și „nor cu soacră-sa‖.
Exemplele ar putea continua. Nu am întâlnit încă un tip de elipsă care să nu poată fi
adnotată similar cu aceste exemple. Nu includem răspunsurile trunchiate la întrebări sau
titlurile, pe care le adnotăm ca fragmente de fraze cu relații între componente.

4. Alte utilizări ale treebankului și proiecte de dezvoltare

Treebankul6 se află pe site-ul grupului NLP (Natural Language Processing)7 al Facultății

de Informatică al Universității „Al. I. Cuza‖8. Pe viitor, se va crea un site unde se vor afla
treebankul în cele trei formate, incluzând treebankul de limbă veche RoDia și dicționarul de
paternuri verbale pentru limba română PDRoV, care va fi ilustrat cu exemple din treebank.
Se pot vizualiza arborii și observa izomorfismele sintactice, cu ajutorul unor interfețe:
Treeannotator, ca în Figurile 2 și 4, sau Treebank Annotator, ca în Figurile 5–10. Ambele se
află în arhiva treebankului pe site-ul NLP, ca și listele cu etichete morfologice, sintactice și
semantice și cu corespondențele între formate, ca și lucrările autorilor care le descriu.
Corpusul este format din mai multe documente în format XML, 23 în formatul de bază,
mai puține în celelalte două formate, unde se adaugă pe măsură ce sunt corectate.
Pot fi deschise toate aceste documente sau doar o parte din ele în programul notepad++
și se pot căuta anumite cuvinte sau funcții în toate documentele deschise. De exemplu, în
figura 10 se poate vedea partea de jos a interfeței Notepad++, care afișează rezultatele căutării
pentru Vmm-2p---l, etichetă morfologică cu care am adnotat imperativul lung la persoana a II-
a plural, fenomen specific limbii române vechi: gândireți, giurareți, protivireți etc. Căutări
mai complexe se pot efectua cu programul GGS9 (Grafical Grammar Studio), realizat tot în
cadrul Facultății de Informatică a Universității „Al. I. Cuza‖, care, însă, necesită o pregătire
specială pentru a fi utilizat (Simionescu 2011). Pe viitor, vom încerca să creăm și alte
programe de căutare adecvate necesităților cercetărilor lingvistice.

Figura 10. Exemplu de căutare în treebank cu ajutorul programului Notepad++.

6
Treebankul a primit recent un cod de identificare (UAIC-RoDia = ISLRN 156-635-615-024-0) și, alături de
alte resurse în format electronic, poate fi găsit pe site-ul http://www.islrn.org/.
7
Site-ul grupului NLP al Facultății de Informatică din Iași poate fi consultat accesând http://nlptools.i nfo.uaic.ro/.
8
Pentru o variantă mai nouă, ne puteți contacta.
9
Un site cu numeroase programe utile, care pot fi copiate gratuit, este https://sourceforge.net/projects/ggs/.

84
 Se pot utiliza alte programe pentru căutări avansate în documente în format XML.
Corpusul nostru își propune să fie util cercetătorilor care vor investiga particularități ale limbii
române vechi. În acest articol, nu ne-am propus să relevăm aceste particularități, ci doar să le
facem vizibile, prin utilizarea, în exemple, a formei textului fără modificări.

SURSE

http://nlptools.info.uaic.ro/ – Site al grupului NLP al Facultății de Informatică (Universitatea „Al.

I. Cuza‖, Iași).
http://universaldependencies.org/ – Site al „Universal Dependencies‖, unde se află 80 de
treebankuri pentru 50 de limbi, care pot fi accesate în mod gratuit.
http://www.hf.uio.no/ifikk/english/research/projects/proiel/ – Site al Universității din Oslo
(Norvegia), unde se află proiectul Pragmatic Resources in Old Indo-European Languages
(PROIEL).
http://www.islrn.org/ – Site unde se găsesc resursele electronice înregistrate și unde pot fi
înregistrate resursele care nu au încă ISRLN.
https://catalog.ldc.upenn.edu/ldc99t42/ – Site cu resursele Universității Pennsylvania (S.U.A.),
disponibile în mod gratuit pentru limba engleză.
https://consilr.info.uaic.ro/~mld/monumenta/ – Site al Consiliului pentru Informatizarea Limbii
Române, care găzduiește și proiectul Monumenta Linguae Dacoromanorum.
https://sourceforge.net/ – Site pe care se găsesc numeroase programe utile, disponibile în mod
gratuit.
https://ufal.mff.cuni.cz/pdt2.0/ – Site al Prague Treebank, treebankul de dependență de la Praga
(Cehia).

BIBLIOGRAFIE

Aelbrecht, Lobke, 2006, „Ellipsis in negative fragment answers‖, în Kevin Burrows (ed.),
Bilbao/Deusto Student Conference in Linguistics (sursă electronică)
(http://www.gist.ugent.be/file/8).
Bîlbîie, Gabriela, 2011, La syntaxe et la sémantique des coordinations elliptiques du roumain:
étude comparative, teză de doctorat, Université Paris Diderot-Paris 7.
Cojocaru, Svetlana, Alexander Colesnicov, Ludmila Malahova, 2017, „Digitization of Old
Romanian Texts Printed in the Cyrillic Script‖, în Proceedings of Second International
Conference on Digital Access to Textual Cultural Heritage (sursă electronică), Association
for Computing Machinery, Göttingen, DATeCH, p. 143–148
(http://dl.acm.org/citation.cfm?id=3078081&preflayout=flat).
Constantinescu, Silviu, 1976, Exerciții și analize gramaticale, București, Editura Didactică și
Pedagogică.
Desmets, Marianne, 2008, Ellipses dans les constructions comparatives en comme (sursă
electronică), Département de Sciences du langage, Université Paris Ouest, p. 47–74.
(http://linx.revues.org/328 ; DOI : 10.4000/linx.328).
Haspelmath, Martin, 1984, „Coordinating constructions: An overview‖, în Martin Haspelmath
(ed.), Coordinating Constructions, Amsterdam/Philadelphia, John Benjamins Publishing
Company, p. 3–41.
Haug, Dag Trygve Truslew, Marius L. Jøhndal, 2008, „Creating a Parallel Treebank of the Old
Indo-European Bible Translations‖, în Caroline Sporleder, Kiril Ribarov (ed.), Proceedings

85
 of the Second Workshop on Language Technology for Cultural Heritage Data (sursă
electronică), p. 27–34 (https://ilk.uvt.nl/latech08/index.html).
Ionescu, Emil, 2012, „A Hybrid Type of Ellipsis in Romanian‖, în Stefan Müller (ed.),
Proceedings of the 19th International Conference on Head-Driven Phrase Structure
Grammar, Chungnam National University Daejeon, Stanford, CSLI Publications, p.
195‒215.
Ionescu, Mihaela, 2016, „Negative Fragment Answers in Romanian‖, în Mihaela Viorica
Constantinescu, Adina Dragomirescu, Alexandru Nicolae, Gabriela Stoica, Rodica Zafiu
(ed.), Perspective comparative și diacronice asupra limbii române. Actele celui de-al 15-lea
Colocviu al Departamentului de Lingvistică (București, 27Ŕ28 noiembrie 2015), București,
Editura Universității din București, p. 43–49
(articol disponibil și on-line, la adresa: www.diacronia.ro/indexing/details/V2317).
Lobeck, Anne, 1995, Ellipsis, Functional Heads, Licensing and Identification, New York/Oxford,
Oxford University Press.
Mărănduc, Cătălina, Augusto Cenel Perez, 2015, „A Romainan Dependency Treebank‖, în
Alexander Gelbukh (ed.), International Journal of Computational Linguistics and
Applications (sursă electronică), 6, 2, p. 25–40
(http://ijcla.bahripublications.com/2015-2/).
Merchant, Jason, 2001, The syntax of silence, Oxford, Oxford University Press.
Merchant, Jason, 2004, „Fragments and Ellipsis‖, Linguistics and Philosophy, 27, p. 661‒738.
Simionescu, Radu, 2011, „Graphical grammar studio as a constraint grammar solution for part of
speech tagging‖, în Mihai Alex Moruz, Dan Cristea, Dan Tufiș, Adrian Iftene, Horia-Nicolai
Teodorescu (ed.), Proceedings of The Conference on Linguistic Resources and Instruments
for Romanian Language Processing, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza‖, p. 109–118
(articol disponibil și on-line, la adresa: http://consilr.info.uaic.ro/2016/index.php?list=editii).

ELLIPTIC SYNTACTIC-SEMANTIC STRUCTURES

IN THE NEW TESTAMENT (ALBA IULIA, 1648)

(Abstract)

In this paper, we have presented a fully analysed morphological and syntactical corpus in the form of
trees, built according to the Dependency Grammar formalism. A sub-corpus in Old Romanian contains the
four Gospels of the first New Testament printed in Romanian in 1648. The examples are from this sub-corpus,
the text being processed by an OCR program for the Old Romanian Cyrillic letters which was generated in
Chișinău (Kishinev), the Republic of Moldova. We have proposed a unitary annotation solution for all
the ellipsis cases, except for the ones that can be treated as sentence fragments. We hope to train on this
corpus syntactic and semantic parsers that automatically annotate the ellipsis and that correctly decode the
meaning of the sentence, as human intelligence does.

86
 SUR LE FUTUR PÉRIPHRASTIQUE EN FRANÇAIS
ET EN ROUMAIN

BEATRICE PAHONȚU
GABRIELA BÎLBÎIE
Université de Bucarest

Dans le domaine verbal, l‘étude des marques TAM (temporelles, aspectuelles et modales) a
toujours suscité l‘intérêt des chercheurs. Cependant, les périphrases verbales ont été moins
étudiées, sans doute à cause de la complexité du phénomène, qui exige la prise en compte des
facteurs provenant des niveaux d‘analyse différents.
Dans ce papier, on présente certains aspects descriptifs et théoriques qui vont nous servir
par la suite pour une étude empirique très approfondie (étude de corpus et étude expérimentale)
du futur périphrastique en français et en roumain. La question majeure qui nous intéresse porte
sur les facteurs qui jouent sur l‘alternance entre les différentes formes de futur dans les deux
langues romanes.
On va d‘abord faire une analyse diachronique du futur périphrastique (dorénavant, FP)
dans les deux langues (section 1). Ensuite, on va étudier le statut de l‘auxiliaire dans ces
périphrases, par rapport à son corrélat verbal „plein‖ (section 2). Enfin, on va présenter les
facteurs majeurs qui pourraient expliquer l‘alternance entre les différentes formes de futur
(section 3), pour montrer que les facteurs sont de nature différente dans les deux langues.

1. Étude diachronique

1.1. Périphrase verbale et grammaticalisation

Le concept de périphrase est une notion traditionnelle en linguistique romane (Laca 2004 et
2005). Selon Alkire et Rosen (2010 : 163), la notion de périphrase verbale (dorénavant, PV)
représente le concept le plus important pour l‘étude historique du système verbal. La définition
que l'on retient ici met en commun les aspects majeurs mentionnés par Laca (2004) et Zafiu
(2013) : une PV est une séquence de verbes (généralement, deux) où le dernier (plus enchâssé et
ayant une forme non-finie) dénote le prédicat principal (le verbe lexical), alors que l‘autre
élément est un auxiliaire marquant le temps, l‘aspect ou la modalité et montrant typiquement
l‘accord avec le sujet. L‘auxiliaire porte ainsi les marques des catégories grammaticales verbales
et se distingue du verbe principal (ou auxilié) par un processus de grammaticalisation. C‘est le
prédicat principal (donc, la dernière forme verbale) qui détermine la structure argumentale et les
restrictions de sélection de la construction dans son ensemble. La structure dans son ensemble se
rapporte à un même procès, ayant une seule valeur modale, temporelle et aspectuelle. Selon la
définition donnée ci-dessus, la notion de périphrase regroupe la notion de forme analytique, en
s‘opposant à la notion de forme synthétique.
La PV est en général le résultat d‘un phénomène de grammaticalisation. Selon Marchello-
Nizia (2006 : 15–16), la grammaticalisation est définie comme un phénomène de changement
linguistique (dynamique, progressif et unidirectionnel) par lequel des mots lexicaux ou des
constructions syntaxiques changent de statut et acquièrent un statut de forme grammaticale
(statut de morphème). La PV du futur qui nous intéresse ici pour l‘étude du français est aller +
infinitif (appelée traditionnellement « futur proche ») : le verbe aller a perdu son sens de
déplacement, se rapprochant des auxiliaires. De manière plus générale, on observe qu‘à travers
les langues, beaucoup de futurs périphrastiques proviennent de verbes de mouvement (aller en
français) ou de volonté (a vrea/voi ‗vouloir‘ en roumain).
Concernant les étapes engendrées par le processus de grammaticalisation, on va reprendre
les 4 étapes proposées par Heine et Kuteva (2002) et les appliquer au FP français (cf. Marchello-
Nizia 2006) : (i) le stade initial – phase de départ, où le mot lexical a son sens originel dans tous
ses emplois (ainsi, dans l‘exemple il va à Paris, aller représente le verbe plein, indiquant le
mouvement) ; (ii) le « contexte de transition », c‘est le stade où l‘on peut rencontrer des
contextes ambigus, donnant lieu à la construction d‘une inférence qui conduit à la nouvelle
signification (dans l‘exemple il va chercher un livre, on constate que c‘est un contexte ambigu,
la saillance étant sur le verbe aller ou bien sur le verbe chercher ; on infère la recherche d‘un
but, une intention, donc un futur) ; (iii) le « contexte de passage » qui détermine l‘apparition des
contextes non-ambigus, incompatibles avec la signification originelle du terme ; par conséquent,
le nouveau sens permet au mot d‘apparaître dans des contextes tout à fait nouveaux (l‘exemple
il va dire son avis est un contexte non-ambigu, car la saillance porte sur dire et non plus sur
aller) ; (iv) la « conventionalisation » de ces nouveaux contextes, au point que la nouvelle
valeur, grammaticale, peut coexister avec l‘ancienne, lexicale (p. ex. il va aller au marché).
Comme on l‘a observé ci-dessus avec la périphrase aller + infinitif, il s‘agit toujours d‘un
déplacement de sens, d‘un changement sémantique qui accompagne le début de toute
grammaticalisation. Selon Heine et Kuteva (2002), il y a des lexèmes plus sujets que d‘autres à
la grammaticalisation. En particulier, ils observent qu‘à travers les langues, les verbes qui ont un
degré élevé de généralité sémantique (c.-à-d. qui sont compatibles sémantiquement avec le plus
grand nombre de contextes) se grammaticalisent en auxiliaires (aller, venir). Par la
grammaticalisation de ces verbes, on assiste ainsi à l‘apparition d‘un nouveau paradigme pour
exprimer une notion déjà exprimée par un autre paradigme : en français, le FP je vais chanter à
côté du futur simple (synthétique) je chanterai.

1.2. Aspects diachroniques liés au FP dans les deux langues romanes

1.2.1. Aspects diachroniques liés au FP en français

La périphrase aller + infinitif est commune à d‘autres langues romanes (p. ex. le catalan),
mais le processus de grammaticalisation est différent, comme le montrent les deux directions
opposées de cette périphrase : rétrospection en catalan et prospection en français. L‘étude
récente de Lindschouw (2013) montre, sur une base empirique solide, les grandes étapes de ce
processus en français. Le FP est une innovation tardive. Si le futur simple (dorénavant, FS) est
attesté dans le plus ancien texte d‘oïl, Les Serments de Strasbourg 842, le FP apparaît, plus
tardivement, en moyen français. Son emploi de base (valeur historique/retrospective) disparaît
entre le 17e et 18e siècle (contrairement à l‘équivalent catalan qui a survécu, fonctionnant
comme un passé périphrastique). Le FP acquiert donc une nouvelle valeur (prospective), et
notamment celle d‘indiquer le lien avec le moment de l‘énonciation T0.
On constate de grands changements dans le système du futur entre le moyen français et le
français moderne : le FS perd de ses valeurs, alors que le FP étend ses emplois. Au 15e siècle, le
FS avait une valeur bipartite (c‘était un futur intimement lié au moment de l‘énonciation T0,

88
ainsi qu‘un futur détaché du moment de l‘énonciation), tandis que le FP avait surtout une valeur
historique, marquant la rétrospection (comme en catalan), la valeur future liée au moment de
l‘énonciation étant faiblement représentée. Au 18e siècle, la valeur de futur détaché du moment
de l‘énonciation commence à se consolider pour le FS. En revanche, le FP perd sa valeur
historique (rétrospective) et consolide sa valeur temporelle prospective, celle de marquer un
rapport avec le moment de l‘énonciation T0.

1.2.2. Aspects diachroniques liés au FP en roumain

Pour le roumain, la grammaticalisation du futur est discutée dans Popescu (2013). Le
roumain s‘inscrit dans la direction évolutive des autres langues romanes, en remplaçant le FS du
latin par des FP. Contrairement aux autres langues romanes, le roumain sélectionne l‘auxiliaire
volere (<velle), un verbe volitif à l‘origine, ainsi que le verbe déontique habere. Au 16e siècle, à
côté du FP vrea ‗vouloir‘ + infinitif (largement utilisé), on a d‘autres formes de FP (vrea
‗vouloir‘ + subjonctif, avea ‗avoir‘ + infinitif, ou encore plus rarement, vrea ‗vouloir‘ + fi ‗être‘
1
+ gérondif) . Cependant, le verbe a vrea ‗vouloir‘ n‘est pas encore complètement
grammaticalisé au 16e siècle, cf. la possibilité d‘insérer des constituants entre l‘auxiliaire et
l‘infinitif en ancien roumain (1), ce qui n‘est plus le cas en roumain contemporain (Pană
Dindelegan 2016). À la même époque, on constate l‘apparition d‘une variante rare, la périphrase
remplaçant l‘infinitif par le subjonctif (p. ex. va să judece ‗AUX SBJV juger.3‘, va să rugăm ‗AUX
e
SBJV prier.1PL‘), cet emploi étant généralisé vers la fin du 17 siècle et disparaissant par la suite.

(1) a. Ce folos e omului să va și toată lumea dobândi și sufletulu-ș piiarde? (Popescu

2013 : 233);
b. nu vreți cu moarte muri (Pană Dindelegan 2016 : 40).

Au 17e siècle, l‘auxiliaire a vrea se différencie du verbe lexical déontique (donc, il y avait
deux paradigmes différents : voi, vei, va, vom, veți, vor vs. vreau, vrei, vrea, vrem, vreți, vor). À
la même époque, on constate l‘emploi de l‘auxiliaire a avea + a + infinitif (< habeo ad
cantare), étant toujours en lien avec la valeur déontique initiale (p. ex. am a trimite ‗(j‘)ai INF
envoyer‘, are a vedea ‗(il) a INF voir‘).
Au 18e siècle, on note l‘emploi dans la langue écrite d‘une forme populaire de l‘auxiliaire a
vrea, obtenue par l‘aphérèse de la consonne initiale v- (p. ex. oi cânta ‗AUX.1SG chanter‘),
utilisé aussi avec le subjonctif (p.ex. oi să cânt ‗AUX.1SG SBJV chanter.1SG‘). Un autre constat
est lié au fait que l‘auxiliaire a avea est employé non seulement avec l‘infinitif, mais aussi avec
le subjonctif (p. ex. avem să cântăm ‗(nous) avons SBJV chanter.1PL‘).
À la fin du 18e siècle, on remarque la simplification du système du FP, par élimination de
certaines formes et limitations dialectales ou de registre. Ainsi, on note les faits suivants : la
disparition des formes comme va să judece ‗AUX SBJV juger.3‘, va să rugăm ‗AUX SBJV
prier.1PL‘ ; des limitations géographiques de l‘emploi du type oi să cânt ‗AUX.1SG SBJV
chanter.1SG‘, utilisé à présent en Munténie ; le remplacement de l‘infinitif dans le FP am a
cânta (‗(j‘)ai INF chanter‘) par le subjonctif am să cânt (‗(j‘)ai SBJV chanter.1SG‘). À cela on
ajoute l‘apparition d‘une nouvelle forme : o să cânt (auxiliaire invariable o + subjonctif).
On observe donc que le roumain a un inventaire riche de PV du futur, qui connaît des
degrés différents de grammaticalisation. Au vu de cet inventaire, on pourrait se demander quelle
est la distribution de ces structures dans la langue actuelle. Nous y reviendrons plus loin.

1
Voir les détails dans Popescu (2013 : 232).

89
 1.3. Le statut particulier du futur roumain dans une perspective balkanique
La richesse du FP roumain est liée à l‘origine balkanique du futur roumain, justifiée par au
moins deux faits empiriques. Premièrement, parmi les traits les plus importants du futur
roumain, on note l‘emploi du verbe volitif a vrea et la substitution de l‘infinitif par le subjonctif
(voi să cânt ‗AUX.1SG SBJV chanter.1SG‘, am să cânt ‗(j‘)ai SBJV chanter.1SG‘). Ces deux
particularités sont spécifiques à l‘aire linguistique balkanique (Berea-Găgeanu 1979 : 17, Zafiu
2013 : 40). La périphrase avec le verbe volitif, le principal moyen d‘exprimer le futur en
roumain, apparaît aussi dans d‘autres langues balkaniques, comme le grec, l‘albanais, le bulgare,
le serbe-croate. Il y a toute une série de ressemblances visant notamment la structure et la valeur
de l‘élément préverbal qui présente des indices avancés de grammaticalisation : gr. thelo > da,
alb. dua > do, bulg. hošto > šte, roum. voi > oi (Berea-Găgeanu 1979 : 27), cf. l‘exemple (2).

(2) a. Da na chano. (grec)

b. Do të afroj. (albanais)
c. Šte de piša. (bulgare)
d. O să cânt. (roumain)
‗Je vais chanter.‘

Deuxièmement, on note l‘emploi d‘une forme invariable d‘auxiliaire : o + subjonctif (la

périphrase la plus grammaticalisée). L‘origine de la forme invariable o est attribuée soit à une
généralisation à partir de la 3e personne du pluriel or (Berea-Găgeanu 1979 : 89–90), soit à la
réduction de la forme impersonnelle va (Pană Dindelegan 2016 : 41). Dans les deux cas, on
observe un parallélisme avec d‘autres langues balkaniques qui ont dérivé une marque de futur
de la forme réduite de l‘auxiliaire volitif (cf. (2) ci-dessus).
Le FP s‘ajoute donc aux propriétés montrant la pertinence d‘un Sprachbund balkanique. Il
semble donc juste de dire que le FP rapproche le roumain des autres langues balkaniques et le
distingue des autres langues romanes (Zafiu 2013).

2. Le statut de l’auxiliaire dans les deux langues

La question qu‘on se pose est si l‘auxiliaire et son corrélat « plein » (lexical) constituent un
ou deux items lexicaux. Il nous paraît tout à fait légitime de distinguer deux items lexicaux
différents. Les auxiliaires d‘une PV ne partagent pas toutes les propriétés du lexème de départ (il
s‘agit d‘une similarité partielle), ce qui montre que les auxiliaires sont des items lexicaux
autonomes, par rapport à leurs contreparties « pleines ». On adapte ici certains des arguments
avancés par Bonami (2015). Premièrement, le paradigme d‘un auxiliaire peut être différent du
paradigme du verbe « plein », comme le montrent en roumain les deux paradigmes de flexion
du verbe « plein » (lexical) a vrea et l‘auxiliaire correspondant (ils partagent uniquement la 3e
personne du pluriel) :

A VREA 1 sg. 2 sg. 3 sg. 1 pl. 2 pl. 3 pl.

présent vreau vrei vrea vrem vreți vor
FP voi veni vei veni va veni vom veni veți veni vor veni

Deuxièmement, on ne peut pas dériver le contenu du verbe auxiliaire du contenu

sémantique du verbe « plein » : en français, aller + infinitif exprime le futur, alors que le
correspondant catalan anar + infinitif exprime le passé. Troisièmement, le paradigme dans

90
lequel apparaît l‘auxiliaire est sujet à des trous arbitraires (idiosyncrasies morphologiques).
Ainsi, l‘auxiliaire aller dans la périphrase aller + infinitif en français prend uniquement les
formes du présent et de l‘imparfait (comparer (3a–b) et (3c–d)) :

(3) a. Il va se réveiller. (présent) ;

b. Il allait se réveiller. (imparfait) ;
c. *Il alla se réveiller. (passé simple) ;
d. *Il ira se réveiller. (futur).

Enfin, parfois, on peut trouver des cas où l‘auxiliaire d‘une périphrase est réduit à une
seule forme (invariable), cf. la forme o du FP roumain en (4) : l‘auxiliaire a la même forme à
toutes les personnes ; ce qui change est la forme de l‘auxilié qui est au subjonctif dans ce cas.
Sur la base de ces arguments, on considère donc les auxiliaires a vrea ‗vouloir‘ et a avea
‗avoir‘ en roumain comme ayant un fonctionnement distinct de leurs contreparties « pleines ».

(4) o să vin, o să vii, o să vină ; o să venim, o să veniți, o să vină

‗AUX SBJV venir.1SG‘, ... , ‗AUX SBJV venir.3PL‘.

3. Facteurs justifiant l’alternance du futur dans les deux langues

3.1. Facteurs justifiant l’alternance des formes du futur en français

La problématique majeure liée à l‘alternance FS/FP en français se résume dans la question
suivante : s‘agit-il d‘une vraie alternance (c.-à-d. distribution libre) ou bien d‘une distribution
complémentaire en (5a) et (5b) ? Dans la littérature, on identifie deux points de vue différents :
(i) Selon un premier type d‘approches, les deux futurs ont la même interprétation (mêmes
valeurs sémantiques et discursives), donc il s‘agit d‘une vraie alternance/distribution libre ; de
plus, dans cette perspective, le FP chasserait le FS à l‘oral. L‘explication qui est souvent
avancée est donnée en termes de simplification du paradigme morphologique : le FS a une
forme courte, mais irrégulière, alors que le FP a des formes régulières. Au vu des données, nous
considérons que cette explication est trop simplificatrice. (ii) Selon un deuxième type
d‘approches, les deux futurs ont des interprétations différentes (ils ne se rapportent pas de la
même façon au moment de l‘énonciation T0) ; les données qui semblent justifier une distribution
(en quelque sorte) complémentaire sont données en (6) : le FS doit ajouter une date (6a), alors
que l‘ajout temporel n‘est pas obligatoire avec le FP en (6b).

(5) a. Il reviendra bientôt.

b. Il va bientôt revenir.
(6) a. Elle aura 30 ans ?? (en septembre).
b. Elle va avoir 30 ans (en septembre).

On présente par la suite les critères pouvant expliquer l‘alternance FS/FP en français. La
littérature note des facteurs assez variés, mais on mentionne d‘abord les deux facteurs (cf.
GGF à paraître) qu‘on considère cruciaux pour l‘interprétation de cette alternance.
Premièrement, l‘alternance FS/FP peut être comprise comme une différence aspectuelle. Le
FP indique l‘aspect prospectif, plus exactement la phase préparatoire du procès (le FP étant
l‘équivalent des expressions comme être sur le point de ou sřapprêter à), alors que le FS n‘a
pas cet aspect prospectif. Deuxièmement, l‘alternance FS/FP peut se réduire à une différence
modale. L‘emploi du FP a une valeur épistémique, indiquant un fort degré de certitude, ce qui

91
explique pourquoi l‘ajout d‘un circonstanciel temporel est optionnel, alors qu‘avec le FS, la
présence d‘un ajout temporel est nécessaire pour l‘acceptabilité de la phrase. Si l‘on combine
maintenant les deux valeurs (aspectuelle et modale) du FP, on peut dériver les effets de sens
qu‘on observe en (7) : en (7b), le FP désigne la certitude que la jeune femme est déjà enceinte
par rapport à (7a), où le FS indique uniquement un projet. Ainsi, selon Laurendeau (2000) et
Revaz (2009), le FP dénote une assertion maximale, alors que le FS, en raison de la coupure
avec le moment de l‘énonciation, dénote une incertitude plus ou moins élevée.

(7) a. Jřaurai un enfant ?? (un jour).

b. Je vais avoir un enfant.

L‘étiquette traditionnelle de « futur proche » attribuée au FP est justifiée selon certains (p.
ex. Riégel et al. 1994) en termes d‘imminence du procès. Le FS exprime une rupture par rapport
au moment de l‘énonciation T0, alors que le FP exprime une proximité temporelle.
Contrairement au FS, le procès envisagé par le FP est considéré comme étant plus proche du T0.
Ainsi, en (8b), le FP indique un départ immédiat. De même, la compatibilité de l‘impératif tiens
avec le FP (mais pas avec le FS) en (9) justifierait cette proximité temporelle qui s‘établit entre
le FP et le moment de l‘énonciation T0. C‘est pour cette raison aussi que le FP ne peut pas avoir
la valeur gnomique (ou conjecturale) que le FS peut avoir facilement (comparer (10a) et (10b)),
puisque le FP est profondément ancré dans la réalité et intimement lié au moment T0.

(8) a. Le train de Paris partira à 11h11.

b. Le train de Paris va partir.
(9) a. *Tiens, il pleuvra.
b. Tiens, il va pleuvoir.
(10) a. Qui vivra verra.
b. ??Qui va vivre va voir.

Le critère de la personne semble jouer un rôle important pour certains linguistes qui
soutiennent que le FS est beaucoup plus fréquent à la 3e personne en français parlé moderne,
alors que le FP est beaucoup plus fréquent avec les personnes 1 et 2 (Wilmet 1970, Hansen et
Strudsholm 2006). L‘explication serait d‘ordre pragmatique : les personnes 1 et 2 sont par
excellence déictiques (le locuteur et respectivement l‘interlocuteur), tandis que la 3e est non-
déictique. Mais cette fréquence du FP avec les personnes 1 et 2 peut être corrélée aussi à la
valeur épistémique mentionnée ci-dessus.
Un critère relève dans la littérature est la présence ou non d‘une expression temporelle.
Pour certains, le FS doit se combiner avec un ajout temporel (voir les exemples (11a–b)), le
FP étant rarement associé à une détermination temporelle. Mais ce critère est en fait un effet
(et pas un facteur en soi) des valeurs relevées ci-dessus. En l‘absence de l‘aspect prospectif et
de cette proximité temporelle avec le T0, le FS a besoin d‘une précision temporelle pour
mieux situer le procès.

(11) a. Elle aura 30 ans ?? (en septembre).

b. Nous nous marierons ?? (en juin).

Nous avons relevé plusieurs critères, mais les chercheurs ne sont pas tous d‘accord quant
au poids de ces facteurs. C‘est pour cela qu‘il est nécessaire de faire une étude empirique pour
tester les différents facteurs proposés ci-dessus. Une étude empirique préliminaire (données

92
de corpus provenant de plusieurs textes littéraires) nous montre qu‘un seul facteur n‘est pas
suffisant pour expliquer l‘alternance FS/FP. Pour voir de plus près le poids de chaque facteur,
nous envisageons de faire une étude approfondie de corpus, à la quelle on veut ajouter des
expériences psycholinguistiques (pour mesurer les jugements d‘acceptabilité).

3.2. Facteurs intervenant dans l’alternance du FP en roumain

On a déjà précisé dans la section 1.2. que le roumain a un inventaire très riche de PV de
futur (12). Ces alternances périphrastiques comportent des degrés différents de
grammaticalisation et sont considérées comme mettant en jeu des différences
sociolinguistiques (Zafiu 2013).

(12) a. voi pleca (standard) ;

b. oi pleca (régional) ;
c. o să plec (familier) ;
d. am să plec (familier) ;
‗je vais partir‘.

Une étude empirique préliminaire (données atestées provenant des genres différents)
nous montre que certaines formes de FP sont utilisées actuellement en dehors de leur registre,
pénétrant dans la langue standard et donc étant en compétition avec le FS. Plusieurs
hypothèses demandent donc à être testées empiriquement de façon approfondie : (i) Vérifier si
les formes dites de futur « colloquial » (12c–d) sont vraiment spécifiques au registre familier ;
notre intuition est que ces formes peuvent être retrouvées aussi dans des textes relevant du
roumain standard. (ii) Vérifier si l‘on peut trouver des différences entre les sous-types de futur
« colloquial » en ce qui concerne la modalité épistémique (le degré de certitude). Est-il vrai
que les formes du type (12d) am să plec ‗je vais partir‘ dénotent la certitude beaucoup plus
qu‘une forme du type (12c) o să plec ‗je vais partir‘ ? (iii) Dans une perspective comparative
avec le français, il serait très intéressant de voir si l‘on peut établir des corrélations entre le «
futur proche » du français et les périphrases roumaines (p. ex. o să plec ‗je vais partir‘), vu le
fait que le roumain n‘a pas une périphrase specialisée appelée « futur proche » pour désigner
l‘imminence.

4. Conclusions

Cette étude ne fait que démarrer un long chemin d‘observation des périphrases verbales en
français et en roumain, avec un regard particulier sur les alternances possibles dans le domaine
du futur (alternance FS/FP en français, alternance entre les différentes périphrases en roumain).
La perspective diachronique nous a permis de voir la dynamicité du processus de
grammaticalisation des différentes périphrases et en même temps les influences possibles lors de
ce changement (en particulier, l‘influence balkanique en roumain). Cette dynamicité observée à
travers le temps explique aussi les changements qui sont en cours en français/roumain
contemporain : dans les deux langues, on observe une croissance des emplois du FP par rapport
aux formes dites ‗standard‘. La question majeure qui nous interpelle est liée au type de
distribution qui rendrait compte de cette alternance : s‘agit-il d‘une distribution libre ou bien
d‘une distribution complémentaire ? Si pour le roumain la réponse n‘est pas évidente (tant qu‘on
n‘a pas une étude empirique détaillée), pour le français, les données observées jusqu‘ici nous
poussent à penser cette alternance plutôt en termes de distribution complémentaire,
l‘interprétation du FS et FP n‘étant pas la même. Plusieurs facteurs semblent y intervenir et une
étude de corpus et expérimentale reste à faire pour bien mesurer leur poids.

93
 BIBLIOGRAPHIE

Alkire, Ti, Carol Rosen, 2010, Romance Languages : a Historical Introduction, Cambridge,
Cambridge University Press.
Berea-Găgeanu, Elena, 1979, Viitorul în limba română, București, Tipografia Universității din
București.
Bonami, Olivier, 2015, « Periphrasis as collocation », Morphology, 25, p. 63–110.
GGF – Abeillé, Anne, Danièle Godard (éds.), à paraître, La Grande Grammaire du Français,
Arles, Actes Sud.
Hansen, Anita, Erling Strudsholm, 2006, « Morphological and periphrastic future in French and
Italian spoken language : Parallel tendencies ? », dans Hanne Leth Andersen, Merete
Birkelund, Maj-Britt Mosegaard Hansen (éds.), La linguistique au cœur : valence verbale,
grammaticalisation et corpus. Mélanges offerts à Lene Schøsler à l'occasion de son 60e
anniversaire, Odense, Syddansk Universitetsforlag, p. 189–218.
Heine, Bernd, Tania Kuteva, 2002, World Lexicon of Grammaticalisation, Cambridge, Cambridge
University Press.
Laca, Brenda, 2004, « Les catégories aspectuelles à expression périphrastique : une interprétation
des apparentes ‗lacunes‘ du français », Langue française, 141, p. 85–98.
Laca, Brenda, 2005, « Périphrases aspectuelles et temps grammatical dans les langues romanes »,
dans Hava Bat-Zeev Shyldkrot, Nicole Le Querler (éds.), Les Périphrases Verbales.
[Linguisticae Investigationes Supplementa 25], Amsterdam, John Benjamins, p. 47–66.
Laurendeau, Paul, 2000, « L‘alternance futur simple/futur périphrastique : une hypothèse modale
», Verbum, 22 (3), p. 277–292.
Lindschouw, Jan, 2013, « Changement du système du futur en français considéré selon les
paramètres de la variabilité », dans Marie-Guy Boutier, Pascale Hadermann, Marieke Van
Acker (éds.), Mémoires de la Société Néophilologique de Helsinki, tome LXXXVII : « La
variation et le changement en langue », Helsinki, Société Néophilologique, p. 311–332.
Marchello-Nizia, Christiane, 2006, Grammaticalisation et changement linguistique, Bruxelles, De
Boeck.
Pană Dindelegan, Gabriela (éd.), 2016, The syntax of Old Roumanian, Oxford, Oxford University
Press.
Popescu, Cecilia Mihaela, 2013, Viitorul și condiționalul în limbile romanice. Abordare
morfosintactică și categorizare semantică din perspectivă diacronică, Craiova, Editura
Universitaria.
Revaz, Françoise, 2009, « Valeurs et emplois du futur simple et du présent prospectif en
français », Faits de langues, 26, p. 149–161.
Riégel, Martin, Jean-Cristophe Pellat, René Rioul, 1994, Grammaire méthodique du français,
Paris, PUF.
Wilmet, Marc, 1970, Le système de lřindicatif en moyen français, Genève, Droz.
Zafiu, Rodica, 2013, « Mood, Tense, and Aspect », dans Gabriela Pană Dindelegan (éd.), The
Grammar of Romanian, Oxford, Oxford University Press, p. 24–64.

ON THE PERIPHRASTIC FUTURE IN FRENCH AND ROMANIAN

(Abstract)

In this paper, we investigate the periphrastic future in two Romance languages (i.e., French and
Romanian). In particular, we are interested in setting up the factors which may explain the alternation
between simple future and periphrastic future (also called future proche) in French, as well as the alternation

94
between different periphrastic future forms in Romanian. A preliminary study leads us to a complementary
distribution of the French alternation, due to the fact that various factors play an important role (in particular,
the periphrastic and the simple future in French do not have the same aspectual and modal values). As for the
Romanian alternation, it seems that the sociolinguistic differences observed in the literature are less strict than
assumed, some periphrastic future forms being on the rise in the contemporary standard use of the language.
In a diachronic perspective, this is not surprising at all, since periphrastic verbal forms show the dynamicity
of language more than other phenomena do.

95
 TIPARE SINTACTICE DE ENCLIZĂ
ÎN TEXTE DIALECTALE

CRISTINA PANĂ
Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan Ŕ Al. Rosettiŗ al Academiei Române, București

1. Argument

Fenomenul inversiunii auxiliarelor, extrem de prolific în secolul al XVI-lea și ulterior,

continuă și dincolo de sfârșitul epocii vechi, putându-se surprinde forme verbale compuse cu
auxiliar postpus și în texte din secolul al XIX-lea și chiar al XX-lea, deși ponderea structurilor
analitice, extrem de numeroase în limba veche (Zamfir 2007: 37–62), scade considerabil înainte
de perioada de început a românei moderne (Dragomirescu 2012: 220).
Fenomenul inversiunii auxiliarului a fost corelat cu alte procedee sintactice specifice
românei vechi, și anume dislocarea formelor verbale compuse cu auxiliar și encliza cliticelor
pronominale (Dragomirescu 2013: 229). În limba veche, deși ponderea inversiunilor este diferită
în funcție de natura textului, este cunoscut faptul (Dragomirescu 2013: 231) că și în textele
originale, și în cele traduse, existau atât posibilitatea de a folosi cu inversiune formele compuse
cu auxiliar, cât și posibilitatea de a le disloca. Ambele fenomene sunt prezente și în textele
originale (și, mai important, în documente), cum arată la aceeași pagină autoarea citată, care
consideră că fenomenele în discuție nu se pot explica prin influență străină, aceasta putând,
eventual, să explice frecvența mai mare a celor două fenomene în anumite texte.
Frâncu (2009: 228) consideră că orice abatere de la ordinea SVO era justificată în limba
veche de nevoia de expresivitate și de a evidenția prin antepunere o parte de propoziție. De
asemenea, același autor vorbește la p. 229 despre un proces de înlocuire a topicii anterioare,
caracteristică limbilor romanice vechi, în care encliza elementelor atone verbale și pronominale
era obligatorie (și se datora Legii lui Wackernagel), și despre un proces de transformare a
enclizei în procliză. Acțiunea Legii Wackernagel a fost contestată de Alboiu și Hill (2016: 74),
care susțin că aceasta a funcționat până la apariția vocalelor protetice, fixate în paradigma
pronominală; după acest moment, acțiunea acestei legi ar fi încetat în româna veche, ca urmare,
ordinea de tip VSO era una neconstrânsă în acel stadiu al limbii. Structurile cu encliză
pronominală au fost explicate prin influența străină exercitată asupra limbii române (Densusianu
1961 II: 262–263), în special a slavonei bisericești, care a determinat apariția unor calcuri,
printre care și construcțiile cu cliticele postpuse verbului lexical, ipoteză susținută de Stan
(2013: 21–22), dar reconsiderată de Nicolae (2016: 11), care pledează pentru existența în
româna veche a unei gramatici de tip V2, care s-ar manifesta, între altele, și prin aceste structuri
cu encliză. În altă ordine de idei, acesta din urmă consideră la aceeași pagină că tiparele cu
encliză pronominală erau structuri sintactice proprii românei vechi, și nu calcuri, dar acceptă
faptul că influența slavonă a consolidat modelul autohton.
Deși sunt considerate mai fidele față de tiparele sintactice arhaice și se apreciază că au o
capacitate de conservare mai mare, totuși, textele dialectale mențin structuri sintactice ale limbii
vechi doar în anumite contexte de limbă, care se află în strânsă dependență cu aspecte ale vieții
ritualice și ceremoniale ale comunității tradiționale, niciodată în contexte care redau situații
comune ale existenței zilnice. În acestea din urmă, stadiul de evoluție a graiurilor se apropie într-o
măsură considerabilă de limba actuală, pierzând astfel disponibilitatea de a conserva și de a
utiliza construcțiile sintactice arhaice.
În acest studiu, ne propunem să ilustrăm faptul că inversiunea auxiliar – infinitiv/participiu,
ca și encliza pronominală, este prezentă în aceste texte, deși mult mai restrânsă decât în limba veche
și dependentă de contexte cu implicație stilistică și afectivă și de enunțuri interogativ-retorice.
Textele dialectale utilizate ca material de corpus, în cadrul analizei tiparelor cu inversiune,
au fost selectate din culegeri și antologii de texte dialectale care provin din diverse regiuni și
datează din prima jumătate a secolului al XX-lea. În textele cu o dată de apariție mai recentă,
care au fost culese și publicate începând cu anul 19601 și după această dată, nu au fost atestate
tipare de encliză, acestea conținând structuri sintactice actuale, în care tiparele de inversiune nu
dețin condiții favorabile de reprezentare. Textele examinate provin din regiuni diverse, precum
Basarabia, Bucovina, Crișana, Maramureș, Transilvania, Dobrogea, Bistrița-Năsăud și Ardeal,
Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Transnistria, și reflectă stadiul de conservare a tiparelor sintactice
caracteristice limbii române vechi la momentul la care acestea au fost culese de dialectologi.

2. Datele din corpus și analiza fenomenului

O permisivitate mai accentuată manifestată față de fenomenul inversiunii o dețin textele

dialectale cu o vechime mai mare, culese în jurul anilor 1900, cu o circulație largă, care cuprind
structuri și formule populare ale vieții tradiționale rurale, de obicei în versuri, precum
descântece, hore, zicători, balade, colinde, așadar, texte cu implicații poetice, spre deosebire de
textele transcrise după diferite înregistrări care tratează teme prestabilite și care au un pronunțat
caracter narativ.
Diferitele compuse verbale care prezintă encliza auxiliarului (îndeosebi în structuri cu
antepoziția participiului) și a cliticelor pronominale sunt atestate în structuri interogativ-retorice
sau exclamative, caracteristice scrierilor orale, reprezentând strigături, hore, balade, colinde,
jocuri și descântece. În ceea ce privește tipul propozițiilor care conțin forme de perfect compus
cu auxiliarul/cliticul postpuse, fenomenul enclizei este foarte frecvent în cadrul propozițiilor
principale, uneori coordonate copulativ sau prin juxtapunere.
Așadar, fenomenul inversiunii participiului, alături de encliza pronominală, reprezintă un
tipar sintactic destul de productiv în anumite tipuri de texte, fiind o continuare a capacității
însemnate a românei vechi de a permite inversiunile și dislocările structurilor verbale compuse.

2.1. Inversiunea în structura perfectului compus

În textele dialectale, dintre toate tipurile de structuri verbale în care este posibilă
postpunerea auxiliarului față de verbul lexical, tiparele sintactice de perfect compus, (așadar,
structurile verbale cu auxiliarul a avea), sunt cele mai însemnate din punct de vedere cantitativ,
având ocurențe frecvente în cadrul tuturor categoriilor de texte dialectale examinate și deținând
o distribuție cantitativă superioară în poziția inițială absolută a enunțului.
Perfectul compus și viitorul cu auxiliarul și/sau cliticul postpuse au ocurențele cele mai
numeroase în raport cu condiționalul-optativ, pentru care am identificat doar trei ocurențe cu
inversiune. De asemenea, se poate observa că intercalarea între infinitiv și auxiliar a cliticelor
1
Rarele situații cu encliză pe care le-am atestat se regăsesc în texte dialectale care datează din anii 1908,
1915, 1943 și, cel mai târziu, 1960.

98
pronominale cu poziția sintactică a obiectului direct este cea mai frecventă. În cadrul tiparelor
sintactice de perfect compus în care auxiliarul sau cliticul sunt postpuse, subiectul este de cele
mai multe ori postpus sau subînțeles, chiar inclus în desinența verbului.

2.1.1. Tiparul verb + auxiliar

În textele dialectale, inversiunea auxiliarului în structura perfectului compus deține un
număr semnificativ de atestări, în tipare sintactice variate și destul de productive. Construcțiile
cu inversiune sunt plasate cel mai adesea la începutul enunțului sau al versului (1a–g, k, i), dar
au și o topică mediană, atunci când în vecinătatea stângă se află o formă de vocativ (1b) sau
când structura verbală este cuprinsă într-un context de discurs direct raportat și este precedată și
în acest caz de un vocativ (1h, 1j).

(1) a. Când s-o-mpărțât norocu,/Fost-am dusă la lucru,/Pă cânř am vinit

acasă,/Noroc(u) nu mi-o fost rămasă (MCD, I, Cântece/Hore, 22.XII.1941, p.
105/77);
b. Mărioară dintră munți,/Fost-ai drăguță la mulți,/Fostu-mi-ai dragă și mie,/Cân
ieram în țivilie (MCD, XXXVI, Cântece/Hore, II, 24.XII.1941, p. 109/81);
c. Prins-o popa-a-i cununa,/Iconile-a lăcrăma (MCD, CI, Colinzi, p. 121/93);
d. Plecat-or tri păcurari la munte cu tri pâlcuri de oi (GN, Bănat, Descântece, p.
146);
e. Dzâs-ai, bade, ș-ai zâs, câne,/Că n-ai dragă ca pă mine (GN, Transilvania, p. 79);
f. Mărs-o și s-o cununat (GN, Maramureș, p. 40);
g. Fost-am goi sara la fete, Ș-am aflat pe două bete, Răzimate de părete. Țura! (TD
Petrovici, Strigăte, p. 148);
h. Vrut-o a mă bate, N-o avut...crăpate (TD Petrovici, Strigăte, p. 148);
i. Iacă o spun asta: dragii mei frați, trecut-au ani și luni de zili, mult în veaț-am
suferit, au venit dușmani peste noi și ne-au jefuit (TD-Bas, p. 242);
j. Cătunit-o cătunit?/N-o mai putut cătuni/De doruțu mândruții (MCD, XCIV,
Balade, 24.XII.1944, p. 118/90);
k. Da împăratu ce-m zicea?/„Du-te, Petre,řn haiducie,/Fost-au dăruită ție,/Cât oi
sta ieu în domnie/Să stai și tu-n haiducie,/Fost-au dăruită, ție/Din mica copilărieŗ
(DA, Dolj, p. 10);
l. Fost-am tinăr ca vinarsu,/Da mřo řmbătrâniit năcazu;/Fost-am tinăr ca șî
vinu,/Da mřo řmbătrâtniit străinu (DA, Transilvania, Petrila, p. 52);
m. Când sřo řnpărțit norocu/Fost-am în câmp cu plugu (DA, Maramureș, p. 66–67).

În textele culese de Emil Petrovici, postpunererea auxiliarului față de verbul principal este
o structură rar întâlnită și am identificat-o îndeosebi în descântece și în strigături, care, prin
natura lor, sunt texte orale și presupun intenții stilistice. În textele dialectale din GN și din MCD,
ca și în textele din DA, inversiunea în structura perfectului compus se manifestă în construcții
populare destinate tot rostirii orale, precum colinde, descântece, hore, cântece, balade, a căror
organizare sintactică are implicații poetice și stilistice.

2.1.2. Tiparul participiu + clitic + auxiliar

Encliza pronominală reprezintă un fenomen frecvent și în textele dialectale, fiind atestată
în propoziții enunțiative și interogative, îndeosebi în Maramureș și în Crișana (TDR: 309, 337),
atât în tiparele complexe de perfect compus, cât, mai ales, în structurile verbale de viitor și de
condițional. Conservarea formelor enclitice pronominale în textele dialectale a fost interpretată

99
în unele studii (Nicolae și Niculescu 2015: 224) ca fiind un argument în susținerea teoriei
potrivit căreia ordinea verb-clitic, caracteristică limbii române vechi, nu poate fi explicată prin
influența slavonei bisericești asupra textelor arhaice.
În cadrul structurilor verbale de perfect compus, encliza pronominală se manifestă cu
precădere în propozițiile interogative și declarative. Cliticele aflate în poziție enclitică reprezintă
din punct de vedere sintactic obiecte indirecte și directe, în majoritatea cazurilor, sau obiecte
posesive. Verbele care găzduiesc cliticele în encliză sunt de cele mai multe ori verbe „dicendi‖.
În primul exemplu prezentat în continuare, la 2a, enunțul este interogativ și emfatic, iar
inversiunea se manifestă într-un context de discurs direct raportat. Construcția verbală cu
encliză are o topică inițială și este urmată de un vocativ, ca formă a adresării directe,
reprezentând din punct de vedere discursiv modalitatea de emfatizare a întregului enunț. Schema
sintactică de organizare internă a exemplului de la 2a este similară celui de la 2d, care are
aceleași particularități de construcție. În exemplele ilustrate la 2c, e și h, forma verbală cu
inversiune ocupă poziția inițială absolută în enunț și este urmată de o formă de vocativ. Cliticele
pronominale care realizează encliza reprezintă la nivel sintactic ocurențe ale unor obiecte
indirecte îndeosebi, dar și obiecte directe.

(2) a. Strigă moarta din fereastră: Spoveditu-l-ai, nevastă? (TD Petrovici, Horă, p. 60);
b. Mărioară dintră munți,/Fost-ai drăguță la mulți,/Fostu-mi-ai dragă și mie,/Cân
ieram în țivilie (MCD, XXXVI, Cântece/Hore, II, 24.XII.1941, p. 109/81);
c. Știutu-ți-o, bade, dracu/Că țâie nu ț-âi bun capu/Și ți-o știut călcătura/Că
iubești numař cu gura (MCD, LXX, Cântece/Hore, I, 22.XII.1941, p. 113/85);
d. Maică-sa dân grai grăie:/Spusu-ț-am, Vălene, spusu/Fetile capu ț-o pusu/Șî ț-am
spus șî ț-oi mai spune/Fetile capu ț-or pune (MCD, XCII, Balade, VI,
22.XII.1944, p. 117/89);
e. Spusu-ț-am, frătiucă, țâe:/N-ai noroc să ai soțâe (GN, Maramureș, p. 40);
f. Trimăsu-mi-o badea dor,/Pă un măr din măru lor (GN, Transilvania, p. 76);
g. Spusu-ț-am, Vălianie, ieu/C-or mânca șî capu tău (GN, Crișana, Vălian, p. 132).

O situație specială este ilustrată în cadrul tiparelor sintactice de mai jos, unde, cu excepția
primei și a ultimei forme (care reprezintă un obiect indirect și unul direct), cliticele pronominale
care precedă auxiliarul reprezintă complemente posesive și redau din punct de vedere semantic
posesia inalienabilă.

(3) Șî cum a vinit cu gura m-a luat,/În pământ m-a trântit,/Frica-n trup băgatu-ni- a/Sânzili
suptu-ni-a,/Oasili zdroghitu-ni-a,/Carnea mursăcatu-ni-a,/Mânili legatu-ne-
a,/Chișoarili/’nchedecatu-ni-a,/Limba încurcatu-ni-a,/În stobor di cămeșî
’nfășuratu-m-a,/Pisti drum m-a aruncat,/M-a făcut din om neom (DA, Covorlui, p. 21).

Ordinea canonică a auxiliarului și a cliticelor, corespunzătoare limbii actuale standard,

caracterizează în aceeași măsură ca și inversiunea structura internă a tiparelor verbale analizate,
aparținând perfectului compus. Astfel, participiul poate fi plasat în antepoziția verbului lexical și,
prin urmare, cliticul pronominal va preceda forma verbală compusă. Alternarea celor două tipare
este posibilă de regulă în propozițiile principale. Encliza auxiliarului se produce în propozițiile
principale atunci când prima poziție este ocupată de un alt constituent al enunțului, urmărindu-se
focalizarea sau topicalizarea verbului. De asemenea, se pot întâlni contexte în care mai multe
elemente precedă verbul în deschiderea unui enunț, fără a împiedica encliza auxiliarului.

100
 În textele dialectale analizate, coocurența celor două tipare sintactice, encliza auxiliarului
față de participiu și antepoziția lui, o relație de coordonare asimetrică, reprezintă un fapt destul
de rar, așa cum se poate observa în cele câteva exemple prezentate mai jos. Astfel, în
propozițiile principale coordonate, auxiliarul este enclitic în prima propoziție, iar verbul este
plasat de obicei în poziția inițială sau după un element topicalizat. Coordonarea asimetrică a fost
explicată în bibliografia de specialitate (Croitor 2014: 6, Zafiu 2014: 78, Zafiu 2016: 36) prin
posibilitatea ca aceasta să reprezinte fie o fază ulterioară a Legii Tobler-Mussafia, fie o metodă
de focalizare, în special prin chiasm, fiind asociată unor rațiuni stilistice.

(4) a. Știutu-ți-o, bade, dracu/Că țîie nu țîi bun capu/Și ți-o știut călcătura/Că iubești
numař cu gura (MCD, LXX, Cântece/Hore, I, 22.XII.1941, p. 113/85);
b. Dzâs-ai, bade, ș-ai zâs, câne,/Că n-ai dragă ca pă mine (GN, Transilvania, p. 79);
c. Mărs-o și s-o cununat (GN, Maramureș, p. 40).

Așa cum am arătat mai sus, în cadrul coordonării asimetrice, postpunerea auxiliarului
față de verbul principal la începutul celei de-a doua propoziții din enunț este împiedicată de
caracterul pragmatico-discursiv al frazei, astfel că într-o propoziție coordonată printr-o
conjuncție copulativă cu o alta, pe care o completează discursiv și față de care dobândește o
valoare anaforică, verbul compus își poate păstra topica de natură canonică a auxiliarului,
înainte de verbul principal, împiedicând astfel encliza.
Așadar, propoziția în care apare procliza vine în completarea celei precedente, întregind
suportul informațional al frazei și constituind împreună un ansamblu discursiv.

2.1.3. Inversiunea în structura viitorului

Inversiunea auxiliarului din structura viitorului este destul de slab reprezentată în textele
dialectale, însumând un număr nesemnificativ de atestări în tipare sintactice care nu includ și
encliza pronominală, cum se poate observa în exemplele expuse la 5a și b.

2.1.3.1. Tiparul verb + auxiliar

În primul tipar de inversiune ilustrat (la 5a), subiectul este antepus formei verbale cu
auxiliarul postpus, iar în cel de-al doilea exemplu de mai jos (5b), subiectul este inclus în
desinența verbală.

(5) a. Bădiță de-m pare rău,/Trei ani trece-or ca o noapte,/Da li-i minte de-a lor
moarte (GN, Transilvania, p. 81);
b. Șî puni-om cruce roșâie,/Cu o murit de niecolșâie./Șî puni-om cruciță dalbă,/Că
i-o fost lumia pre dragă (GN, Crișana, Vălian, p. 133).

2.1.3.2. Tiparul infinitiv + clitic + auxiliar

Encliza pronominală este mult mai bine reprezentată în tiparele sintactice de viitor selectate
din textele dialectale decât la perfect compus. Cliticele aflate în poziție enclitică reprezintă toate
cele trei persoane și constituie la nivel sintactic obiecte indirecte sau obiecte directe. Encliza se
manifestă în special în propozițiile interogative și doar de câteva ori în cele declarative. Cel mai
adesea, structurile verbale care prezintă encliza auxiliarului și a cliticelor pronominale apar în
tiparele sintactice analizate aici după forme de vocativ sau după forme ale adresării directe; în
alte situații, acestea se află la începutul unor contexte de discurs direct raportat.

101
 (6) a. Da-o-vu cu danița, N-o a putut rădica săptămână mâne-sa (Strigăte, TD
Petrovici, p. 148);
b. Zî, țâgane, zî cu drag,/Să mă scobor di pă prag./Face-mii-ț o țârř di cale,/Să mă
duc la nunul mare,/Că io sar-am auzât/C-aicea-i un târg vestit (MCD,
LXXVIII, Cântece/Hore, I, 22.XII.1941, p. 115/ 87);
c. Cucu răspundia:/„Nu știiu, draga mia,/Scoatie-ti-oi o ba,/Că io nu-s fișor,/Să
pot să mă-nsor,/Șî-s o păsăruică,/Nu știu die mândruică‖ (DA, Basarabia,
Bucovina, Transilvania, p. 55);
d. Spune-m, mândră, voia ta/Aștepta-mă-vei tu ori ba?/Spune-m, mândră,
gânduțu,/Aștepta-mă-vei tu ori nu? (GN, Maramureș, p. 52).

În textele dialectale, din punctul de vedere al raportului sintactic dintre propoziții,

inversiunea auxiliarului față de infinitiv și encliza cliticelor pronominale apar în:

 propoziții principale coordonate prin juxtapunere, cu subiectul inclus:

(7) a. Doțîntele lua-mi-oi,/Dac-acasă duce-te-oi,/Noră mamii face-te-oi (GN,

Maramureș, p. 47);
b. Șî puni-om cruce roșîie,/Cu o murit de niecolșîie./Șî puni-om cruciță dalbă,/Că
i-o fost lumia pre dragă (GN, Crișana, Vălian, p. 133).

 propoziții subordonate:

(8) a. Nu te cânta, Nu te văieta/Că scară de ceară face-ț-oi/De mână prinde-ț-oi/Cu

sorocu lu Dumnezeu încinge-ț-oi (TD Petrovici, Descântic la prunci, p. 152);
b. Lasă, lasă, mândra me,/Numai două dzâle-ori tre/Duce-m-oi nu mi vede. (GN,
Maramureș, p. 51).

2.1.4. Inversiunea în structura condiționalului

În textele dialectale, inversiunea auxiliarului și a cliticelor în construcțiile de condițional
prezent are o distribuție aproape identică cu a structurilor corespondente din celelalte texte,
având ocurențe dependente de contexte cu o puternică încărcătură afectivă, în structuri
exclamative și în imprecații, specifice oralității textelor populare. În structurile sintactice de
condițional prezent, encliza este reprezentată în contexte adresative, în special în invective,
blesteme sau invocații retorice, dar și în urări și dorințe. Cliticele pronominale aflate în poziție
enclitică constituie obiecte directe sau indirecte, având realizări pentru toate cele trei persoane.

2.1.4.1. Tiparul verb + auxiliar

Structurile cu inversiune din cadrul acestui tipar sintactic sunt legitimate de contextele
exclamative, care cuprind imprecații condiționale, iar apariția lor este susținută de vocativele
din enunț.

(9) a. Dzin grai grăia: „Fir-ai blastămată, salcă,/Să tze prinz în țărmurie dze apă,/Rod
dzin tine să nu să facăŗ (DA, Banat, p. 61);
b. Câtă lume řn partia me/Ardi-ar, nřar rămânie;/Câtă mni sřo iniit miie/Ardi-ar,
pustii să rămâie (DA, Maramureș, p. 66–67);

102
 c. Ardi-ai lume die tri părți,/Die tri părți cu liemnie verdzi/Și di-o partie cu
uscatie,/Că nřavui noroc nici partie/Numa die streinătatie (DA, Maramureș, p. 67);
d. Dari-ar Dumnezeu un foc,/Să ardă dař Iașiul tot! (MCD, XXXVI,
Cântece/Hore, II, 24.XII.1941, p.109/81);
e. Fire-ai, gazdă, sănătosu! (MCD, CXV, Colinzi, 24.XII.1941, p. 124/96);
f. Firi-ai blăstămată, salcă,/Să te prindz, în țărmure de apă! (GN, Bănat, p. 139).

2.1.4.2. Tiparul verb + clitic + auxiliar

În cadrul perifrazelor de condițional, ordinea verb – clitic – auxiliar este prezentă în
textele dialectale, deși cu o frevență mai redusă decât celelalte două tipuri de structuri
compuse care prezintă inversiunea auxiliarului și a cliticului pronominal.
Encliza pronominală în tiparele de condițional este favorizată de contextele marcate
stilistic, care conțin imprecații dinamice, invective, cu o valoare injonctiv-optativă.

(10) a. Plătiam șaizăci dă lei claca la ghionoile dă arândașî, scoghi-i-ar coțofenile, șî

nu ne lua parale (DA, Ialomița, p. 16);
b. Ș-am dus-o, așa, târâș-grăchiș, până la vinirea Domnitorului Cuzea, hi-i-ar
țărâna ușoară! (DA, Ialomița, p. 17);
c. Șî n-a trecut mult șî spurcațîi dă ciocoi l-a mâncat fript, mânca-i-ar răznirița
să-i mănânce! (DA, Ialomița, p. 17);
d. Arde-te-ar focu, pădure,/Netăiată de săcure,/Să facă drumu pân tine/Să văd pe
mama cân vine! (DA, Romanați, p. 11);
e. Du-te, bade, duce-te-ai,/Uni-o sta apa să stai! (GN, Transilvania, p. 122);
f. Ieș mândrucă până-n poartă,/Ieș mândră ieși-o-ai moartă! (GN, Maramureș,
Poesii populare, p. 50);
g. Osândi-ți-ar șel păcat/Mari, greu șî niiertat! (GN, Basarabia, p. 4).

În MCD, cele două structuri sintactice din exemplul ilustrat reprezintă două forme de
condițional prezent, prima dintre acestea (lua-m-âi) fiind plasată în cadrul unei interogații, cu
cliticul obiect direct aflat între infinitiv și auxiliarul a avea, cu forma regională îi pentru ai.
De asemenea, tiparul sintactic de inversiune este succedat de o altă formă de condițional cu
auxiliarul și cliticul antepuse, deci în poziție canonică, inversiunea regăsindu-se într-un
context caracterizat de structuri sintactice populare, precum balada.

(11) Frunză verde ca nalba,/Lua-m-îi, băgițâ, ori ba?/Ci-aș lua, mândră, lua,/Dar frate-
tău ăl mai mic/Să tăt poartă-n portu mieu/Șî pășește-n pasu mieu (MCD, XCIII,
Balade, 24.XII.1944, p. 118/90).

O altă structură de condițional prezent cu auxiliarul postpus, aflată în exemplul de mai

jos, care provine din același text al unei balade (otrăvi-l-aș) conține cliticul obiect direct
intercalat între infinitiv și auxiliarul a avea pentru persoana întâi singular și este precedată de
o adresare directă, o interogație, în care aceeași formă de condițional prezent conține
auxiliarul și cliticul obiect direct aflate în poziție preverbală.

(12) Ci-aș lua, mândră, lua,/Dar frate-tău ăl mai mic/Să tăt poartă-n portu mieu/Șî
pășește-n pasu mieu./Da tu de l-ai otrăvi?/Otrăvi-l-aș și nu știu (MCD, XCIII,
Balade, 24.XII.1944, p. 118/90).

103
 Un tipar mai rar de encliză a auxiliarului și a cliticului într-o structură de condițional este
ilustrat în continuare, (duce-m-aș), care are intercalat între componentele sale cliticul
pronominal reflexiv de persoana întâi singular, deși reflexivele apar mai rar în encliză în acest
text. Forma verbală compusă de condițional prezent este focalizată prin plasarea emfatică, la
începutul enunțului. În cel de-al doilea tipar ilustrat mai jos, condiționalul cu inversiune este
precedat de un vocativ, așadar, se încadrează într-un context adresativ, exclamativ, care
favorizează encliza celor două elemente.

(13) a. Duce-m-aș la ele-n pețât... (TD Petrovici, Strigăte, p. 148);

b. Dorule de pe câmpii,/Agodi-te-aș, nu mai vii (DA, Țara Oașului, p. 65–66).

2.1.5. Structura verb + clitic pronominal

Un fenomen special întâlnit în textele dialectale în ceea ce privește encliza pronominală
este reprezentat de inversiunea cliticelor în cadrul unor construcții sintactice care aparțin
modurilor indicativ și conjunctiv, așadar, nu în structura unor moduri și timpuri verbale
compuse, și, deci, în absența vreunui auxiliar inversat. Astfel, sunt reprezentate tipare
sintactice de indicativ prezent în care cliticul pronominal, aflat în poziția sintactică a unui
obiect direct sau a unuia indirect, urmează verbul lexical.

(14) a. De cine mi-i dor șî biine/Așteptu-l și nu mai viine (DA, Țara Oașului, p. 65–66);
b. Iesu-ț două-n drumu tău,/Le iubești-n butu mieu,/Te gânești că-m pare rău (GN,
Transilvania, p. 80).

În ceea ce privește conjunctivul care permite encliza pronominală, acesta nu deține marca
conjuncțională să, care nu este lexicalizată în contextele cu encliză (vezi discuția de mai sus) și
este un mod al imprecației, al blestemului și al dorinței. Cliticele pronominale aflate în encliză în
tiparele sintactice de conjunctiv constituie la nivel sintactic obiecte indirecte sau complemente
posesive, realizând posesia inalienabilă, în primul tipar ilustrat mai jos, iar în celelalte două,
destinatarul, posesia alienabilă. Inversiunile subjonctivale prezentate în această secțiune constituie
forme de inversiune aproape catacretice, care dețin specializări pragmatice și sunt asociate cu
anumite valori stilistice, ilustrând imprecații dinamice sau deziderativ-intensive.

(15) a. Crăpe-le țâțăle,/Margă-le sângele,/Că io nu le-am descântat/Dumnedzău leac le-

o dat (GN, Țara Oașului, De deochi, p. 70–71);
b. Dei-ț, dei-ț Dumnădzău/Niși mai ghini, niși mai rău! (GN, Basarabia, p. 5);
c. Bădiță de-m pare rău,/Ușce-mi-să struțu mieu,/Ca iarba pe lângă tău,/Șî bădiță rău
de-m pare,/Ușce-mi-să cununa/Ca iarba primăvara! (GN, Transilvania, p. 80);
d. Țâpe-să lupii între oi/Batăr două-zăși și doi (GN, Transilvania, p. 77).

3. Concluzii

Deși foarte rar, postpunerea auxiliarelor se poate observa și în texte dialectale, în contexte
cu implicație stilistică și retorică, emfatizate. Structurile cu auxiliarul inversat sunt extrem de
frecvente și de diversificate sub aspect semantic și sintactic.
Un procedeu sintactic foarte frecvent în textele examinate este scindarea componentelor
formei verbale compuse, între auxiliar și verbul la care se raportează acesta intercalându-se
clitice pronominale personale sau reflexive. Așadar, și encliza cliticelor pronominale, asociată,
constituie un fenomen amplu și destul de bogat.

104
 În textele dialectale, encliza pronominală este bine reprezentată în cazul tuturor formelor
verbale compuse, îndeosebi în cadrul tiparelor de perfect compus și de viitor. De asemenea, un
număr considerabil de realizări sintactice cu encliză pronominală se înregistrează la modurile și
la timpurile simple, ca indicativul și conjunctivul fără marcă conjuncțională, în absența
auxiliarului enclitic.
Propozițiile interogative în care e prezentă inversiunea sunt mai puțin frecvente decât cele
afirmative sau exclamative. Cele mai multe inversiuni se regăsesc în propoziții principale
coordonate copulativ, prin conjuncția copulativă și sau prin juxtapunere.
Encliza auxiliarului este accidentală, cu totul izolată, în propozițiile subordonate.

SURSE

DA – Ovid Densusianu, Antologie dialectală, București, Atelierele grafice Socec & Co., 1915.
GN Ŕ Ioan-Aurel Candrea, Ovid Densusianu, Theodor D. Sperantia, Graiul nostru. Texte din toate
părțile locuite de români, vol. I. România, 1906[–1907]; vol. II. Basarabia, Bucovina,
Maramureș, Țara Oașului, Transilvania, Crișana, Bănat, Serbia. Graiul istro-românilor,
megleniților și aromânilor, 1908, București, Atelierele Grafice Socec & Co., 1906–1908.
MCD – Romulus Todoran, Vasile Breban (redactori responsabili), Materiale și cercetări
dialectale, I, Glosar și Texte, București, Editura Academiei R. P. R., 1960.
TD-Bas – Maria Marin, Iulia Mărgărit, Victorela Neagoe, Vasile Pavel, Graiuri românești din
Basarabia, Transnistria, nordul Bucovinei și nordul Maramureșului. Texte dialectale și
glosar, București, [Editura Academiei Române], 2000.
TD Petrovici – Emil Petrovici, Texte dialectale. Supliment la Atlasul lingvistic român II, Sibiu-
Leipzig, 1943.
TDR – Valeriu Rusu (coord.), Tratat de dialectologie românească, Craiova, Editura Scrisul
Românesc, 1984.

BIBLIOGRAFIE

Alboiu, Gabriela, Virginia Hill, 2016, Verb Movement and Clause Structure in Old Romanian,
Oxford, Oxford University Press.
Croitor, Blanca, 2014, „Asymmetric coordination in Old Romanian‖, Linguistica Atlantica, 33, 2,
p. 4Ŕ24.
Densusianu, Ovid, 1961, Istoria limbii române (ed. Jacques Byck), vol. I–II, București, Editura
Științifică.
Dragomirescu, Adina, 2012, „Verbul [secolul al XIX-lea]‖, în Chivu et al., Studii de istorie a
limbii române. Morfosintaxa românei literare în secolele al XIX-lea Ŕ al XX-lea, București,
Editura Academiei Române, p. 185–222.
Dragomirescu, Adina, 2013, „O schimbare parametrică de la româna veche la româna modernă în
sintaxa formelor verbale compuse cu auxiliar‖, Limba română, LVII, 2, p. 225−239.
Frâncu, Constantin, 2009, Gramatica limbii române vechi (1581Ŕ1780), Iași, Casa Editorială
Demiurg.
Nicolae, Alexandru, Dana Niculescu, 2015, „Pronominal clitics in Old Romanian: the Tobler-
Mussafia Law‖, Revue roumaine de linguistique, LX, 2–3, p. 223–242.
Nicolae, Alexandru, 2016, Ordinea constituenților în limba română: o perspectivă diacronică.
Structura propoziției și deplasarea verbului, București, Editura Universității din București.

105
Stan, Camelia, 2013, O sintaxă diacronică a limbii române vechi, București, Editura Universității
din București.
Zafiu, Rodica, 2014, „Auxiliary encliticization in 16th century Romanian: restrictions and
regularities‖, Linguistica Atlantica, 33, 2, p. 71–86.
Zafiu, Rodica, 2016, „The syntax of moods and tenses‖, în Gabriela Pană Dindelegan (ed.), The
Syntax of Old Romanian, Oxford, Oxford University Press, p. 14–52.
Zamfir, Dana-Mihaela, 2007, Morfologia verbului în dacoromâna veche (secolele al XVI-lea Ŕ al
XVII-lea). Partea a II-a. Timpurile din sfera trecutului. Viitorul. Condiționalul, București,
Editura Academiei Române.

SYNTACTIC PATTERNS OF ENCLISIS IN DIALECTIC TEXTS

(Abstract)

This paper analyses two syntactic phenomena in the evolution of Romanian, namely, clitic enclisis
(between the auxiliary and the lexical verb) and auxiliary inversion. The two phenomena are found in Old
Romanian, as well as in other Old Romance varieties. This article aims to show that the phenomena are also
encountered after the 17th century, in specific writings, such as some texts collected by dialectologists. These
writings present peculiar properties that allow the auxiliary verb inversion and the pronominal enclisis.

106
 PE MARGINEA A DOUĂ FORME:
ÎNCĂLȚĂMÂNTURI, ÎMBRĂCĂMÂNTURI

GABRIELA PANĂ DINDELEGAN

Universitatea din București
Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan Ŕ Al. Rosettiŗ al Academiei Române, București

1. Obiectiv

Ne propunem examinarea și explicarea a două forme arhaice de plural: încălțământuri,

îmbrăcământuri1, raportarea lor la alte forme de plural ale limbii vechi, în vederea înțelegerii
poziției terminației -uri în istoria pluralului românesc.

2. Forme și istorie

2.1. Cele două forme trimit la verbele-bază încălța, îmbrăca, fiind rezultate din derivarea
cu sufixul abstract de origine latinească -mânt (cu variantele -mint, -mănt). Sufixul este
productiv în limba veche, fiind prezent în nenumărate alte formații sufixale (în FCLRV: 154,
sunt înregistrate următoarele formații postverbale: ascultământ, așezământ, căzământ,
(în)credzământ, cuntirimânt, giudecământ, legământ, mijlocimânt și întregământ, lărgământ,
ultimele două ca formații probabil postadjectivale). Substantivele derivate aparțin genului
neutru și apar ca nume de acțiune și, mai rar, ca mijloc prin care se realizează acțiunea; vezi,
pentru același cuvânt, distincția dintre (1a), nume de acțiune, vs. (1b), mijloc de realizare a
acțiunii. Formele de neutru apar în întreaga perioadă veche (2a–e). Izolat, ele se păstrează și
în româna actuală: îmbrăcământ, numai cu sens instrumental, și amândouă, cu indicația (înv.)
(DEX); DOOM2 nu le mai înregistrează ca intrări separate.

(1) a. veșmintele de îmbrăcămint (PO.1582: 196);

b. cu a trupului îmbrăcământu (CC2.1581: 354/19);
(2) a. Și să ne îmbrăcămu întru îmbrăcământulu cela luminatulu (CC2.1581: 45/24);
b. căruia eu nu-s destoinic a dezlega curealele încălțământului Lui (NT.1648:
28);
c. acela iaste îmbrăcământul nostru (SVI.~1670: 156r);
d. nu ș-au mai grijit alt îmbrăcământ (DVS.1682–6: 38v);
e. iată că îmbrac pre voi cu îmbrăcământul luminii ceii neapuse (Mărg.1691:
115v).

1
Densusianu (1961: 103), unde se discută aceste substantive, nu înregistrează și formele în „-uri‖.
 2.2. Ca și în româna actuală, în româna veche, neutrul primește pentru plural -e sau -uri,
forme aflate nu o dată în variație liberă, precum arată exemplele paralele din corpusul de
limbă veche2 (3a–i).

(3) a. belciugure (PO.1582: 191) vs. belciuge (PO.1582: 194);

b. tuneture (PO.1582: 155–6) vs. tunete (PO.1582: 155);
c. giurământuri (CazV.1643: 277v) vs. giurămente (CazV.1643: 376v);
d. întunearecuri (DPar.1683: III/3/100r) vs. întunearece (DPar.1683: II/23r);
e. mormânturi (Ev.1642: 38) vs. morminte (Ev.1642: 164);
f. nărodure (CPr.1566: 53) vs. năroade (CPr.1566: 65);
g. obiceaiure (DVS.1682-6: 121r) vs. obiceaie (DVS.1682–6: 121v);
h. orașuri (CDicț.1691–97: 19) vs. orașe (CDicț.1691–97: 35);
i. spicuri (CDicț.1691–97: 479) vs. spice (CDicț.1691–97: 479).

Ca primă ipoteză, se poate deci accepta că formele îmbrăcăminte Ŕ îmbrăcământuri, pe

de o parte, și încălțăminte Ŕ încălțământuri, pe de alta, sunt plurale variante ale unui
substantiv neutru. De observat că pluralele în -e cunosc o alomorfie specială a radicalului,
desinența -e declanșând o alternanță vocalică /â/~/i/, prezentă și în alte radicale ale limbii
vechi cu aceleași condiții fonetice (vezi mormânt Ŕ morminte, giurământ Ŕ giurăminte,
veșmânt Ŕ veșminte). Corpusul excerptat evidențiază faptul că pluralele în -e (4aŔe) sunt
generale (apar în întreaga perioadă veche și în toate regiunile), iar cele în -uri (5a, b) sunt mai
puțin numeroase și sunt târzii (numai două atestări de la sfârșitul secolului al XVII-lea, una
din Moldova și alta din Ardeal).

(4) a. încălțămintele tale (PO.1582: cap3/5);

b. înaintea lu Dumnezeu care nu numai cu cuvinte smerite și cu îmbrăcăminte
proaste și cu metanii multe arată smeritură (CC1.1567: 168r);
c. netrebuindu-le mâncare, nice îmbrăcămente putrede (Ev.1642: 359);
d. au nu iaste sufletul mai mare decăt hrana și trupul decât îmbrăcămentele?
(CazV.1643: 225r);
e. și cu îmbrăcăminte albe să te îmbraci (CÎ.1678: 29r);
(5) a. găvozdindu-le picioarele cu încălțământuri de her (DVS.1682–6: 62r);
b. haine, îmbrăcământuri (CDicț.1691–7: 255).

2.3. Corpusul analizat evidențiază, pentru cele două substantive, și atestări ale formei de
feminin singular, așa cum probează selecția articolului feminin singular „-a‖ (6aŔc). Cea mai
veche formă neambiguă de feminin singular datează din Moldova din secolul al XVII-lea,
deceniile al 4-lea – al 5-lea.

(6) a. îmbrăcămintea raselor (PA.~1630: 144);

b. Împarți pâinea ta flămândului și îmbrăcămintea golului (CazV.1643: 351r);
c. Dezleagă încălțămintea din picioarele tale (DPar.1683: III/53v).

2
Pentru raportul dintre -e și -ure//-uri în limba veche, vezi și Densusianu (1961: 105–106); Pană Dindelegan
2017a.

108
 Forma de singular feminin (7a) și cea de singular neutru (7b) apar adesea în variație
liberă, în același text (7a, b).

(7) a. Și îmbrăcămintea îi era de păr (DVS.1682–6: 173v);

b. Iară îmbrăcământul lui era de păr (DVS.1682–6: 216r).

Drept explicație pentru forma de feminin singular s-a propus refacerea ei din forma de
plural în -e (cf. Byck și Graur 1967 [1933]: 85, 86), proces prin care s-a creat o formă
specializată pentru sensul colectiv, care, în absența articolului, se caracterizează prin
invariabilitate SG.≡PL. (8a, b); (8c, d). În limba veche, invariabilitatea apare și la alte
substantive colective feminine terminate în -e (vezi zestre3SG≡PL). În absența articolului sau a
adjectivului, formele sunt ambigue (9a, b).

(8) a. Dezleagă încălțămintea din picioarele tale (DPar.1683: III/53v);

b. cu acealea încălțăminte (DVS.1682–6: 50r);
c și una arăta îmbrăcămintea ce-i dedease (Mărg.1691: 50v);
d. să nu vă apropiați de îmbrăcămintele meale (DVS.1682–6: 27r);
(9) a. Iară când noi avăm bucate și îmbrăcăminte (CPr.1566: 507) (F.SG//F.PL//N.PL?);
b. și să desculță de încălțămente (CazV.1643: 64v) (F.SG//F.PL//N.PL?);
c. să fie de hrană șî de îmbrăcăminte ție șî soțiilor (SVI.~1670: 159r)
(F.SG//F.PL//N.PL?).

2.4. Ca forme de singular feminin, cele două substantive încălțăminte, îmbrăcăminte

puteau să-și creeze și un nou plural în -uri, după modelul altor substantive feminine cu plural
variant (10aŔd); vezi și paradigma feminină arhaică mână Ŕ mânuri (Maiden 2015a, 2015b;
Pană Dindelegan 2017a și bibliografie).

(10) a. treapture (CC2.1581: 345/22) vs. treapte (PO.1582: 181);

b. nălucure (Ev.1642: 353) vs. năluce (Cron.1683: 369);
c. povăruri (CDicț.1691–97: 108) vs. povări (CDicț.1691–97: 253);
d. țăruri (CDicț.1691–97: 449) vs. țări (CDicț.1691–97: 143).

Ca atare, a doua ipoteză pentru explicarea pluralului în -uri o constituie forma de plural a
unui substantiv feminin, ipoteză susținută și de faptul că forma de plural este târzie, datând de
la sfârșitul secolului al XVII-lea, perioadă în care sunt atestate și alte plurale feminine în -uri.

2.5. În raport cu româna veche, în româna modernă, pluralul în -uri al celor două
substantive dispare repede din uz, poate și pentru faptul că, în cazul acestor substantive,
pluralul în -uri nu s-a specializat semantic pentru a exprima „sorturi‖; să se compare
exemplele (11a) și (11b), unde nu apare distincția [+sort].

(11) a. găvozdindu-le picioarele cu încălțământuri de her (DVS.1682–6: 62r);

b. Iară ficioara lepădă încălțămintele din picioare (DVS.1682–6: 237v).

3
Vezi Pană Dindelegan 2017b.

109
 În româna actuală (vezi DOOM2), încălțăminte apare ca substantiv singulare tantum, iar
îmbrăcăminte, deși are paradigmă completă, nu-l mai include și pe -uri; se recomandă formele:
îmbrăcăminți, îmbrăcămintei//îmbrăcăminții. Pluralul arhaic în -uri se continuă însă în utilizări
dialectale, fiind atestat în Maramureș și în alte câteva puncte din Transilvania (TDR: 332, 372),
dar chiar și în zona dialectală sudică4 (vezi îmbrăcăminturi, în Marin 2010: 189).
În cazul formei îmbrăcământuri, e posibil ca pierderea pluralului în -uri să fi primit un
punct suplimentar de sprijin în pluralul sinonimului său veșmânt, care, în limba veche, în
condiții identice de finală de radical, circula numai cu pluralul -e (vezi TABEL, veșminte în
comparație cu variantele morminte Ŕ mormânturi).

TABEL CU REPARTIȚIA FORMELOR DE PLURAL A SUBSTANTIVELOR MORMÂNT, VEȘMÂNT

TEXT morminte/mente//ture veșminte//uri

DÎ Ø 4–Ø
CC1.1567 2–4 26 – Ø
CPr.1566 Ø 17 – Ø
CC2.1581 10 – Ø 17 – Ø
FD.1592–604 Ø Ø
PO.1582 Ø 35 – Ø
MC.1620 Ø 1–Ø
A.1620 1–Ø Ø
Ev.1642 12 – 4 Ø
SVI.~1670 Ø–5 Ø
DPV.1673 Ø–3 4–Ø
DVS.1682–6 Ø–3 31 – Ø
DPar.1683 Ø–7 6–Ø
BB.1688 12 – 26 77 – Ø

3. Concluzie

Formele arhaice cu pluralul în -uri încălțământuri, îmbrăcământuri au o istorie

controversată, provenind fie dintr-un plural neutru (încălțământ Ŕ încălțământuri,
îmbrăcământ Ŕ îmbrăcământuri), fie dintr-un plural feminin (încălțăminte Ŕ încălțământuri,
îmbrăcăminte Ŕ îmbrăcământuri). În flexiunea românească, variația flexionară -e vs. -uri
caracterizează atât neutrul, cât și femininul, permițând alunecarea substantivului de la un gen
la altul. În cazul unei variații semantice (-uri se specializează ca plural lexical5 al
„sorturilor‖), cele două terminații coexistă (vezi tipul actual dulceți Ŕ dulcețuri); în lipsa
acestei variații (cum se întâmplă în cazul celor două plurale examinate), una dintre forme, cea
apărută mai târziu și cu frecvență mai mică (în -uri), iese din uzul actual standard. În
concurența neutru – feminin, forma originară de neutru singular a ieșit și ea din uzul actual.

4
În limba veche, pluralul mânuri circula mai ales în zona nordică (Coteanu 1971: 1426; Gheție, Mareș 1974:
222–223).
5
Pentru conceptul de „plural lexical‖, vezi Maiden 2015b.

110
 SURSE

A.1620 – Alexandria, studiu introductiv, ediție și glosar de Florentina Zgraon, București, Fundația
Națională pentru Știință și Artă, 2005.
BB.1688 – Biblia, adecă Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului și Noului Testament, tipărită întâia
oară la 1688 în timpul lui Șerban Vodă Cantacuzino, Domnul Țării Românești, București,
Editura Institutului Biblic, 1977.
CazV.1643 – Varlaam, Cazania, ediție de Jacques Byck, București, Fundația Regală pentru
Literatură și Artă, 1943.
CC1.1567 – Coresi, Tîlcul evangheliilor și molitvenic românesc, ediție de Vladimir Drimba,
București, Editura Academiei, 1998.
CC2.1581 – Coresi, Cartea cu învățătură, publicată de Sextil Pușcariu și Alexie Procopovici,
București, Atelierele Grafice Socec, 1914.
CDicț.1691–7 – Teodor Corbea, Dictiones latinae cum valachica interpretatione, ediție de Alin-
Mihai Gherman, studiu, note și text, Cluj-Napoca, Editura Clusium, 2001.
CÎ.1678 – Cheaia înțelesului. Ed. Ioannykij Haleatovskyi, ediție de Rodica Popescu, București,
Editura Libra, 2000.
CPr.1566−7 – Diaconul Coresi, Apostol, ediție de Ioan Bianu, în Texte de limbă din secolul XVI,
IV, Lucrul apostolesc tipărit de diaconul Coresi la 1563, București, 1930.
Cron.1683 – Cronograf tradus din grecește de Pătrașco Danovici, ediția Gabriel Ștrempel, 2
volume, București, Editura Minerva, 1998.
DÎ – Documente și însemnări românești din secolul al XVI-lea, text stabilit și indice de Gheorghe
Chivu, Magdalena Georgescu, Magdalena Ioniță, Alexandru Mareș și Alexandra Roman-
Moraru, București, Editura Academiei, 1979.
DPar.1683 – Dosoftei, Parimiile preste an, Iași, 1683, ediție de Mădălina Ungureanu, Iași, Editura
Universității „Al. I. Cuza‖, 2012.
DPV.1673 – Dosoftei, Psaltirea în versuri. Ed. Dosoftei, Opere, I, Versuri, ediție de Neculai
Alexandru Ursu, Iași, Mitropolia Moldovei și a Sucevei, 1974, p. 3–1065.
DVS.1682–6 – Dosoftei, Viața și petrecerea sfinților, text îngrijit, notă asupra ediției și glosar de
Rodica Frențiu, Cluj, Editura Echinox, 2002.
Ev.1642 – Evanghelie învățătoare, Govora, ediție, studiu introductiv, note și glosar de Alin-Mihai
Gherman, București, Editura Academiei, 2011.
FD.1592–604 – Floarea darurilor, text stabilit, studiu filologic și lingvistic, glosar de Alexandra
Roman-Moraru, în Cele mai vechi cărți populare în literatura română, I, București, Editura
Minerva, 1996, p. 119–182.
Mărg.1691 – Ioan Gură de Aur, Mărgăritare, ediția Rodica Popescu, București, Editura Libra,
2001.
MC.1620 – Mihail Moxa, Cronograf. Ed. Mihail Moxa, Cronica universală, ediție de Gheorghe
Mihăilă, București, Editura Minerva, 1989, p. 95–223.
NT.1648 – Noul Testament. Ed. Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 1998.
PA.~1630 – Eustratie Logofătul, Pravila aleasă, ediție stabilită de Alin-Mihai Gherman,
București, Editura Academiei Române (sub tipar).
PO.1582 – Palia de la Orăștie, text stabilit și îngrijire editorială de Vasile Arvinte, Ioan Caproșu și
Alexandru Gafton, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza‖, 2005.
SVI.~1670 – Varlaam și Ioasaf. Maria Stanciu Istrate, Reflexe ale medievalității europene în
cultura română veche: „Varlaam și Ioasafŗ în cea mai veche versiune a traducerii lui
Udriște Năsturel, București, Editura Muzeului Național al Literaturii Române, 2013, p. 81–
325.

111
 BIBLIOGRAFIE

Byck, Jacques, Alexandru Graur, 1933, „De l‘influence du pluriel sur le singulier des noms en
roumain‖, Bulletin linguistique, I, p. 14–57 (republicat în traducere în limba română în Jacques
Byck, 1967, Studii și articole. Pagini alese, ediție de Florica Dimitrescu, București, Editura
Științifică, p. 49–92).
Coteanu, Ion, 1971, „Urme de declinarea a IV-a latină în limba română‖, în Actele celui de-al XII-lea
Congres Internațional de Lingvistică și Filologie Romanică, II, București, Editura Academiei, p.
1425–1428.
Densusianu, Ovid, 1961 (1938), Istoria limbii române, II, Secolul al XVI-lea, ediție îngrijită de Jacques
Byck, București, Editura Științifică.
DOOM2 – Ioana Vintilă-Rădulescu (ed.), 2005, Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii
române, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Univers Enciclopedic.
DEX – Ion Coteanu, Lucreția Mareș (ed.), 2012, Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a,
revizuită, București, Editura Univers Enciclopedic Gold.
FCLRV – Magdalena Popescu-Marin (ed.), 2007, Formarea cuvintelor în limba română din secolele al
XVI-lea Ŕ al XVIII-lea, București, Editura Academiei Române.
Gheție, Ion, Alexandru Mareș, 1974, Graiurile dacoromâne în secolul al XVI-lea, Editura Academiei
RSR.
Maiden, Martin, 2015a, „Morfologia flexionară a pluralului românesc și așa-zisul „neutru‖ în limba
română și în graiurile românești‖, în Marius Sala, Maria Stanciu Istrate, Nicoleta Petuhov (ed.),
Lucrările celui de-al Cincilea Simpozion Internațional de Lingvistică (București, 27Ŕ28
septembrie 2013), București, Editura Univers Enciclopedic Gold, p. 32–45.
Maiden, Martin, 2015b, „The Plural Type cărnuri and the Morphological Structure of the Romanian
Feminine Noun in Diachrony‖, în Gabriela Pană Dindelegan, Rodica Zafiu, Adina Dragomirescu,
Irina Nicula, Alexandru Nicolae, Louise Esher (ed.), Diachronic Variation in Romanian,
Cambridge Scholars Publishing, p. 33–52.
Marin, Maria (ed.), 2010, Dicționarul graiurilor dacoromâne sudice, II, București, Editura Academiei
Române.
Pană Dindelegan, Gabriela, 2017a, Variație de gen și de clasă flexionară în româna veche, în Maria
Stanciu Istrate, Daniela Răuțu (ed.), Lucrările celui de-al Șaselea Simpozion Internațional de
Lingvistică (București, 29Ŕ30 mai 2015), București, Editura Univers Enciclopedic Gold, p. 600–
613.
Pană Dindelegan, Gabriela, 2017b, Substantive abstracte și masive pluralizate, în Diacronia (sursă
electronică), 6, site accesat în octombrie 2017 (http://www.diacronia.ro/ro/journal/issue/6).
TDR – Valeriu Rusu (ed.), Tratat de dialectologie română, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1984.

NOTES ON TWO ARCHAIC PLURAL FORMS:

ÎMBRĂCĂMÂNTURI (‗CLOTHING, GARMENTS‘), ÎNCĂLȚĂMÂNTURI (‗FOOTWEAR‘)

(Abstract)

The paper examines two archaic plural forms: încălțământuri (‗footwear‘), îmbrăcământuri (‗clothing,
garments‘), attested in the second half of the 17th century. Their origin is controversial, as they may derive
either from a plural neuter (încălțământ Ŕ încălțământuri, îmbrăcământ Ŕ îmbrăcământuri), or from a plural
feminine (încălțăminte Ŕ încălțământuri, îmbrăcăminte Ŕ îmbrăcământuri). The neuter form (îmbrăcământ,
încălțământ) is the primary one, obtained via suffixal derivation from the verb. The feminine form
(îmbrăcăminte, încălțăminte) – the one which prevails in usage to the present-day language – appeared after
the neuter form, being reconstructed from its plural. The feminine noun is at the beginning invariable, and, at
a later date, the singularia tantum usage generalises as the collective noun meaning becomes more prominent.

112
 CONSTRUCȚII PERIFRASTICE RECIPROCE
ÎN LIMBA ROMÂNĂ VECHE

LILIANA GEORGIANA RADU

Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan - Al. Rosettiŗ al Academiei Române, București

Analizăm aici o serie de particularități ale construcțiilor perifrastice exprimând relația de

reciprocitate în baza unui corpus de texte vechi românești datând din secolul al XVI-lea ‒
secolul al XVIII-lea. Articolul este organizat astfel: întâi se prezintă conceptul de construcție
perifrastică, apoi, se realizează inventarul și, prin raportare la limba actuală, se înregistrează
particularitățile construcțiilor perifrastice reciproce din limba română veche.

1. Construcția perifrastică reciprocă

Din punct de vedere structural, construcțiile perifrastice (analitice) exprimând relația de

reciprocitate presupun prezența unui verb din seria așa-numitelor verbe „passe-partout‖ de tipul
a avea, a face, a fi, dar și a unui substantiv/adjectiv participial/grup prepozițional cu valoare de
[+reciproc inerent] sau a unui adverb. Cel de-al doilea component poartă informația lexicală,
verbul având o semantică vagă. Dimitrescu (1958: 89) consideră că verbele care ajută la crearea
unor astfel de îmbinări (verb + substantiv), a face, a lua, a da etc., sunt „unelte gramaticale de
un tip special‖. Este și motivul pentru care unii lingviști le numesc „verbe cu înțeles general‖
(cuprinse în literatura de specialitate ca verbe „-suport‖, verbe „passe-partout‖).
Construcția perifrastică reciprocă este o opțiune de redare a reciprocității, strategie mai rară
în limba română actuală, dar întâlnită frecvent în limba veche.
Pentru a stabili particularitățile construcțiilor perifrastice exprimând relația de reciprocitate
din limba română veche, vom analiza contextele identificate, pe de o parte, în funcție de verbul
din seria verbelor ,,passe-partout‖ (verbul are informație lexicală slabă și generală), iar, pe de
altă parte, în funcție de cel de-al doilea component al construcției perifrastice.
Ca și în cazul verbelor reciproce (vezi GALR II 2008: 163–167), construcțiile
perifrastice se clasifică în intrinsec reciproce și contextual reciproce.
Componentele nonverbale reciproce, care ocupă a doua poziție a construcției, exprimă
relația de reciprocitate – fie purtând matricial, în configurația lor semantică, trăsătura
reciprocității (vezi (1a‒p), (2a‒o), (3a‒p), fie dobândind trăsătura reciprocității contextual (vezi
(1 a)‒c)), (2 a)‒c)), (3 a)), ca urmare a unei reorganizări sintactice (numită reorganizare
reciprocă sau reciprocizare).
Ca și verbele reciproce, construcțiile perifrastice folosesc aceleași mărci de reciprocitate
suplimentară, și anume: marcatori pronominali [unul + Prep + altul/alalt]/unul altuia (vezi
infra 1b, 2m, 2a)), gruparea prepozițională între [+substantive/pronume] cu semnificație
reciprocă (vezi infra 2a, n, 3d), gruparea înde/adins + grup pronominal (vezi infra 19a).
 2. Verbele utilizate în construcțiile perifrastice reciproce

Verbele frecvent utilizate în construcțiile perifrastice reciproce sunt: a face, a avea, a fi

(vezi infra observațiile statistice din Tabelul 1).

2.1. Verbul - suport a face

Verbul a face are realizări:
• intrinsec reciproce

(1) a. În vreamea aceea sfat făcură mai marii preuți și bătrânii pre Isus ca să ucigă
(CT.1560–1: 229v);
b. Iară nebunii și neînvățații și neîntrebații tu te leapădă; știi că numai ce fac ceartă
(CPr.1566: 517);
c. Va zice el, împăratul, cătră voi că ați tocmit voi și ați făcut tocmeală (DÎ.1578: 21);
d. Să va fi voao voia a face cu domnu-mieu frăție cu credință (PO.1582: 81);
e. Și fac unii priiatniciia și se împreunează dempreună și sunt soți (FD.1592–604:
465r);
f. că se sculă iară Krum împărat cu șcheii, de fece războiu cu Mihail împărat lângă
Odriiu (MC.1620: 98v);
g. ce-au fost făcut schimbu bâneasa Mihălciue cu Ivașco (DIR, B, IV, nr.135, p. 123–
124 [1622 Mai 12.ȚR]);
h. Au îndemnat vrăjmașii lui Hristos să facă împărechetură întru credincioșii
besearecei lui Hristos (CazV.1643: 192r);
i. Și începu fratele a face sfade cu starețul, dosădindu-l și zicând (DVS. 1682‒6: 56v);
j. Și mulți bogătași și putearnici să cerca să facă cuscrie cu maică-sa carea era într-
ascuns creștină (DVS. 1682‒6: 162r);
k. Păsați înaintea mea și faceț osebire între turmă și între turmă (BB.1688: 25);
l. Lupta care a face trupul cu sufletul în ceasul morții (CII.~1705: 8v);
m. Acesta, aproape de săvârșitul său, au făcut război cu tătarii (ULM. ~1725: 120);
n. Ce, le-au căutat boierilor numai a face tocmala cu Alexandru voda și legături
(CLM. 1700‒50: 98);
o. S-au făcut multă vrajbă cu leșii (NL.~1750‒66: 57);
p. Sfătuitu-s-au Antiohi-vodă cu boierii de-au făcut prieteșug1 cu leșii (NL.~1750‒66:
135).

• contextual reciproce

(2) a. Cinste unul la alalt mare faceți (CPr.1566: 264);

b. Au cade-să căsătorilor să-și facă voia unul altuia,au să se ferească unul de
alalt? (NT.1648: 223v);
c. iar noi vorbim și râdem și facem cu ochiul unul altuia, mai rău decât pe la
cârciume (AD.1722‒5: 24v).

1
În limba veche, tiparul a avea prieteșug apare la Cantemir, unde am identificat trei contexte. De asemenea,
construcția este utilizată și de cronicarii moldoveni. La Grigore Ureche, am înregistrat trei atestări, la Miron
Costin, trei atestări, iar la Ion Neculce, opt atestări.

114
 Corpusul analizat dovedește o reală preferință pentru construcții perifrastice exprimând
relația de reciprocitate. Rezultatele privind verbele utilizate, sintetizate în Tabelul 1, arată că
realizările [+a face] și [+a avea] sunt cele mai frecvente. Pe baza rezultatelor cantitative,
putem aprecia că tiparul [+a face], cu 266 de atestări, și tiparul [+a avea], cu 259 de atestări,
sunt preferate față de celelalte construcții ce au la bază verbul [+ a fi], cu 71 de contexte.

2.2. Verbul suport a avea

Verbul a avea are realizări:

• intrinsec reciproce

(3) a. Mainte amu era având vrajbă între ei. Pilat chemă mai marii preuți și judecii și
oamenii zise cătr-înșii (CT.1560–1: 175v);
b. E s-am zice că soție2 avem cu nusul, și întru întunearec umblând mințim, și nu
facem de-adevăr (CPr.1566: 191);
c. pentru că această ocină am avut gâlceavă mai dinainte vreame (DÎ.1578: 7);
d. A treia, easte să se ferească bărbatul de muiare, să n-aibă mestecătură nimică cu-
nuse, nice cuvinte, nice alte lucrure (FD.1592–604: 611v);
e. Și de-acii au avut svadă multă maica cu fata (MC.1620: 95v);
f. Că se începuse însă din zilele lu Anastasie împărat a avea luptare cu șcheii, că
luase țara de jos, Diiul și Ohridul (MC.1620: 73v–74r);
g. Și avu viață îndelungată și nu avea războaie cu străinii, ce numai cu capetele
legiei creștinești (MC.1620: 92v);
h. el au avut pâră înaintea domniei mele cu satul Vâlsăneștii și cu popa Micul pentru
acest hotar (DRH, B, XXI, nr. 5, p. 5–6 [1626 ianuarie 9, București]);
i. Și zice că au avut războiu cu fierile, și au avut ușă deșchisă cătră propovedaniia
Evanghelii, și pizmași mulți (NT.1648: 257r);
j. Din toate Râsul mai mult a Camilopardalului cunoștință și prieteșug având (căci
amestecarea sângelui amestecă sufletele) (CII.~1705: 120v);
k. Și cu pene fiind și alalte a zburătoarelor hirișii după fel și asămănare având
(CII.~1705: 123v);
l. În mare dragoste și prieteșug cu Corbul s-avea (CII.~1705: 196v);
m. Afar din tot punctul vicleșugului unul cu altul împreunare a avea am socotit
(CII.~1705: 184v);
n. căci au avut între dânșii vrajbă (AD.1722‒5: 10r);
o. ce având mare neprietenșug Matei voda cu Vasilie (CLM. 1700‒50: 113).

Exemplul în mare dragoste și prieteșug cu Corbul s-avea. (CII.~1705: 196v) amintește

de construcția semantic apropiată din româna actuală populară și familiară ‒ a se avea bine cu
cineva.

• contextual reciproce

(4) a. Că încă-ș avea pizmă apostolii unul spre alalt, că încă duhului sfânt nu se era
spodobiți (CC2.1581: 296);

2
A avea soție = „a avea tovărășie‖.

115
 b. să n-aibă treabă unii cu alalți (DIR, B, IV, nr. 379, p. 370-371 [1624 ianuarie
14. ȚR]);
c. Deci am dat acest zapis al nostru la mănăstire cum de acum nainte să avem pace
unul de cătră alalt (DRH, B, XXIII, nr. 98, p. 178–179 [1630 mai 14.ȚR]).

2.3. Verbul suport a fi

Verbul a fi are realizări:
• intrinsec reciproce

(5) a. Și am trimes soli și cărți la elu să se pleace, să fim cu frăție, și ne-au dat răspunsu
bun (DÎ.1578: 33);
b. ca să nu fie întru voi ceartă și băsău și mânie și ceartă întru voi și să nu fiți hulnici
în urechile voastre (CPr.1566: 384);
c. Apoi popa așa dojenească și înveațe împreunații, junele și fata, grăiască amu:
Frații miei dragi, sunteți în căsătorie împreunați (CC1.1567: 260v);
d. Rogu-te să nu fie sfadă între mine și între tine, între păstorii miei și între păstorii
tăi, că ne suntem frați (PO.1582: 47);
e. E un călugăr, ce era cu-nusul soție, se de-l pârî la egumenul pentru cuvintele ce
grăise dereptu magari (FD.1592–604: 558v);
f. Să se hrănească și târgul, să nu fie gâlceavă între dânșii, ce să-și poată îngădui
unii cu alții (DRH, A, XXIII, nr. 194, p. 229–230 [1635 august 10, Iași]);
g. Așa ne-am tocmit noi denaintea acestor boiari carii sunt scriși aici în cest zapis,
cum de acum nainte să nu mai fie nici o price între noi (DRH, B, XXIII, nr. 98, p.
178–179. [1630 mai 14.ȚR]);
h. Aceastea pururea și totdeauna sunt cu vrajbă unul altui, răul binelui și binele
răului (CazV.1643: 249v);
i. Și-și fură priiatini Irod cu Pilat dentr-aceaia zi, unul cu alalt, că mainte era între ei
vrajbă (NT.1648:101v–102r);
j. Nu fie vrajbă întru mijlocul mieu și al tău, și între păstorii miei și între păstorii tăi,
că oameni frați suntem noi (BB.1688: 10);
k. Doi domni carii sunt în pomciș3 unul altui arată scriptura că iaste Dumnedzău și
Satana (CazV.1643: 228r);
l. Pentru ca să nu fie între dânșii rudenie au despre partea trupească au despre
partea duhovnicească (AD.1722‒5: 14r);
m. Însă fără știrea tătâne-său; deci, fiind în războiu cu tată-său și luând dintr-un
fagur de miere cu vârful toiagului (AD.1722‒5: 12r);
n. Nu numai de ce va fi pricea întru dânșii (ULM. ~1725: 114);
o. Era în mare vrajba cu dânșii și pre Radul voda ave iara mare nepriietin (CLM.
1700‒50: 87);
p. Iară turcii scoaseră o samă de pușci și da în oastea leșasca și au fost harțuri4 între
oști până în sară (CLM. 1700‒50: 79).

3
A fi în pomciș = ,,a fi împotrivă‖.
4
Vezi Busuioc (2009: 135): harță = ,,luptă‖.

116
 • contextual reciproce

(6) Iară ucenicii legați fiind cu dragoste unul cătră alalt și cu a saș inimă, aceasta
învârtoșară și întăriră ea (CC2.1581: 525).

2.4. Alte verbe

În corpusul analizat, pe lângă verbele a face, a avea, a fi, am identificat alte verbe: a
apuca, a arăta, a bate, a căuta, a da, a ieși, a intra, a se întâmpla, a lega, a lua, a lovi, a
porni, a pune, a purta, a ridica, a scorni, a sta, a tocmi, a trage, a ține, a umbla, a veni.
Acestea au realizări:
• intrinsec reciproce

(7) a. Amu scăpat de la Belgrad când-au bătut Mihaiu vodă războiu cu ungurii
(DÎ.1578: 74);
b. Ce au umblat în pâră cu dânsul (DRH, B, XXI, nr. 126, p. 249–250 [1626 iulie
31]);
c. Au venit în pâră cu uncheașul Ivan (DIR, B, IV, nr. 163, p. 152–153 [1622 iunie
15]);
d. Și acea moșie a fost închinată domniscă și a trasu pâră cu alalțe frațe deîmpreună
cu atâta chiltuială (DRH, B, XXIII, nr. 375, p. 563 [1632 după mai 7]);
e. Am purtat pâră cu cămărașul Anton, cum că nu e vândută partea noastră (DRH,
B, XXX, nr. 171, p. 211–212 [1645 mai 25]);
f. Și lăudându-să împăratul de un boinic ce avea, anume Lie, și invitând pre toți să
iasă la luptă cu dânsul că-ntrecea pre toți (DVS. 1682‒6:86v);
g. au dat răspuns asupra lor să să dea în luptă cu fierile (DVS. 1682‒6:45r);
h. Și s-au tăbărât la Iasa și au dat războiu cu Israil (BB.1688: 184);
i. Întru mijlocul nostru și întru mijlocul tău să punem cu tine legătură.Ca să nu faci
cu noi rău, în ce chip noi nu ne-am scârbit (BB.1688: 20);
j. spre împreunarea al doilea gard, cu fața unul cătră alalt împotrivă stând
(BB.1688: 58);
k. Doao unghiureale la un stâlpu, stând împotrivă unul altuia (BB.1688: 67);
l. iar ne urâm și ne căutăm ponciș5 unul altuia, ca când ne-am fi ucis părinții, sau ne-
am fi făcut alt rău, ceva (AD.1722‒5: 72v);
m. Așe țin turcii prieteșugul, pentru voia banilor (NL.~1750‒66: 22).

• contextual reciproce

(8) a. Și luându-și privitișuri6 unul de cătră alalt, s-au întors nemâncat preste toată
călătoriia (DVS.1682–6: 147v);
b. unul cătră altul știre să dea (CII.~1705: 155v);
c. Așa întrându scârba7 între dânșii (ULM. ~1725: 98r);
d. unde venise și Racoții și ș-au dat credința unul altuia (CLM. 1700‒50: 188);
e. de dau știre unul altuia (CLM. 1700‒50: 77);
f. Toți acești monarhi sunt giurați să-și dea agiutor unul altuie câte 30.000 de oaste, iar
când ar vedea vreun greu, și cu toată puterea să-și dea agiutoriu (NL.~1750‒66: 275).
5
Vezi la Busuioc (2009: 156) sensul ,,a se împotrivi, a se contrazice‖.
6
Sensul ,,iertăciune‖.
7
Vezi la Busuioc (2009: 368) sensul ,,dușmănie‖.

117
 La nivel semantic, interesante sunt apariția și utilizarea construcțiilor perifrastice verbale
în cazurile în care exista deja verbul sinonim. Florica Dimitrescu (1958) avansează ipoteza că
aceste „locuțiuni indigene‖, „descompuneri‖, au apărut ca o reacție a spiritului popular
analitic împotriva verbelor cu sens abstract. Ele „detaliază ideea cuprinsă în verb folosind un
verb de felul lui a face, a da, a lua și un substantiv din aceeași familie lexicală cu verbul
înlocuit‖ (Dimitrescu 1958: 159).
Potrivit lui Dubois (1967), „limba asigură formarea unor sintagme verbale, ce comută cu
verbele simple și care comportă deseori ca prim element un substitut postverbal: rom. a avea
amețeli = a ameți; fr. avoir peine = peiner‖ (Dubois 1967: 195).
Pentru limba veche, în cadrul aceluiași text, am remarcat utilizarea atât a verbului, cât și
a construcției perifrastice sinonime cu acesta.

(9) a. Sfătuiră-se mai marii preuți ca și Lazar să ucigă (CC1.1567: 200v);

b. Și se adunară cu bătrânii, sfat făcură, arginți destui deaderă voinicilor, grăiră
(CC1.1567: 212r);
(10) a. Derept-acea rugăm pre domniavoastră se puteți face ca se ne tocmnim binișor
(DÎ.1578: 52);
b. Iar voi să meargeți să grăiți împăratului să faceț tocmeală pre această pohtă
(DÎ.1578: 21);
(11) Iară nebunii și neînvățații și neîntrebații tu te leapădă; știi că numai ce fac ceartă. E
slujba lui Dumnezeu nu i se cade să se cearte (CPr.1566: 517);
(12) a. că era bărbat bun și de multe ori se lupta cu turcii și totu-i bătea (MC.1620: 74r);
b. Că se începuse însă din zilele lu Anastasie împărat a avea luptare cu șcheii, că luase
țara de jos, Diiul și Ohridul (MC.1620: 73v–74r);
c. Și cu aravlenii încă au făcut luptă, și-i biruiră (MC.1620: 93v);
(13) a. și păntru acest lucru ce se cheamă pizmă învrajbescu-se unul cu alalt (FD.1592–604:
470r);
b. și avea vrajbă cu alt om, ce-l chema Listighia, om mare și rău (FD.1592–604: 487v);
c. Leul n-are vrajbă cu furnicile, nice prinde muște (FD.1592–604: 573v);
(14) Însă joi nu s-au apucat de harțu, iară vineri dins-de-dimineață au început a bate
cetatea, și așa toată zioa s-au hărțuit pănă în seară (ULM. ~1725: 21r).

Tabelul 1 – Verbe utilizate în construcțiile perifrastice reciproce

Verbul a face a avea a fi a da a lua a bate a pune

Textul
PH.1500–10 - - - - - - -
CCat.1560 - - - - - - -
CT. 1560‒1 2 3 2 - - - -
CPR 1566 4 8 8 - - - -
CC1.1567–8 7 2 3 - - - 1
CP1.1577 - - - - - -
DÎ.1578 7 3 4 - - 2 -
Prav.1581 - - - - - -
CC2.1581 2 14 2 - - - -
PO.1582 16 - 2 - - 2 7
MC.1620 8 9 - - - - -
FD.1592–604 9 16 4 - - - -
DRH. A-B 56 83 26 - - - -

118
 DIR 19 21 5 - - - -
CazV.1643 8 1 1 - - - -
NT.1648 20 11 4 - - - -
DVS. 1682-6 5 2 - 1 1 2 -
BB.1688 4 - 1 1 - - 1
CII.~1705 5 23 - - - 2
AD.1722‒5 8 13 3 - - 4 1
ULM. ~1725 18 11 1 - - - -
CLM. 1700–50 19 9 1 - - - -
NL.~1750–66 48 28 4 3 - - -
Prav.1780 1 2 - - - - -
Total 266 259 71 5 1 10 12

3. Al doilea component al construcției perifrastice reciproce

Cât privește situația componentului nonverbal, în corpusul analizat, am întâlnit

substantive, precum amestec, ceartă, cuscrie, împerechere, împreunare, pâră, părtășie,
price, război, sfadă, sfat, tocmeală, vrajbă, adjective participiale/grupuri prepoziționale cu
valoare adjectivală: luați în căsătorie, împreunați, care includ trăsătura [+reciproc] sau
adverbe: (a sta) împotrivă. Din punct de vedere semantic, după clasificarea realizată de
Haspelmath (2007: 2104), poziția a doua a construcției exprimă:
a) competiția: bătaie, gâlceavă, luptă, pâră, price, pricină, războiu, svadă, vrajbă;
b) colaborarea: credință, dragoste, liubov, pace, sfat;
c) asocierea: amestec, amestecături, împreunare, împreunați, legătură, părtășie,
prieteșug; priiatnicie, răspundenție, schimb, soție (,,tovarăș‖), târg, tocmeale, treabă;
d) contrastul: băsău, ceartă, mâncătură, mânie, neprieteșug, pizmă;
e) asemănarea/diferența: datori, despărțitură, osebire;
f) relații sociale: cuscrie, frăție, logodnă, luați („căsătoriți‖), nuntă, rudenie.
Cele mai multe ocurențe demonstrează preferința pentru substantive, numărul contextelor
în care a doua poziție este ocupată de adjectiv sau adverb fiind mai mic. Astfel, majoritatea
construcțiilor perifrastice reciproce conțin predicate substantivale care, în calitate de centru de
grup, își atrag doi actanți cărora le impun, ca structură tematică, schema [Temă1 +Temă2], iar ca
structură sintactică, schema [S+ GPrep]8. Pentru tiparul [+ substantiv], trebuie să menționăm că
predomină substantivele abstracte – derivate cu sufixe abstracte (-are, -eală, -enie, -ie, -șug, -
tură), precum: împreunare, tocmeală, rudenie, frăție, părtășie, priatnicie, prieteșug,
amestecătură, despărțitură, împărechetură, legătură [+reciproc inerent] sau derivate abstracte
regresive, ca pâră, gâlceavă.
Se observă că verbul exprimă conținutul semantic al acțiunii/stării, iar substantivul/adv
erbul/adjectivul conferă sens reciproc construcției.
Interesant este că un substantiv intră în componența mai multor construcții perifrastice,
acceptând diverse verbe în prima poziție a structurii. De exemplu, nominalul amestec este
component al unor construcții ca a face amestec, a avea amestec (15); substantivul legătură
acceptă mai multe verbe, alături de care formează o construcție perifrastică ‒ a avea legătură,
a fi în legătură, a face legătură (15); ceartă ‒ a avea ceartă, a fi în ceartă, a face ceartă (17).

8
Vezi GALR II (2008: 244).

119
 (15) a. Filul și Inorogul, cât în putință va fi, precum cu dobitoacele amestec9 nu avem
(CII.~1705: 168v);
b. de faptele sale cu amestecăturile ce avuse cu Racoții? (CLM. 1700‒50: 179);
c. au pus gândul iară să facă amestecături în îmbe țările (CLM. 1700‒50: 186);
d. Într-aceia vreme înțeledându sultan Suleiman împăratul turcescu de atâta
amestecături ce să fac în țara Moldovei (ULM. ~1725: 177);
(16) a. căci Alixandru vodă viețuia bine cu leșii și leșii avea legătura tare cu turcii
pentru amestecături ca acestea (ULM. ~1725: 163);
b. pentru zece zloți, cei-au dat Deleu când au fost în legătură la Poturul (DRH, A,
XIX, nr. 92, p. 112 [1626 iulie 21, Antălești]);
c. Iaca eu fac legătură cu voi și cu semințele voastre după voi (PO.1582: 9);
d. l-au gonit pre urmă și l-au ajuns Lavan la Galaad și, făcând legătură între
dânșii cu movilă de pietre să despărțiră și să duseră fieștecare la calea lui
(AD.1722‒5: 8v);
(17) a. Iară Mihail voevod este ispravnic preste toate, că să înțeleagă și alalți împărați cum
este Mihail voievod ispravnic, să nu mai fie ceartă și stricăciune (DÎ.1578: 22);
b. Iară nebunii și neînvățații și neîntrebații tu te leapădă; știi că numai ce fac
ceartă. E slujba lui Dumnezeu nu i se cade să se cearte; ce lin să fie cătră toți
(CPr.1566: 517);
c. Să nu faceți ceartă fără lucru cu vecinii voștri, că apoi și voi încă veți avea
certare (DIR, B, IV, nr. 215, p. 200–201 [1622 noembrie 5.ȚR]);
d. Adecă noi satal Stănești avut-am ceartă pentru că amu avut o cheltuială (DRH,
B, XXI, nr. 235, p. 396 [1627 mai 15.ȚR]).

O altă particularitate a limbii vechi privind componența construcțiilor perifrastice

[+trăsătura reciprocității] este forma de plural a substantivului abstract10 purtător de
informație lexicală (vezi (18)). Se confirmă, și în acest caz, o trăsătură a limbii vechi constând
în frecvența de apariție, în cazul substantivelor abstracte, a formei de plural (vezi Pană
Dindelegan 2017), în raport cu singularul, curent astăzi (a avea amestec, a face tocmeală).

(18) a. De aceast-am scris și mărturisim pentru că, având Vladul pârcălabul pâri și
gâlcevi cu Stoica logofătul Titeanul (DRH, B, XXX, nr. 198, p. 239–240 [1645
iunie 16, ȚR]);
b. Iar cini să va scula di în sungeli mieu, au ficior, au nepot, să-l învăluiască și să
facă alti tocmeli, să fii blăstimat di vlădica Hristos (DRH, B, XXI, nr. 20, p. 33–34
[1626 februarie 23, București,ȚR]);
c. Și începu fratele a face sfade cu starețul, dosădindu-l și zâcând (DVS. 1682‒6: 56v);
d. Că și pentru aceasta să fac multe gâlcevi și multe vătămări de suflete și trebue
să să păzească (AD.1722‒5: 44r);
e. Că pe acea vreme ave gâlcevi cu șfezii (NL.~1750‒66: 45);
f. Iar cini să va scula di în sungeli mieu, au ficior, au nepot, să-l învăluiască și să
facă alti tocmeli, să fii blăstimat di vlădica Hristos (DRH, B, XXI, nr. 20, p. 33–34
[1626 februarie 23, București,ȚR]);

9
Tiparul a avea amestec/amestecătură este înregistrat rar în secolul al XVI-lea, dar este întâlnit frecvent în a
doua jumătate a secolului al XVII-lea și în prima jumătate a secolului al XVIII-lea.
10
Pană Dindelegan (2017) semnalează un fenomen caracteristic limbii vechi, cel al „pluralizării‖
substantivelor abstracte.

120
 g. Și începu fratele a face sfade cu starețul, dosădindu-l și zâcând (DVS. 1682‒6:
56v);
h. Și luându-și privitișuri11 unul de cătră alalt, s-au întors nemâncat preste toată
călătoriia până ce-au mărs la chiliia sa ș-au pus în peșteră darul împăratului
(DVS.1682–6: 147v);
i. Aduce Corvin pre craiul la voia de pace și fac legături și giuramânturi (CLM.
1700‒50: 287);
j. Că și pentru aceasta să fac multe gâlcevi și multe vătămări de suflete și trebue să
să păzească (AD.1722‒5: 44r);
k. În urma lui Saul, au făcut legături cu el ca, făcându-se împărat, să nu-i facă
vreun rău (AD.1722‒5: 12r);
l. Că pe acea vreme ave gâlcevi cu șfezii (NL.~1750‒66: 45).

Remarcăm faptul că inventarul construcțiilor perifrastice reciproce este mai bogat decât
cel din limba actuală, așa cum reiese și din exemplele analizate. Am înregistrat multe contexte
cu tiparul [+substantiv] (vezi (19, 20, 21, 22, 23, 24, 25)), dar și [+adjectiv participial] (vezi
(26))/[+grupuri prepoziționale cu valoare adjectivală] (vezi (27)) sau [+adverbe] (vezi (28)).
Pentru tiparul cu frecvența cea mai mare, menționăm că substantivul poate fi nederminat
(19), determinat (20), însoțit de un cuantificator realizat prin adjectiv pronominal nedefinit
(21), de un modificator realizat printr-un adjectiv calificativ (22), modificator realizat printr-o
propoziție relativă (23).

▪ [+substantiv nederminat]

(19) a. Ca să nu fie întru voi ceartă și băsău și mânie și ceartă întru voi și să nu fiți
hulnici în urechile voastre (CPr.1566: 384);
b. Și amândoi legătură făcură unul cu alalt (PO.1582: 17);
c. Și am făcut și frăție amândoi și m-au și dăruit (DRH, B, XXI, nr. 121, p. 240–
241. [1626 iulie 24, București.ȚR]);
d. Au îndemnat vrăjmașii lui Hristos să facă împărechetură întru credincioșii
besearecei lui Hristos (CazV.1643: 192r);
e. Și mulți bogătași și putearnici să cerca să facă cuscrie cu maică-sa carea era
într-ascuns creștină (DVS. 1682‒6: 162r);
f. Drept aceia trebue să ne ostenim ca să nu avem părtășie cu diavolul
(AD.1722‒5: 35r).

▪ Substantiv însoțit de articol nedefinit sau de adjectiv indefinit

(20) a. Nu că nu știa pre Domnul, întreba botezătoriul, (ceștiia foarte bine că acesta
iaste de-au venit să mântuiască noi), ci o tocmeală făcu (CC2.1581: 587);
b. Așa ne-am tocmit noi denaintea acestor boiari carii sunt scriși aici în cest zapis,
cum de acum nainte să nu mai fie nici o price între noi (DRH, B, XXIII, nr. 98, p.
178–179. [1630 mai 14.ȚR]).

11
Privitiș ‒,,iertăciune‖.

121
 ▪ Substantiv + cuantificator realizat prin adjectiv pronominal nehotărât

(21) a. Vreo împreunare să facă cătră mișeii sfinții, ce-s întru Ierusalim (CPr.1566: 276);
b. cum să să știe c-am avut multă pâră cu svânta mănăstire și mănăstirea cu noi
(DRH, B, XXIV, nr. 155, p. 208 [1633 octombrie 3]).

▪ Substantiv + modificator realizat ca adjectiv calificativ

(22) a. Că avea împreunată dragoste cu sveti Athanasie din Svetaa Gora Athonului
(MC.1620: 125r);
b. ce având mare neprietenșug Matei voda cu Vasilie (CLM. 1700‒50: 113).

▪ Substantiv + modificator realizat printr-o propoziție relativă

Aceste contexte demonstrează că gruparea perifrastică este, sintactic, analizabilă. Spre
deosebire de celelalte structuri, aici verbul passe-partout face parte din propoziția relativă (cu
rol de modificator) subordonată substantivului cu valoare reciprocă.

(23) a. Prentr-aceia după tocmala ce am făcut noi înde noi (DRH, A, XIX, nr. 279, p.
376. [1627 decembrie 29, Iași]);
b. Lupta care a face trupul cu sufletul în ceasul morții (CII.~1705: 8v);
c. Nu spunem strâmbătățile ce facem totdeauna, clevetirile, voile veghiate, fățăriile,
mozaviriile, vânzările și pârăle ce facem unul altuia (AD.1722‒5: 86r);
d. Al patrulea războiu ce au avut moldovenii cu leșii (ULM. ~1725: 143);
e. de faptele sale cu amestecaturile ce avuse cu Racoții? (CLM. 1700‒50: 179);
f. ce ține legătura ce făcusă cu Niculai-vodă, când s-au împreunat la Gălați
(NL.~1750‒66: 207).

Referitor la topică, am remarcat că între elementele componente ale construcțiilor

perifrastice se pot introduce diverse alte componente (subiectul, complementul reciproc) care
nu dăunează sensului unic al întregului construcției.

(24) a. Pentru că au avut Jipa postelnic pâră cu Anton cămărașul, pentru ocina lu Voico
logofăt de la satul de la Căldărești (DRH, B, XXX, nr. 62, p. 87–88. [1645 martie, 8]);
b. Să va fi voao voia a face cu domnu-mieu frăție cu credință a fi, spuneți-mi, să nu
veți vrea aceaia (PO.1582: 81).

În general, nominalul este postpus, dar am identificat un număr mare de exemple și cu

nominalul antepus. Schimbarea topicii emfatizează valoarea reciprocă a construcției perifrastice.

(25) a. și amândoi legătură făcură unul cu alalt (PO.1582: 17);

b. Și se adunară cu bătrânii, sfat făcură, arginți destui deaderă voinicilor, grăiră
(CC1.1567: 212r);
c. Ce tuturor întocma datu-le-au Ŕ ca mai multă și nespartă, unul cătră alalt
împreunare și dragoste să avăm! (CC2.1581: 376);
d. Filul încăcolea ajunsese și cu tine împreunare avusese (CII.~1705: 208r).

122
 Intercalarea grupării între + pronume (26) este frecventă în construcțiile perifrastice
reciproce analizate.

(26) a. atunce e bine să aibă între ei pace și bucurie (FD.1592–604: 486v);

b. Și să făcu sfadă între păstorii dobitoacelor lui Avram și între păstorii
dobitoacelor lui Lot (BB.1688: 9).

Tipare rar întâlnite sunt cele în care poziția a doua a construcției este ocupată de un
adverb (vezi (27)), un grup adjectival cu centru adjectiv participial (vezi (28)) sau un grup
adjectival având ca centru alt tip de adjectiv (vezi (29)).

(27) Două unghiureale la un stâlpu, stând împotrivă unul altuia (BB.1688: 67);
(28) a. Apoi popa așa dojenească și înveațe împreunații, junele și fata, grăiască amu:
Frații miei dragi, sunteți în căsătorie împreunați (CC1.1567: 260v);
b. Și întâiu, easte curvie când muiarea cu bărbat nu sunt luați cu leage și dzacu
dempreună (FD.1592–604: 616r);
(29) Eu voao picioarele, Domnu și Învățătoriu fiind, și voi datori sunteți unul altul să
spălați picioarele (NT.1648: 124v).

4. Concluzii

În urma cercetării construcțiilor perifrastice reciproce, formulăm următoarele observații:

(i) Numărul mare de construcții perifrastice din limba veche, în textele din secolul al
XVI-lea ‒ secolul al XVIII-lea, în comparație cu numărul redus al acestora din limba actuală
standard, denotă faptul că structurile perifrastice reprezentau, pentru limba veche, o strategie
frecventă de redare a reciprocității. Construcțiile perifrastice apar în toate tipurile de texte ‒
religioase, juridico-administrative, istorice, detașându-se, ca frecvență, textele cronicarilor.
(ii) Inventarul verbelor-suport este mare, dar, dintre ele, cele cu frecvența cea mai mare
sunt a face și a avea. Există și construcții perifrastice cu același sens, dar care schimbă verbul:
a avea pâră = a trage pâră = a ridica pâră = a purta pâră = a umbla cu pâră = a scorni
pâră, dovadă clară că elementul lexical fundamental este reprezentat prin substantiv.
(iii) Există diferențe de preferințe de la un text la altul, fie sub aspectul verbului-suport,
fie sub aspectul componentului nonverbal selectat sau al formei acestuia (singular vs plural,
folosire „nudă‖ (fără articol) vs folosire cu determinanți, cuantificatori sau modificatori). De
exemplu, construcția perifrastică a face războiu, rar întâlnită în alte texte, este preferată în
MC.1620; construcția a avea pâră are 63 de ocurențe în DRH, A-B, fiind o specifică acestui
tip de text. Atragem atenția că cele mai multe texte folosesc împreunare, dar în Cazania lui
Varlaam se utilizează împărechetură.
(iv) Dintre componentele nonverbale ale construcțiilor perifrastice, substantivele
„reciproce‖ au frecvența cea mai mare; de remarcat preferința pentru construcția perifrastică
cu două substantive coordonate copulativ (sau chiar cu două substantive care fac parte din
aceeași arie semantică (tipul a avea pâri și gâlcevi).
(v) În ceea ce privește topica, se observă că elementele nonverbale purtătoare de sens
reciproc pot apărea în poziție preverbală (exemplele de la (25)) sau postverbală (exemplele de
la (24)), probând libertatea de topică și, implicit, natura analizabilă a construcției.

123
 CORPUS12

AD. 1722‒5 – Antim Ivireanul, Didahii. Ed.: Antim Ivireanul, Opere, Ed. Gabriel Ștrempel, București:
Minerva, 1972, 1‒238.
BB.1688 – Biblia. Ed:. Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului și Noului Testament, tipărită
întâia oară la 1688 în timpul lui Șerban Vodă Cantacuzino, Domnul Țării Românești, București:
Editura Institutului Biblic, 1977. (Valahia, București)
CazV.1643 – Varlaam, Cazania, ed. J. Byck, București: Editura Academiei, [s.a.].
CII.~1705 – Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică. Ed.: D. Cantemir, Opere complete, IV, Istoria
ieroglifică, ed. S.Toma, București: Editura Academiei, 1974, 51‒289.
CC1.1567 – Coresi, Tâlcul Evangheliilor. Ed.: Coresi, Tâlcul evangheliilor și molitvenic românesc, ed.
V. Drimba, București: Editura Academiei Române, 1998.
CC2.1581 – Coresi, Evanghelie cu învățătură. Ed. S. Pușcariu, Al. Procopovici: Diaconul Coresi, Carte
cu învățătură (1581), vol. I, Textul, București: Socec, 1914.
CB.1559‒60 – Codicele popii Bratul. Ed. Al. Gafton: http://media.lit.uaic.ro/gafton. (Sud-Estul
Transilvaniei sau Brașov; Gheție și Mareș 2001: 93)
CCat.1560 – Coresi, Catehism. Ed. Al. Roman-Moraru, în Gheție (coord.), Texte românești din secolul
al XVI-lea. I. Catehismul lui Coresi; II. Pravila lui Coresi; III. Fragmentul Todorescu; IV. Glosele
lui Bogdan; V. Prefețe și Epiloguri, București, Editura Academiei Române, 1982, 101‒105.
(Brașov)
CLM.1700‒50 – Miron Costin, Letopisețul Țărâi Moldovei. Ed.: M. Costin, Opere, ed. P. P.
Panaitescu, București: Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1958, 41‒201.
CL.1570 – Coresi, Liturghier. Ed. Al. Mareș, București, Editura Academiei, 1969, 127‒148. (Brașov)
CP1.1577 – Coresi, Psaltire slavo-romană. Ed.: Coresi, Psaltirea slavo-romană (1577) în comparație cu
psaltirile coresiene din 1570 și din 1589, ed. S. Toma, București: Editura Academiei RSR, 1976.
CPr.1566 – Coresi, Apostol. Ed. I. Bianu, Texte de limbă din secolul XVI, IV, Lucrul apostolesc tipărit
de diaconul Coresi la 1563, București: Cultura Națională, 1930.
CPrav.1560–2 – Coresi, Pravila. Ed. Gh. Chivu, în I. Gheție (coord.), Texte românești din secolul al
XVI-lea, p. 218–231.
CT.1560–1 – Coresi, Tetraevanghel. Ed.: Tetraevanghelul tipărit de Coresi. Brașov 1560 Ŕ 1561,
comparat cu Evangheliarul lui Radu de la Mănicești. 1574, ed. F. Dimitrescu, București: Editura
Academiei, 1963.
CTd.1600–40 – Codicele Todorescu. Ed.: N. Drăganu, Două manuscripte vechi. Codicele Todorescu și
Codicele Marțian, 191–229.
CV.1563‒83 – Codicele Voronețean. Ed. M. Costinescu, București, Editura Academiei Române, 1981,
229‒400. (Moldova)
DÎ.1578 – Documente și însemnări românești din secolul al XVI-lea, text stabilit și indice de Gh. Chivu,
M. Georgescu, M. Ioniță, Al. Mareș, Al. Roman-Moraru, București: Editura Academiei Române,
1979.
DIR. A – Documente privind istoria României, veacul XVII, A. Moldova, București: Editura
Academiei, (1612); 1956: IV (1616‒20); 1957: V (1621‒5). (Moldova)
DIR. B – Documente privind istoria României, veacul XVII, B. Țara Românească, București: Editura
Academiei, (1606); (1607); (1614); 1954 IV (1621‒5). (Valahia)
DRH. A – Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, București, Editura Academiei Române, 1996:
vol. XXIII (1635–1636); 2006: XXVIII (1645 – 1646)
DRH. B – Documenta Romaniae Historica. B. Țara Românească, București, Editura Academiei
Române, 1985: vol. XXV (1635–1636); 1998: vol. XXX (1645); 2003: vol. XXXI (1646)

12
În selecția corpusului, am utilizat și am preluat ca atare (inclusiv ca modalitate de notare a informațiilor
bibliografice) lista de texte și tipul de siglare stabilite de Emanuela Timotin în Pană Dindelegan (ed.) 2016: 669–678.

124
DVS. 1682‒6 – Dosoftei, Viața și petrecearea svinților, Iași.
FD.1592–604 – Floarea darurilor. Ed. Alexandra Roman Moraru, București: Minerva, 1996 (Cele mai
vechi cărți populare în literatura română, 1).
MC.1620 – M. Moxa, Cronograf. Ed.: Mihail Moxa, Cronica universală, ed. G. Mihăilă, București:
Minerva, 1989, 95–223.
NL.~1750‒66 – Ion Neculce, Letopisețul. Ed.: Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei și O samă de
cuvinte, ed. I. Iordan, București: Editura de Stat pentru Literatură și Artă, ed. a II-a, 1959, 31‒388.
NT.1648 – Noul Testament. Ed. Alba Iulia: Reîntregirea, 1998. (Alba Iulia)
PH.1500–10 – Psaltirea Hurmuzaki, Ed. I. Gheție și M. Teodorescu, București: Editura Academiei
Române, 2005.
PO.1582 – Palia de la Orăștie. Ed. V. Pamfil, București: Editura Academiei, 1968.
Prav.1581 – Pravila ritorului Lucaci. Ed. I. Rizescu, București, Editura Academiei, 1971, 161‒83.
(Modova)
Prav. 1780 – Pravilniceasca condică, ed. Colectivul pentru vechiul drept românesc condus de acad. A.
Rădulescu, București: Editura Academiei, 1957 (Adunarea izvoarelor vechiului drept românesc
scris, 2) 36‒156.
ULM.~1725 – Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei. Ed. P.P. Panaitescu, București: Editura de
Stat pentru Literatură și Artă, 1955, 57‒210.

BIBLIOGRAFIE

Busuioc, Monica Mihaela, 2009, Dicționar de arhaisme, București, Editura ALL.

Dimitrescu, Florica, 1958, Locuțiuni verbale în limba română, București, Editura Academiei
Republicii Populare Române.
Dubois, Jean, 1967, Grammaire structurale du français. Le verbe. Paris, Librairie Larousse.
GALR Ŕ Valeria Guțu Romalo (coord.), Gramatica limbii române, I–II, tiraj nou, revizuit,
București, Editura Academiei Române, 2008 (primul tiraj: 2005).
Haspelmath, Martin, 2007, „Further remarks on reciprocal constructions‖, în Nedjalkov, Vladimir,
Reciprocal constructions, vol. 4, Amsterdam, John Benjamins Publishing Company, p. 2087–2115.
Pană Dindelegan, Gabriela (ed.), 2016, The Grammar of Old Romanian, Oxford, Oxford
University Press.
Pană Dindelegan, Gabriela, 2017, ,,Substantive masive și abstracte pluralizate în româna veche‖
(sursă electronică), Diacronia, 6, A82 (1–8), site accesat în perioada septembrie–octombrie
2017 (http://dx.doi.org/10.17684/i6A82ro).

THE RECIPROCAL PERIPHRASTIC CONSTRUCTIONS IN OLD ROMANIAN

(Abstract)

This paper is a diachronic investigation of representative reciprocal constructions attested in Old

Romanian. The author focuses on the periphrastic construction with a reciprocal interpretation, one of the
most important structures of the reciprocity, and compares the Old Romanian structures (based on a corpus
that includes texts from the 16th century until the 18th century) and the modern Romanian ones.
Firstly, the author deals with significant descriptive data on the reciprocal periphrasis. In the others
sections of the paper, the author proposes a diachronic analysis. This article highlights the differents semantic
and syntactic properties of the reciprocal periphrastic constructions, and analyses the two components: the
verb (a face, a avea, a fi, a sta, a da, a lega, a lua) and the second position ‒ either the noun (amestec, ceartă,
cuscrie, împerechere, împreunare, pâră, părtășie, price), the adjective (luați în căsătorie, împreunați) or the
adverb (împotrivă).

125
 A CORPUS-BASED ANALYSIS OF
ROMANIAN MINIMIZER EXPRESSIONS

MONICA-MIHAELA RIZEA
ŖSolomon Marcusŗ Center for Computational Linguistics, University of Bucharest

1. Introduction

This paper is dedicated to the analysis of a special category of Romanian negative polarity
items (NPIs) – negative-polarity minimizer expressions (NPMEs), following the collocational
theory of NPI licensing (Richter and Soehn 2006; Sailer 2009b). For the most part, this study
focuses on defining the paradigmatic distribution of NPMEs in terms of licenser-NPI
collocations, also paying attention to their lexical/pragmatic characteristics, which play an
important role in discriminating between multiple occurrence patterns and in solving ambiguity
cases. The results show that, distributionally, the Romanian minimizers mainly share the pattern of
strong NPIs, just as reported by similar studies on English minimizers. I sustain the analysis with
the results of a corpus-based investigation. Real-use corpus examples and individual statistical
profiles are provided in order to document the compatibility with each category of licenser.
The study is correlated with the practical task of updating the sub-collection of Romanian
Negative Polarity Items (CODII.NPI.ro – https://www.english-linguistics.de/codii/), which is
part of a (comparable) multilingual electronic resource in XML format1.
After providing a definition of minimizer NPIs and reminding the main theoretical
approaches on negative polarity, I will detail the framework applied in this paper, i.e., the
collocational perspective, and the methodology (section 2.). Further on, I will present the main
distribution pattern of the Romanian minimizers, and I will exemplify it with the analysis of the
NPME licenser + urmă de (‗a trace of‘); the expression will be accompanied by a qualitative
profile, resulted after corpus investigation (section 3.). The final section will present the
conclusions and some issues that require further attention.

2. Minimizers as Negative Polarity Items

Minimizers are generally understood as emphatic expressions that denote minimal measures,
degrees or actions (Eckardt 2005: 301; Sailer 2009b: 33); some minimizers are also a special
category of negative polarity items. Theoretical studies generally consider NPIs as distributionally-
restricted to certain licensing contexts, prototypically the scope of negation, but also to other
negative-like environments such as interrogatives, antecedents of conditionals, complement
clauses of adversative predicates, the restrictor of a universal quantifier, the scope of imperatives,
etc., even if they do not, themselves, express negation (by contrast with n-words2).

1
For details, see, for example, Rizea et al. (2016a).
2
For a discussion regarding Romanian NPIs vs. n-words, see Iordăchioaia (2010: 6, 82–85); Iordăchioaia
and Richter (2015: 612–615).
 Following Israel (2004), Sailer (2009b: 33) lists the following types of minimizers:

 Indefinite expressions
e.g.: a damn thing, an iota, a red cent
(1) Pat didnřt earn a red cent with her paintings.
(2) *Pat earned a red cent with her paintings.

 Indefinite expressions that typically collocate with particular verb

e.g.: lift a finger, budge an inch, sleep a wink, hurt a fly
(3) Pat didnřt lift a finger to help Sandy.
(4) *Pat lifted a finger to help Sandy.

 Minimizing premodifiers
e.g.: the slightest, the faintest
(5) Pat doesnřt have the slightest idea about poetry.
(6) *Pat has the slightest idea about poetry.

Minimizer NPIs are traditionally considered to share the distribution pattern of strong
NPIs3 (Sailer 2009b: 33, 98; Eckardt and Sailer 2013: 13; Eckartdt and Csipak 2013: 267,
268). I will first remind the traditional classification of NPIs as proposed by Zawarts (1997)
and van der Wouden (1997); then, I will represent the paradigmatic distribution of strong
NPIs as formulated in the collocational theory proposed by Sailer (2009a and b), which also
takes into account reading-dependent licensing4. I will illustrate the typical distribution
patterns of minimizer NPIs with Romanian examples.

2.1. Traditional Classification of NPI

Within Zwarts‘ (1997) terminology, NPIs are classified as weak, strong, and superstrong,
according to the increasingly restrictive logical properties of their licensing environments (see
also van der Wouden 1997):
3
As shown in the literature, however, strong NPIs are not a homogenous class. For example, in Romanian,
there are also non-minimizer strong NPIs, such as prea ‗really‘:

(i) Nu mă prea vede nimeni.

NM me too sees nobody
‗Nobody really sees me.‘ (Iordăchioaia and Richter 2015: 639).

For English, a much-discussed non-minimizer strong NPI is until (de Swart 1996, Gajewksi 2005).
Additionally, even if they mostly pattern with strong NPIs, minimizers can also share the distribution of other
NPI classes, such as superstrong NPIs, in some conventionalized absolute superlative constructions (especially in
result and relative clauses):

e.g.: RO (result clause) de/că/încât nu se vede om cu om lit. ‗be unable to see very far (usually due to
darkness or fog)‘ idiomatic meaning: very, extremely, exaggerated

(ii) Viscolul era atât de puternic <că nu se vedea om cu om>.

‗The blizzard was so strong <you couldn’t see your hand in front of your face>‘ [= The blizzard
was very strong.].
4
See Rizea (2017: 102–107) for a detailed description of the improvements brought by the collocational
theory and a comparison with the traditional approaches to NPI licensing.

128
  Weak NPIs are licensed by antimorphic, anti-additive, (simply) downward entailing5,
and possibly other contexts (an example of downward-entailing licenser is the
determiner puțini(m)/puține(f) (‗few‘) in Romanian).
 Strong NPIs are licensed by antimorphic and anti-additive contexts (anti-additive
licensing contexts are n-words and the preposition fără/subordinating conjunction fără
să ‗without‘).
 Superstrong NPIs are licensed only by antimorphic contexts (i.e., the negative marker
(NM) nu/n-(‗not‘) in Romanian).

Minimizers (or lexical content NPIs – see Sedivy 1990: 72–90 and Eckardt and Csipak
2013: 296–297), as a special type of strong NPIs, can also be licensed in other categories of
environments than traditionally considered, but only under specific readings (e.g.: in
imperatives and questions which are marked for speaker bias, in the restrictor of
proportional non-downward-entailing operators/antecedent of conditionals under a law-like
interpretation, in the complement clause to non-factive adversative predicates, etc.). For reading-
dependent licensing effects or ―non-standard‖ NPI licensing mechanisms, see Sailer (2009 a and
b); Eckardt and Csipak (2013). I will detail the reading-dependent licensing cases for Romanian
strong (minimizer) NPIs in section 3.

2.2. NPI Licensing from the Collocational Perspective

In the literature, there are multiple perspectives on the mechanisms of NPI licensing: for
example, the syntactic theories claim that NPIs are only appropriate in the scope of (if
c-commanded by) negation (Klima 1964, Baker 1970). The semantic theories (starting with
Ladusaw 1980) would propose that they are licensed in downward-entailing (DE) contexts. The
pragmatic theories (Fauconnier 1975, Krifka 1995, etc.) assume that NPIs give rise to a range of
alternatives ordered according to their logical strength/likelihood; consequently, the NPIs are
licensed if the sentence in which they occur is logically the strongest/most surprising with
respect to these alternatives (Liu et al. 2013: 351).
Minimizers are analysed here mainly from the collocational perspective on NPI licensing
(see Richter and Soehn 2006; Sailer 2009a and b). The distribution of NPIs is understood as a
special case of collocational restrictions: the NPIs impose occurrence constraints by requiring
the presence of a particular semantic operator in the logical form. From this perspective, NPI
licensing [...] ―is simply an instance of co-occurrence of the NPI with a particular licensing item
or structure‖ (Sailer 2009b: 355). In addition to identifying their diagnostic distribution patterns
following the collocational approach, we also provide some semantic/pragmatic explanations for
minimizers (especially when these can be considered as extra arguments in delimiting the
occurrence patterns).
An important contribution of the collocational theory is that it highlights the role of the
context by acknowledging the reading-dependent effects, i.e., whether an NPI is licensed in a
given sentence depends on the context-specific aspects of the interpretation. For example,
whether an NPI appears felicitously in a conditional clause or in the restrictor of a quantifier
depends on the interpretation of the sentence in an episodic or a law-like way.

5
Downward entailingness: An operator f is downward-entailing iff for each set X and for each set Y, f(X ∪
Y) implies f(X) ∩ f(Y) and f(X)∪ f(Y) implies f(X ∩ Y).
Anti-additivity: An operator f is anti-additive iff for each set X and for each set Y, f(X ∪ Y) equals f(X) ∩ f(Y).
Antimorphicity: An operator f is antimorphic iff for each set X and for each set Y, f(X ∪ Y) equals f(X) ∩ f(Y)
and f(X ∩ Y) equals f(X)∪ f(Y).

129
 The collocational approach formulates the core NPI licensing contexts and it isolates the
paradigmatic occurrences of the NPI classes; additionally, it offers the mechanisms for matching
actual individual NPI candidates to the right class (by specifying a number of diagnostic
environments to distinguish between the types of NPIs – see section 3.).
Another important attribute of the collocational approach is the ability of dealing with the
idiosyncratic variations that might characterize individual items since it can integrate the results
of corpus linguistics research which, according to Sailer (2009b: 359), is essential to the further
understanding of the phenomenon of NPIs within a given language and also across languages.

2.3. Methodology
One of the objectives of the current research is enhancing the Collection of Romanian
Negative Polarity Items (CODII.NPI.ro – https://www.english-linguistics.de/codii/, which is
part of a (comparable) multilingual electronic resource) with negative polarity multiword
expressions6. The methodology of adding new units to the database implies both a paradigmatic
and a syntagmatic analysis: after generating a list of candidate expressions from the existing
lexicographic resources (mainly, The Explanatory Dictionary of the Romanian Language –
DEX 2016 and The Dictionary of Romanian Expressions, Syntagms and Phrases – DELS
2010), some of them were selected for further investigation. The expression candidates are
analyzed in terms of occurrence patterns, via the Sketch Engine on-line tool
(the.sketchengine.co.uk), by checking their individual realizations in context, in relation to a
predefined set of licensers (CODII.NPI.ro – Licensing Contexts). In the analysis, we have used
large Romanian electronic corpora such as the Romanian Web Corpus – roWaC (no of words =
44,729,032), OPUS2 Romanian (no of words = 282,408,295) or RomanianWeb 2016 –
roTenTen16 (no of words = 2,640,496,763). The distributional dependence on the licensing
contexts is documented with frequency data and real-use examples (accompanied by English
translations) as shown in Figure 1 (see below).

3. Romanian Minimizers

At corpus investigation, we have identified the following morphological types of

Romanian minimizers:

 Nominal minimizer expressions with the functional preposition de ‗of‘ (N1 DE N2

structures in the context of a licenser, where N2 admits different degrees of lexical
variation)

e.g.: urmă de ‗a trace of‘, strop/picătură de ‗a drop of‘, țipenie de ‗a (living) soul‘, picior
de (‗a (living) soul‘; ‗a sign of‘/‗a trace of‘ – EN structures that can also accept an
[+animate] N2), etc. in the context of a licensing environment.

The structure țipenie de...is introduced in this class since it displays the same distribution
pattern (when tested in diagnostic environments) as the other minimizers listed above (see
Table 1)7.

6
See Rizea et al. (2016a and b).
7
The difference between țipenie de... and the other elements listed in the class (e.g.: urmă de...) is that the
first does not have a literal, positive homonym in language. This is why țipenie de... might be perceived as a

130
  Verbal minimizer expressions

 the head verb admits a limited degree of lexical variation

e.g.: scoate/sufla/spune o vorbă ‗say a word‘, mișca/ridica un deget ‗lift a finger‘,
face/valora/plăti (nicio/nici cât) o ceapă degerată (meaning, a nu valora
nimic ‗to be worth nothing‘), etc. in the context of a licenser.
 the head verb does not admit lexical variation (even if light verb or other)
e.g.: sta pe roze (meaning, ‗to be in a challenging or unpleasant situation‘), avea
habar ‗have a clue‘, închide un ochi/pune geană pe geană ‗sleep a wink‘,
etc. in the context of a licenser.

 Verbal minimizers in absolute superlative constructions (superlative minimizers)

e.g.: se vedea om cu om (de/că/încât nu se vede om cu om)/se vedea la doi pași

(de/că/încât nu se vede la doi pași) ‗can‘t see an inch before one/in front of one (‘s
face)/ahead‘, ‗can‘t see (one‘s) hand in front of (one‘s) face‘, etc. in the context of
a licenser.

 Adjectival premodifiers (minimizing superlatives)

e.g.: cea mai vagă/cea mai mică (+ N) ‗the faintest‘/‗the slightest‘ (+ N), etc. in the
context of a licenser (e.g.: nu aveau nici cea mai vagă idee/nici cea mai mică
intenție ‗they didn‘t have the faintest idea/the slightest intention‘).

 Adverbial minimizer expressions

e.g.: cât negrul sub unghie/cât să chiorăști un șoarece, în ruptul capului (‗at all‘), etc. in
the context of a licenser.

3.1. Distribution Pattern of Romanian Minimizers

Table 1 delineates the core licensing contexts established as diagnostics in the
collocational approach (Sailer 2009b: 32–38):

more restricted NPI even if, distributionally, it patterns similarly to the (NPI uses) of the other structures from
the class.
Compare:
- non-NPI use – urmă (‗trace‘) is used in its literal meaning, in a negated sentence:

(i) N-am văzut nicio urmă de făină în bucătărie.

‗I didn‘t see any trace of flour in the kitchen.‘

Context: I was expecting to see a white trace of flour since I was told that the bag ripped open and the flour
spilled out onto the floor...

- NPI use – urmă is de-lexicalized (even if it collocates with a verb such as a vedea ‗to see‘):

(ii) N-am văzut nicio urmă de făină în bucătărie.

[lit. ‗I didn‘t see any trace of flour in the kitchen.‘]
[= There wasn‘t any flour at all in the kitchen.]

131
 TABLE 1: DISTRIBUTION OF ROMANIAN MINIMIZER NPIS
Diagnostic Environment
CMN (Clausemate
Negation)
clausemate sentential
negation expressed on the
verb
NW (N-Word)
scope of a clausemate n-word
WITHOUT
scope of without
DENT (Downward-
Entailing)
scope of downward-entailing
operators
UNIV (Restrictor of
Universal Quantifiers)
restrictor of a strong
quantifier in a ―law-like‖
sentence
Examples
√ Nu se zărea țipenie de om, locul părea pustiu. (roWaC)
(lit. ‗Not a living soul in sight, the place seemed deserted.‘)
Pun pariu că Jannie Armstrong nu închide un ochi în noaptea asta.
(OPUS2 Romanian)
(lit. ‗I bet Jannie Armstrong doesn‘t get a wink of sleep tonight.‘)
Nu mai rămăsese urmă de veselie pe fața lui. (roWaC)
(lit. ‗No trace of joy had remained on his face.‘)
√ Nu se simțea nici urmă de umor în vocea lui Conk. (roWaC)
(lit. ‗No trace of humour could be felt in Conk‘s voice.‘)
Totuși, episcopul nu simțea nicio urmă de bucurie în suflet. (roWaC)
(lit. ‗However, the bishop felt no trace of happiness in his soul.‘)
Nu se vedea nici urmă de motociclist pe stradă.
(lit. ‗There was no trace of a motorcyclist in the street.‘)
Pe drum, nicio țipenie de om. (roWaC)
(lit. ‗On the road, no living soul.‘)
Poate de aceea nu e nici țipenie de om în jur. (roWaC)
(lit. ‗Maybe that‘s why there‘s no living soul around.‘)
Ne-am distrat așa de bine, că nimeni n-a închis un ochi.
(lit. ‗We were having so much fun, no one slept a wink.‘)
√ Namarti zâmbi fără urmă de veselie [...]. (roWaC)
(lit. ‗Namarti smiled without a trace of joy.‘)
Am trecut prin pădure, spre calea ferată, fără să întâlnim țipenie de
om. (roWaC)
(lit. ‗We passed through the forest, towards the railway, without
meeting a living soul.‘)
[...] a plâns neîncetat zile și nopți la rând, fără să mai închidă un
ochi. (RoTenTen16)
(lit. ‗she/he‘s been crying day and night without sleeping a wink.‘)
* #Puțini au văzut urmă de motociclist pe stradă.
(lit. ‗Few saw a trace of a motorcyclist in the street.‘)
#Puțini călători au întâlnit țipenie de om în deșert.
(lit. ‗Few travellers met a living soul in the desert.‘)
#Puțini oameni au închis un ochi toată noaptea.
(lit. ‗Few people slept a wink all night.‘)
#Nu orice concurent a închis un ochi noaptea trecută.
(lit. ‗Not every competitor slept a wink last night.‘)
√ Orice persoană care are o urmă de rațiune nu crede nimic din ce
spune el.
(lit. ‗Every person who has a trace of good reason does not believe a
word he says.‘).
Fiecare polițist care a închis un ochi în noaptea aceea ar trebui
pedepsit.
(lit. ‗Every policeman who slept a wink that night should be
punished.‘)
132
 restrictor of a strong
quantifier in promises and
―episodic‖ sentences
IF (Conditional)
If-clause in threats and ―law-
like‖ sentences
If-clause in promises and
―episodic‖ sentences
nCMN (Non-Clausemate
Negation)
complement clause to a
negated neg raising predicate
complement clause to negated
matrix predicates other than
neg raising predicates
NV (Negative Verb)
complement clause to a
non-factive adversative
predicate
* #Fiecare student care are o urmă de pasiune pentru cercetare va
primi o bursă.8
(lit. ‗Every student who has a trace of passion for research will get a
scholarship.‘)
#Orice persoană care are o urmă de regret va fi iertată de orice
vină.
(lit. ‗Every person who has a trace of regret will be absolved of any
guilt.‘)
#Fiecare persoană care întâlnește țipenie de om în deșert îl salută.
(lit. ‗Everyone who sees a living soul in the desert says hello.‘)
√ Dacă ai o urmă de îndoială, mai bine pleci. (law-like reading)
(lit. ‗If you have a trace of doubt, you‘d better leave.‘)
Dacă văd țipenie de om în această rezervație naturală, îmi voi ieși
din minți! (threat reading)
(lit. ‗If I see a living soul in this protected nature area, I will go
mad!‘)
Dacă un polițist a închis un ochi în noaptea aceea, ar trebui
pedepsit.
(lit. ‗If a policeman slept a wink that night, he should be punished.‘)
* #Ai solda mea pe cinci ani dacă găsești o urmă de mucegai9.
(lit. ‗You have my payment for five years if you find a trace of
mould.‘)
#Dacă întâlnesc țipenie de om în deșert, îl salut.
(lit. ‗If I meet a living soul in the desert, I say hello.‘)
#Dacă întâlnesc țipenie de om în noaptea asta în bar, plătesc toată
băutura.10
(lit. ‗If I meet a living soul at the bar tonight, I‘ll pay for all the
drinks.‘)
√ Nu cred că există urmă de îndoială!
(lit. ‗I don‘t think there is any trace of doubt!‘)
Nu cred că am văzut țipenie de om în noaptea aceea.
(lit. ‗I don‘t think I‘ve seen a living soul that night.‘)
* #Nu pretind că are o urmă de umor.11
(lit. ‗I don‘t claim (s)he has a trace of humour.‘)
#Nu pretind că am văzut țipenie de om în noaptea aceea.
(lit. ‗I don‘t claim I‘ve seen a living soul that night.‘)
√ Mă îndoiesc că-ți va arăta o urmă de recunoștință.
(lit. ‗I doubt (s)he will show you a sign of gratitude.‘)
Mă îndoiesc că voi vedea țipenie de om în deșert.
(lit. ‗I doubt that I‘m going to see a living soul in the desert.‘)

8
The sentence is infelicitous under a promise reading.
9
The expression is not felicitous with conditional promises; however, if the example is understood as a case of
―affirmative sarcasm‖ when the condition of the promise can be paraphrased as ―I strongly doubt that...‖, the
sentence becomes felicitous. Therefore, there is a contrast between a literal (infelicitous) vs. a sarcastic
interpretation. According to Horn (2016: 289–291), in ―sarcasm licensing‖, the interpretation is negative as a
sarcastic effect.
10
The expression is infelicitous with conditional promises unless the sentence receives a sarcastic interpretation.
11
The sentence is infelicitous, because the literal meaning is forced into focus.

133
 complement clause to a
factive adversative predicate
QUE (Question)
negatively biased rhetorical
questions (both
yes/no-questions and wh-
questions)
non-rhetorical questions
(request for information)
* #Mă surprinde că ți-a arătat o urmă de bunăvoință.12
(lit. ‗I‘m surprised that (s)he has shown you a trace of kindness.‘)
#Regret că ai văzut țipenie de om în această rezervație naturală.
(lit. ‗I regret that you have seen a living soul in this protected area.‘)
√ Mai încape urmă de îndoială în legătură cu intenția ei?
(lit. ‗Is there a trace of doubt regarding her intentions?‘)
Speri să întâlnești țipenie de om pe drum la ora asta?
(lit. ‗Do you hope to meet a living soul on the road at this hour?‘)
Cine a putut închide un ochi cât timp ai țipat?
(lit. ‗Who could sleep a wink while you were shouting?‘)
* #I-a arătat o urmă de recunoștință?13
(lit. ‗Did (s)he show him/her a sign of gratitude?‘)
#Ai întâlnit țipenie de om ieri pe stradă?
(lit. ‗Did you meet a living soul yesterday in the street?‘)
#Cine a închis un ochi aseară?
(lit. ‗Who slept a wink last night?‘)

When tested against the diagnostic contexts, the Romanian minimizer expressions mainly
follow the occurrence patterns of strong NPIs14 (as the examples in Table 1 prove): they cannot
occur in the scope of a DE quantifier such as an NP with the determiners puțini/puține ‗few‘ or nu
orice ‗not every‘; they can appear in the scope of clausemate negation or of an n-word and in the
scope of fără ‗without‘; they can also occur in negatively biased rhetorical questions.
The acceptability of the NPMEs is reading-dependent since, in the same general
environment (e.g.: the complement clause to a negated matrix predicate/to an adversative
predicate, the restrictor of a universal quantifier, the antecedent of conditionals, etc.), there are
individual realizations or readings that exclude strong NPIs, but also individual realizations or
readings that allow for strong NPIs. The MPMEs are licensed in the context of negated neg raising
predicates (such as crede ‗think‘/‗believe‘), but they are not felicitous in the context of negated
bridge verbs (such as pretinde ‗claim‘ or spune ‗say‘); they are felicitous with non-factive
adversative predicates (nega ‗deny‘, se îndoi ‗doubt‘), yet, they are strange in the complement
clause of factive adversative predicates (regreta ‗regret‘, a fi surprins ‗be surprised‘, a-i părea rău
‗be sorry‘). Additionally, they are licensed in syntactic constructions such as the restrictor of a
universal quantifier and in if-clauses with law-like readings, yet, they are excluded from the same
constructions if they have an episodic or promise interpretation.

3.2. CODII Representation and Corpus Profile of the NPME urmă de...
Urmă de... corresponds to the English indefinite minimizer expressions ‗trace/sign of‘ in
the context of a licenser; it develops the idiomatic meaning of ‗no...at all‘ when used in
negative contexts.
The Romanian NPI database offers information about obligatory licensers, as well as
individual corpus profiles (documented with frequency data), and corpus examples (the
results are collected in a table as represented in Figure 1). Figure 1 shows that urmă de...

12
The sentence is odd if understood as a genuine, non-sarcastic statement.
13
The sentence is odd if understood as mere request for information.
14
It is important to mention that, at corpus investigation, the Romanian minimizers display other occurrence
patterns as well, even diverging from the traditional NPI classes; however, this analysis will make the subject of
another paper.

134
combines with the set of licensers that is traditionally associated with strong NPIs (see also
the definition of NPIs provided in subsection 2.1. – see above), such as clausemate negation,
negative words, nici (‗not even‘) and fără (‗without‘). The minimizer structure is marked as
‗yes‘ for other environments as well (that license strong NPIs under specific readings)15.

Figure 1 – CoDII Representation of urmă de (lit. ‗trace of‘)

Distributionally, urmă can appear as a bare noun – when it mostly collocates with the
scalar negator nici ‗not even‘, which is a negative adverbial premodifier (in 38% of the
occurrences); however, it can also be preceded by the negative determiner nicio ‗no.fem‘.
Additionally, there are contexts when the noun urmă (bare or preceded by an indefinite
article) can appear with clausemate negation and no other negative element. Its degree of
preference for negative(-like) contexts is high (i.e, 78%). The 21% positive contexts also
include the literal meaning (of a physical trace) so they do not affect the NPI urmă de... that
has an idiomatic meaning in negative environments (see also the example N-am văzut nicio
urmă de făină în bucătărie. [lit. ‗I didn‘t see any trace of flour in the kitchen.‘] [= There
wasn‘t any flour at all in the kitchen.]).

15
Remember that, in Table 1, urmă de... is not licensed by DE determiners such as puțini/puține (‗few‘), it is
felicitous in the context of neg raising predicates such as nu cred (‗I don‘t think‘), but it is strange in the
complement clause of nu pretind (‗I don‘t claim‘); it is licensed in rhetorical questions and in conditionals with
non-episodic readings, but it is not felicitous with conditional promises unless they receive a sarcastic
interpretation (the condition for a promise is interpreted as ‗I strongly doubt that...‘); it also appears in the
restrictor of universal quantifiers under law-like readings, but it is excluded from promise readings.

135
 From a syntactic point of view, we interpret the combination urmă ‗trace‘ + de ‗of‘ +
N2, in the context of a licenser, as a special type of N1 DE N2 structure, where N2 displays
lexical variation. The negative polarity multiword structure urmă + de has the contextual
value of a negative determiner being, syntactically, part of a complex noun phrase.
From a semantic/pragmatic point of view, the corpus analysis reveals two occurrence
patterns. The first pattern implies a scalar N2, with urmă developing a metaphorical
quantitative meaning of ―very small quantity/barely perceptible amount of something‖ (see
also GALR II 2008: 696–697).

e.g.: urmă de praf/fum16 (‗dust‘/‗smoke‘), but also urmă de efort/smerenie

(‗effort‘/‗humbleness‘) – with abstract scalar nouns.

The second pattern implies a non-scalar N2 (including proper names and plurals):

e.g.: urmă de motocicliști/statuie (‗motorcyclists‘/‗statue‘); urmă de Doris, but also nici

urmă de amintire (‗memory‘) – with abstract, non-scalar nouns.

(7) Nu era nici urmă de amintire ca acest cuvânt neobișnuit să fi fost rostit de Rosie
(RoWac).
(lit. ‗There was no trace of memory that this unusual word should have been uttered by
Rosie.‘).
(8) În câteva clipe, nu mai rămase urmă de Sergiu și Pompilică în amfiteatru (RoWac).
(lit. ‗In a few moments, there remained no sign of Sergiu and Pompilică in the
amphitheatre.‘).

The second pattern, with a non-scalar N2, is part of a special class of Romanian
minimizers such as țipenie/umbră/suflare/suflet de... (lit. ‗shout.suffix /shadow/breath/soul of‘)
that can be considered as the faintest manifestation of N2 on a scale of perception (i.e., the
least perceivable attribute of an entity that is not even a (material) part of that entity).
Similarly to the other minimizers, they evoke the least likely alternative to the entity in focus,
which is, actually, N2, the semantic head of the structure.

4. Conclusions and Future Work

Following the collocational perspective on NPI licensing, this paper proposes a

classification of the Romanian negative-polarity minimizer expressions according to their
occurrence patterns, also taking into consideration reading-dependent licensing and
semantic/pragmatic characteristics. It shows that, distributionally, the Romanian minimizers
mainly pattern with strong NPIs, just as reported by similar studies on English minimizers.
However, the results of a corpus-based investigation prove that there are, in fact, certain
minimizers that display other occurrence patterns as well, even diverging from the traditional
NPI classes, issue that will make the subject of a separate study.

16
All these examples were mostly taken from the Romanian Web Corpus (roWaC).

136
 SOURCES

DELS 2010 – Cătălina Mărănduc, Dicționar de expresii, locuțiuni și sintagme ale limbii române
(ŘThe Dictionary of Romanian Expressions, Syntagms and Phrasesř), București, Corint,
2010.
DEX 2016 – Ion Coteanu, Luiza Seche, Mircea Seche (eds.), Dicționarul explicativ al limbii
române (ŘThe Explanatory Dictionary of the Romanian Languageř), București, Univers
Enciclopedic Gold, 2016.
GALR II 2008 – Valeria Guțu-Romalo (ed.), Gramatica limbii române (ŘThe Grammar of
Romanianř), București, Editura Universității din București, 2008, p. 696–697.

ON-LINE DATA SOURCES

CoDII = ―The Collection of Distributionally Idiosyncratic Items‖, Goethe University Frankfurt am

Main, accessed on September 8, 2016 (https://www.english-linguistics.de/codii/).
Sketch Engine = The Sketch Engine on-line tool, accessed on September 8, 2016
(https://www.sketchengine.co.uk/).

REFERENCES

Baker, Carl Lee, 1970, ―Double Negatives‖, Linguistic Inquiry, 1, p. 169–186.

Csipak, Eva, Regine Eckardt, Mingya Liu, Manfred Sailer (eds.), 2013, Beyond ŘAnyř and ŘEverř:
New Explorations in Negative Polarity Sensitivity, 262, Trends in Linguistics, Berlin, De
Gruyter Mouton.
de Swart, Henriette, 1996, ―Meaning and use of ‗not … until‘‖, Journal of Semantics, 13, p. 221–
263.
Eckardt, Regine, 2005, ―Too poor to mention. Subminimal Eventualities and Negative Polarity
Items‖, in Claudia Maienborn, Angelika Wöllstein (eds.), Events in Syntax, Semantics and
Discourse, Tübingen, Niemeyer Verlag, p. 301–330.
Eckardt, Regine, Eva Csipak, 2013, ―Beyond ‗any‘ and ‗ever‘‖, in Csipak et al. (eds.) 2013: 3–20.
Eckardt, Regine, Manfred Sailer, 2013, ―Minimizers – Towards pragmatic licensing‖, in Csipak et
al. (eds.) 2013: 267–298.
Fauconnier, Giles, 1975, ―Polarity and the Scale Principle‖, Papers from the Eleventh Regional
Meeting of the Chicago Linguistic Society, Chicago, University of Chicago, p. 188–199.
Gajewski, Jon, 2005, Neg-Raising: Presupposition and polarity, PhD Thesis, MIT.
Horn, Laurence, 2016, ―Licensing NPIs: Some Negative (and Positive) Results‖, in Pierre
Larrivée, Chungmin Lee (eds.), Negation and polarity: Experimental perspectives, Cham,
Springer, p. 281–305.
Iordăchioaia, Gianina, 2010, Negative Concord with Negative Quantifiers: A Polyadic Quantifier
Approach to Romanian Negative Concord, Doctoral Dissertation, University of Tübingen.
Iordăchioaia, Gianina, Frank Richter, 2015, ―Negative Concord with polyadic quantifiers. The
case of Romanian‖, Natural Language and Linguistic Theory, 33 (2), p. 607–658.
Israel, Michael, 2004, ―The pragmatics of polarity‖, in Laurence Horn, Gregory Ward (eds.), The
Handbook of Pragmatics, Malden, Blackwell, p. 701–723.
Klima, Edward, 1964, ―Negation in English‖, in Jerry A. Fodor, Jerrold J. Katz (eds.), The
Structure of Language, Englewood Cliffs, Prentice Hall.
Krifka, Manfred, 1995, ―The semantics and pragmatics of polarity items‖, Linguistic Analysis
25(3/4), p. 1–49.

137
Ladusaw, Willam, 1980, Polarity Sensitivity as Inherent Scope relations, New York, Garland
Press.
Liu, Mingya, Regine Eckardt, Janina Radό, 2013, ―Polarity in Context‖, in Csipak et al. (eds.)
2013: 351–368.
Richter, Frank, Philip Soehn, 2006, ―Braucht niemanden zu scheren: A survey of NPI licensing in
German‖, in Stefan Müller (ed.), Proceedings of the 13th International Conference on HPSG,
Stanford, CSLI Publications, p. 421–440.
Rizea, Monica-Mihaela, Gianina Iordăchioaia, Frank Richter, 2016a, ―A Collocational Approach
to Romanian Strong Negative Polarity Items‖, in Maria Mitrofan, Daniela Gîfu, Dan Tufiș,
Dan Cristea (eds.), Proceedings of the 12th International Conference Linguistic Resources
and Tools for Processing the Romanian Language, Iași, Editura Universității ―Alexandru
Ioan Cuza‖, p. 173–185.
Rizea, Monica-Mihaela, Gianina Iordăchioaia, Frank Richter, 2016b, ―A Corpus-based Analysis of
Negative Polarity Idiomatic Expressions‖, poster presentation, Current Trends in Figurative
Language Research Workshop, Schloss Hohentübingen, Tübingen, December 9, 2016.
Rizea, Monica-Mihaela, 2017, ―Closer to the Truth? Strong Negative Polarity Items between
Controlled Diagnostic Environments and Real-use Distribution Profiles from Large
Corpora‖, in Verginica Barbu Mititelu, Mihaela Ionescu, Gianina Iordăchioaia (eds.),
Lingvistică generală, lingvistică formală, lingvistică computațională. Omagiu profesorului
Emil Ionescu la 60 de ani (ŖGeneral Linguistics, Formal Linguistics, Computational
Linguistics. A Festschrift for Professor Emil Ionescu on his 60th Birthdayŗ), București,
Editura Universității din București, p. 101–126.
Sailer, Manfred, 2009a, ―On reading-dependent licensing of strong NPIs‖, in Arndt Riester,
Torgrim Solstad (eds.), Proceedings of Sinn und Bedeutung, 13, Stuttgart, p. 455–468.
Sailer, Manfred, 2009b, A representational theory of negative polarity item licensing, Habilitation
thesis, University of Göttingen.
Sedivy, Julie, 1990, ―Against a unified analysis of negative polarity items‖, Cahiers Linguistiques
dřOttawa, 18, p. 72–90.
van der Wouden, Ton, 1997, Negative contexts. Collocation, polarity and multiple negation,
London and New York, Routledge.
Zwarts, Frans, 1997, ―Three types of polarity‖, in Fritz Hamm, Erhard Hinrichs (eds.), Plurality
and Quantification, Dordrecht, Kluwer, p. 177–237.

A CORPUS-BASED ANALYSIS OF ROMANIAN MINIMIZER EXPRESSIONS

(Abstract)

This paper is dedicated to the analysis of negative-polarity minimizer expressions (NPMEs), following
the collocational theory of NPI licensing. By defining the paradigmatic distribution of the Romanian NPMEs
in terms of licenser-NPI collocations, the study shows that, distributionally, they mainly share the pattern of
strong NPIs, just as reported by similar studies on English minimizers. The analysis also reports the results of
a corpus-based investigation.

138
PARTICULA AŞA ÎN GRAIURILE ROMÂNEŞTI ACTUALE

RODICA ZAFIU
Universitatea din Bucureşti
Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan Ŕ Al. Rosettiŗ

1. Introducere

Subclasa demonstrativelor de mod, calitate şi grad (Kônig 2015; Kônig şi Umbach în curs
de apariţie; cf. Diessel 1999), destul de puţin studiată, prezintă un mare interes pentru studiul
variaţiei şi pentru tipologia lingvistică. Demonstrativele de mod (denumire cu care vom opera în
continuare şi în care vom include şi semantica gradului şi a calităţii) sunt probabil cele mai
complexe şi mai instabile dintre deictice, pentru că valoarea lor indicială se asociază cu ceva
mai abstract decât cadrul spaţio-temporal. În ipostaza deictică, demonstrativele de mod sunt
însoţite de un gest imitativ sau de indicare a reperului unei comparaţii. Dincolo de utilizările lor
primare, deictice sau anaforice, demonstrativele de mod intră frecvent în procese de
gramaticalizare şi pragmaticalizare, producând mărci de gradaţie, particule de aproximare, mărci
citaţionale, diferite tipuri de conectori (Kônig 2015) şi particule focale (Wiese 2011).
Reprezentantul prototipic al clasei este în limba română adverbul de mod demonstrativ –
deictic şi anaforic – aşa, provenit din ECCUM-SIC (cu adaosul finalei adverbiale -a, DELR), deci
din întărirea printr-o particulă prezentativă şi de intensificare (ECCUM) a adverbului de mod
echivalent din latină (SIC). Adverbul aşa are toate valorile semantice ale clasei (mod, calitate,
grad); în plus, a devenit marcator comparativ şi parte componentă a unor conectori, căpătând în
româna vorbită multe alte valori discursive (Pop 2003). Aşa a evoluat în parte similar cu
echivalentele sale romanice, înrudite etimologic şi semantic (it. così, fr. ainsi, sp. así etc.), dar
utilizările sale prezintă şi destule diferenţe faţă de acestea, ca şi faţă de adverbele de afirmaţie
provenite din SI(C) – it., fr. si. Traseele de gramaticalizare ale formai aşa sunt de altfel în mare
măsură cele actualizate de demonstrativele modale în limbi din familii diferite (König 2015).
Dezvoltarea utilizărilor adverbului aşa este comparabilă cu evoluţia plurifuncţională a lat.
1 2
SI(C), din care provin în română să (conjuncţie condiţională), să (conjuncţie finală,
complementizator şi marcă a conjunctivului), şi (conjuncţie copulativă), şi2 (adverb aditiv şi
1

focalizator); rămâne controversată etimologia segmentului final -şi (din componenţa unor
adverbe, pronume etc.; vezi Ciompec 1985: 115–129, Zafiu 2012).
În cele ce urmează, vom încerca să urmărim utilizarea adverbului (a)şa ca particulă
discursivă, recurentă în enunţ, cu poziţie predominant enclitică faţă de constituenţii-suport, în
construcţii care au condus, regional, la atingerea stadiului de particulă de întărire postpusă altor
adverbe deicitice: ici-şa, colo-şa etc. Considerăm că înţelegerea funcţiilor actuale ale particulei
aşa poate contribui la interpretarea evoluţiilor istorice ale demonstrativelor modale în româna
mai veche. Denumirea de particulă, folosită tradiţional în lingvistica românească pentru un
număr limitat de segmente mofologice1, va avea în cele ce urmează un sens mai apropiat de cel
1
A se vedea discuţia detaliată a conceptului în Zafiu (2012). În plan sincronic, în descrierea românei actuale, -a
sau -şi din acuma, acuşi etc. nu justifică denumirea de particule, cu atât mai puţin (vezi şi Hobjilă 2003: 29, 39) de
particule deictice; este însă foarte posibil ca denumirea tradiţională să reflecte o etapă din istoria acestor forme.
atribuit în germană, engleză etc. termenilor Partikel, particle (cf. König 1991, Aijmer 2002
etc.), respectiv de marcator invariabil, (pluri)funcţional, cu valoare predominant semantică (mai
ales modală) şi pragmatică.

2. Valorile adverbului aşa în româna actuală

Adverbul aşa are valori primare şi secundare; primare sunt (ca şi pentru so în germană,
vezi Kônig 2015; Kônig şi Umbach în curs de publicare) folosirea deictică şi cea anaforică, din
care se dezvoltă şi faţă de care sunt secundare funcţiile discursive. Adverbul apare singur, dar şi
în construcţii parţial fixate. Frecvente sunt întăririle sale printr-un marcator prezentativ (în
structuri de tipul ECCO SIC): iac-aşa, uite-aşa (Stavinschi 2015). Echivalentele parţiale ale
demonstrativului prototipic aşa – astfel şi asemenea Ŕ au o distribuţie mult mai limitată. În cele
ce urmează, trecem în revistă principalele sale funcţii actuale; o descriere mai detaliată,
cuprinzând şi un număr mai mare de sintagme gramaticalizate şi pragmaticalizate care cuprind
forma aşa, se găseşte în Pop (2003).

2.1. Folosire exoforică (deictică)

Ca deictic, aşa este asociat unui gest indicativ sau imitativ. Spre deosebire de alte deictice,
aşa (ca şi echivalentele sale, vezi supra) trimite la un referent extern, dar nu stabileşte
identitatea cu acesta, ci doar similaritatea (Pop 2003); astfel, indicarea unei proprietăţi
îndepărtează demonstrativele de mod de referenţialitatea propriu-zisă. Aşa este un deictic care
nu presupune diferenţieri de tip proximitate/distanţă; această nediferenţiere pare a fi comună
majorităţii demonstrativelor de mod (Kônig 2015).
Din punct de vedere semantic, aşa indică modul (1a,b), calitatea (1c,d) şi gradul (1e,f; ca
marcă antepusă unor centre gradabile):

(1) a. Mănâncă aşa.

b. Se comportă aşa.
c. Aşa e el.
d. De ce poartă o aşa rochie? / aşa o rochie / aşa rochii...?
e. Nu credeam că e aşa (de) greu.
f. Aşa mulţi sunt?

Din punct de vedere sintactic, aşa ocupă poziţia de circumstanţial de mod facultativ (1a) sau
obligatoriu (1b), de predicativ (1c), de modificator nominal (1d); ca modificator al adverbului
sau adjectivului, se apropie de rolul de marcă de gradaţie (1e,f).

2.2. Folosire endoforică (ca anaforic sau cataforic)

Exemplele de mai sus (1a–f) pot avea şi referinţă endoforică, interpretabilă fie ca anaforă
(Zafiu 2008), fie ca deixis textual. În ipostaza de anaforă propoziţională (2a,b), indicând
conţinutul global al unor predicaţii, modalul aşa interferează cu obiectul direct şi subiectul2:

(2) a. Ŕ Pleacă? Ŕ Aşa cred.

b. Ŕ Pleacă? Ŕ Aşa se crede.

2
Cf. Mîrzea Vasile (2012: 41–42). Kônig (2015) observă că posibilitatea ca demonstrativele modale să apară în
poziţie de complement al unor verbe de atitudine propoziţională este caracteristică lui so din engleză (I suppose so), dar
e relativ rară în alte limbi.

140
 Cu această valoare, aşa este adesea folosit cataforic:

(3) Aşa vom face: vom merge toţi acasă.

Utilizarea cataforică are rolul de a reliefa conţinutul propoziţional al enunţului care urmează.

2.3. Valoarea de marcator gramaticalizat al comparaţiei de egalitate: tot aşa

Comparaţia de egalitate, gramaticalizată târziu şi incomplet în română, are printre mărcile
sale specifice construcţia tot aşa (de):

(4) E tot aşa (de) bun ca el.

Adverbul aşa din componenţa construcţiei tot aşa (de) este echivalent cu marcatorul de
grad specializat atât (tot atât de).

2.4. Valori discursive

Adverbul aşa are mai multe valori discursive, destul de diferite: de marcator de acord sau
confirmare, de conector (Mîrzea Vasile 2012: 32), de marcator de suspendare, de aproximare
sau de întărire. Construcţia lexicalizată aşa că a devenit un conector concluziv (Ştefănescu
2007). Ilustrăm în continuare aceste valori cu exemple din culegeri de texte dialectale sau
corpusuri de română actuală vorbită3. Valorile discursive sunt asociate cu diferite contururi
intonaţionale, ocurenţele marcatorului fiind adesea separate prin pauze de restul enunţului.
Aşa este considerat unul dintre mijloacele specifice ale afirmării sau acordului în limba
română (Năstase 2003), ca profrază echivalentă cu da (5a) sau, mai des, ca marcator fatic (Pop
2003) de confirmare a contactului cu interlocutorul (5b):

(5) a. A: adică face şi fiica maiŔ maică-sii.

B: aşa↓ că asta este (IVLRA, 30);

b. A: eu am sunat la panasonic
B: aşa (IVLRA, 185).

Utilizarea lui aşa în acte de exprimare a acordului poate fi considerată un fapt de similitudine cu
alte limbi romanice, în care urmaşul latinescului SIC îndeplineşte funcţia generală de marcator
afirmativ (it. sì) sau pe cea de afirmaţie polemică, după un enunţ negativ (fr. si).
Conectorul de „bilanţ provizoriu‖ („marcă de structurare a conversaţiei‖, la Pop 2003)
produce o (auto)confirmare, pregătind o nouă temă (6a) sau o închidere de secvenţă (6b):

(6) a. aşa fetele↓ şi CE-aţi mai făcut astăzi (IVLRA, 76);

b. aşa/ cam... asta ar fi (TDM I, 34).

Mai ales repetat, aşa este folosit ca marcator de suspendare a enumerării („marcator de
extindere‖, cf. engl. general extenders, denumire impusă de Overstreet 1999) (7a):

3
Transcrierea a fost simplificată. pentru că în analiza de faţă nu sunt relevante particularităţile fonetice ale
exemplelor. Am folosit totuşi litera î în interiorul cuvintelor, acolo unde aceasta indică pronunţia regională a unui i din
limba standard.

141
 (7) uite / te duci aşa/aşa/aşa (TDM I, 6).

Tot repetat, demonstrativul modal alcătuieşte o formulă de rezumare a unei secvenţe citate (8):

(8) şî zîc / uite-aşa/aşa (TDM I, 6).

Valoarea, semnalată de Dascălu-Jinga 1998 (cf. şi Pop 2003, Hobjilă 2003), a fost identificată şi
în alte limbi (König 2015).
Ca marcator de aproximare (Wiese 2011, König 2015), aşa este de cele mai multe ori
antepus secvenţei evaluate:

(9) a. vrem să ştim aşa câteva lucruri (IVLRA, 96);

b. aşă cam între nouă şî dzăceă (TDMM, 104);
c. era aşa cam costiş (HS, 55; Sălaj).

În toate cazurile de mai sus, aşa îşi păstrează autonomia prozodică şi funcţională; adverbul
are însă un comportament şi un statut diferit atunci când intră în componenţa unor deictice
spaţiale şi temporale sau când apare ca particulă deictică plasată la finalul altor circumstanţiale,
situaţie pe care o vom discuta în continuare.

3. Aşa ca particulă cu poziţie enclitică sau mediană

Forma aşa este folosită în postpunere faţă de adverbe deictice, dar şi faţă de alte adverbe şi
chiar grupuri sintactice cu valoare circumstanţială. Această utilizare se caracterizează prin lipsa
pauzelor, segmentul aşa formând o unitate prozodică cu cuvântul sau secvenţa la care se
ataşează. În cazul unor finale vocalice, aşa este scurtat la -şa. Transcrierile din corpus nu
notează unitar aceste secvenţe, nemarcând totdeauna lipsa pauzei şi solidaritatea prozodică;
acestea se pot verifica însă în înregistrările pe care le avem la dispoziţie (în HS). În alte cazuri,
aşa este postpus unui constituent cu care se grupează prozodic, dar se raportează anaforic la
elementul care îi urmează; poziţia, pe care o numim „mediană‖, se aseamănă cu plasarea în final
de secvenţă, ambele diferenţiindu-se de antepunerea separată prin pauză.
Ca particulă nondeictică, aşa nu este asociat unui gest sau cel puţin nu presupune un gest
distinct de cel al secvenţei la care se adaugă.

3.1. Particulă de întărire a deicticelor spaţio-temporale

În graiurile sudice au fost înregistrate (DGDS, s.v. acolo, aici, ici; Ionaşcu 1960, Ionică
1984) mai multe forme compuse dintr-un adverb deictic spaţial şi particula (a)şa: (a) acolo-şa,
cu variantele colo-şa, colea-şa; (b) aici-şa, cu variantele aicea-şa, aicia-şa, icea-şa, ici-şa,
acilea-şa; (c) încolo-şa.
Prezenţa particulei enclitice nu pare să aducă o diferenţiere semantică; cercetările efectuate
asupra sistemul deictic ternar oltenesc (Ionaşcu 1960, Iliescu 1981) nu indică o valoare specifică
a formelor în -(a)şa.
Combinaţia stabilă cea mai frecventă în textele munteneşti este cu adverbul de loc de
apropiere aici (10a-c, g-h) şi cu variantele sale fonetice – ici (10d-e), aicea (10f); transcrierile
marchează uneori rostirea aferezată şi sudată -şa (10g-h), care este de fapt uşor de presupus şi în
celelalte cazuri, cu un decupaj diferit: a iniţial din aşa poate fi analizat ca -a final al adverbului
aicea:

142
 (10) a. şi aici aşa / nu pot să v-arăt, da nu departe (TDM I, 2);
b. ca cân le-ai hi muiat într-un lighean cu sânge-aici aşa (TDM I, 8);
c. cân am venit aici aşa-n capu satului (TDM I, 17);
d. ce şanţuri sunt pe ici aşa? (TDM 1, 1);
e. i l-a retezat du pe ici aşa / ăsta [gest] (TDM I, 5);
f. a făcuř linia / aicea aşa pă rău (TDM I, 27) ;
g. aveam livezi aici-şa la Topolog (TDM I, 17);
h. face o strungă mare aici-şa-n marginea izlazului (TDM I, 35).

Folosirea deictică a formelor (pentru care uneori este indicat şi gestul, ca în 10e), fie ca
circumstanţiale autonome (10a,b,d,e), fie antepuse emfatic unor circumstanţiale care precizează
locul (10c,f,g,h) este în toate cazurile pur spaţială, ceea ce indică pierderea funcţiei deictice
proprii a adverbului aşa.
În encliză faţă de adverbul de loc de depărtare acolo, reducerea corpului fonetic al formei
aşa este şi mai evidentă, pentru că nu mai există o finală -a reinterpretabilă; în cazul variantei
colea (11c) reapar însă dificultăţile de transcriere şi segmentare discutate mai sus:

(11) a. ne-ucem la Răţeşti acolo/intrăm... acolo-şa (TDM II, 29);

b. ş-ă hi acolu-şa (TDMB, 32);
c. uite-a fost... cuolea-aşa (TDM III, 521).

Forma întărită poate apărea, în acelaşi context, în alternanţă cu adverbul de loc simplu, acolo-
şa/acolo (11a) şi aici aşa (sau aicea-şa)/aici (12):

(12) păi, zice, uite mă, aici a fost târgu, uite aici aşa a fost, uite aici a fos hora (TDM 1, 1).

3.2. Particulă postpusă altor constituenţi sintactici

3.2.1. Aşa poate fi postpus unor circumstanţiale de loc (adverbe şi grupuri prepoziţionale), în
construcţii în care nu se activează un sens modal independent, ci doar se subliniază valoarea
spaţială a circumstanţialului:

(13) a. cum ne-am uita în coast-aşa [gest] (TDM I, 15);

b. ie livada mai peste vale-aşa (TDM I, 15).

Construcţiile similare cu circumstanţiale de timp sunt mai rare şi mai ambigue, pentru că
apar în contextul unor aproximări:

(14) a. dimineaţa-aşa pă la şapte pă la opt (TDM I, 13);

b. mai despre zîuă aşa (TDM I, 2).

Postpus circumstanţialelor de mod, cantitative sau instrumentale, aşa este mai apropiat de
sensurile sale primare şi poate fi interpretat ca o reluare emfatică a grupului precedent:

(15) a. se scutură floarea un piculeţ aşa (TDM I, 4);

b. s-a dus cu focu-aşa (TDM I, 49);
c. o cureţi cu mâna aşa (HS, 29; Dâmboviţa);
d. cu refeneaua iera-n felu-osta-aşa (TDM III, 953).

143
Particula aşa apare postpusă unui grup nominal (fără a avea valoare de substitut descriptiv):

(16) a. nişte capre-aşa venia în fuga mare (TDM I, 3);

b. scoteam lospe-aşa şi le-ncărcam la vagon (TDM II, 46);
c. aduc un brad aşa (TDO, 149);
d. la gura la cuoşu-osta aşa / are plasă (TDM III, 823);
e. era un măr de ăsta pădureţ aşa (HS, 55; Sălaj);
f. puneam o fundă frumoas-aşa (TDM III, 877).

În asemenea cazuri, nu se poate decide în mod absolut dacă aşa marchează întreg grupul
nominal sau doar modificatorii finali din componenţa acestuia (16e,f), grupul prepoziţional mai
larg (16d) sau chiar grupul verbal în ansamblu (16b,c,f).

3.3. Particulă în poziţii mediane ambigue

Aşa poate apărea în postpunere faţă de un verb sau un nominal, precedând însă un
circumstanţial de loc sau de mod pe care îl anticipă:

(17) a. o fost aşă înt-o latură (TDMM, 39);

b. ţîpau grâu aşă în sus (TDMM, 55);
c. am pus... cartofu-aşa / binişor cu mâna (TDM III, 521).

În grupul nominal, aşa poate urma nominalului-centru, precedând un modificator:

(18) a. îl tăiem bucăţele-aşa mărunte (TDM I, 34);

b. o ovut o cămaş-aşa de pânză dasă (PDF 27);
c. un muşuroi aşa dă pământ (TDM III, 528).

În aceste contexte cu interpretare ambiguă (în care se poate considera că aşa se grupează
semantic şi funcţional fie cu constituentul precedent, fie cu cel care urmează), particula are un
rol discursiv similar celui din contextele în care este enclitică. Argumente pentru o asemenea
asimilare sunt lipsa pauzelor şi posibilitatea de echivalare cu construcţiile în care aşa este
postpus. Poziţia mediană permite însă şi interpretarea deictică sau ca marcator de aproximare a
particulei.

3.4. Focalizator, marcator de structurare discursivă sau de continuitate

În cazurile discutate, se pune întrebarea dacă adverbul mai are o componentă semantică (ca
deixis „ad phantasma‖ sau anaforic) sau a suferit o desemantizare care îl transformă în simplu
prezentativ sau focalizator. Dacă în final de secvenţă aşa fără autonomie se grupează prozodic şi
funcţional cu constituentul sintactic precedent, în celelalte cazuri există o ambiguitate: adverbul se
grupează prozodic cu cuvântul precedent, dar focalizează constituentul succesiv. În absenţa
contextului situaţional şi a certitudinii că gestul însoţitor lipseşte, nu se poate susţine pentru toate
exemplele de mai sus lipsa valorii deictice; totuşi, pierderea aceastei valori este o tendinţă clară a
funcţionalizării discursive, indicate de neizolarea prin pauză şi de repetarea în acelaşi enunţ.
Aşa pare să se apropie de statutul particulei germane so, provenite tot dintr-un adverb
deictic de mod, cantitate şi calitate, şi care s-a pragmaticalizat ca focalizator standard, fără

144
sensuri suplimentare. Propunând această interpretare, Wiese (2011) presupune că funcţia de
marcator al focusului s-ar fi dezvoltat din cea de aproximator4.
Frecvenţa particulei aşa, inserată în puncte diferite ale enunţului, nu justifică totuşi
suficient de convingător atribuirea statutului de focus constituenţilor pe care îi însoţeşte. Mai
curând se poate vorbi de o funcţie de structurare a discursului; destinată însă nu marcării unor
relaţii semantice şi pragmatice dintre enunţuri (cum o face conectorul aşa purtător de accent şi
izolat prin pauze), ci doar semnalării segmentelor sale, mai ales în secvenţe descriptive (19a-c)
sau narative (19d):

(19) a. îl încheagă şi-l face aşa un caş într-o formă rotundă aşa. Are o cutie-aşa ca o...
(HS-M, 31);
b. băteam ţăruş aşa / ş-o aşezam pă ea frumos aşa / şî p-ormă puneam pământ peste
ia aşa (TDM III, 1187);
c. luai un ciumag mare în spinare de doi metri-aşa, c-o haină aşa (TDO, 309);
d. m-am tăt dus aşă pă urmă ş-acolo înt-o bdizuină aşă (TDMM, 107).

Particula plasată în mod repetat la sfârşitul unor unităţi sintactice minimale are şi funcţia
fundamentală de a marca o continuitate discursivă. Poziţia în enunţ şi factorii prozodici
diferenţiază astfel un marcator „de ruptură‖ (conectorul aşa plasat la stânga secvenţei şi izolat
prin pauze) de un marcator „de continuitate‖ – particula aşa plasată în finalul secvenţelor sau în
postpunere faţă de cel puţin un constituent. Marcatorul de aproximare aşa este în genere antepus
unui grup gradat, dar rămâne cel mai puţin legat de o poziţie anume, primindu-şi de obicei
interpretarea datorită unor indicii prozodice şi a altor cuvinte vagi din context.
Larga distribuţie a particulei aşa o încadrează între trăsăturile mai generale ale oralităţii
non-standard; preferinţa pentru folosirea ei este totuşi diferenţiată regional: particula domină în
Muntenia (cu cele mai multe utilizări non-primare, non-deictice), este destul de prezentă în
Moldova şi mai rară în celelalte graiuri

4. Concluzii

Aşa funcţionează ca particulă de întărire, enclitică faţă de unele adverbe deicitice, în formele
ici-şa, colo-şa etc. Această valoare poate reprezenta un fenomen de recursivitate, în măsura în care
adverbul românesc (provenit dintr-un compus, deci cu un corp fonetic mai consistent) reapare în
poziţia şi cu funcţia elementului -şi (< SI(C)) din textele din secolul al XVI-lea; poate astfel deveni
o confirmare a poziţiei şi a funcţiei avute de -şi în etape mai vechi ale limbii. Tot aşa, construcţia
care stă la baza formei adverbului aşa (ECCUM SIC) are echivalente structurale şi funcţionale
actuale care îi repetă tiparul de întărire printr-un marcator prezentativ: iac-aşa. Pe de altă parte,
lexicalizările grupărilor cu (a)şa enclitic sunt aproape exclusiv circumstanţiale locale, în vreme ce
particula -şi din textele vechi are un comportament diferit, fiind asociată mai ales pronumelor, ca
indice de coreferenţialitate. Ipoteza cea mai credibilă rămâne aceea a celor două surse diferite
pentru vechiul -şi final: deicticul modal SIC şi cliticul reflexiv.
Particula aşa contribuie la amplificarea corpului sonor a unor deictice simple; în encliză
faţă de constituenţi complecşi, particula are deocamdată, în măsura în care îşi pierde rolul
deictic, funcţiile de aproximator, de organizator discursiv şi de marcator de continuitate.

4
Şi Pop (2003) atribuie multora dintre utilizările aparent lipsite de o funcţie precisă valoarea de mărci de
aproximare categorială.

145
 SURSE

HS – Maria Marin, Marilena Tiugan (ed.), „Harta sonorăŗ a graiurilor şi dialectelor limbii române,
Bucureşti, Editura Academiei Române, 2014.
IVLRA – Liliana Ionescu Ruxăndoiu (ed.), Interacţiunea verbală în limba română actuală. Corpus
(selectiv). Schiţă de tipologie, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2002.
PDF – Cornelia Cohuţ, Magdalena Vulpe, Graiul din zona „Porţine de Fierŗ. Texte, Sintaxă,
Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1973.
TDM I – Boris Cazacu (ed.), Texte dialectale. Muntenia, I, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1973,
TDM II – – Boris Cazacu (ed.), Texte dialectale. Muntenia, II, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R.,
1975
TDM III – Costin Bratu et al., Texte dialectale. Muntenia, III, [Bucureşti], Consiliul Culturii şi
Educaţiei Socialiste, Institutul de Cercetări Etnologice şi Dialectologice, I.P. Filaret, 1987 [1976].
TDO – Boris Cazacu (ed.), Texte dialectale Oltenia, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1967.
TDMB – Stelian Dumistrăcel, Doina Hreapcă, Ion-Horia Bîrleanu, Noul atlas lingvistic român pe
regiuni. Moldova şi Bucovina. Texte dialectale, Volumul I, Partea I, Iaşi, Editura Academiei
Române, 1993.
TDMM– Ioan-Mircea Farcaş, Texte dialectale Ŕ Maramureş, Baia Mare, Editura Universităţii de Nord,
2011

BIBLIOGRAFIE

Aijmer, Karin, 2002, English Discourse Particles: Evidence from a Corpus, Amsterdam, John
Benjamins.
Ciompec, Georgeta, 1985, Morfosintaxa adverbului românesc. Sincronie şi diacronie, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Dascălu Jinga, Laurenţia, 1998, „Self-repetition as a cohesive means in conversation‖, Revue roumaine
de linguistique, XLIII, 3-4, p. 199–212.
Dascălu Jinga, Laurenţia, Liana Pop (ed.), 2003, Dialogul în româna vorbită, Bucureşti, Oscar Print.
DELR – Marius Sala, Andrei Avram, Doru Mihăescu (ed.), 2011, Dicţionarul etimologic al limbii
române (DELR), Volumul I, A-B, Bucureşti, Editura Academiei Române.
DGDS = Marin, Maria (ed.), 2009, 2010, 2011, Dicţionarul graiurilor dacoromâne sudice, I, A-C; II,
D-O; III, P-Z, Bucureşti, Editura Academiei Române.
Dimitrescu, Florica, 1959a, „Note asupra sistemului deicticelor româneşti‖, Studii şi cercetări
lingvistice, 10 (1), p. 55–61.
Diessel, Holger, 1999, Demonstratives. Form, Functions and Grammaticalization, Amsterdam,
Benjamins.
Hobjilă, Angelica, 2003, Microsistemul deicticelor în limba română vorbită neliterară actuală, Iaşi,
Casa Editorială Demiurg.
Iliescu, Maria, 1981, „Sistemul deicticelor în graiurile olteneşti‖, Arhivele Olteniei, serie nouă, 1, p.
253-256.
Ionaşcu, Alexandru, 1960, „O paralelă gramaticală slavo-română (sistemul cuvintelor deictice în
graiurile olteneşti)‖, Romanoslavica, 4, p. 73–86.
Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, 1995, Conversaţia. Structuri şi strategii, Bucureşti, All.
Ionică, Ion, 1984, „Subdialectul muntean‖, în Valeriu Rusu (ed.), Tratat de dialectologie românească,
Craiova, Scrisul Românesc, p. 163–208.
König, Ekkehart, 1991, The Meaning of Focus Particles: A Comparative Perspective, London & New
York, Routledge.

146
Kônig, Ekkehard, 2015, „Manner deixis as source of grammatical markers in Indo-European
languages‖, in Viti, Carlotta (ed.) Perspectives on Historical Syntax, Amsterdam, Benjamins, p.
33–60.
Kônig, Ekkehard, Carla Umbach (în curs de apariţie), „Demonstratives of manner, of quality and of
degree: a neglected subclass‖, în Eefje Boef, Marco Coniglio, Eva Schlachter, Tonjes Veenstra
(ed.), Demonstratives: syntax, semantics and typology, Berlin, De Gruyter. http://www.zas.gwz-
berlin.de/fileadmin/mitarbeiter/umbach/manuscripts/Koenig_Umbach_revised.Nov15.pdf,
consultat în noiembrie 2016.
Mîrzea Vasile, Carmen, 2012, Eterogenitatea adverbului românesc: Tipologie şi descriere, Bucureşti,
Editura Universităţii din Bucureşti.
Năstase, Vera, 2003, „Acordul afirmativ în limba română vorbită‖, în Dascălu Jinga şi Pop (ed.), p.216–
227.
Overstreet, Maryann, 1999, Whales, Candlelight, and Stuff Like That. General Extenders in English
Discourse, New-York/Oxford, Oxford University Press.
Pop, Liana, 2003, „«Aşa-i, nu-i aşa?» De la adverb la marcă discursivă: un caz de gramaticalizare‖, în
Dascălu Jinga şi Pop (ed.), p. 239–261.
Stavinschi, Alexandra Corina, 2015, „Romanian‖, în Konstanze Jungbluth, Federica Da Milano (ed.),
Manual of Deixis in Romance Languages. Berlin, De Gruyter, p. 17–44.
Ştefănescu, Ariadna, 2007, „O analiză pragmatică a conectorului concluziv aşa că‖, în L. Ionescu-
Ruxăndoiu (ed.), Interacţiunea verbală (IV II). Aspecte teoretice şi aplicative. Corpus, Bucureşti,
Editura Universităţii din Bucureşti, p. 45–73.
Wiese, Heike, 2011, ―So as a focus marker in German‖, Linguistics, 49 (5), p. 991–1039.
Zafiu, Rodica, 2008, „Anafora‖, în Valeria Guţu Romalo (coord.), Gramatica limbii române, II,
Bucureşti, Editura Academiei Române, p. 749–766.
Zafiu, Rodica, 2012, „«Particula» -şi: între intensificare şi indefinire‖, în Rodica Zafiu, Adina
Dragomirescu, Alexandru Nicolae, Ariadna Ştefănescu (ed.), Limba română: direcţii actuale în
cercetarea lingvistică, I, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, p. 277–285.

THE PARTICLE AȘA (‗SO‘) IN REGIONAL VARIETIES OF ROMANIAN

(Abstract)

The article summarises the values of the main Romanian manner demonstrative așa ‗so‘ (<ECCUM SIC). As
many other demonstratives of manner, quality and degree, așa has especially deictic and anaphoric uses, but has
also developed many grammatical and discursive functions: as a comparative marker, a general extender, a
hedge, a connective word, a marker of the affirmative response, etc. Regional varieties of Romanian show an
even more specific value of (a)șa, which is frequently used as a final segment of spatial-temporal and manner
adverbials. In this context, (a)șa can be partially combined with some deictic adverbs (ici-șa ‗here‘, colo-
șa ‗there‘), or can become a non-stressed particle of reinforcement, a focus marker, as well as a discourse
segmentation device. The pragmaticalization of așa can throw some light on a still unexplained outcome of
diachronic change, namely, the large use of the enclitic particle -și (<SIC) in Old Romanian.

147
RETORICĂ, STILISTICĂ ȘI PRAGMATICĂ
 ASPECTE MORFOSINTACTICE
ALE SINESTEZIEI LITERARE

DANILO DE SALAZAR
Universitatea din Calabria

1. Introducere

Într-un articol publicat în 1970 în Revue roumaine de linguistique, Erzsébet P. Dombi

semnalează două aspecte care vor determina o fundamentală schimbare de perspectivă în studiul
sinesteziei literare față de abordarea științifică predominantă în perioada respectivă: este vorba
de extinderea posibilităților de existență a sinesteziei din punct de vedere sintactic și de
introducerea conceptului de incompatibilitate semantică de tip intersenzorial ca factor
indispensabil pentru recunoașterea figurii ca atare. Inovațiile metodologice propuse de Dombi
reprezintă o abatere de la modelul analitic inaugurat de Stephen Ullmann, celebrul lingvist care
a construit un adevărat sistem de referință pentru studiul semantic al sinesteziei, o temelie
teoretică pentru majoritatea cercetărilor conduse în deceniile următoare în mai multe contexte
lingvistic-culturale. În Italia, de pildă, Luigi Rosiello este cel care propune în 1963 sistemul
analitic al lui Ullmann, folosindu-l pentru a examina configurația retorică intersenzorială în
poezia lui Eugenio Montale (Rosiello 1963), lucrând după modelul propus cu un an înainte de
Mihaela Mancaș într-un studiu de pionierat pentru lingvistica românească unde se apreciază
valoarea și recurența sinesteziei în întregul parcurs artistic al unor dintre cei mai importanți
autori români: Mihai Eminescu, Tudor Arghezi și Mihail Sadoveanu (Mancaș 1962).
Deși meritele lingvistului de origine maghiară1 sunt incontestabile, intenția noastră, în
paginile următoare, este cea de a ne focaliza atenția pe elementele teoretice asupra cărora se
impune o revizuire analitică, cu scopul de a clarifica acele aspecte care au condiționat în sens
negativ sistematizarea sinesteziei literare din punct de vedere structural și recunoașterea ei într-o
perspectivă strict retorică. În linii generale, este vorba de o singură limită, adică lipsa unei nete
diferențieri între configurația lexicalizată și cea „vie‖2: un concept ce se traduce în practică prin
ceea ce Ullmann – pe baza teoriei rangurilor sintactice a lui Otto Jespersen – consideră
„arhetipul‖ configurațiilor sinestezice, adică o sintagmă atributivă formată de un domeniu-sursă
(reprezentat de adjectiv) care acționează semantic asupra unui domeniu-țintă (substantivul), o
simplă formă binară la care se pot reduce toate structurile cele mai complexe:

„In some cases, the distinction between sourceand destination may be self-evident:
syntactic arrangements may blur the outlines of the underlying metaphorical experience. In

1
Este vorba de Stephen Ullmann, care s-a născut în Ungaria, unde și-a terminat studiile înainte de a se muta
definitiv în Anglia.
2
În funcție de deschiderea ei semantică specifică, putem folosi terminologia metaforică a lui Paul Ricœur
(Ricœur 1975) pentru a defini ceea ce de obicei este numit sinestezie literară, pentru a o deosebi de forma
lexicalizată, „moartă‖, care nu prevede nici o participare a subiectului interpretant.
 such situations, Jespersen‘s theory of syntactic ranks will always provide an answer. […]
«The basic, and still most frequent, pattern of synaesthetic transfer is the binary attributive
junction; all other combinations are mere syntactic variants of the same semantic archetype
(the sounds pierce = piercing sounds)»‖ (Ullmann 1957: 278).

2. Factorul de incompatibilitate semantică

Acestei concepții teoretice îi corespunde pe plan analitic un model tabelar – pe ale cărui
axe sunt așezate domeniile sursă (pe axa verticală) și domeniile țintă (pe axa orizontală) – care a
produs rezultate extrem de importante din punct de vedere semantic, în care au fost relevate
recurențe de tip intersenzorial3 și de tip funcțional, identificându-se orientarea frecventă a celor
pe care Ullmann le definește tranziții sinestezice. Este vorba de preponderența tranzițiilor de tip
ascensional – de la simțul cel mai primitiv spre cel mai dezvoltat (cf. Ullmann 1957: 280) – care
este confirmată nu doar de aprofundatele analize conduse de el4, ci și de studiile următoare care
conferă intuițiilor ullmaniene un caracter universal5. Valabilitatea rezultatelor obținute este însă
circumscrisă numai configurațiilor lexicalizate, varianta literară prevăzând și unele structuri
diferite: deși aparent s-ar putea releva o anumită recurență a orientării ascensionale și în cazul
sinesteziei literare – când avem de-a face cu o formă adjectivală –, varietatea ei combinatorie
impune depășirea conceptului de „tranziție‖, fiind mai recomandabil să vorbim de „combinație‖,
sau mai bine de „interacțiune‖ între termenii implicați.
Paola Paissa, în studiul ei La Sinestesia. Storia e analisi del concetto, subliniază limitele
abordării ullmanniene: „La sua classificazione [...] si basa sulla sinestesia letteraria, pur avendo
come fine la trattazione di un fenomeno come il mutamento semantico che riguarda prettamente
il linguaggio ordinario e il livello diacronico‖ (Paissa 1995: 108)6. Autoarea adaugă într-o notă:

„Le rilevazioni statistiche di Ullmann, benché effettuate su corpora di sinestesie

poetiche, finiscono per far emergere soltanto le tendenze più universalmente ricorrenti,

3
Este vorba de o frecvență mai mare a unor interacțiuni senzoriale față de altele: de exemplu, combinația
pipăitului cu sunetul este mult mai frecventă față de cea dintre miros și pipăit.
4
„I began some thirteen years ago to investigate a number of nineteenth century poets, compiling complete lists of
their synaesthetic material, and then distributing it into various psychological categories. The writers examined so far
include Byron, Keats, William Morris, Wilde, Dowson, Phillips, Lord Alfred Douglas, Arthur Symons, Longfellow,
Leconte de Lisle, Théophile Gautier, and the Hungarian romantic poet Vôrôsmarty‖ (Ullmann 1957: 277).
5
Să ne gândim, de exemplu, la studiile realizate de Rosiello și de Mancaș. Încă din anul 1976, Joseph M.
Williams, de la Universitatea din Chicago, ajunsese la concluzia că sinestezia lexicalizată merită o atenție științifică
aparte, indicând, pentru cercetările sale asupra adjectivelor senzoriale, ceea ce el a numit «A Possible Law of
Semantic Change» (Williams 1976), un studiu efectuat în plan diacronic, singura perspectivă analitică prin care se
poate verifica eventuala existență a intersenzorialității într-o configurație lexicalizată. Cercetarea a confirmat datele
relevate de Ullmann în ceea ce privește orientarea prevalentă a tranzițiilor, sugerând și faptul că direcția
predominantă a formelor lexicalizate este cea ascensională, singura care parcă se poate afima la nivelul limbajului
de uz comun și, deci, înregistra în context lexicografic. Modelul lui Williams a obținut un succes considerabil la
nivel internațional, fiind și îmbogățit și utilizat în cercetările în plan sincronic. Acest aspect a fost semnalat și de
Giovanna Marotta (cf. Marotta 2012: 77), referindu-se la Shen și Aisemann (2008), Ramachandran și Hubbard
(2001), Cacciari (2008), Catricalà (2008) și Bretones Callejas (2001). E interesant de remarcat faptul că și în
Romania modelul propus de profesorul american a fost reluat, în 2011, de Anamaria Gebăilă, care l-a folosit pentru
a analiza productivitatea sinestezică a adjectivelor senzoriale în limba franceză, în italiană și în română, cu scopul de
a releva gradul de izomorfism între cele trei coduri lingvistice (Gebăilă 2011).
6
„Clasificarea sa […] se bazează pe sinestezia literară, deși scopul studiului realizat este cercetarea schimbării
semantice, care ține de limbajul ordinar și se manifestă în plan diacronic‖ (Paissa 1995: 108).

152
 che presumibilmente sono quelle che caratterizzazno la sinestesia del linguaggio
ordinario. Questo sistema di rilevazione non è dunque sufficientemente selettivo per
individuare le caratteristiche di un singolo autore o di una corrente letteraria, e non è del
tutto attendibile per la caratterizzazione del fenomeno nella lingua ordinaria, poiché si
basa su esempi poetici‖ (Paissa 1995: 108–109)7.

Interacțiunea la care se făcea referință mai sus presupune că toți termenii care intră în
combinația sinestezică sunt activi din punct de vedere semantic și că nu este vorba de un
transfer semic asupra unui element „pasiv‖, ci se produce o interferență reciprocă. Această
interferență sporește dinamismul imaginii produse de sinestezie, a cărei putere evocativă este
proporțională cu ceea ce Erzsébet Dombi numește incompatibilitate semantică. Într-un fel este
ceea ce Paul Ricœur recunoaște drept bază a unei „metafore vii‖, adică conflictul conceptual
care menține imaginea deschisă interpretării. În timp ce la Ricœur procesul rămâne pe un plan
strict teoretic și conceptual, Dombi indică o soluție matematică pentru a determina gradul de
incompatibilitate semantică de tip intersenzorial într-o relație sinestezică. În această privință,
suntem de acord cu Anamaria Gebăilă, care pune în discuție valabilitatea acestui sistem care
ar trebui să determine coeficientul de incompatibilitate al sinesteziei în opera unui autor
(Gebăilă 2011: 36-37): pentru a-l determina, de fapt, Dombi folosește schema lui Ullmann,
luând în considerație însă doar tipul de combinație senzorială, fără să țină cont de orientarea
respectivei tranziții. Pe baza recurenței identificate de Ullmann, adică direcția ascensională a
transferului, nu se poate recunoaște același grad de inovație unei tranziții de tip văz-pipăit și
unei structuri inverse, adică pipăit-văz.
Ceea ce este interesant în perspectiva teoretică a lui Dombi este însă identificarea
factorului de incompatibilitate drept element de bază pentru a vorbi de sinestezie literară:

„We cannot consider as synaesthetic all the associations originating in different sensorial
spheres. If the elements of the combination are semantically compatible one cannot
speak, in our opinion, about synaesthesia (e. g. csendes éj – silent night, hideg hó – cold
snow)‖ (Dombi 1970: 572)8.

Este important să specificăm că, din perspectiva noastră, cuvântul „sinestezie‖ poate fi
folosit și pentru a indica o eventuală formulă lexicalizată (deci compatibil din punct de vedere
semantic), în timp ce criteriul de incompatibilitate este necesar pentru a distinge o sinestezie
literară („vie‖) și, în interiorul categoriei respective, pentru a marca potențialitățile ei
evocative pe plan imaginativ. Rafinând definiția lui Dombi – după care «synaesthesia is the
syntactic relation between elements semantically incompatibile, originating in different
sensorial spheres» (Dombi 1970: 573) – vom afirma că, dat fiind caracterul senzorial al
termenilor care o compun, ceea ce deosebește sinestezia literară de sinestezia lexicalizată este
în primul rând nonpertinența semantică a interacțiunii, gradul ei de incompatibilitate fiind
7
„Datele statistice ale lui Ullmann, deși au fost obținute lucrând asupra unor corpusuri de sinestezii poetice,
relevă doar unele tendințe universal valabile, adică cele care caracterizează sinesteziile limbajului curent. Acest
sistem nu este deci suficient de selectiv pentru a identifica specificitățile unui singur autor sau ale unui anumit curent
literar, nici nu este cel mai eficient pentru a caracteriza fenomenul respectiv în limbajul curent, fiindcă exemplele
analizate sunt de tip poetic‖ (Paissa 1995: 108–109).
8
Din punctul nostru de vedere, exemplele propuse de Erzsébet Dombi sunt susceptibile de observații critice,
fiindcă în silent night și cold snow compatibilitatea logică a interacțiunii se poate regăsi pe bază contextuală –
existând un nex de contiguitate între termenii implicați ‒ și, în plus, pentru că în ambele expresii unul dintre cele
două elemente (este vorba de night și snow) nu este imediat asimilabil unui domeniu senzorial.

153
stabilit de subiectul interpretant pe baza contextuală și, în anumite cazuri, în funcție de
propriile sale exigențe hermeneutice. Forma lexicalizată, în schimb, este o structură sintactică
închisă care nu presupune nici o participare interpretativă a subiectului, raportul semantic
dintre elemente fiind de tip obiectiv:

„La sinestesia lessicalizzata si definisce [...] come una struttura sintattica chiusa, il cui
nesso aggregante è di natura oggettiva. Proprio in virtù di tale carattere oggettivo essa si
presenta come la cristallizzazione a livello di langue di alcune sequenze sintagmatiche
fisse, composte generalmente di due termini di diverso rango, uniti in una relazione di
tipo attributivo‖ (Paissa 1995: 116)9.

3. Extinderea posibilităților combinatorii

Odată ce am clarificat specificitatea semantică a sinesteziei literare față de forma

lexicalizată, este interesant să identificăm structurile morfosintactice prin care ea se poate
manifesta pe plan textual. Celălalt aspect indicat de Erzsébet Dombi este chiar varietatea
combinatorie a configurațiilor sinestezice, adică depășirea abordării teoretice a lui Ullmann
care considera reducerea la forma atributivă drept soluția analitică pentru construcțiile
sintactice cele mai complexe. Referindu-se la un celebru vers din poemul Isabella al lui
Keats, „Taste the music of that vision pale‖, lingvistul deconstruiește imaginea, identificând
două tranziții sinestezice: una de la gust la auz („Taste the music‖), și alta de la auz la văz
(„music of that vision pale‖) (cf. Ullmann 1957: 278). În afară de faptul că reducerea la
joncțiune adjectivală aici se revelă destul de grea – dacă s-ar putea înțelege „[palida] viziune
muzicală‖, de fapt nu știm cum s-ar putea rezolva în cel dintâi caz cu „taste the music‖ –, ni se
pare că, pentru o adecvată comprehensiune a imaginii, nu se poate proceda astfel, făcând
abstracție de subiect, de direcția acțiunii exprimate de verb și de toate celelalte elemente
chemate în cauză de context. În această privință, intuiția lui Dombi reprezintă un prim pas
important în perspectiva unei analize care nu vrea să fie doar de tip cantitativ:

„The establishment of the character of the possible grammar forms of synaesthesia is also
of a great importance in the interpretation of the notion. [...] The syntactic relation between
the elements of the synaesthetic combinations may be more various as the former
researches have proved. Beside the most frequent attributive junction (e.g. flaming silence;
white and aching cold) – traditionally considered as the only syntactic form of synaesthesia
–, the synaesthetic combinations may be accomplished also in the following constructions:
possessive modifier-noun, noun and its apposition, subject-predicate, object-verb
(adjective), complement-verb (adjective), and so on‖ (Dombi 1970: 572–573).

Lingvista de la Universitatea din Cluj propunea o interesantă categorizare, identificând

posibila existență a unei sinestezii chiar și într-un cuvânt compus și, la extrema opusă,
depășind nivelul propoziției, în ceea ce ea numește o structură supersintactică: „Synaesthesia
may be accomplished on the plane of a compound word, a syntactic structure, a sentence and
a supersyntactic structure‖ (Dombi 1970: 572-573). E bine să subliniem că studiul sinesteziei,

9
„Sinestezia lexicalizată se poate defini […] drept o structură sintactică închisă, al cărei nex unificator este de
natură obiectivă. Chiar în funcție de acest caracter obiectiv, ea se prezintă ca o cristalizare, la nivelul de langue, a
unor secvențe sintagmatice fixe, alcătuite de obicei din doi termeni de rang diferit, legați într-o relație de tip
atributiv‖ (Paissa 1995: 116).

154
din punct de vedere lingvistic și retoric, trebuie să rămână pe planul imanent al textului – fiind
vorba de o structură eminamente sintagmatică10 – rezervând posibilitatea de a ne mișca pe
planul paradigmatic doar din exigențe interpretative. Focalizându-ne acum atenția pe
variantele morfosintactice doar la nivelul perioadei, încercăm o sistematizare a sinesteziei
literare din punct de vedere structural.

3.1. Substantiv + adjectiv (sinestezia adjectivală)

Este forma cea mai comună, care are mai multă posibilitate de a se răspândi și de a se
impune la nivelul limbii vorbite, reprezentând de fapt și forma canonică a sinesteziei
lexicalizate (voce caldă sau sunet ascuțit).

(1) a. Stearpă și lacomă stea și amară, Marie („Hram‖, v. 6, Vinea 2016: 71);
b. Suflet cât o mireasmă proaspătă și gălbuie („Cântece simple: Mărior – IV‖, v. 3,
Fundoianu 2011: 157).

Luând în considerare din nou teoria lui Ullmann, care releva preponderența direcției
ascensionale a tranzițiilor sinestezice, este interesant de observat că în domeniul literar această
„orientare‖ nu trebuie neapărat respectată: în exemplul (1)b, adjectivul – „domeniul sursă‖,
după concepția lui Ullmann – este de tip vizual (este vorba de o culoare, gălbuie), deci
aparține domeniului cel mai înalt în obișnuita ierarhie a simțurilor, și este legat de
substantivul mireasmă, care, fiind de tip olfactiv, se situează mai jos11. Avem încă o dovadă a
libertății interacționale proprie sinesteziei literare.
Structura poate deveni și mai complexă: dacă în exemplul (1)b, în loc de adjectivul
proaspătă care nu mai produce sinestezie din cauza extinderii semantice pe care a căpătat-o,
am fi găsit rece sau melodioasă sau amândouă, configurația ar fi avut un aspect mai bogat din
punct de vedere combinatoriu:

În schema propusă, liniile continue indică interacțiunea sinestezică între substantiv și

fiecare adjectiv, în timp ce linia punctată reprezintă o potențială relație sinestezică între
adjectivele implicate, un raport de care ar putea fi necesar să se țină cont în procesul
interpretativ al imaginii produse, fiindcă diferitele aspecte senzoriale apar în mod simultan și
se condiționează reciproc.

10
Într-un studiu în curs de apariție, vom identifica și cazurile în care relația sinestezică nu se realizează într-o
structură in praesentia.
11
După categorizarea lui Ullmann, ierarhia simțurilor este următoarea (în ordine crescătoare): pipăit,
căldură, gust, miros, auz, văz.

155
 3.2. Substantiv + verb (sinestezia verbală)
O sinestezie verbală se produce când acțiunea efectuată de subiect nu aparține aceluiași
domeniu senzorial al subiectului însuși:

(2) a. Cu ochii roșii, târgul, cuprins de spaimă, muge („Herța – I‖, v. 16, Fundoianu
2011: 116).

Sinesteziile verbale nu sunt foarte frecvente, și deseori este vorba mai degrabă de o
prosopopee sau de o personificare, procedee retorice care impun o analiză de tip contextual
pentru a verifica eventuala incoerență semantică a configurației. În exemplul următor,
categoriile realității sunt poetic redeterminate prin asimilarea amurgului cu un cioban:

b. Amurgul țipă după cirezile de boi,

și-i bate cu nuiaua, din spate, până-n sânge („Alte priveliști – IV‖, v. 2-3,
Fundoianu 2011: 175).

Interacțiunea sinestezică, însă, ar putea avea și o altă structură: raportul intersenzorial

manifestându-se între verb și complement, fără să fie neapărat implicat subiectul acțiunii (de
pildă, în expresii ca a asculta privirea sau a mângâia amurgul).

3.3. Substantiv + substantiv (sinestezia bi- sau plurinominală)

Acest tip de sinestezie se produce de obicei prin prepoziția de, deși există mai multe
posibilități de a o realiza prin alte mijloace gramaticale.

(3) a. să le asculți hohotul de sticlă („Tomis‖, v. 8, Vinea 2016: 11);

b. glas de cristal înnegrit în furtuni de blesteme („Tomis‖, v. 19, Vinea 2016: 11);
c. Ți-aș dărui-o, poate, răcoarea din cuvinte. („Cântece simple: Mărior. I – Romanță‖,
v. 15, Fundoianu 2011: 152);
d. O, trupul tău cu grații de reptil, [...]
falernic vin în amforă de-argil („Poem profan‖, v. 11, 14, Fundoianu 2011: 202).

Primele două cazuri reprezintă configurația canonică bi-nominală, în timp ce în exemplul c

sinestezia se construiește printr-un alt nex prepozițional, din. Ultimul caz este și mai interesant,
fiindcă nu se recurge la o prepoziție, ci se procedează prin apoziție: deși am subliniat doar
substantivele, este clar că înțelesul imaginii produse de sinestezie ține și de celelalte cuvinte
prezente în versurile citate. Remarcăm faptul că, printr-o structură apozițională, configurația ar
putea fi și mai bogată, creând un fel de lanț de substantive care aparțin unor diferite domenii
senzoriale: este ceea ce numim „sinestezie plurinominală‖.
În ceea ce privește sinestezia substantivală, limba română oferă o soluție ce nu există în
celelalte limbi romanice, adică forma genitivală, care, întărind legătura dintre termeni
implicați, sporește conflictul conceptual și puterea evocativă a imaginii:

e. Primăvară. Mi-amintesc:
izbucnise orchestra soarelui („Koh-I-Noor‖, v. 1–2, Vinea 2016: 22).

Cum rezultă mai evident în cazul citat, soluțiile interpretative ale sinesteziei literare
prevăd un parcurs analitic de tip metaforic sau, aici, de tip metonimic.

156
 3.4. Verb sau adjectiv + adverb (sinestezia adverbială)
Acest tip de sinestezie se produce când adverbul manifestă un aspect senzorial
incompatibil cu cel al verbului sau al adjectivului. Desigur, este mai ușor de întâlnit o
sinestezie de tip verb-adverb (de pildă, a cânta cald, a cânta moale sau, cu un accent mai
poetic, a străluci melodios), care în limbă română prevede de obicei prezența unui adjectiv cu
funcție de adverb (cald, moale, melodios ș.a.m.d.).
S-ar putea realiza, însă, și o sinestezie între un adjectiv și un adverb, deși limba română,
față de celelalte limbi romanice, este mai puțin productivă în ceea ce privește legătura directă
„adverb modal-adjectiv‖, cum se întâmplă în italiană (de exemplu, ostinatamente determinato,
cordialmente antipatico), unde există posibilitatea generală de a crea un adverb modal
pornind de la forma feminină singulară a unui adjectiv calificativ:

(4) a. alto > alta (fem. sing.) > altamente (adverb modal);
b. melodioso > melodiosa (fem. sing.) > melodiosamente (adverb modal).

Nici construcția prepozițională cu supinul12 (de pildă, greu de ascultat: difficilmente

ascoltabile sau, mai literal, difficile da ascoltare), nu are un caracter sistematic ca adverbul
modal în italiană: expresia melodiosamente profumato, admisibilă în italiană, nu-și regăsește
ușor corespondentul în română, în cazul respectiv *melodios de parfumat.
În analiza ei atentă a sinesteziilor în opera lui Eminescu, Mihaela Mancaș subliniază
prezența unor forme care apar destul de rar și în domeniul literar (Mancaș 1962: 63),
semnalând un vers extras din poemul „Odă (în metru antic)‖, în care citim: „Suferință tu,
dureros de dulce‖ (Eminescu 1939: 198). Deși ezităm să asimilăm dureros unui anumit
domeniu senzorial, recunoaștem importanța acestei observații analitice, mai ales fiindcă în
perioada respectivă interesul științific pentru sinestezie nu era prea răspândit în contextul
academic românesc.

4. Concluzii

Cele propuse până acum reprezintă principalele posibilități combinatorii ale sinesteziei
literare din punct de vedere morfosintactic, scopul acestui studiu fiind cel de a oferi o primă
sistematizare structurală a configurației intersenzoriale. Pornind din aceste structuri de bază,
se pot construi, mai ales în context poetic, cele mai diferite variante interacționale, a cărora
imprevizibilitate impune o abordare analitică specifică și, în același timp, determină gradul de
sugestivitate și originalitate al imaginilor.

(5) a. Și-un imn solemn de mute, reci, columne („Comemorare‖, v. 32, Vinea 2016: 52);
b. În vraja caldă-a notelor rebele („Reverie‖, v. 12, Fundoianu 2011: 236).

În versul lui Ion Vinea (5a), observăm o primă relație sinestezică între cele două
substantive, imn și columne (imn de columne), care intră în combinație intersenzorială
respectiv cu adjectivele reci și mute; în exemplul (5)b, un vers al lui B. Fundoianu, deși relația
directă din punct de vedere sintactic este cea a genitivului a notelor cu substantivul la care el
se referă (vraja), sinestezia se produce între adjectivul caldă, care aparține domeniului tactil,
și substantivul declinat notelor, care este asimilabil în mod evident domeniului auditiv. Chiar

12
A se vedea și Dragomirescu (2013).

157
dacă avem de a face cu o structură genitivală, sinestezia nu este de tip bi-nominal, ci este
vorba mai ales de o interacțiune substantiv-adjectiv. Complexității structurale îi corespunde
pe plan semantic un parcurs interpretativ care trebuie să se desfășoare – cum am spus deja –
pe baza unui proces de tip metaforic sau metonimic, relațiile sinestezice presupunând un
raport de analogie sau de contiguitate, care, în orice caz, este legat de context.
Obiectivul acestei contribuții este cel de a schița principalele relații morfosintactice ale
sinesteziei literare, structurile fundamentale pornind de la care configurația poate deveni –
cum am observat – și mai complexă. Ceea ce rămâne de cercetat este sistematizarea
sinesteziei literare din punct de vedere strict retoric, adică este nevoie de o analiză adâncă a
interacțiunii ei semantice cu metafora și metonimia, în timp ce, în funcție de specificitățile
structurale, raportul cu comparația merită un studiu aparte. Pe baza observațiilor propuse în
prezentul articol, și dezvoltând retoric subiectul, ne vom ocupa de aspectele abia menționate
într-o lucrare care va apărea în curând.

SURSE

Vinea, Ion, 2016, Opere Ŕ Poezii (Ora fântânilor, Din periodice, Postume), ediție critică de Elena
Zaharia Filipaș, București, Editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă.
Eminescu, Mihai, 1939, Opere, I, ediție critică îngrijită de Perpessicius, București, Fundația pentru
Literatură și Artă „Regele Carol II‖.
Fundoianu, B., 2011, Opere. Vol. 1. Poezia antumă, ediție îngrijită de de Paul Daniel, George
Zarafu și Mircea Martin, București, Editura Art.

BIBLIOGRAFIE

Bretones Callejas, Carmen M., 2001, „Synaesthetic Metaphors in English‖, în International

Computer Science Institute Technical Report, 01-008, Berkeley
(ftp://ftp.icsi.berkeley.edu/pub/techreports/2001/tr-01-008.pdf).
Cacciari, Cristina, 2008, „Crossing the Senses in Metaphorical Language‖, în Raymond W. Gibbs
(ed.), 2008, The Cambridge Handbook of Metaphor and Thought, Cambridge-New York,
Cambridge University Press, p. 425–444.
Catricalà, Maria, 2008, „Fenomenologie sinestetiche tra retorica e pragmatica‖, Studi e saggi
Linguistici, 46, p. 7–92.
Dombi, Erzsébet P., 1970, „An Index of Incompatibility for Synaesthesia‖, Revue roumaine de
linguistique, XV, 6, București, p. 571–577.
Dragomirescu, Adina, 2013, Particularități sintactice ale limbii române în context romanic.
Supinul, București, Editura Muzeului Național al Literaturii Române.
Gebăilă, Anamaria, 2011, Intrecci dei sensi e delle parole, București, Editura Universității din
București.
Mancaș, Mihaela, 1962, „La synesthésie dans la création artistique de M. Eminescu, T. Arghezi et
M. Sadoveanu‖, Cahiers de linguistique théorique et appliquée, I, p. 55–87.
Marotta, Giovanna, 2012, „Sinestesie tra vista, udito e dintorni. Un‘analisi semantica
distribuzionale‖, în Maria Catricalà (ed.), Sinestesie e Monoestesie. Prosepettive a confronto,
Milano, Franco Angeli, p. 74–99.
Paissa, Paola, 1995, La Sinestesia. Storia e analisi del concetto, Brescia, La Scuola.
Ramachandran, Vilayanur S., Edward M. Hubbard, 2001, „Synaesthesia. A Window into
Perception, Thought and Language‖, Journal of Consciousness Studies, 8, p. 3–34.

158
Ricœur, Paul, 1975, La métaphore vive, Paris, Seuil.
Rosiello, Luigi, 1963, „Le sinestesie nell‘opera poetica di Montale‖, Rendiconti, Fascicolo 7,
Maggio, Bologna, Palmaverde, p. 1–19.
Shen, Yeshayahu, Ravid Aisenman, 2008, „Heard Melodies are Sweet, but those Unheard are
Sweeter: Synaesthetic Metaphors and Cognition‖, Language and Literature, 7 (2), p. 123–
140.
Ullmann, Stephen, 1957, The Principles of Semantics, Glasgow/Oxford, Jackson/Basil Blackwell.
Williams, Joseph M., 1976, „Synaesthetic adjectives: a possible law of semantic change‖,
Language, 52/2, p. 461–478.

MORPHOSYNTACTICAL ASPECTS OF LITERARY SYNAESTHESIA

(Abstract)

In 1970, approaching the study of literary synaesthesia, Erzsébet P. Dombi focused her attention on two
important aspects which had not been considered in Stephen Ullmann‘s analytic model: the semantic
incompatibility parametre and the extension of the syntactical combinatorial possibilities. It was important to
go beyond the so-called semantic archetype, the binary attributive junction, which was a very restrictive
pattern to be applied in literary contexts. We analyse the morphosyntactical aspects of literary synaesthesia,
taking into account the specific features of the Romanian language, such as the genitival form and the
adverbial construction.

159
 „CĂDEM ÎNAINTEA ÎNALTULUI PRAG”. OBSERVAȚII
PRIVIND FOLOSIREA UNEI FORMULE ENCOMIASTICE
ÎN TEXTELE DIN EPOCA FANARIOTĂ

ALINA-GEORGIANA FOCȘINEANU
Universitatea din București

1. Introducere

Într-un articol anterior (Focșineanu 2016: 125–131), remarcam că, în textele fanariote,
codificarea politeții lingvistice (Brown și Levinson 1987; Kecskes 2011; Kádár și Haugh 2013;
Leech 2014) este realizată, cel mai adesea, prin politețea de gradul I (engl. first order
politeness), numită de Culpeper (2011: 21) tip comportamental intenționat. Aceasta înglobează
diferite comportamente și, mai ales, reflexul lingvistic al acestora la nivelul comunicării
interpersonale, condiționate de alegerile și interesele sau de dependența de norma socială
(Culpeper 2011: 20–37, 47). Arătam, totodată, că, dintre tipurile de politețe de gradul I analizate
de Eelen (2001), în documentele fanariote, tipul cel mai frecvent întâlnit este cel expresiv
(politețea este codată la nivelul expresiei lingvistice prin formule encomiastice, termeni de
ceremonial, de adresare, de desemnare, formule de salut etc.).
Articolul de față abordează folosirea formulei encomiastice înaltul prag în unele
documente redactate în epoca fanariotă în Țările Române. Corpusul nostru este constituit din
cinci volume cuprinzând documente de epocă, dintre care patru conțin arzuri. Un astfel de
document cuprindea o „expunere a unei plângeri (de obicei împotriva domnului țării), jalbă sau
petiție (de jeluire sau de pâră) prezentată sultanului sau marelui-vizir, mai rar unui pașă (de către
boieri sau de către un alt domn)‖ (DLR, s.v. arz), fiind alcătuit din patru elemente: numele
petiționarului, aptitudinile sau meritele sale, numele și rangul adresantului și rugămintea
(Guboglu 1958: 79).

2. Formula înaltul prag în turca otomană

Formula âs(i)tâne-i aliyy-ül-mekân (lit. „pragul cel înalt/aflat într-un loc înalt‖) >
âs(i)tâne-i aliyye (lit. „înaltul prag‖) era folosită pe scară largă în perioada otomană atât
pentru desemnarea palatului imperiului, cât și a Constantinopolelui, ca sediu al puterii
otomane. Uneori, Constantinopole era numit, din aceste considerente, doar „Asitane‖, adică
„pragul‖. Âs(i)tâne-i aliyye este o formulă hibridă persano-arabă (Nisanyan 2002–2015), unde
pers. āstān/āsitāna înseamnă „ușă, prag, intrare, zonă de bătălie, scaun al dervișilor, palat
imperial, capitală‖, iar ar. ʻalī are sensul de „înalt, nobil (nobil de proveniență divină)‖ (L.S.,
Q.M., s.v. ʻ.l.w.). Arabismul este unul din cele 99 de nume divine (Broșteanu 2005: 205),
motiv pentru care formula otomană poate fi tradusă prin măritul, slăvitul, augustul prag,
justificându-se variantele personale ale autorilor români din epoca fanariotă, obținute prin
adăugarea unor intensificatori.
 În turca otomană, formula encomiastică pe care o avem în vedere era folosită cu mai
multe variante: asitāne-i sʻadet (lit. „Poarta fericirii‖), asitāne-i sʻadetașian (lit. „Poarta sau
cuibul fericirii‖), asitāne-i sʻadet meʼab (lit. „Preafericita curte (poartă)‖), asitāne-i devlet
penāh (lit. „Proteguitoarea curte a devletului‖), asitāne-i feiz așiāne (lit. „Curtea sau cuibul
îmbelșugării‖), asitāne-i ʻală ul-mekiān (lit. „Sus-așezata curte‖) (Guboglu 1958: 66).

3. Uzul formulei înaltul prag în limba română în epoca fanariotă

Contextele prototipice în care formulele sus-menționate erau folosite în turca otomană

sunt ilustrate fie de elḳāb („formulă de adresare către destinatar, mai mult sau mai puțin
lungă‖) (Guboglu 1958: 61), fie de ʻunvān (titulatură, titlu; formula de autodesemnare folosită
în raport cu autoritatea otomană) (ibidem). Și în documentele românești de care ne ocupăm,
înaltul prag apare frecvent în structura unor formule (1) de adresare sau (2) de
autodesemnare. Folosirea, așadar, a formulei înaltul prag în pasajele introductive ale
documentului diplomatic este o dovadă clară a acceptării autorității otomane:

(1)
a. La1 prea-strălucitul prag al prea-puternicii și hrănitoarii noastre Înpărății, unde să
află încuibat razemul măntuirii și scăparea tuturor celor ce sănt în nevoi și scărbe
(...) (SD 11: 205);
b. La sfântul și prea strălucitul prag al prea puternicei împărății, stăpânitoarei
noastre, cădem noi, tot norodul rumânesc din Valahia (...) (DR 1821.1: 208–209);
c. La pre strălucitul prag a pre puternicii și hrănitoarei noastre împărății, cu
genunchi plecate cutezem a ne apropie noi, pre plecații și credincioșii supuși (...)
(DR 1821.2: 42–43);
d. La prea strălucitul prag al prea puternicii împărății (DR 1821.3: 79).

(2)
a. Noi prea plecații robi pre puternicii împărății: Mitropolit, Episcopi, arhimandriți,
egumeni, Preoți, boieri, boiernași, căpitani, Bulubași și tot norodul memleketului
Moldovei, supuși raele a pre puternicii împărății, cu toată smerenia, credința și
plecăciunea închinând acest plecat mazgar, înștiințăm la înaltul Prag a
împărăteștii măriri (a căruia putere să fie necurmară cu mărire și slavă în veci)
(...) (Urechia 1889: 297–298);
b. Noi prea plecați și smeriți robi ai Prea puternicii împărății, Mitropolit, Episcop,
Arhimandriți, Egumeni, boiari, boernași, căpitani, bulucbași și alți zapcii (...) către
înaltul și dreptul Prag și către luminatul și milostiv Scaun, prin acest al nostru
adevărat mazgar facem ale noastre robești smerite închinăciuni (...) (Urechia 1889:
299);
c. (...) noî celor de la strămoșul, credincioși pragului său (...) (DR 1821.2: 350);
d. Noi prea plecații și credincioșii supuși ai prea puternicii împărății, episcopii și
boierii mari și mici, la prea luminatul și de toate milile izvorâtorul prag al
înaltului devlet (...) (DR 1821.3: 201).

1
În transcrierea tuturor citatelor, am respectat ortografia din textul original.

162
 Totodată, în limba română din perioada fanariotă, înaltul prag este inclus în (3)
formulele finale ale scrisorilor diplomatice:

(3)
a. La pragul prea puternicei și milostive împărății credincioasele și supuse raele ale
Moldovei (DR 1821.1: 442);
b. La pragul prea puternicii și milostivii împărății credinčoasăle și supusă raiele a
Moldavii (DR 1821.2: 349).

Dacă formulele de adresare sau autodesemnare de dimensiuni considerabile din turca

otomană erau contextele prototipce în care înaltul prag era folosit, am observat că, în limba
română din epoca fanariotă, formula pe care o avem în vedere apare și în unele (4) pasaje
narativ-informative, cunoscute în diplmatica otomană sub numele de naḳl/iblāġ, care „ne
orientează asupra împrejurărilor în care a fost eliberat documentul, adică povestește sau redă
împrejurările care au dus la redactarea lui‖ (Guboglu 1958: 65). Cel mai adesea, în
documentele de care ne ocupăm, pasajele narative în care apare formula înaltul prag cuprind
treceri în revistă ale situației politice interne, nemulțumirile boierilor români față de aceasta
fiind motivele care îi determină să redacteze un arz adresat autorității otomane:

(4)
a. (...) (după cum prin deosebită plecate arzuri am mai înștiințat la Prea Înaltul Prag)
(Urechia 1889: 298);
b. Prin acest al nostru plecat și adevărat Magzar, arătăm la pragul înaltei împărătești
măriri (...) (Urechia 1889: 300);
c. Zidul care au pus răzvrătitorul de a nu pute trece nici cu trupul, nici cu arzul, ca să
ne apropiem de îndurarea cea iubitoare de oameni a pragului prea puternicului
nostru împărat, ne-au silit pe unii din noi a ne trage în hotarâle celi apropiate a
puterilor aliate și prieteni cu pra puternica Poartă, nu numai ca să ne depărtăm de
o cugetare a însușirii cu lucrătorii răzvrătirii, dar ca să și grăim nevinovăție, spre
a agiunge glasul moldovenesc la auzul cel plin de milostivire a pre înaltului devlet,
prin streinii aliați (DR 1821.2: 44);
d. Al cincile, eguminii ce-au fost în anii trecuți, înbuibându-să în avere banilor ce
adunasă, mai mult ei au întețit norodul cel prost și strein de patrie aceasta,
agiutându-i cu bani și cu altile de au rădicat arme asupra puterii înaltului prag a
prea puternicului împăratului nostru sultan Mahmut, di au dus sporiri plătire în
țara aceasta negândită urgii împărătească (DR 1821.3: 208);
e. (...) au fost la putința omenirei greutățile ce au urmat, de au întâmpinat și
îndestularea oștilor și săvârșirea poroncilor împărătești pentru ca să încredințeze
și întru aciastă întâmplare credința ace strămoșească a țării aceștiia cătră prea
strălucitul prag a prea puternicei împărății, dar și pentru ca să ocrotiască și să
poată ține într-una înprăștiere pe săracii lăcuitori a țării, fără care nu să pute
nimică și pute fi totul în pierdire și primejdie, să să rânduiască acum în vreme
liniștită boeriu cercetătoriu spre a face tot feliul de cercetări ca să poată dovedi și
discoperi jafurile și apucările ori a cui (DR 1821.3: 275).

Pe lângă acestea, înaltul prag apare în unele acte verbale identificate în documentele
redactate în Țările Române în epoca fanariotă, precum (5) rugămintea, (6) promisiunea sau (7)

163
urarea. Dintre acestea, cel mai frecvent act verbal este (5) rugămintea, care cuprinde cererile
boierilor români adresate înalților demnitari ai Porții, privitoare la îmbunătățirea situației
social-politice și economice interne:

(5)
a. (…) cădem înaintea Înalt împărătescului prag și din adâncul sufletului ne rugăm
(...) (Urechia 1889: 298);
b. Primește prea puternice și mult milostivule împărate ascultarea tânguirei norodului
Moldovei, care de la moșii și strămoșii lor au avut și au pravile în suflete a păzi
curățenia credinței și a supunerei către pragul prea puternicei mari împărății (DR
1821.1: 441);
c. Pentru care cu lacrimi puind înaintea pragului prea puternicii împărății
nevinovăția noastră, cu umilite glasuri cerem milostivirea vindecării ranelor, întreu
care cumplit ne ticăloșim. Tinde mâna cea puternică și ne miluiește cu punerea în
bună rânduială, ca să vețuim subt umbrirea pragului prea puternicei împărății în
sânurile păcii și a liniștirei și cu lesnire să putem plini toate datoriile curatei
supunerii noastre către prea puternica și hrănitoarea împărăție. Milostivește-te,
prea puternicule mare împărate, ascultă glasurile nevinovatului norod, și hărăzește
nouă prin înalt vrednic de închinăciuni înalt hatișerif pronomiile obiceiurilor, ce
din vechi au avut norodul Moldovei, care din vreme în vreme s-au perdut mai de tot
ființa lor din întrebuințările cele rele a domnilor greci, ce au fost orânduiți
oblăduitori pământului, căci nu au fost slobozi nici putincioși a înfățoșa jalbele
noastre către pragul prea puternicei împărății, cu arătarea durerilor asupritoare
(DR 1821.1: 441–442);
d. (...) ca să înmulțască umbrire noianului său îngrădindu-ne și cu grabnica miluire și
trimitere a domnului celui legiuit de la pragul mărirei și îndurării sale (...) (DR
1821.2: 45);
e. Primește prea puternice și mult milostivule împărate ascultare tânguirii norodului
Moldavii, carii de la moșii și strămoșii lor au avut și au pravila în suflete a păzi
curățenia credinței și a supunerii cătră pragul prea puternicii și marii împărății
(DR 1821.2: 347);
f. (...) prin osăbit al nostru prea plecat arzmahzar s-au arătat pe larg către
preastrălucitul prag al prea înaltului devlet (rugându-ne ca și prea puternica
împărăție să reverse către dânsa împărăteasca și părinteasca mila sa) (DR 1821.3:
255).

Date fiind raporturile boierilor români cu autoritatea otomană, cererile și rugămințile

adresate de aceștia sunt urmate de (6) o promisiune, care constă în angajamentul de credință și
supunere față de Imperiu:

(6)
a. Și în toată vremea vom păzi nestrămutată către prea înalt Prag a milostivi stăpânii
noștri (Urechia 1889: 300);
b. (...) întru toată supunere și credință cătră pragul înpărăteștii sale măriri (DR
1821.1: 429);
c. Care domn va avea toată supunerea cătră pragul prea puternicii împărății,
oblăduind norodul în hotărârea pravililor obiceiurilor pământului, având și

164
 capichihaele din boieri pământului carii să stei în Țarigrad întru săvârșirea
trebuinților țării (DR 1821.2: 349);
d. (...) cad moldovenii la pragul îndurării pre înaltului devlet, cu încredințare că
precum de la strămoși, așa și pără acum, am fost și suntem bine credincioși și
vrednici supuși a îndurării cei înalte (DR 1821.2: 45);
e. (...) viu glas de supunerea cu credință a pământului acestuia către înaltul prag (...)
(DR 1821.2: 75–76);
f. (...) apoi noi, după ce cu svințănie lucrare și năzuire prin mărire voastră cătră
îndurarea pragului împărătesc, vom cuteza a porni rugăminte și a aștepta limanul
îndreptării și mângâiarii, vom veni strângând cu umilite glasuri ca să vă păzască
ceriul întru vecinicie, întru mărire și slavă, fiind datori voao cu zilili viețâi noastră
(DR 1821.2: 350).

Promisiunea de a recunoaște suzeranitatea otomană este reflectată și prin unele (7) urări
referitoare la durata îndelungată a exercitării funcției unor demnitari otomani, exponenți ai
autorității imperiale:

(7) Tu, cel ce ești lauda slăviților și cinstiților capugi-bașa al înaltului prag, care după
alegere ești orânduit spre paza Bucureștilor, preacinstitule Mehmet aga, să-ți
înmulțească domnul slava ta (DR 1821.2: 382).

4. Concluzii

Din exemplele citate din unele documente redactate în spațiul lingvistic românesc în
perioada fanariotă, observăm că folosirea frecventă a formulei înaltul prag este o dovadă a
respectării structurii raporturilor politico-sociale și juridice ale epocii și conștientizării relațiilor
de comunicare asimetrice (inferior–superior) stabilite între Țările Române și Imperiul Otoman.
Autorii români din epoca fanariotă nu numai că preiau o formulă politicoasă otomană și o
folosesc ca atare, ci o și rafinează în câmpul limbii române, adăugând un număr semnificativ de
intensificatori: prag – prag împărătesc – înaltul prag – înalt împărătescul prag – înaltul și dreptul
prag – preaînaltul prag – preastrălucitul prag – sfântul și preastrălucitul prag – prealuminatul și
de toate milile izvorâtorul prag. În același timp, tiparele lexico-gramaticale de formare a
variantelor personale românești sunt diverse: prag + intensificator (prag împărătesc), intensificator
+ prag (înaltul prag, preaînaltul prag, preastrălucitul prag), intensificator1 + intensificator2 + prag
(înalt împărătescul prag), intensificator1 și intensificator2 + prag (înaltul și dreptul prag, sfântul și
preastrălucitul prag, prealuminatul și de toate milile izvorâtorul prag).

SURSE

DLR – Marius Sala, Gheorghe Mihăilă, Monica Busuioc (ed.), Dicționarul limbii române, ediție
anastatică după Dicționarul limbii române (DA) și Dicționarul limbii române (DLR),
București, Editura Academiei Române, 2010.
DR 1821.1 – Andrei Oțețea (ed.), Răscoala din 1821, I, Documente interne, București, Editura
Academiei Republicii Populare Române, 1959.
DR 1821.2 – Andrei Oțețea (ed.), Răscoala din 1821, II, Documente interne, București, Editura
Academiei Republicii Populare Române, 1959.

165
DR 1821.3 – Andrei Oțețea (ed.), Răscoala din 1821, III, Documente interne, București, Editura
Academiei Republicii Populare Române, 1960.
L.S. – Ibn Manz{ūr Muh{ammad Abu> l-Fad{l al-Mis{rī, Lisānu-l ŘArab (sursă electronică), site accesat
în perioada octombrie–noiembrie 2015 (http://www.baheth.info/).
Q.M. – Ibn Ya‘qu>b Al-Fayru>za>ba>dī, Al-Qa>mu>s al-muh{īt{ (sursă electronică), site accesat în
perioada octombrie–noiembrie 2016 (http://www.baheth.info/).
SD 11 – Nicolae Iorga, Studii și documente cu privire la istoria românilor, XI, Cercetări și regeste
documentare, București, Editura Ministerului de Interne, Atelierele Grafice Socec, 1906.
Nisanyan, Șevan, 2002–2015, Sözlerin Soyağacı. Çağdaș Türçenin Etimolijik Sözlüğü (sursă
electronică), site accesat în perioada octombrie–noiembrie 2016
(http://www.nisanyansozluk.com).
Urechia, Vasile Alexandrescu, 1889, Documente dintre 1769Ŕ1800: comunicări, București,
Tipografia Academiei Române.

BIBLIOGRAFIE

Broșteanu, Monica, 2005, Numele lui Dumnezeu în Coran și în Biblie, Iași, Editura Polirom.
Brown, Penelope, Stephen C. Levinson, 1987, Politeness: Some Universals in Language Usage,
Cambridge, Cambridge University Press.
Culpeper, Jonathan, 2011, Impoliteness. Using language to cause offence, Cambridge, Cambridge
University Press.
Eelen, Gino, 2001, A Critique of Politeness Theories, Manchester, St. Jerome Publishing.
Focșineanu, Alina-Georgiana, 2016, „Dimensiunea expresivă a politeții în Istoria othomanicească
a lui Ianache Văcărescu‖, în Mihaela Viorica Constantinescu, Adina Dragomirescu,
Alexandru Nicolae, Gabriela Stoica, Rodica Zafiu (ed.), Perspective comparative și
diacronice asupra limbii române. Actele celui de-al 15-lea Colocviu al Departamentului de
Lingvistică (București, 27Ŕ28 noiembrie 2015), București, Editura Universității din
București, p. 125–131.
Guboglu, Mihail, 1958, Paleografie și diplomatică turco-osmană. Studiu și album, București,
Editura Academiei Republicii Populare Române.
Kádár, Daniel Z., Michael Haugh, 2013, Understanding Politeness, Cambridge, Cambridge
University Press.
Kecskes, Istvan (ed.), 2011, Discursive Approaches to Politeness, Berlin, Mouton de Gruyter.
Leech, Geoffrey, 2014, The Pragmatics of Politeness, Oxford, Oxford University Press.

―CĂDEM ÎNAINTEA ÎNALTULUI PRAG‖ (‗WE FALL BEFORE THE HIGH THRESHOLD‘).
OBSERVATIONS ON THE USE OF AN ENCOMIASTIC FORMULA IN THE PHANARIOT ERA

(Abstract)

The main aim of our paper is to discuss the encomiastic formula înaltul prag (‗The High Threshold‘) in
relation to the Oriental influence on the Romanian language during the Phanariot era.
We explain the use of the encomiastic formula înaltul prag in Romanian, taking into consideration its
use in the Old Turkish language, in the larger context of Romanian-Oriental contacts.
Focusing on Romanian documents written in the Phanariot era, we have noticed that the grammatical
patterns of the Romanian structures containing the encomiastic formula mentioned above are varied, namely,
threshold + intensifier, intensifier + threshold, intensifier1 + intensifier2 + threshold, intensifier1 and
intensifier2 + threshold.

166
 ELEMENTE DE LINGVISTICĂ SUBIECTIVĂ
PRIVIND ROMÂNA NONSTANDARD

MARGARETA MANU MAGDA

Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan Ŕ Al. Rosettiŗ al Academiei Române, București

1. Considerații introductive

1.1. Obiectivele cercetării

În procesul de comunicare, locutorul și alocutorul se confruntă cu diverse modele de
structurare în utilizarea limbii, numite norme lingvistice, și modele de interacțiune, numite
strategii comunicative. În planul enunțării științifice, se face, prin tradiție, deosebirea între
norma descriptivă și norma prescriptivă. Norma descriptivă există în orice colectiv (ca limbă
nonstandard), cea prescriptivă însă – normă conștientizată și fixată – este un fenomen
caracteristic numai pentru limba standard.
În ultimii ani, ca urmare a deschiderii comunităților, a migrației masive a românilor în
medii alogene și a implicării lor în fenomenul de globalizare, s-a impus necesitatea participării
vorbitorilor la comunicarea interculturală. Este clasica problematică, legată de „reacția
subiectului vorbitor față de fenomenele lingvistice‖, etichetată în antropologia americană prin
denumirea de folk linguistics1, și abordată și în dialectologia românească a anilor ‘70–‘80.
Marginalizată apoi în favoarea unor teme teoretice considerate majore pentru discipina limbii,
tema revine în forță, mai întâi în sociolingvistică și, mai apoi, în pragmalingvistică (prin
dimensiunea sa interculturală), sub forma lingvisticii subiective. Lingvistica subiectivă deschide
calea către integrarea teoriilor sociolingvistice cu cele de psihologie socială și se concentrază pe
modul în care credințele și așteptările dezvoltate de societatea civilă dau seama de percepția pe
care locutorii o au asupra uzajului lingvistic.
În acest cadru, devine operant un al treilea termen, în sfera semantică a conceptului de
„normă‖, cel de normă perceptivă2, însumând ansamblul de aprecieri empirice ale

1
Ansamblul de aprecieri empirice ale nonlingviștilor referitoare la formele și normele limbii și ale discursului
este desemnat printr-un termen vizând un domeniu de cercetare bine definit de multă vreme în Statele Unite: folk
linguistics (germ. Volklinguistik, fr. linguistique populaire). Termenul de folk linguistics a fost introdus în
sociolingvistică de către Hœnigswald (1966), care propunea luarea în considerație a cunoștințelor empirice ale
vorbitorilor în constituirea oricărui demers științific; ulterior, teoria a fost dezvoltată și aplicată de Labov (1966) și
de alții în lucrările lor, fără ca subiectul să fie considerat unul de interes major și indespensabil pentru dezvoltarea
lingvisticii. Abia în ultimii ani asistăm la un reviriment al ideilor inițiate de cercetătorii americani, prin intermediul
noilor școli de dialectologie și pragmatică interculturală. Odată cu lucrările lui Niedzielski și Preston (2000), limbile
vernaculare (<fr. vernaculaire, limbă indigenă, proprie unei țări, unei regiuni) au fost apreciate în funcție de
percepția, evaluările și atitudinile vorbitorilor din perspectiva etnografică, permițând înlăturarea clișeizării datorate
ideilor preconcepute ale cercetătorilor și ale celor anchetați. Importanța comentariilor privind diferențele de grai
între diverse arii geografice a fost evidențiată în preocupările unor lingviști pentru cercetarea granițelor subiective
dintre dialecte (vezi, între altele, Grootaers 1959, De Paiva Boléo 1971).
2
Termenul a fost introdus, pentru prima oară, în limba franceză, de Paveau (2007).
nonlingviștilor referitoare la formele limbii și ale discursului.
În paginile de față, ne propunem să prezentăm câteva aspecte legate de normele perceptive,
activate de vorbitorii de limbă română nonlingviști, în raport cu practica lor de comunicare.
Rezultatele practicilor empirice, menționate mai sus, se concretizează în stereotipii folk descrise
ca impresii împărtășite de membrii societății cu privire la diferite variante lingvistice.

1.2. Material și metode de lucru

Lucrarea se bazează pe eșantioane de texte, scrise sau vorbite, extrase din variate medii de
comunicare: texte românești de limbă vorbită (în dialect sau în româna „familiară‖), precum și
materiale selecționate de pe pagini ale internetului. Obiectivul nostru a fost înregistrarea poziției
vorbitorilor reprezentativi pentru diversele variante lingvistice ale limbii române nonstandard3.
Avem în vedere formațiuni desemnate prin termeni generici precum: graiuri (dialecte
regionale), sociolecte (dialecte sociale), stiluri (registre), coduri orale/scrise. În comunicare,
vorbitorii recurg, în măsură mai mare sau mai mică, la elemente caracteristice diferitelor
variante ale limbii, acestea din urmă fiind, în practică, greu de disociat din cauza coexistenței
factorilor de variabilitate la nivelul actului comunicativ. De aceea, ne-a reținut, în primul rând,
atenția româna colocvială, varianta (lipsită de o coloratură stilistică precisă) utilizată în
comunicarea curentă, așa-zisa limbă română „de uz mediuŗ („Umgangssprache‖), ca mijloc de
vehiculare a percepțiilor subiective.

1.3. Aspecte teoretice și metodologice

1.3.1. Resurse ale subiectivității lingvistice

Între temele care-i preocupă, în mod constant, pe exponenții domeniilor orientate spre
cercetarea limbii ultimelor decenii se disting: condiționările sociale ale variației lingvistice,
poziția subiecților vorbitori în comunicare, strategiile discursive și mecanismele de construcție
a semnificațiilor specifice unor spații socioculturale date. Atenția acordată perspectivei
interculturale în abordarea realității lingvistice favorizează, din ce în ce mai mult, aducerea în
prim-plan a poziției etnolingvisticii promovate de școala clasică de filosofia limbajului de la
Humbold (1973) și Cassirer (1964), spre exemplu, până la Austin (1962), Searle (1969),
Bakhtine (1978), Ducrot (1980) și alții. În esență, se reiterează concepția conform căreia orice
limbă are o individualitate determinată de modul percepției subiective a realității4. Limbajul
apare nu numai ca purtător al unei semnificații spirituale, ci și ca o reflectare, în exterior, a
spiritului. „Reprezentarea este transpusă în obiectivitate‖, dar nu iese de sub incidența
subiectivității5. În același sens, se conturează ideea de convenție, abordată în perspectiva
semiotică a lingvisticii. Prin urmare, limba este spațiul în care particularitățile unei comunități
umane influențează construirea imaginii subiective a lumii (prin intenție), probând, astfel,
virtuțile creatoare ale cuvântului (vezi Austin 1962: 1–24). De fapt, fiecare posedă un sistem de
semne lingvistice sau nonlingvistice, dar toate sunt semnificative și coerente numai în interacțiune.

3
Menționăm faptul că am păstrat întocmai forma de transcriere preluată din sursele utilizate.
4
Cf. Humboldt (1973), Cassirer (1964). Din perspectiva lui Humboldt (1973: 45), diversitatea percepției în
raport cu latura obiectivă a lumii produce reprezentări subiective care „dau formă unui obiect în gândire‖.
5
Subiectiv, -ă, subiectivi, -e, adj. 1. (Fil.) Care consideră că baza a tot ce există este conștiința individuală;
care neagă faptul că îndărătul senzațiilor se află obiectele reale, independente de om. Idealism subiectiv. 2. Care
are un caracter personal, care se petrece în conștiința cuiva; care, într-o judecată, acțiune etc., ține seamă numai
de sentimentele, de pornirile și de ideile sale; părtinitor. – Din fr. subiectif (dexonline.net/s.v.).

168
 1.3.2. Limba ca expresie a unei identități culturale
Datorită încărcăturilor culturale proprii, purtate de fiecare idiom, procesul comunicării între
vorbitorii utilizatori ai unor variante lingvistice presupune și conturarea semnificațiilor și
codurilor de comportament, parțial diferite de la o variantă lingvistică la alta, sporirea
permeabilității pentru comunicare interculturală și acceptarea „celuilalt‖ ca pe un potențial
interlocutor. Limba este percepută nu numai ca mijloc de comunicare, ci și ca expresie a unei
anumite identități culturale, fiind, în același timp, un liant spiritual pentru o națiune și teren de
competiție între diferite „subculturi‖ care o utilizează.
Tema în discuție a stimulat sensibilitatea vorbitorilor, generând ample si nuanțate dezbateri
pe rețelele de socializare. În construcția argumentativă a textelor din spațiu public se
înregistrează, pe de o parte, alternarea registrelor, ca formă de manifestare a polifoniei prin
departajarea textului teză de textul comentariu și, pe de altă parte, dispersarea discursivă a
demersului argumentativ auctorial în discursuri paralele, susținătoare ale unei teze unice (vezi
Manu-Magda 2004: 451).

2. Lingvistica subiectivă: o lume a identității vs. alterității

Traiectoria urmată de lingvistica perceptivă românească este influențată de evoluția

conștiinței lingvistice a vorbitorilor, de la:
1) simpla percepție a propriului idiom și a diferențelor lingvistice față de alte idiomuri, la
2) compararea cu norma lingvistică standard, până la
3) examinarea căilor prin care vorbitorii actuali utilizează idiomul lor nativ, în mod conștient,
pentru exprimarea identității lor de grup.
Prin urmare, lingvistica subiectivă cuprinde trei tipuri de practici empirice în valorificarea
dimensiunii perceptive a vorbitorilor: descrierea, aprecierea și intervenția.

2.1. Descrierea
Descrierea este operația de identificare a identității, respectiv a alterității, bazată pe
conștiința comunicativă a vorbitorilor. Prin urmare, o primă categorie de reacții se referă la
atitudinea descriptivă a nonlingviștilor referitoare la asemănările și mai ales la deosebirile dintre
vorbirea lor și cea a altor grupuri (în primul rând cu privire la coordonata regională)6.

2.1.1. Domeniul „metalingvisticŗ

2.1.1.1. Abilități de dialectologie perceptivă7 în texte dialectale și în atlase lingvistice

Materialele românești de dialectologie clasică se rezumă, în primul rând, la înregistrarea
unor comentarii metalingvistice (care lămuresc elementele codului utilizat) și, mai rar, a unor
comentarii metadiscursive (vizând enunțul interlocutorului) sau comentarii metacomunicative

6
S-a arătat faptul că, în faza lor descriptivă, există două categorii de comentarii ale nonlingviștilor privind
diferențele lingvistice: comentarii provocate și comentarii spontane. Primele sunt solicitate și dirijate de către
anchetator prin întrebări directe, programate, celelalte sunt accidentale și generate de dorința de exprimare proprie a
subiectului.
7
Termenul dialectologie perceptivă a fost utilizat mai întâi de către Preston (1981) și explicat pe larg în Preston
(1999). În acord cu acesta, „perceptual dialectology represents the dialectologist‘s sociolinguist‘s- variationist‘s
interest in folk linguistics. What do non-specialists have to say about variation? Where do they believe it comes
from? Where do they believe it exists? What do they believe is its function?‖ (Preston 1999: xxv)‖.

169
(care au în vedere conduita vorbitorilor în timpul interacțiunii)8.
În materialele dialectale clasice, „comentariile provocate cuprind aprecieri generale și
exemple concrete de termeni, fonetisme, forme și expresii prin care graiul din localitatea
anchetată se deosebește de cel al altor localități cunoscute de informator, situate, de obicei, în
împrejurimi‖ (Faiciuc 2002: 44).
Atribuirea de sentințe metalingvistice se concretizează prin propoziții incidente de tipul:
așa spunem noi, cum se spune pe la noi, cum spun ei etc. „În același scop se folosesc și
formulele în care referirea nu se mai face la o anumită regiune sau zonă, ci la locuitorii ei,
respectiv la vorbitori: oltenii zic, almăjienii spun, zic sibienii, bucovinenii îi spun (...), alții zic,
altul, nu de la noi, spune etc. Referirile la sinonime sau forme corespondente din alte graiuri se
fac, uneori, din lipsa, din necunoașterea sau inexistența unui termen literar (pe mare, după
carte, pe domnește) pentru noțiunea urmărită‖ (după Faiciuc 2002: 48).

2.1.1.2. Abilități de lingvistică perceptivă referitoare la subunități ale românei vorbite pe

teritoriul României
Spre deosebire de lucrările tradiționale de lingvistică populară, ce își bazează rezultatele pe
investigarea unui material faptic cules, în general, pe bază de anchete dirijate, cu chestionar
alcătuit de către cercetător în funcție de scopul urmărit în propriul său studiu, materialul faptic
de pe internet se „autogenerează‖ prin conversații libere, spontane, pe marginea unor teme
sugerate de presă, preluate de pe blog sau formulate de către internauții înșiși, fără finalitate
științifică. În consecință, sistematizarea materialului nu este prestabilită, ea trebuie realizată
printr-o analiză atentă a discursului, pornind de la metodele clasice de abordare a acestui tip
de enunț9.

8
Metadiscursul este o formă de manifestare a eterogenității enunțiative și se referă la ,,ocolul‖ pe care
vorbirea în curs de a se produce îl face pentru a prezenta subiectivitatea punctului de vedere. Acest tip de
enunțare cuprinde totalitatea procedeelor prin intermediul cărora enunțiatorul își ,,dedublează‖ discursul pentru a
comenta propria vorbire sau vorbirea altuia. Inserțiile metadiscursive sunt urmele unei activități prin care
subiectul vorbitor își marchează distanțarea față de propriul enunț. Întrucât discursul trimite la propria activitate
enunțiativă, este vorba despre o suprapunere de niveluri: ,,enunțarea interferează cu enunțul, iar acesta, la rândul
său, în loc să se rezume la a vorbi despre lume, se reîntoarce spre enunțare‖. Enunțarea ,,autoreferențialăŗ
încapsulată în enunțarea curentă este o parte a unui discurs care se prezintă ca o structură secvențială,
eterogenă, din care transpare, sub diverse forme, subiectivitatea enunțiatorului‖ (Authier-Revuz 1982: 90–100).
Autoarea citată introduce, în literatura de specialitate, termenul de eterogenitate lingvistică, referindu-se la
diversele tipuri de secvențe textuale, registre de limbă, genuri sau modalizări care apar într-un discurs. Există
două forme de eterogenitate: manifestă și constitutivă. Eterogenitatea manifestă constă în forme marcate
(ghilimele, discurs direct, discurs indirect, glose) și în forme non-marcate (discurs indirect liber, aluzii, ironie,
pastișă). În această a doua situație, enunțiatorul negociază cu alteritatea, menționând ce nu îi aparține în propriul
discurs. Eterogenitatea constitutivă se suprapune peste dialogismul bahtinian și se referă la indisociabilitatea
intradiscurs – interdiscurs. Authier-Revuz (1995: 170) clasifică aceste comentarii ale enunțiatorului despre
propria enunțare (numite de către ea „non-coincidențe a ceea ce este spus‖) în următoarele categorii, identificate
pornind de la semantica formelor de conotație autonimică: non-coincidența interlocutivă (dialogismul
interlocutiv), non-coincidența discursului cu el însuși (dialogismul interdiscursiv), non-coincidența dintre
cuvinte și lucruri, non-coincidența cuvintelor cu ele însele. Autoreferința sau reflexivitatea constituie nucleul
oricărei conversații: pe măsură ce aceasta se îmbogățește, se produce o invadare a obiectului reprezentat de către
actul de spunere/scriere, a referentului de către enunțare. Suprapunerile dintre planul enunțului și cel al enunțării
formează așa-numitele bucle textuale: enunțiatorul își analizează vorbirea inserată în planul mai larg al enunțării
propriu-zise. Cu alte cuvinte, acest tip de utilizare a vorbirii este modalizată autonimic.
9
Menționăm faptul că trăsăturile conversațiilor libere sunt în acord cu GALR II: 830–831 – „posibilitate
redusă de planificare... ‗dezordineʼ sintactică... corectări/autocorectări, reveniri, repetiție, elipsă, anacolut,
acord după înțeles etc. Structurile discursive sunt construite, mai ales, prin adăugare și, mai puțin, prin

170
 În funcție de sursa de pe internet utilizată, se disting:
- comentarii anexe la articole din presă;
- comentarii anexe la texte din blogosferă;
- interacțiuni pe forum pe teme legate de limbaj (propuse de către un internaut care se
erijează în moderator).
Comentarii metalingvistice culese de pe internet se pot referi la formațiuni aflate pe
diferite nivele de variație. Între mijloacele de realizare se înscriu: instrucțiuni de bună lectură,
specificarea sensului, glose, reformulări etc.10
În ciuda faptului că diferențele între diverse variante ale limbii române sunt foarte mici,
vorbitorii remarcă deosebirile esențiale care există de la o regiune la alta, precum și trăsăturile
pertinente ale unor dialecte/sociolecte.
Ceea ce este remarcat mai întâi este așa-zisul „accent‖. Acest cuvânt, desemnând un „fel
particular de pronunțare, specific unui grai, unei limbi sau unei stări afective‖ (dex-online s.v.
accent2), nu este un termen tehnic în lingvistică, însă vorbitorii de pretutindeni îl evocă atunci
când vine vorba despre modul de pronunțare al unor „native speakers‖.
Exemple de comentarii:
– despre „accent‖ în diferite părți ale țării

(1) Accentele sunt normale în diferite părți ale țării și-s datorate influențelor externe
(de obicei diferite la o suprafață așa de mare) și a perpetuării accentului din
mamăřn fiu. Și da, ceilalți percep „vorbaŗ de Muntenia ca pe o română cu un
accent diferit și nu ca pe româna academică singura bună și adevărată...
E normal să-ți schimbi accentul după o perioadă (mai mică sau mai mare) de
vorbit cu cineva care vorbește diferit. La fel cum vorbești americănește dacă te-ai
uitat mult la filme americane sau englezește dacă ai trăit în UK.
Eu n-am accent puternic moldovenesc, dar spun „ciŗ, „di ciŗ, „biniŗ în 99% din
cazuri. Vorbesc uneori „munteneșteŗ când stau în compania constănțenilor și
oltenește când mă întâlnesc cu prietenii olteni. Nu-mi dau întotdeauna seama, dar
nu mi se pare ceva ieșit din comun. (http://forum.softpedia.com/topic/590461-
despre-accent-pentru-cei-din provincie/page__st__36#entry7087590)

– despre „accentul moldovenesc‖

(2) Bună, trebuie să învăț să vorbesc cu accent moldovenesc pentru o scenetă la

școală și eu sunt din bucurești... ce pot face?
rroxi44 a răspuns:
Ci vrai, ci sî li șeri, mai mult nu știu, pi onoarea mea dacă ti mint. Nu știu nica,
nimicuța și mai ghine ți-oi da cîtiva adrese :
După cum observi, în loc de ce - este ci/în loc de să – și/în loc de ce – șî/în loc de
pe – pi// în loc de te – ti. Se folosește accentuarea, în unele cazuri – vezi nimic
(nica, nimicuța)/În loc de bine – ghine/Ai aici și exemplul cântat (moldovenesc).
(http://www.youtube.com/watch?v=B07Nz8oZZ80)

subordonare, pentru că determinarea sensului nu este dependentă numai de gramatică, ci și de ansamblul datelor
situației comunicative‖.
10
Pentru această clasificare, vezi Roibu (2008: 5–7).

171
 (3) xl0llip0px a răspuns:
Simplu, în unele cazuri pui în loc de litera i litera î, tot în unele cazuri în loc de
litera e pui i și tooot în unele cazuri în loc de a pui i cum ar fi: Și uiți cî am fost pi
la magazin șî nic bun n-am găsit. (traducere: și uite că am fost pe la magazin și
nimic bun n-am găsit); vorbești cum se spune țărănește. (http://www.tpu.ro/timp-
liber/buna-trebuie-sa-invat-sa-vorbesc-cu-accent-moldovenesc-pentru-o-sceneta-la-
scoala-si-eu-sunt-din-bucuresti-ce-pot-face/)11

 despre „accentul ardelenesc‖

(4) Dulcele grai ardelenesc este unul aparte. Rar, cumpătat, molcom și doar dacă au
cu adevărat ceva de spus, așa vorbesc ardelenii. Ba mai mult, nu bârfesc și nu le e
rușine cu arhaismele și „culoarea” graiului lor. Ți-i drag să-i asculți și să
deslușești rostul tradițiilor lor vorbite. Și „musai” să luați aminte.
(www.voceatransilvaniei.ro/tag/cum-vorbesc-ardelenii/)

Aprecierile de natură gramaticală ale nonlingviștilor sunt rare și se referă la

caracteristici pregnante ale unui grai local. Vezi, în acest sens, valoarea perfectului simplu,
utilizat în Oltenia (5) sau prefixele generatoare de formații perfective în Banat (6).

(5) dan4, on Oct 8 2008, 22:12, said:

Sînt oltean și bineînțeles că folosesc perfectul simplu. Îl folosesc doar pentru
acțiunile recent încheiate care nu sînt mai vechi de o zi. De exemplu dacă cineva
îmi spune „am mîncatŗ, primul lucru care îmi vine în minte e că a mîncat mai de
mult timp și poate îi e foame, dacă spune „mîncai” înțeleg că a mîncat recent și
nu-i e foame. Dacă cineva mă întreabă: „Ai fost în centru?ŗ primul lucru pe care-
l fac e să întreb „cînd?ŗ, dacă spune: „fuseși în centru” știu că este vorba de
acceeași zi. În Oltenia ar fi mai greu dacă nu s-ar folosi, eu fiind obișnuit să
localizez timpul, mă simt puțin dezorientat fără perfectul simplu. Am înțelescă și
românii din Bulgaria folosesc perfectul simplu. (http://sîrb.net/2013/nervi/ce-
avem-cu-oltenii/#comment-224005)

(6) „Am do făcut” și „m-am pro întors”, expresiile care îi fac pe bănățeni unici.
Bănățenii de munte își culcă oaspeții în sobă gi la drum și le dau coleașă și
răchie. Fiecare regiune a țării are specificul ei, iar Banatul de munte nu face
excepție. Graiul bănățean neaoș este însă aici la el acasă, în vocabularul
bănățenilor din această zonă moștenindu-se din generație în generație mai multe
expresii specifice. „Do” și „pro” sunt printre cele mai spectaculoase formule
folosite în Banatul de munte, greu de înțeles, inclusiv pentru un bănățean „de la
pustă”. (http://www.ziare.com/stiri-timisoara/stiri-actualitate/am-do-facut-si-m-am-
pro-intors-expresii-care-ii-fac-pe-banateni-unici-banatenii-de-munte-isi-culca-
oaspetii-in-soba-gi-la-drum-si-le-dau-coleasa-si-rachie-5379082)

11
Un aspect semnalat în bibliografia de specialitate, referitor la modalitatea de exprimare a opiniilor
nonlingviștilor față de diverse variante de limbaj, este imitația. Vezi, în acest sens, Preston (1996: 60), care
afirmă următoarele: „a folk artifact involves a clear (and unmistakable) reference to (or imitation of) [a particular
variety ot] English, one which carries with it the immediate speech community recognition of exactly what it is
the performer is about, including a clear understanding of what symbolic characterisation is intended‖.

172
 Cu excepția numeroaselor observații legate de pronunție, majoritatea aprecierilor
enunțate de nonlingviști, privitoare la fapte încadrabile în diverse compartimente ale limbii,
sunt cele de natură lexicală12.

(7) ls7 a răspuns:

Ardeleancă aici! M_păi, e cam greu să spun cu ce ne deosebim, fiindcă mie mi
se pare complet normal felul în care vorbim, dialectul. În schimb, prietenii din sud
îmi spun că suntem amuzanți când spunem „fain” în loc de „frumos” sau „noah,
bene” sau „bre”... Hm... cuvintele? Chiar nu știu să răspund ăsteia. Adevărat e că
nu vorbim atât de literar ca sudiștii. Și da, oamenii chiar găsesc amuzant felul în
care vorbim și unele cuvinte, regionalisme (bine, de astea-s peste tot) gen:
„picioici” pentru cartofi; „tri” în loc de „trei” and list goes on. Și da, „pușcă”
mândria-n noi, deci DA îmi place cum vorbim! (http://adevărul.ro/locale/sibiu/no-
vorbesc-ardelenii-molcom-vin-celebrele-expresii-ioi-tulai-doamne-musai-ardeal-
bea-cafia-întâlnirile-ora-doi-1_54e4b563448e03c0fdbe7275/index.pdf)

2.1.2. Domeniul „metacomunicativŗ

2.1.2.1. Abilități de sociolingvistică perceptivă referitoare la deosebirile lingvistice

condiționate de factori sociali și contextuali

2.1.2.1.1. Pe teren dialectal

Dăm, ca exemplu, fragmente din textul Despre grai (TDPf: 218) care ilustrează:
manifestarea loialității lingvistice la generația vârstnică (8), deosebiri de grai între localități
(9), deosebiri între termenii din grai și cei din mai multe straturi ale limbii standard (10):

– Manifestarea loialității lingvistice la generația vârstnică:

(8) [Dar vorbe mai vechi erau care nu se mai spun acuma?]
nu/nu//nu/noi tot așa/nu ne-am șchimbat... obișeiu nostu/ai bătrâni/și tinerii_ice
vorbesc altfiel acuma/dar noi nu...// (TDPf: 219).

– Deosebiri de grai între localități:

(9) [Dar oamenii din satele alealalte, tot așa vorbesc? Cu aceleași vorbe?]
iacă sîntiem trei sace aișa/șî sîntiem rumîni toț/ăia-i spun sovată/noi spuniem
mîță/ăia-i zîc ocic// (TDPf: 219).
„obiect pus sub roata carului‖

– Deosebiri între termenii din grai și alții din mai multe straturi ale limbii vorbite:

(10) cum îi spunie die la noi...îi zîcem uorman/ăștia-i zîc gardirop/domnii ai mari
acuma/...noi la aștea ladămasă/iei zîc...nu știu dacă nu- zîc ladămiasă iei?
[Nu.Sertar.]
sertari!?...noi...noi...ladămiasă/așa i-am zîs// (TDPf: 220).

12
Pentru tratarea acestor tipuri de comentarii prin exemplificare, vezi Cazacu (1957, republicat în 1966),
Sala (1957), Teaha (1970), Vulpe (1971) și, în special, Faiciuc (2002).

173
 2.1.2.1.2. Pe terenul limbajului cotidian
Ŕ Stereotipii legate de comunicarea în cadrul unor grupuri sociale:

(11) Există particularități de comunicare și limbaj pentru toate diferitele grupuri din
care fac parte bucureștenii: în funcție de vârstă, de profesie/loc de muncă,
educație/background, muzică pe care o ascultă, de locurile pe care le
frecventează, etc. Dar mi se pare că toți au în comun o doză mai mică sau mai
mare de ironie și de miserupism față de toți și de toate. Și sinceră să fiu, în
București nici nu ai cum să fii altfel. And I wouldnřt have it any other way. Gândiți-
va ce suspect ar fi să ieși afară din bloc și să fii asaltat de fetze zâmbitoare și de
oameni perfecți și extrem de politicoși. Creepy. Și imposibil de altfel. Așa că prefer
o doză bună de cinism decât un ocean de falsitate. (http://metropotam.ro/La-
zi/Accent-de-Bucuresti-art0182829673/)

Ŕ Stereotipii legate de comportamentul lingvistic al diverselor generații:

(12) De obieci cei în vârstă fie va întreabă disperați dacă coborâti la prima sau dacă nu
aveți deloc rușine pentru că stați jos pe scaun, fie încep să va povestească 1. cu o
privire pierdută de ce făceau ei în tinerețe; 2. cu o privire mândră cu ce se ocupă
copii/nepoții lor; 3. cu o privire de reproș ce greu se trăia înainte de ř89.
(http://metropotam.ro/La-zi/Accent-de-București-art0182829673/)

(13) S-ar putea spune că tinerii sunt cei nesimtiti și că cei în vârstă încearcă și ei să
mai vorbească cu cineva. I beg to differ, cel puțin din experință personală. Prezint
un singur highlight. Azi, la colț la Romană, lângă coloane, o tânăra din fața mea
alunecă pe o baltă înghețată și cade. Eu și o doamna o ajutăm să se ridice în timp
ce un pensionar cu mai mulți câini după el începe să cânte ,,Surprize, surprizeŗ
bine dispus nevoie mare. Concluzie: răutatea nu ține cont de vârstă, ține doar de
background și eventual de genetică. (http://metropotam.ro/La-zi/Accent-de-
București-art0182829673/)

– Stereotipii legate de contextul comunicării:

(14) Ca bucureșteni (flotanti, naturalizați sau get beget), cu toții avem parte de câteva
interacțiuni verbale clasice. Number one, în mod evident sunt conversațiile (de
obieci nedorite) marca RATB. În stație, undeva în București la ceas de seară: „-
Așteptați 27-ele? - Da. - E cam târziu, nu știu dacă îl mai prindeți. Ŕ Mersi.ŗ Asta
ar fi una normală, de complezență. Conversațiile mai heavy încep de obicei în
interiorul mijloacelor de transport în comun. (http://metropotam.ro/La-zi/Accent-
de-București-art0182829673/)

Ŕ Stereotipii legate de stil:

(15) Limbajul specific al bucureștenilor este o combinație de blazare, zeflemea, vulgaritate și

miserupism absolut fascinant. Pe lângă accentul specific, obișnuitele „dupăŗ în loc de
„de peŗ, „păŗ în loc de „peŗ și unele cuvinte specifice, există o stare de spirit, o
atitudine caracteristică ce se face simțită când vorbești cu un bucureștean sadea....
(http://metropotam.ro/La-zi/Accent-de-București-art018282 9673/)

174
 Ŕ Stereotipii legate de registrul comunicării:

(16) Conversațiile cele mai interesante totuși cred că le au șoferii - cu ceilalți

participanți la trafic, cu polițiștii, cu fetele de pe stradă, cu muncitorii care strigă
la fetele de pe stradă sau cu ei înșiși. Aici limba vorbită lasă loc altor forme de
comunicare: limbajul semnelor sau diferite canale de transmitere a mesajelor -
claxoane, faruri, semnalizări sau chiar bâte și pistoale. În aceste ultime două
cazuri, de obicei au fost epuizate toate canalele de comunicare mai sus menționate,
mesajul nu a fost bine decodificat/interpretat, iar feedback-ul a fost unul negativ.
Sau pozitiv la alcoolemie, depinde. În orice caz, comunicarea utilizând drept canal
de transmitere a mesajului bâte sau pistoale, duce la scăderea vertiginoasă a
probabilității de a ajunge la un acord. (http://metropotam.ro/La-zi/Accent-de-
București-art0182829673/)

2.2. Aprecierea
Aprecierea presupune emiterea unor judecăți de valoare (de regulă, stereotipizate), în
raport cu caracterul plăcut și/sau corectitudinea unor aspecte ale vorbirii anumitor grupuri
lingvistice. Această categorie se referă, în primul rând, la abilitățile perceptive de raportare a
diverselor variante nonstandard la norma unică.

2.2.1. Raportul dintre limba standard și graiuri

În afară de opiniile legate de aspectele structurale ale limbii (pronunțare, gramatică,
lexic), vorbitorii observați manifestă sensibilitate și la problematica corectitudinii formale în
utilizarea limbii, la raportul dintre dialecte și limba literară. Bibliografia românescă a anilor
‘80 cuprinde o serie de lucrări privitoare la pătrunderea neologismelor în graiurile populare.
Exemplele pe tema dată sunt, de regulă, prefațate de expresii diagnostice de tipul: pe
țărănește, pe domnește, la țară, la oraș (consemnând sfera socioculturală și contextuală de
circulație a faptelor comentate).

2.2.2. Raportul dintre limba standard și limbajul colocvial

Astăzi internauții oscilează, în explicațiile lor, între cunoștințe aproximative, dobândite
„după ureche‖ și opinii formate prin asocierea și sintetizarea unor cunoștințe dobândite prin
instrucție. Cităm fragmente de conversație pe tema în discuție:

(17) Limba română se vorbește corect așa cum se scrie? care este zona din România
unde se vorbește cel mai clar și corect...? București, Pitești, Brăila, Iași sau ....?
Oricum, presupun că în Muntenia, întrebarea este însă în ce oraș/județ? Limba
română o găsești în dicționar, nu căutând pe hartă.
iuliabrezeanu
Corect! în dicționar. Însă consider că limba corectă este aceea care se citește exact
cum se scrie...
COSTIN: aseară m-am contrazis cu cineva care vorbește probabil în dialect (nu spun
că nu ar fi corect) cuvinte precum: di, undi, steli, facim, scriim, repidi.... și multe
altele. Probabil persoana de aseară scrie corect, adică de, unde, stele, facem,
scriem, repede....însă le spune așa. Ce spui?
C05T1N: Abundă forumul de oameni care scriu „mi-o venit coletul”, „mă duc să
lucru”, „îi bine” ș.a.m.d. Cum de nu ți-au sărit în ochi formele astea? Nashpa...

175
 Daisy
Dacă cineva vorbește în dialect, asta nu înseamnă că nu e corect, doar că dialectul e
diferit de limba scrisă și atît. Când vorbești de „claritate" te referi la diferitele
dialecte? „Mă duc să lucru”? Asta nu o știam... se aude în mod obișnuit prin sate
dar și în orașe din Ardeal. Nu râde de ea, e o limbă frumoasă, sună bine.
iuliabrezeanu
Locuiesc în diverse perioade în Timișoara. Mereu aud diverse forme pt. cuvinte....
Uneori mă bufnește râsul.... Exemple: „unule, doile, treile, patrule” (numerele
tramvaielor) în loc de „tramvaiul unu, tramvaiul doi....” etc. „Doamne fer” în loc
de „Doamne ferește”, „mă duc la grădi” sau „mă duc la lic” (grădiniță, liceu), în
loc de „cu plăcere” – „cu plă”...
Doctor Bonez
Dialectul muntean e îndeobște considerat că stă la baza limbii literare. Da, probabil
în zona Munteniei se vorbește cel mai apropiat de română literară, însă și acolo
există suficiente exprimări care nu numai că nu sunt regionalisme, dar chiar sunt
greșite din punct de vedere gramatical. (http://forum.computergames.ro/7-
generalități/505712-limba-română-pură-și-corectă.html)

Se poate constata faptul că „rata de corectitudine‖ a diferitelor variante regionale ale

dacoromânei, în raport cu româna literară, a fost, în general, potrivit asociată cu „prestigiul‖
acestora.

2.2.3. Limbajul colocvial și utilizarea clișeelor (limba de lemn)

(18) Mi se întâmplă adesea în ultimul timp ca atunci când mă hotărăsc să mai deschid
televizorul, să devin brusc enervat de limbajul necopt al acestei populații plăpânde
intelectual de știriști, moderatori, prezentatori, analiști și alte specii de vorbitori, care
varsă asupra noastră necontenit cuvinte plate, fără conținut, gânduri fără coerență,
șabloane repetate la nesfârșit, fără să obosească vreodată. Iată câteva exemple:
Pe cinste. Odată cu venirea sărbătorilor, intră în arenă „pe cinsteŗ: masa este „pe
cinsteŗ, distracția este, de asemenea, „pe cinsteŗ. Una peste alta, cam totul este
„pe cinsteŗ de Paști și de Crăciun.
Din punct de vedere politic, acest fel de a folosit cuvintele de către unii mă face să
mă întreb dacă cei ce rostesc astfel știu că, în principiu, cuvintele au înțeles. Nu
numai că „din punct de vedere politicŗ nu are sens, dar este și un pilon
fundamental al limbii de lemn moderne. Citiți următoarele exemple:
„Emil Boc: Buna ziua tuturor. In urma ședintei Biroului Permanent de astăzi, din
punct de vedere politic, vă voi prezenta două concluzii.‖ (preluat de pe site-ul
oficial al Partidului Democrat: Scientia.Ro. Categorie: Dificultăți ale limbii române.
Publicat: 17 ianuarie 2009)

2.3. Intervenția
Intervenția este operația de prescriere a anumitor comportamente lingvistice adecvate
diverselor componente contextuale ale vorbirii (coordonate ale interacțiunii, interlocutori). În
acest context, sunt relevante conceptele de etnicitate, conștiință comunicativă, comportament
lingvistic.
Direcția actuală în dialectologia perceptivă privește cercetarea practicilor empirice de
apreciere și, în anumite circumstanțe, chiar intervenție a vorbitorilor nelingviști în raport cu

176
fenomenul de comunicare. Investigarea materialului lingvistic a relevat faptul că vorbitorii,
interesați de limbaj, asociază dimensiunea structurală a enunțurilor cu variabile de natură
socioculturală și psihologică precum: etnicitatea, statutul social și genul, contextul, stilul,
registrul (între care și argoul) etc. (vezi, în acest sens, Niedzielski și Preston 2000), formulând
sentințe stereotipe, cu coloratură afectivă, în raport cu acestea.
Etnicitatea reprezintă o variabilă cu implicații deosebite în viața comunității. Delimitările
între categoriile etnice, așa cum sunt ele folosite în sistemele de taxonomie populară,
comparativ cu taxonomiile științifice, sunt mai puțin univoce, uneori chiar incoerente. O
comunitate care este descrisă științific drept o varietate regională, istorică a unui grup etnic mai
cuprinzător își poate asuma o identificare total divergentă față de acest grup, cerând să fie
recunoscută (sau acționând ca un grup etnic aparte)13.
Definițiile subiective consideră etnicitatea un proces de identificare, o modalitate a
conștientizării diferențelor culturale; aceasta ține deci de modul în care subiecții reflectează
despre cultura lor și despre semnificația conferită diferențelor dintre culturi. În conformitate cu
aceste definiții, grupul etnic este comunitatea acelor persoane care se consideră (și de regulă
sunt considerate de către alții) ca fiind fundamental diferite de alții și, pornind de la aceste
diferențe, au credința că ei constituie o comunitate aparte. O definiție subiectivă este oferită de
Max Weber, care consideră că grupurile etnice reprezintă un grup de oameni legați prin credința
subiectivă într-un strămoș comun, cultivarea acestei convingeri având un rol major în inducerea
unor procese de coagulare comunitară (Weber 1992: 96; vezi și Horváth 199514).
De exemplu, acesta este cazul comunităților românești trăitoare în medii alogene care sunt
de mai multe feluri:
 comunități românești care trăiesc în afara granițelor tării din cauza unor circumstanțe
istorice speciale (modificări ale granițelor, ale ordinii statale, schimbarea raporturilor dintre
populația majoritară și minoritară etc.);
 comunități românești mai vechi sau mai noi, formate prin emigrare masivă în medii
alogene (românii din America, din Spania, din Italia).
Fiecare dintre comunitățile enumerate prezintă structuri sociolingvistice diferite și, în
consecință, și atitudini lingvistice diferite. Atitudinile lingvistice vizează, în esență, raportul
dintre dialectul minoritar și limba majoritară (și fenomenul de disoluție a dialectului datorat
deznaționalizării sau dispariției, odată cu moartea vorbitorilor lor.)
În prima categorie se încadrează românii din teritoriile ex-sovietice, care au și astăzi un
statut special. Este, în primul rând cazul basarabenilor care, din cauza istoriei lor zbuciumate,
manifestă ezitări în ceea ce privește asumarea unei anumite etnicități (inclusiv a apartenenței lor
lingvistice).

 Apartenența etnică este asumată/atribuită, de asemenea, pe baza existenței/lipsei unor

capacități culturale:

(19) La Chișinău, ca și la București depinde foarte mult cu cine vorbești: cât a călătorit,
ce studii a făcut, unde și-a făcut studiile etc. Dar mai ales contează vârsta. Și mă
opresc aici. „Depărtareaŗ mentală este în capetele celor care nu au călătorit între

13
Vezi pe http://adatbank.transindex.ro/vendeg/htmlk/pdf6663.pdf matricea clasificării etnice după Horváth
(1995).
14
A se vedea (s.v.) conceptul ethnicity în Oxford Reference Online, Oxford University Press, London School
Econ and Political Science, 11 October 2005
(http://www.oxfordreference.com/views/ENTRY.html?subview=Main&entry= t104.e556).

177
 Prut și Nistru. Iașiul e plin de chișinăueni și Chișinăul e plin de ieșeni.
(http://www.kishiniov.eu/ro/de-ce-este-chisinaul-atat-de-indepartat-de-iasi/)

– Încadrarea etnică pe baza unor stereotipii referitoare la anumite elemente ale practicilor
culturale (de exemplu cod impus sociocultural):

(20) Țin minte primul meu contact cu moldovenii de pe partea cealaltă a Prutului de
parcă a fost ieri. În primul an de facultate (2008), două dintre colege mi-au dat
direct blue screen când la „ce-mi place cum vorbiți voi românaŗ mi-au răspuns
răspicat: „Românî?!? Noi vorghim moldoviniești, șei cu tini?”.
(http://www.kishiniov.eu/ro/bilingvism-sovieticii-au-violat-basarabia-si-au-umplut-
o-de-boli-rusinoase/#comment-268)

Ŕ Desemnarea apartenenței etnice a individului prin atribuirea unor gesturi, practici,

dimensiuni simbolice:

(21) Între timp s-au dat pe brazdă și mai târziu am putut râde împreună de acel moment.
Adică în aprilie 2009, când își pictaseră pe obraji tricolorul românesc și strigau
„jos comunismul” și „România” în Piața Sfatului cu golanii din galerie și alți
studenți basarabeni. (http://www.kishiniov.eu/ro/bilingvism-sovieticii-au-violat-
basarabia-si-au-umplut-o-de-boli-rusinoase/#comment-268)

Majoritatea vorbitorilor basarabeni își asumă identitatea etnolingvistică pe baza unor

criterii formale (apartenența la alt stat, cu regim politico-ideologic distinct):

(22) Zdrobirea limbii române reprezintă la scara istoriei un dezastru mai mare decât
deportările și asasinatele în masă. În vremuri grele oamenii mor, așa a fost
dintotdeauna. Au mai existat cazuri de aculturație și asimilare în istorie însă
niciodată unul atât de precis ațintit precum cel pus în practică de sovietici în
Basarabia... Aici este ceva mult mai profund, este vorba de schimonosirea limbii
și a gândirii oamenilor, de ridicarea unui zid al sufletelor la Prut. Sovieticii au
vrut sufletele victimelor, au vrut ca torturații să fie convinși că doi cu doi fac
patru, cinci sau cât vrea Moscova, toate în același timp. (http://www.kishiniov.eu/)

Materialul dialectal cules la românii din alte medii alogene (Ungaria, Bulgaria) conține
opinii ale vorbitorilor intervievați referitoare la idiomul natal, utilizat în comunicarea grupului
minoritar căruia îi aparțin, expresie a identității etnice românești. Internauții emit opinii pe
marginea loialității lingvistice, a comutării de cod, a fenomenului de hibridizare lingvistică
datorat mișcării de populație.

3. Concluzii

În paginile precedente am încercat să prezentăm doar câteva aspecte referitoare la

opiniile unor nonlingviști români pe marginea limbii lor de comunicare. Subiectul abordat
este, în condițiile socioculturale și politice actuale, de o importanță deosebită, având în vedere
cele de mai jos.
Uriașa mobilitate socială din ultimii ani, la care am fost și suntem martori, impune
științei studiul schimbărilor lingvistice în curs de desfășurare. Un fenomen atât de complex,

178
cum este acela al întâlnirii și amalgamării unor culturi cu tradiție de secole pe un teritoriu dat,
nu poate fi astăzi neglijat de către cercetători. În consecință, cercetarea lingvistică
„profesionistă‖ trebuie să pornească, în primul rând, de la premisa conform căreia analiza unei
componente esențiale a culturii publice, cum este cea a comportamentului comunicativ (a unor
formule sau modele de comportament), contribuie, în mod decisiv, la înțelegerea procesului
de formare a atitudinilor și opiniilor colective în materie de limbă.

BIBLIOGRAFIE

Austin, John Langshaw, 1955/1962, How to Do Things with Words, London, Oxford University
Press.
Authier-Revuz, Jaqueline, 1982, „Hétérogénéité montrée et hétérogénéité constitutive: éléments
pour une approche de l'autre dans le discours‖, Documentation et recherche en linguistique
allemande contemporaine, 26, p. 91–151.
Authier-Revuz, Jaqueline, 1995, Ces mots qui ne vont pas de soi. Boucles réfléxives et non
coïncidences du dire, vol. I–II, Paris, Larousse.
Bakhtine, Mikhaïl, 1978, Esthétique et théorie du roman, traducere din limba rusă de Daria
Olivier, Paris, Gallimard.
Cassirer, Ernst, 1964, Philosophie der symbolischen Formen, vol. I, Darmstadt, Wissenschaftliche
Buchgesellschaft.
Cazacu, Boris, 1957, „Despre reacția subiectului vorbitor față de fenomenul lingvistic‖, în Boris
Cazacu, 1966, Studii de dialectologie română, București, Editura Științifică, p. 41–57.
De Paiva Boléo, Manuel, 1971, „Linguistique, géographie et unités dialectales subjectives au
Portugal‖, în Actes du XIIe Congrès International de Linguistique et Philologie Romane, II,
București, Editura Academiei R.S.R., p. 323–342.
Ducrot, Oswald, 1980, „Analyse de textes et linguistique de l'énonciation‖, în Oswald Ducrot,
Danièle Bourcier, Sylvie Bruxelles, Anne-Marie Diller (ed.), Les mots du discours, Paris, Les
Éditions de Minuit, p. 7–56.
Faiciuc, Ioan, 2012, „Comentarii ale informatorilor privind variația dialectală. Note pe baza NALR
Banat‖, p. 43–50
(http://www.alil.ro/wpcontent/uploads/2012/08/Comentarii-ale-informatorilor-privind-
varia%C5%A3ia-dialectal%C4%83.pdf).
GALR II – Valeria Guțu Romalo (coord.), 2008, Gramatica limbii române, II, Enunțul, tiraj nou,
revizuit, București, Editura Academiei Române.
Grootaers, Willem A., 1959, „Origin and nature of the subjective boundaries of dialects‖, Orbis,
8, p. 355–384.
Hœnigswald, Henry M., 1966, „A proposal for the study of folk-linguistics‖, în Sociolinguistics:
Proceedings of the UCLA Sociolinguistic Conference 1964, The Hague, Mouton, p. 16–26.
Horváth, István, 1995, „Sociologia relațiilor etnice‖
(http://adatbank.transindex.ro/vendeg/htmlk/pdf6663.pdf).
Humboldt, Wilhelm von, 1973, „Einleitung zum Kawi-Werk‖, în Schriften zur Sprache (ed. de
Michael Böhler), Stuttgart, Philipp Reclam Jun.
Labov, William, 1966, The Social Stratification of English in New York City, Washington, Center
for Applied Linguistics, Michigan State University Emeritus, East Lansing USA.
Manu-Magda, Margareta, 2004 „Structuri macroargumentative în dialogul social românesc
actual‖, în Gabriela Pană Dindelegan (ed.), Tradiție și inovație în studiul limbii române,
București, Editura Universității din București, p. 449–461.
Niedzielski, Nancy A., Dennis R. Preston, 2000, Folk Linguistics, Berlin, New York, De Gruyter.

179
Paveau, Marie-Anne, 2007, „Les normes perceptives de la linguistique populaire‖, Langage et
société, 1 (119), p. 93–109 (www.cairn.info/revue-langage-et-societe-2007-1-page-93.htm).
Preston, Dennis R. (ed.), 1999, Handbook of perceptual dialectology, 1, Amsterdam/Philadelphia,
John Benjamins.
Preston, Dennis R., 2000, Whatřs Old & Whatřs New in Perceptual Dialectology?, Stillwater,
Oklahoma State University.
Preston, Dennis R., 2008, „Qu‘est-ce que la linguistique populaire? Une question d‘importance‖,
(1), Pratiques, 139/140 (http://www.pratiques-cresef.com).
Roibu, Melania, 2008, Mijloace lingvistice de realizare a funcției metacomunicative în limba
română (rezumatul tezei de doctorat, publicat pe www.unibuc.ro/studies/doctorate 2008mai/).
Sala, Marius, 1957, „Remarques sur la réaction des sujets enquétés – pour l‘Atlas linguistiques
Roumain‖, în Mélanges linguistique publiés á l'occasion du VIII Congrès International des
Linguistes, á Oslo, Bucarest, Édition de l‘Académie de la République Populaire Roumaine, p.
189–199.
TDPf – Cornelia Cohuț, Magdalena Vulpe, 1973, Graiul din zona „Porțile de Fierŗ, București,
Editura Academiei R.S.R.
Searle, John R., 1969, Speech Acts, Cambridge, Cambridge University Press.
Teaha, Teofil, 1970, „Un problème de métalinguistique: la réaction du sujet parlant pendant le
processus de la communication‖, în Actes du Xe Congrès International des Linguistes, II,
Bucarest, Éditions de l‘Académie de la R.S. de Roumanie, p. 41–48.
Vulpe, Magdalena, 1971, „Commentaires métalinguistiques dans les textes dialectaux‖, în Actele
celui de al XII-lea Congres International de Linguistică și Filologie, II, p. 257–262.
Weber, Max, 1992, The Theory of Social and Economic Organization, New York, The Citadel
Press.

ELEMENTS OF SUBJECTIVE LINGUISTICS CONCERNING NONSTANDARD ROMANIAN

(Abstract)

In the present paper, we analyse some aspects of the perceptual norms mobilised by non-linguistic
speakers of Romanian language in relation to their communication practice. The results of the empirical
practices mentioned above are reflected in the folk stereotypes, described as impressions shared by the
members of society on different language variants.

180
 « DU LANGAGE DANS LE LANGAGE ».
BENJAMIN FONDANE ET LA TRADUCTION POÉTIQUE

ANNAFRANCESCA NACCARATO
Université de la Calabre

Notre analyse est centrée sur un texte de Benjamin Fondane qui aborde la problématique
de l‘impossibilité–possibilité de la traduction poétique. Retrouvé dans un cahier de 1943
contenant des notes sur Bachelard et publié pour la première fois en 20041, cet écrit présente des
caractéristiques expressives spécifiques et recèle des réflexions portant sur des aspects divers: à
partir de sa conception du processus traductif, l‘auteur s‘interroge sur la parole poétique et
ébauche une définition de l‘image et de la métaphore. Nous nous proposons de montrer que
l‘examen des choix d‘écriture qui caractérisent ces notes – en les transmutant en un véritable
fragment de prose poétique – constitue une voie privilégiée pour connaître ce « langage dans le
langage » (p. 158) qui coïncide avec l‘essence même de l‘écriture fondanienne et qui correspond
à « ce qu‘on ne peut pas traduire » (p. 158) selon le poète de Iași. Cette étude tente alors
d‘explorer les territoires que tracent la traduction littéraire et sa remarquable fonction
herméneutique. Si, d‘un cóté, la pratique traductive correspond à la recherche d‘une équivalence
qui n‘est jamais absolue – compte tenu des différences entre les langues impliquées – de l‘autre,
elle peut se changer en un travail interprétatif et sélectif qui rejette la dichotomie entre forme et
contenu. En prenant la forme d‘un parcours difficile mais possible sur des voies abruptes où les
signifiants et les signifiés se rencontrent et s‘enchaînent, elle finit ainsi par explorer ces
« espaces de langage » (Bachelard 2011 [1957] : 11) où se cache l‘essence même de l‘original.

1. Poésie et image

La structure syntaxique des phrases composant le texte fondanien, ainsi que la présence de
mots soulignés et d‘observations esquissées dans la marge, montrent qu‘il s‘agit de notes
constituant la charpente d‘un écrit à développer ultérieurement. À partir de l‘exemple des
ouvrages de Gaston Bachelard2, Fondane affirme :

« Traduction. Les textes cités par Bachelard : la puissance onirique les traverse ; mais
quand il pose que ces textes représentent la plus haute poésie, cela est moins convaincant.
Pourtant il cite Shelley, Novalis, Nietzsche… Mais c‘est en traduction. Et le courant ne
passe pas » (p. 157).
1
Ce texte a été publié en 2004 dans le numéro 7 des Cahiers Benjamin Fondane. En 2015, Monique Jutrin
l‘a inséré dans l‘ouvrage Benjamin Fondane. Entre philosophie et littérature (Paris, Parole et Silence) sous le
titre de « Notes sur la traduction poétique » (p. 157–159). Nous utiliserons ici cette dernière version, en faisant
suivre les citations directement de l‘indication de la page.
2
Rappelons que Fondane a écrit plusieurs essais portant sur l‘œuvre de Gaston Bachelard. Ces essais ont été
publiés dans les Cahiers du Sud de 1938 à 1944. Ils ont été repris dans Le Lundi existentiel suivi de La
Philosophie vivante, Monaco, Éditions du Rocher, 1990.
 Cette poignée de mots organisés en des phrases courtes et presque juxtaposées, nous
permet d‘aller au cœur de la conception que l‘auteur a de la traduction et de la poésie. Si les
citations que Bachelard reprend dans ses études consacrées à l‘imagination et à ses corollaires
révèlent une « puissance onirique » qui, pour l‘épistémologue, est étroitement liée à l‘expérience
poétique3, pour Fondane, ces mêmes citations (de Shelley, de Novalis, de Nietzsche) n‘arrivent
pas à représenter « la plus haute poésie », car elles ne sont pas en langue originale. Dès le début
du texte, l‘auteur semble ainsi soutenir la thèse de l‘impossibilité de la traduction poétique, en
s‘éloignant apparemment de l‘approche bachelardienne. Le « courant », auquel Fondane se
réfère fréquemment dans ses œuvres4 et qui constitue l‘âme de l‘expérience créative, son
essence première et fondatrice, semblerait appartenir uniquement au texte de départ, toute
traduction étant en quelque sorte défectueuse. Plus loin dans le texte, nous lisons :

« Si, donc, l‘onirisme est cause de la grande poésie, il ne suffit pas qu‘il engendre les
images – la poésie demeure intraduisible – bien que l‘image le soit » (p. 157).

Cette assertion, outre à réaffirmer l‘impossibilité de la traduction de la poésie, établit une

opposition entre cette dernière et l‘image, et révèle la distance qui – à première vue – sépare la
pensée de Fondane de celle de Bachelard, étant donné que dans la « phénoménologie de
l‘imagination » (Bachelard 2011 [1957] : 2) l‘image est souvent et avant tout une image
poétique. Dans le Faux traité dřesthétique, Fondane écrit :

« La poésie nous invite donc, et c‘est en cela qu‘elle est poésie, à demeurer dans l‘instant ;
et, pour ce faire, elle rend l‘instant éternel. Elle fait le travail inverse de celui entrepris par
le philosophe ; elle restitue à la durée ce que le concept lui ôte ; elle travaille aux dépens du
général et de l‘universel ; mais, étant langage et objet – nous l‘avons dit – elle ne peut
malheureusement pas échapper à leurs servitudes ; elle verse – malgré elle – dans une
―sorte‖ de général, dans une ―sorte‖ d‘universel » (Fondane 1980 [1938] : 16).

Ce passage souligne une contradiction immanente à la poésie, c‘est-à-dire l‘opposition

intrinsèque entre son essence d‘acte instantané, immédiat, individuel et la nécessité de se faire
langage et d‘être véhiculée par des mots qui, en tant que mots, sont porteurs de significations
abstraites s‘éloignant d‘une véritable « expérience du réel » (Fondane 1980 [1938] : 18). La
perspective fondanienne semble préfigurer celle d‘Yves Bonnefoy qui, dans son essai La
Traduction de la poésie5, affirme:

« Le concept, en effet, c‘est ce qui isole un aspect dans l‘objet, lui donne un nom, et au
moyen de ce nom insère cet aspect dans une relation avec d‘autres qui est la signification
comme telle. Et de ce fait la réalité existante est abolie, effacée de notre conscience. […]
De ce qui est, avec le concept on ne retient qu‘une image. Dans l‘instant de présence, en
revanche, dans cet instant de saisissement, l‘être ou la chose nommés se sont dégagés de
leur image. […] La chose est là, sous nos yeux, dans son ―ici‖ et son ―maintenant‖, rien
ne peut en prendre la place » (Bonnefoy 2004 : 66).

3
Dans LřEau et les rêves, Bachelard observe : « L‘expérience poétique doit, à nos yeux, être mise sous la
dépendance de l‘expérience onirique » (Bachelard 1942 : 32).
4
À ce propos, voir aussi : Fondane 1980 [1938] : 83.
5
Ce texte, publié en 2004, a été présenté lors de divers colloques, à Arezzo, Bordeaux et Lyon (à ce propos,
voir : F. Scotto (éd.) 2010 : 1620).

182
 L‘image est ainsi confinée au domaine du conceptuel et de l‘abstraction, la vraie poésie
étant – au contraire – un « prédicat du réel » (Fondane 1980 [1938] : 63) et, en particulier, de
ses aspects les plus « fuyants » et les plus « finis ». Dans « Notes sur la traduction poétique »,
le mot « image » revient sans cesse, mais toujours pour définir ce qui ne fait pas partie de « la
plus haute poésie » (p. 157) :

« Il faut donc qu‘il y ait autre chose que l‘onirisme – ou que l‘onirisme onirise autre
chose que la seule image. Il doit oniriser le rythme, le son, la syntaxe » (p. 157)6.

Tout en admettant – comme le montre l‘emploi des termes « onirisme », « onirise »,

« oniriser » – la présence, chez Gaston Bachelard, d‘une approche de l‘acte créatif qui confère
un rôle de premier plan à une dimension qui échappe totalement (rêve) ou en partie (rêverie)
au contrôle de la conscience logique7, Fondane semble reléguer l‘image à l‘espace de
l‘intelligible. Sous cette optique, elle se réduirait au seul domaine du signifié, sans entretenir
aucun lien avec la dimension substantielle du langage. Dans LřEau et les rêves (1942) et dans
LřAir les songes (1943), Bachelard développe cependant une réflexion profonde sur les vertus
évocatrices des sonorités de certains mots8; en outre, dans La Poétique de lřespace (1957) et
dans La Poétiques de la rêverie (1960)9, il consacre des pages entières à des observations de
nature métalinguistique concernant aussi le domaine du signifiant : rappelons que, pour lui,
« le langage rêve » (Bachelard 2011 [1957] : 138), « les mots sont des coquilles de clameurs »
(Bachelard 2011 [1957] : 164) et les poèmes « s‘emplissent de fleurs vocales » (Bachelard
2011 [1960] : 37). Les images poétiques, que l‘épistémologue étudie dans ses ouvrages, sont
ainsi étroitement liées aux structures linguistiques qui les véhiculent. Leur existence est due
au langage ou, plus précisément, à une parole qui rompt avec les modes d‘expressions
ordinaires pour produire une amplification ontologique :

6
Notons ici l‘emploi du verbe métaphorique néologique « oniriser ». Les verbes métaphoriques activent des
transferts complexes et montrent à un très haut degré que les structures linguistiques permettent la connexion de
constituants (sujets, verbes et compléments) qui véhiculent des contenus conceptuels conflictuels. Pour Prandi, le
verbe métaphorique non substitutif correspond au « type paradigmatique de la métaphore irréductible, le
véhicule privilégié des vérités métaphoriques » (Prandi 1992 : 249). En effet, les verbes peuvent produire des
formes d‘impertinence sémantique qui se déroulent au niveau syntagmatique et qui feraient penser par
conséquent à une structure in praesentia. Toutefois, la recatégorisation des sujets et/ou des compléments se fait
souvent par la médiation d‘un désignateur virtuel pertinent qui n‘est pas mentionné, ce qui comporte également
une interaction d‘ordre paradigmatique, in absentia. La tension de sens – qui révèle la présence du transfert –
concerne ici la relation entre le verbe, « onirise »/« doit oniriser », et les compléments, « la seule image », « le
rythme », « le son », « la syntaxe ».
7
« Et voici pour nous, entre rêve nocturne et rêverie, la différence radicale, une différence relevant de la
phénoménologie : alors que le rêveur de rêve nocturne est une ombre qui a perdu son moi, le rêveur de rêverie,
s‘il est un peu philosophe, peut, au centre de son moi rêveur, formuler un cogito. Autrement dit, la rêverie est
une activité onirique dans laquelle une lueur de conscience subsiste. Le rêveur de rêverie est présent à sa
rêverie » (Bachelard 2011 [1960] : 129).
8
Comme l‘écrit Gisèle Vanhese dans son essai Gaston Bachelard et la traduction de lřimage, « Fondane
semble oublier les chapitres conclusifs des deux ouvrages qu‘il connaissait pourtant, La Parole de lřeau (dans
LřEau et les rêves) et La Déclamation muette (dans LřAir et les songes) » (Vanhese 2004 : 162).
9
Fondane est mort en 1944, par conséquent il n‘a pas connu les développements ultérieurs de l‘œuvre de
Gaston Bachelard, illustrés en particulier dans La Poétique de lřespace (1957) et dans La Poétique de la rêverie
(1960). Toutefois, comme nous l‘avons déjà montré, les fondements de la philosophie des images
bachelardienne étaient déjà présents dans ses premiers ouvrages.

183
 « Par sa nouveauté, une image poétique met en branle toute l‘activité linguistique.
L‘image poétique nous met à l‘origine de l‘être parlant. […] Elle devient un être
nouveau de notre langage, elle nous exprime en nous faisant ce qu‘elle exprime,
autrement dit elle est à la fois un devenir d‘expression et un devenir de notre être. Ici,
l‘expression crée de l‘être » (Bachelard 2011 [1957] : 7).

L‘« avenir du langage » (Bachelard 2011 [1957] : 3) présuppose une rupture par rapport
à tout schéma catégoriel préexistant. Les mots abandonnent leur détermination première et
remplissent une fonction imageante qui aboutit à redécrire la réalité. L‘image se change ainsi
en une « émergence du langage » (Bachelard 2011 [1957] : 10) surgissant dans la « solitude
de l‘être parlant qui donne un sens nouveau aux mots de la tribu » (Bachelard 2011 [1957] :
137). Évidemment, ce langage ne se compose pas uniquement de signifiés, il possède aussi
une matérialité, une substance sonore ; il s‘organise en des chaînes syntaxiques et produit des
structures rythmiques spécifiques. Comme l‘observe Yves Bonnefoy, « il y a, en effet, que le
langage présente une particularité remarquable. Et qui est que les mots sont porteurs des
concepts, c‘est bien vrai, et assurent ainsi la signification, mais qu‘ils sont aussi une matière,
en l‘occurrence un son » (Bonnefoy 2004 : 67). Nous ajoutons que ces mots ne sont pas des
unités isolées, mais qu‘ils agissent les uns sur les autres dans le cadre de la phrase. Afin de se
frayer un chemin parmi des significations abstraites et arbitraires, l‘image littéraire – quand
elle engendre des signifiés nouveaux indépendamment de toute structure conceptuelle
préétablie – doit nécessairement s‘appuyer sur tous les éléments qui structurent l‘énoncé, en
acquérant ainsi une dimension syntaxique. Elle touche alors à l‘un des aspects qui, d‘après le
poète de Iași, constituent les fondements du langage poétique10. Les ouvrages que Bachelard a
écrits après la mort de Fondane, en particulier La Poétique de lřespace et La Poétique de la
rêverie, semblent ainsi illustrer plus clairement une conception de l‘image que ce dernier avait
déjà annoncée – au moins en partie – dans ses notes de 1943.

2. « La métaphore véritable »

Tout en précisant que l‘image représente, par rapport à la poésie, son seul élément
traduisible et en affirmant qu‘elle n‘appartient pas à ce que le discours poétique a d‘essentiel,
Fondane la fait coïncider avec la métaphore :

« La préséance attribuée à l‘image, à la métaphore […] souligne dans la poésie son seul
élément traduisible ; et par là annihile le discours poétique dans ce qu‘il a d‘essentiel »
(p. 157).

Dans ce passage, l‘auteur anticipe des études qui ont été développées dans la deuxième
moitié du XXe siècle. En effet, à partir d‘une analyse approfondie de la fonction que la
métaphore remplit dans l‘énoncé, Ricœur reconnaît à cette dernière l‘aptitude à faire coexister
un moment verbal et un moment non verbal et définit le parcours de sens qui porte à l‘emploi
du mot « image » par rapport à cette figure. La « ―fusion‖ entre le sens et les sens » (Ricœur
1975 : 265), que le trope analogique permet de réaliser, lui confère la possibilité d‘introduire

10
Comme le remarque Gisèle Vanhese, « en parlant de la syntaxe qui fait image, Fondane se réfère, selon
nous, explicitement non plus à une sémantique du mot, où l‘effet de sens se concentre au niveau du vocable
isolé, mais à une sémantique de la phrase, où l‘image est produite par l‘ensemble de l‘énoncé discursif »
(Vanhese 2004 : 160).

184
dans la dimension abstraite et arbitraire des signes linguistiques des éléments concrets,
sensibles, iconiques, qui offrent à l‘écriture la possibilité de transférer sur la page cette
« intuition de présence » (Bonnefoy 2004 : 67) constituant l‘essence même du discours
poétique. Dans LřEau et les rêves, Bachelard s‘engage à décrire deux types de forces
imaginantes :

« Les unes trouvent leur essor devant la nouveauté ; elles s‘amusent du pittoresque, de la
variété, de l‘événement inattendu. […] Les autres […] creusent le fond de l‘être ; elles
veulent trouver dans l‘être à la fois le primitif et l‘éternel. […] En s‘exprimant tout de
suite philosophiquement, on pourrait distinguer deux imaginations : l‘imagination
formelle et l‘imagination matérielle » (Bachelard 1942 : 7–8).

C‘est l‘imagination matérielle qui préside à la formation d‘images instantanées et

profondes aboutissant au surgissement de relations inédites et inattendues. Tout en pouvant
entrer en résonance avec des aspirations refoulées, des perceptions visuelles ou des souvenirs,
elles se caractérisent par une autonomie qui, comme le constate l‘épistémologue, « relève
d‘une ontologie directe » :

« Quand, par la suite, nous aurons à faire mention du rapport d‘une image poétique
nouvelle et d‘un archétype dormant au fond de l‘inconscient, il nous faudra faire
comprendre que ce rapport n‘est pas à proprement parler, causal. L‘image poétique n‘est
pas soumise à une poussée. Elle n‘est pas l‘écho d‘un passé. C‘est plutót l‘inverse : par
l‘éclat d‘une image, le passé lointain résonne d‘échos et l‘on ne voit guère à quelle
profondeur ces échos vont se répercuter et s‘éteindre. Dans sa nouveauté, dans son activité,
l‘image poétique a un être propre, un dynamisme propre. Elle relève d‘une ontologie
directe. […] L‘image est avant la pensée, […] une image poétique, rien ne la prépare,
surtout pas la culture, dans le mode littéraire, surtout pas la perception, dans le mode
psychologique » (Bachelard 2011 [1957] : 1–8).

Ce type d‘image, qui transforme le devenir de l‘expression en un devenir de l‘être, sort

du domaine du conceptuel, pour s‘enraciner dans un « non-savoir existentiel » (Fondane 1980
[1938] : 35) constituant, pour Fondane, le fondement de l‘acte poétique. Elle n‘est pas le
résultat d‘une abstraction ou d‘une prise de distance par rapport au réel, mais « émerge dans la
conscience comme un produit direct du cœur, de l‘âme, de l‘être de l‘homme saisi dans son
actualité » (Bachelard 2011 [1957] : 2). Dans le Faux traité dřesthétique, Fondane reprend
l‘expérience des peuples primitifs et il remarque que leur poésie était « une expérience vraie »
et que leurs images provenaient de « rencontres d‘éléments du réel », d‘« interpénétrations
substantielles » (Fondane 1980 [1938] : 16). C‘est en évoquant ce type d‘images – capables
de réintroduire l‘existant dans la fixité des significations – qu‘il décrit sa conception du
rythme et de la syntaxe :

« Évidemment, il est moins aisé de déceler les rythmes aériens, terrestres, aquatiques,
ignés que les images (qui sont intelligibles). Il est cependant des rythmes, comme des
syntaxes, aériens ou gluants, secs ou humides, vifs ou lents, légers ou lourds » (p. 157).

Les adjectifs « aériens », « terrestres », « aquatiques », « ignés », « gluants », « secs »,

« humides », « vifs », « lents », « légers », « lourds » modifient des substantifs, « rythmes » et

185
« syntaxes », qui sortent de leur champ d‘application habituel11. Si, d‘un cóté, le modificateur
est l‘objet d‘une sorte de « dilatation » sémantique, de l‘autre, il attribue effectivement la
qualité au substantif correspondant, en déterminant des formes irréversibles de reconfiguration
conceptuelle. Ces occurrences se caractérisent également par la présence d‘associations
intersensorielles qui greffent sur le texte une contagion synesthésique diffuse, se développant sur
la base de toute une suite d‘analogies complexes et inédites. Par ces mots, l‘auteur exploite le
côté sensible du langage et aboutit ainsi à insérer dans ce dernier des éléments concrets qui
sollicitent l‘intensité du regard, de l‘ouïe et du toucher. En effet, dans la deuxième partie de ses
« Notes sur la traduction poétique », il reconnaît l‘existence d‘un type de métaphore que seuls
certains mots permettent de créer et précise que Bachelard était conscient des problèmes que
celle-ci peut poser à la traduction :

« Le sens est chose quelconque – et la traduction d‘une belle image ne nous donne pas que
les éléments d‘un concept mal achevé, mais nullement la métaphore véritable qui ne peut
être séparée de ses mots. [dans la marge : Bachelard le sent à propos de la traduction de
Nietzsche : ―Jetzt‖ et ―Ach‖ – qu‘il doit traduire par ―maintenant‖ et ―hélas!‖] » (p. 158).

La « métaphore véritable » nous rappelle la « métaphore vive » (Ricœur 1975 : 289) dont
parle Ricœur ou la « métaphore projective » (Prandi 1992 : 240) que décrit Prandi. Ici aussi
l‘auteur anticipe l‘une des assises des théories rhétoriques les plus modernes, par rapport
auxquelles la figure ne provient pas d‘un système de similarités reconnues et partagées ou des
relations engagées dans l‘articulation du lexique, mais propose, en superposant des réalités
apparemment incompatibles, des formes d‘impertinence sémantique qui concernent l‘énoncé
entier. La figure analogique peut ainsi être envisagée à partir d‘une théorie de la tension par
rapport à laquelle l‘énoncé constitue le milieu contextuel où la transposition du sens a lieu. C‘est
ce type de métaphore qui se change en image. Et c‘est à ce type de métaphore que Bachelard se
réfère lorsqu‘il écrit qu‘elle « est alors une origine, l‘origine d‘une image qui agit directement,
immédiatement » (Bachelard 2011 [1960] : 60–61) et lorsqu‘il souligne l‘aptitude de la figure à
conférer au langage une épaisseur iconique : « la métaphore vient donner un corps concret à une
impression difficile à exprimer » (Bachelard 2011 [1957] : 11).
Selon cette optique, la métaphore n‘a plus une valeur purement ornementale et décorative,
mais elle acquiert une puissance ontologique qui « libère » la fonction de découverte du langage.
Si la valeur de message de l‘énoncé métaphorique ne coïncide pas avec son signifié linguistique,
mais correspond à une interprétation occasionnelle dans un texte ou dans un contexte donné,
« c‘est la structure linguistique des énoncés tropologiques […] qui crée les conditions de
possibilité du transfert et des formes spécifiques qu‘il acquiert » (Prandi 1994 : 181). Donc,
comme l‘observe Fondane, la figure « ne peut être séparée de ses mots » (p. 158). Par « la
métaphore véritable » – qui permet au poète de « retourner les mots contre les notions qui en
réclament l‘emploi » (Bonnefoy 2004 : 67) – la « présence » pénètre dans le langage en lui rendant

11
Dans les occurrences que nous venons de proposer, les modificateurs attribuent aux noms des qualités qui
leur sont normalement étrangères. Il n‘existe pas de partenaire solidaire de l‘adjectif (« aériens »,
« terrestres », « aquatiques », « ignés », « gluants », « secs », « humides », « vifs », « lents », « légers »,
« lourds ») repérable dans l‘entourage conceptuel du terme modifié (« rythmes », « syntaxes ») qui puisse
rétablir la cohérence de l‘énoncé. Par conséquent, on est en présence d‘une connexion de nature métaphorique.
Comme l‘écrit Prandi, « lors de l‘emploi métaphorique de l‘adjectif, le nom modifié, tout en n‘étant pas
solidaire, sature la valence de l‘adjectif : dans l‘expression un après-midi chenu, chenu s‘applique effectivement,
quoique métaphoriquement, au nom après-midi » (Prandi 1992 : 98).

186
sa fonction première et fondatrice. Et quand l‘auteur souligne la marginalité de l‘image et de la
métaphore par rapport à la poésie, il vise peut-être des formes sclérosées sans racines profondes et
qui se fondent sur des analogies consolidées et intellectualisées. Si la traduction poétique est
vraiment impossible, comme le soutient Fondane, ce n‘est donc pas exclusivement à cause des
problèmes que pose la transposition du son, mais aussi parce qu‘il existe des images porteuses de
signifiés inédits et bouleversants que seul un certain emploi des mots peut susciter.

3. « Les mots se meurent de changer de bouche »

Le texte présente toute une suite de mots que l‘auteur a soulignés et qui recèlent les
noyaux d‘un discours condensant des significations profondes et variées. Parmi ces mots, il y
en a trois en particulier qui – d‘après nous – constituent les points essentiels de la réflexion de
Fondane sur le processus traductif : « sens », « rythme » et « rime » (p. 158). Selon lui, dans
le cas du texte poétique, la traduction ne peut qu‘assurer la transposition du sens et de tout ce
qui appartient à sa sphère, comme certaines images et métaphores12; au contraire, les rythmes
et les rimes, ainsi que les éléments qui contribuent à les créer, comme les chaînes syntaxiques
et les sons, ne survivent pas au passage de la langue de départ à la langue d‘arrivée :

« La poésie demeure essentiellement ce qu‘on ne peut pas traduire [dans la marge : ―les
mots se meurent de changer de bouche‖] – et ce sont ces éléments intraduisibles qui sont
les éléments poétiques premiers. Ce n‘est donc pas le langage : car cela se traduit. C‘est
un langage DANS le langage : et quand on traduit le sens, on perd ce que représentent les
mots comme légèreté, poids, longueur, son, tonicité, capacité de résonance, de suggestion »
(p. 158).

Tout en déployant une conception de la traduction centrée sur la distance entre le plan du
signifié et celui du signifiant, ces réflexions nous rappellent celles d‘Henri Meschonnic qui,
dans son ouvrage capital Critique du rythme. Anthropologie historique du langage, écrit :

« Je définis le rythme dans le langage comme l‘organisation des marques par lesquelles les
signifiants, linguistiques et extralinguistiques […] produisent une sémantique spécifique,
distincte du sens lexical, et que j‘appelle la signifiance : c‘est-à-dire les valeurs, propres à un
discours et à un seul. Ces marques peuvent se situer à tous les ―niveaux‖ du langage :
accentuelles, prosodiques, lexicales, syntaxiques » (Meschonnic 1982 : 216–217).

Le théoricien reconnaît l‘existence d‘une sphère sémantique, « la signifiance », qui est

indépendante du sens lexical des mots et qui provient d‘un emploi particulier des signifiants
linguistiques et extralinguistiques. Ces signifiants « individuent l‘écriture et la langue de
l‘original » (Berman 1995 : 67) et engendrent un réseau de « corrélations systématiques »
(Berman 1995 : 67). Nous avons montré qu‘à cóté des correspondances sonores, des structures
rythmiques et du sens lexical des mots, il existe aussi un signifié « de second degré » qui, au lieu
d‘utiliser des relations sémantiques préexistantes, repose sur des analogies nouvelles dépassant
les schémas catégoriels normalement reconnus et partagés. En tant qu‘« événement
sémantique » (Ricœur 1975 : 127), ce signifié « adjonctif » – qui provient de l‘interaction entre

12
Rappelons que Fondane ébauche un discours à part pour la vraie métaphore et donc pour les images
qu‘elle aboutit à créer.

187
les diverses composantes de l‘énoncé et a par conséquent une épaisseur syntaxique – propose un
mode alternatif d‘enracinement dans la réalité, en constituant, d‘après nous, l‘une de ces valeurs
« propres à un discours et à un seul » dont nous parle Meschonnic (1982 : 217). Ces présupposés
montrent que la complexité qui caractérise tout discours portant sur la traduction de la poésie
résulte de la présence, dans cette dernière, d‘une relation incontournable entre le plan du
contenu et celui de l‘expression, de toute une suite de liens, au niveau du signifiant et au niveau
du signifié, aptes à créer ce « langage dans le langage » (p. 158) correspondant à ce que, d‘après
Fondane, « on ne peut pas traduire » (p. 158).
Le processus traductif doit alors faire face à trois problèmes de nature diverse : la
traduction du « sens lexical », vu que dans ce cas aussi il n‘existe presque jamais une
correspondance parfaite entre les langues13; la traduction d‘un sens « de second degré » que
produisent certaines images ; la traduction des signifiants, en tant que manifestation d‘une
substance linguistique qui varie inévitablement dans le passage d‘une langue à l‘autre14. Ces
aspects ne constituent pas des arguments aptes à décréter l‘impossibilité de la traduction
poétique, mais au contraire ils en définissent l‘essence même, étant donné « quřelle rencontre de
lřintraduisible linguistique (et parfois culturel) et le dissout en réelle traduisibilité littéraire sans
passer, bien sûr, par la périphrase ou une littéralité opaque » (Berman 1984 : 303).
La pratique de la traduction ne se réduit pas à un processus linéaire correspondant tout
simplement à la transposition d‘un texte d‘une langue de départ à une langue d‘arrivée. Les
différences entre les deux idiomes impliqués dans le processus traductif peuvent concerner en
même temps le plan du contenu et celui de l‘expression, les structures conceptuelles et les
structures formelles. Comme l‘observe Marie-France Delport, « la traduction implique,
évidemment, le passage des ―mots de départ‖, des énoncés auxquels la langue de départ a
permis de donner forme, à la représentation d‘une expérience qui sera à son tour ―mise en
mots‖, versée dans les moules qu‘offre la langue d‘arrivée » (Delport 2010 : 33). C‘est « la
tension psychologique qu‘implique un tel travail mental de reformulation (rewording) quand il
lui faut ainsi rompre toutes les amarres d‘avec les formes de l‘énoncé-source » (Ladmiral 2005 :
482) qui, selon nous, constitue le fondement de tout un système de déformations opérant parfois
dans certaines traductions et en les empêchant d‘atteindre leur vraie visée. Ces présupposés
expliquent alors l‘importance, pour le traducteur, de « parcourir une étape supplémentaire qui
vient après la saisie du sens et qui le pousse, tout en respectant le génie de la langue
d‘expression, à se rapprocher des formes initiales » (Lederer 2001 [1984] : 63), surtout lorsque
ces formes contribuent à la création et à l‘organisation des contenus. Par conséquent, en restant
lié aux mots, il doit essayer de restituer – quand cette opération est possible – la relation qui unit
le sens à l‘écriture, afin de reproduire ces passages de l‘œuvre qui constituent « les lieux où elle
se condense, se représente, se signifie ou se symbolise » (Berman 1995 : 70).
Comme l‘observe Yves Bonnefoy, « en décidant de traduire la poésie, la poésie comme
telle, le lecteur en question », l‘autre lecteur qu‘est le traducteur, « celui qui sait ce que c‘est que
la poésie, a évidemment en esprit l‘importance du son et des rythmes dans celle-ci, et donc le
róle fondamental qu‘y joue l‘écriture. Il sait que la poésie est un acte, il sait que c‘est cet acte
qu‘il faut traduire » (Bonnefoy 2004 : 73). La traduction d‘un texte doit alors être structurée et

13
« Ces significations, il faut tout de même que le traducteur s‘en occupe […]. Car, par exemples, les
concepts qui les constituent ne se retrouvent jamais tout à fait les mêmes dans la langue qu‘il emploie »
(Bonnefoy 2004 : 69).
14
« D‘une langue à une autre à ce plan des sons, qui sont toujours en rapport étroit avec le sens, aucune
possibilité de transposition réelle, rien que de vagues ressemblances qui n‘abusent que ceux qui ne savent ni
écouter ni comprendre » (Bonnefoy 2004 : 70).

188
reçue comme un texte ; elle est un travail d‘écriture, un facteur de développement des ressources
linguistiques ; elle est modernité et néologie. Tout en rejetant le « dualisme du signe »,
l‘opposition entre forme et sens, Meschonnic envisage l‘acte traductif comme un processus de
« ré-énonciation » comportant un « travail dans les chaînes du signifiant » (Meschonnic 1973 :
365). Il s‘agit d‘une pratique théorique qui repose sur le rapport entre deux langues-cultures, sur
le « décentrement » (Meschonnic 1973 : 305) vers l‘autre, et qui vise une création faisant
« œuvre ». L‘essence de la traduction consiste à garder une relation dynamique entre le texte de
départ et le texte d‘arrivée ; elle ne doit pas aboutir à l‘« annexion » (Meschonnic 1973 : 308),
mais établir une dialectique entre deux systèmes linguistiques et culturels. La traduction, « si
elle veut donner à lire le langage de ce texte dans la langue d‘arrivée » (Meschonnic 1973 :
344), doit être non seulement langue d‘arrivée, mais rapport entre langue d‘arrivée et langue de
départ, entre texte en langue d‘arrivée et texte en langue de départ. Elle perd son caractère de
« secondarité » et atteint le niveau de l‘œuvre par le travail du traducteur, qui actualise une
activité homologue à l‘écriture :

« Un traducteur qui n‘est que traducteur n‘est pas traducteur, il est introducteur ; seul un
écrivain est un traducteur, et soit que traduire est tout son écrire, soit que traduire est
intégré à une œuvre, il est ce ―créateur‖ qu‘une idéalisation de la ―création‖ ne pouvait pas
voir. Si la traduction d‘un texte est texte, elle est l‘écriture d‘une lecture-écriture, aventure
personnelle et non transparence, constitution d‘un langage-système dans la langue-système
tout comme ce qu‘on appelle œuvre originale » (Meschonnic 1973 : 354).

Dans le Faux traité dřesthétique, Fondane décrit l‘activité poétique par des mots qui,
d‘après nous, pourraient aussi être utilisés pour définir la tâche du traducteur :

« Il préside au travail du poète qui rature son texte un état d‘inspiration de second degré ;
ce n‘est pas une lucidité critique, éveillée, lumineuse qui le meut, mais un état de malaise,
de mécontentement, de gêne, qui lui fait faire un retour sur lui-même, comme un remords ;
il ne se sent pas chez lui dans le poème brut. Ce qui le gêne c‘est l‘impureté de l‘inspiration
première » (Fondane 1980 [1938] : 82).

Afin d‘assurer la circulation de ce « courant » qui représente l‘essence même du poétique,

l‘écrivain travaille inlassablement sur le texte « brut ». De la même façon, le traducteur – quand
il est conscient de la complexité de sa démarche – revient sans cesse à l‘original, en visant la
réalisation de cette « équivalence sans identité » (Ricœur 2004 : 60) qui constitue la seule
possibilité dont il dispose et qui « ne peut être que cherchée, travaillée, présumée » (Ricœur
2004 : 62). Afin de trouver un équilibre entre le respect de l‘écriture-source et la nécessité
d‘aboutir à un texte d‘arrivée cohérent et compact, au niveau de l‘expression comme au niveau
du contenu, il doit s‘inspirer d‘un double critère, d‘ordre éthique et poétique : « la poéticité
d‘une traduction réside en ce que le traducteur a réalisé un véritable travail textuel, a fait texte,
en correspondance plus ou moins étroite avec la textualité de l‘original. […] L‘éthicité, elle,
réside dans le respect, ou plutôt, dans un certain respect de lřoriginal » (Berman 1995 : 92).
« Les mots se meurent de changer de bouche » (p. 158), écrit Fondane, en citant un vers présent
dans la deuxième section d‘Ulysse. En prenant la responsabilité de traduire un poème, le
traducteur s‘engage alors dans une tâche très difficile, celle de donner aux mots une vie
nouvelle. Par conséquent, nous sommes d‘accord avec Yves Bonnefoy quand il remarque que
« le traducteur de la poésie se doit d‘être un poète, obligé à soi autant qu‘à l‘auteur » (Bonnefoy
2004 : 73).

189
 S‘il est vrai que « la poésie demeure essentiellement ce qu‘on ne peut pas traduire » (p.
158) et que « ce sont ces éléments intraduisibles qui sont les éléments poétiques premiers » (p.
158), il est tout aussi vrai que la pratique traductive aide à la compréhension de ces éléments,
c‘est-à-dire à la découverte de ce « langage dans le langage » (p. 158) qui se cache sous la
surface du texte. Elle prend ainsi la forme d‘un travail d‘ordre critique, sélectif et interprétatif,
permettant d‘éclairer des composantes essentielles du « langage-système » de départ et
favorisant leur restitution dans le texte d‘arrivée : comme l‘affirme Berman, « toute œuvre
comporte un texte ―sous-jacent‖, où certains signifiants clefs se répondent et s‘enchaînent,
forment des réseaux sous la ―surface‖ du texte […]. La traduction qui ne transmet pas de tels
réseaux détruit l‘un des tissus signifiants de l‘œuvre » (Berman 1999 [1985]: 61–63). Autrement
dit, tout en ne pouvant pas réaliser une reproduction parfaite de l‘original, la pratique traductive
accorde à celui qui en est l‘auteur la possibilité de saisir la nature même de l‘activité poétique,
c‘est-à-dire de percevoir le mouvement de ce « courant » (Fondane 1980 [1938] : 83) ou de cette
« circulation du poétique » (Bonnefoy 2004 : 72) dont chaque sens, chaque son et chaque phrase
est responsable. Si, dans certains cas, le texte d‘arrivée doit renoncer à « ce que représentent les
mots comme légèreté, poids, longueur, son, tonicité, capacité de résonance, de suggestion » (p.
158), il faut cependant reconnaître que – quand le traducteur a réalisé un véritable travail
d‘écriture – ce même texte est le résultat d‘un processus préalable de compréhension et de
réflexion, non seulement de l‘original, mais aussi et surtout des voies qui mènent à sa
réalisation : « La traduction n‘est-elle que le rendu incertain d‘une poésie ? Non, elle est
l‘occasion de penser à la poésie, d‘en comprendre les voies, d‘en indiquer la nécessité, d‘aider à
son recommencement là où cette nécessité était en risque d‘être oubliée » (Bonnefoy 2004 : 75).
Malgré sa position par rapport à la traduction poétique, Fondane lui-même a cédé à la
tentation de la « ré-énonciation » (Meschonnic 1973 : 365) du texte littéraire en une langue
autre15, en parcourant ainsi ce chemin tortueux qui traverse les diverses régions du sens et du
son et qui conduit non pas à la reproduction mot-à-mot de l‘original, mais à l‘expérimentation
d‘une forme spécifique de la création. En définitive, pour qu‘elle soit possible, il faut que la
pratique traductive se change en un travail d‘écriture qui – en ayant saisi la nature même de
l‘acte poétique – se propose essentiellement comme une recherche à l‘intérieur des ressources
dont toute langue dispose.

BIBLIOGRAPHIE

Bachelard, Gaston, 1942, LřEau et les rêves, Paris, José Corti.

Bachelard, Gaston, 1943, LřAir et les songes, Paris, José Corti.
Bachelard, Gaston, 2011 [1957], La Poétique de lřespace, Paris, PUF.
Bachelard, Gaston, 2011 [1960], La Poétique de la rêverie, Paris, PUF.
Berman, Antoine, 1984, LřEpreuve de lřétranger. Culture et traduction dans lřAllemagne
romantique, Paris, Gallimard.
Berman, Antoine, 1999 [1985], La Traduction et la lettre ou lřauberge du lointain, Paris, Éditions
du Seuil.
Berman, Antoine, 1995, Pour une critique des traductions: John Donne, Paris, Gallimard.
Bonnefoy, Yves, 2004, « La Traduction de la poésie », Semicerchio. Rivista di poesia
contemporanea, XXX–XXXI, p. 62–80.

15
Durant sa jeunesse, Fondane a traduit de nombreux textes en roumain : il s‘agit de poèmes et de proses, en
langue française, allemande, anglaise. Il a également traduit des poèmes du roumain en français. Rappelons en
outre qu‘il a écrit d‘autres essais portant sur la traduction. À ce propos, voir : Jutrin 2015 : 153–156.

190
Delport, Marie-France, 2010, « Langage et réalité. Les Traductions de ―Madame Bovary‖ : un
retour aux sources », dans Jean-Claude Chevalier, Marie-France Delport (éd.), Jérômiades.
Problèmes linguistiques de la traduction II, Paris, L‘Harmattan.
Fondane, Benjamin, 1980 [1938], Faux traité dřesthétique, Paris, Éditions Plasma.
Fondane, Benjamin, 2004 [1943], « Texte inédit sur la traduction poétique », Cahiers Benjamin
Fondane, 7, p. 77.
Fondane, Benjamin, 2015 [1943], « Notes sur la traduction poétique », dans Jutrin (éd.), p. 157–
159.
Jutrin, Monique (éd.), 2015, Benjamin Fondane entre philosophie et littérature, Paris, Parole et
Silence.
Ladmiral, Jean-René, 2005, « Le ―salto mortale‖ de la déverbalisation », Meta, L, 2, p. 473–485.
Lederer, Marianne, 2001 [1984], « Transcoder ou réexprimer », dans Danica Seleskovitch,
Marianne Lederer (éd.), Interpréter pour traduire, Paris, Didier Érudition (Klincksieck).
Meschonnic, Henri, 1973, « Poétique de la traduction », Pour la poétique II, Paris, Gallimard, p.
305–405.
Meschonnic, Henri, 1982, Critique du rythme. Anthropologie historique du langage, Verdier,
Lagrasse.
Prandi, Michele, 1992, Grammaire philosophique des tropes, Paris, Les Éditions de Minuit.
Prandi, Michele, 1994, « La Distinction entre métaphores, métonymies et synecdoques dans une
perspective grammaticale », dans Samuel IJsseling, Geert Vervaecke (éd.), Renaissances of
Rhetoric, Leuven, Leuven University Press, p. 179–192.
Ricœur, Paul, 1975, La Métaphore vive, Paris, Éditions du Seuil.
Ricœur, Paul, 2004, Sur la traduction, Paris, Bayard.
Scotto, F. (éd.), 2010, Yves Bonnefoy. LřOpera poetica, Milano, Mondadori.
Vanhese, Gisèle, 2004, « Gaston Bachelard et la traduction de l‘image », in Cahiers Gaston
Bachelard, numéro spécial, p. 158–167.

―ON LANGUAGE IN LANGUAGE‖. BENJAMIN FONDANE AND

THE POETICAL TRANSLATION

(Abstract)

Our analysis focuses on a text by Benjamin Fondane, who tackles the problem of the impossibility of
poetic translation. Discovered in a notebook of 1943 containing his observations on Bachelard and published
for the first time in 2004, this work has specific expressive characteristics and reflects on several aspects:
starting from his conception of the translation process, the author examines the poetic discourse and puts
forward a definition of image and metaphor. Our study then moves on to examine, on the one hand, the
elements which, according to the author, encapsulate the very essence of the creative act, and, on the other
hand, to explore the whole area of literary translation and its extraordinary hermeneutic role.

191
 L’« ÉVASION LINGUISTIQUE ».
LE CAS DE VINTILĂ HORIA

YANNICK PREUMONT
Université de la Calabre

Vintilă Horia est, comme nous l‘avons vu dans « France, Italie et Roumanie en contact.
Présentation des deux auteurs les plus traduits en Italie après Ionesco: Vintilă Horia et Panaït
Istrati » (Preumont 2016), le romancier roumain de langue française le plus traduit en Italie. Il
naît à Segarcea le 18 décembre 1915 et demeure, avec Panaït Istrati, un des auteurs de prose
ayant le plus « joué » avec les langues et ayant fait de l‘« évasion linguistique » une des clefs de
son succès. Il écrit ses premiers textes en roumain, mais, après 1945, il choisit l‘exil et de
nouvelles langues d‘expression. Il ne reviendra véritablement au roumain dans l‘écriture que
bien tard, et c‘est alors qu‘il parlera de ses fameuses « excursions » ou « évasions » dans
d‘autres langues telles que le français et l‘espagnol (« […] de fapt tot scriitor român am rămas,
împotriva excursiilor sau evadărilor către franceză sau spaniolă », dans Orizont, IV, n. 2, 1992,
p. 4). Dans cet article, nous examinerons le cas d‘une autre langue romane, l‘italien. Vintilă
Horia s‘est en effet « évadé » également en Italie, et ce pays, qui ne pouvait qu‘être le théâtre de
quelques-unes des excursions de l‘auteur de Dieu est né en exil, ne s‘est pas montré avare en
traductions et a également accueilli nombre de ses articles, tels que ceux de la revue Studium.
L‘Italie connaît Horia avant tout grâce à Orsola Nemi, qui a traduit du français en italien:

 Dio è nato in esilio: diario di Ovidio a Tomi, trad. du français d‘Orsola Nemi,
Milano, Edizioni del Borghese, 1961 (Torino, Fogola, 1979 – Milano, il Falco, 1987
– Milano, Betelgeuse, 2008 – Nouvelle trad. de Marino Monaco, également eBook,
Roma, Castelvecchi, 2015).
 Il cavaliere della rassegnazione, trad. du français d‘Orsola Nemi, Milano, Edizioni
del Borghese, 1961 (Rimini, Il Cerchio, 2009, sous la direction de Franco Cardini).
 La rivolta degli scrittori sovietici, trad. du français d‘Orsola Nemi, Milano, Edizioni
del Borghese, 1963.
 Gli impossibili, trad. du français d‘Orsola Nemi, Milano, Edizioni del Borghese,
1964.
 La settima lettera, trad. du français d‘Orsola Nemi, Milano, Edizioni del Borghese,
1965 (Fogola, Torino 1995 – Biblioteca Universale Rizzoli, Milano 2000, préface
de Dario Del Corno).
 Diario di un contadino del Danubio, trad. du français d‘Orsola Nemi, Milano,
Edizioni del Borghese, 1967.
 Una donna per lřApocalisse, trad. du français d‘Orsola Nemi, Milano, Edizioni del
Borghese, 1968.
 Giovanni Papini, trad. du français d‘Orsola Nemi, Roma, G. Volpe, 1972.
 Viaggio al San Marcos, trad. du français d‘Orsola Nemi, Roma, Ege, 1974.
 L‘Italie connaît ainsi les « évasions » vers le français de Vintilă Horia, mais il faut
remarquer que deux textes repris dans cette liste ont été d‘abord publiés en espagnol, La
rebeldía de los escritores soviéticos (Madrid, Rialp, 1960) et El viaje a San Marcos (trad. de
Marcelo Arroita-Jaúregui, Madrid, Emesa, 1972, alors que la version française ne sera publiée
qu‘en 1988 aux éditions du Rocher). Deux autres « excursions » espagnoles seront mises à
disposition du public italien en 1975 et 1982:

 Viaggio ai centri della terra, trad. de l‘espagnol de Luciano Arcella, Roma,

Edizioni Mediterranee, 1975.
 Considerazioni su un mondo peggiore, trad. de l‘espagnol de Claudio
Quarantotto, Roma, Ciarrapico, 1982.

Pour Istrati, les traductions que l‘on trouve en Italie sont toutes du français vers l‘italien,
à l‘exception de Verso lřaltra fiamma, pour laquelle le traducteur a choisi de partir du
roumain plutót que de l‘œuvre originale française:

 Kyra Kyralina, trad. de G. F. Cecchini, Firenze, Società Anonima Editrice « La

Voce », 1925 (Nouvelle traduction de Gino Lupi, Milano, Garzanti, 1947 – Milano,
Feltrinelli, trad. de Gino Lupi, révision de Pino Fiori, 1978, rééditions en 1988, 1996
et 2014).
 Il ritornello della fossa (Nerrantsoula), trad. d‘Aldo Parini, Milano, A. Vitagliano,
1928.
 Il pescatore di spugne, trad. de F. e I. Latini, Milano, Carnaro, 1931.
 Mediterraneo (al levar del sole), trad. de Fernando Cezzi, Lecce, Argo, 1993.
 Verso lřaltra fiamma, trad. de Mihnea Popescu, Fiesole, ECP, 1994.
 Il bruto, trad. et postface de Goffredo Fofi, Roma, e/o, 1998.
 I cardi del Bărăgan, trad. de Paolo Casciola, Firenze, Bi-Elle (Quaderni Pietro Tresso,
24), 2000 (I cardi del Baragan, sous la direction de Gianni Schilardi, Lecce, Argo,
2004).
 Mediterraneo (al calar del sole), trad. de Pamela Serafino, Lecce, Argo, 2006.
 Isaac, lřuomo che intrecciava filo di ferro, trad. de Gianni Schilardi, Lecce, Argo,
2013.
 La famiglia Perlmutter, trad. d‘Alessandro Bresolin, Roma, Elliot Edizioni, 2016.

Pour en arriver aux « escapades » de Vintilă Horia en italien, nous avons en 1962 le
Quaderno italiano (sous la direction de Vittorio Vettori, Pisa, U. Giardini) pour lequel Vittorio
Vettori précise que « Mediterraneo e poesia », « Imbrunire », « Poeti di Vienna » et « Lezione di
solitudine » sont des pages écrites directement par l‘auteur en italien (Horia 1962: 8). Nous ne
nous attardons pas ici sur des ouvrages importants tels que La poesia italiana contemporánea,
préférant concentrer notre attention uniquement sur les textes publiés en Italie. Font partie de ce
corpus, fort riche et dont nous avons repris jusqu‘ici avant tout les traductions si utiles comme
instruments d‘analyse critique du texte littéraire (Cigada 1982), les articles publiés dans des revues
telles que « Il Perseo », et, plus facilement repérables les nombreux articles de la revue Studium:

 « Europa, frammento di cristianità », Studium, a. 50, 1, 1954, p. 11–17.

 « L‘origine folkloristica della interpretazione ciclica della storia », Studium, a. 50,
12, 1954, 762–779.

194
  « America doppia », Studium, a. 51, 4, 1955, p. 234–238.
 « Ritorno di Berlino alla vita dello spirito », Studium, a. 51, 7–8, 1955, p. 494–499.
 « Tre note su Toynbee », Studium, a. 52, 6, 1956, p. 371–378.
 « I russi non sono barbari », Studium, a. 52, 9–10, 1956, p. 532–545.
 « Lettera aperta a Vladimiro Dudinzev », Studium, a. 53, 10, 1957, p. 650–654.
 « Il simbolo della saggezza contadina nei romanzieri romeni in esilio », Studium,
a. 55, 5, 1959, p. 345–349.
 « Monologo con Julien Green », Studium, a. 55, 11, 1959, p. 744–747.
 « La filosofia e le lettere attorno alla seconda guerra mondiale », Studium, a. 56, 2,
1960, p. 100–110.

L‘Italie a donc pu connaître Horia bien avant le succès de Dieu est né en exil. L‘excellente
connaissance des langues romanes de la part de Vintilă Horia n‘est un secret pour personne et
l‘amour de l‘auteur pour l‘Italie plaçait l‘italien à cóté du français, avant que l‘exil en Argentine
et le choix de vivre en Espagne ne changent les données. Pour illustrer une dernière fois cette
« épreuve de l‘étranger » (Berman 1984), ce passage constant entre les lieux et les langues,
citons un passage de l‘introduction « vivement » métaphorique (Ricœur 1975) de Viaggio ai
centri della terra, écrit dans sa version originale en espagnol et qui n‘a pas été publié en
français, mais pour lequel l‘importance de la patrie de Jules Verne dans l‘imaginaire de Vintilă
Horia ne fait aucun doute: « Questo viaggio che sto per intraprendere comporta evidentemente
uno spostamento nello spazio, ma non verso il centro geodesico della Terra, bensì verso i suoi
centri spirituali »1 (Horia 1975, Introduzione: 9).
Orsola Nemi, la traductrice pour l‘italien de ce grand voyageur ayant connu Fellini, Jünger
et Hans Urs von Balthasar, n‘a pas refusé de faire de la langue traduisante « l‘auberge du
lointain » dont parle Antoine Berman dans La Traduction et la lettre:

1
« Questo viaggio che sto per intraprendere comporta evidentemente uno spostamento nello spazio, ma non
verso il centro geodesico della Terra, bensì verso i suoi centri spirituali. Si tratta, sì, di una avventura in certo
modo simile a quella descritta da Giulio Verne, il cui eroe, il Professor Lindenbrock, riesce a giungere al centro
incandescente del nostro pianeta, attraverso peripezie inverosimili e appassionanti, però in un senso più ampio,
meno letterario, più vario e filosofico ad un tempo, se è vero che la parola filosofia continua ancor oggi a
indicare tutto ciò che è umano. Utilizzando mezzi di trasporto più rapidi di quelli di allora, mezzi che seppe però
intuire e descrivere il genio polifonico del romanziere francese, il quale anticipò tanti mali e beni nelle sue
narrazioni fantascientifiche, anch‘io cercherò di raggiungere alcuni centri che considero creatori di energia ed
esplicativi al tempo stesso; centri umani, persone le cui opere – scientifiche, letterarie, filosofiche o artistiche –
abbiano fornito un nuovo impulso o una nuova possibilità di esegesi a ciò che Malraux chiama la condizione e
Teilhard il fenomeno umano. […] Vorrei dire, inoltre, che scrivere queste pagine mi ha obbligato a una serie di
lunghi viaggi, da Napoli a Stoccolma e dalla Selva Nera a Montreal e New York, passando per luoghi tanto
lontani e tanto importanti per la comprensione del nostro secolo, come Dublino, Toronto o Salamanca. Questi
viaggi hanno occupato un anno e mezzo della mia vita, dal gennaio del 1969 al maggio del 1970. Ho dovuto
volare fino a Roma per incontrare Fellini, prendere un‘altra volta l‘aereo per andare a Zurigo e avere
un‘intervista con il figlio di Jung, affittare un‘auto nella stessa città per giungere a Wilflingen che non ha
stazione ferroviaria, per conversare con Jünger, tornare a Zurigo, prendere il treno per Basilea, dove mi aspettava
Urs von Balthasar, cambiare il treno con l‘auto, mesi più tardi, per andare da Parigi a Monaco, ritornare,
dirigermi verso Ginevra, poi verso l‘Italia e cosí di seguito. Attraversare l‘oceano in otto ore, da Madrid a
Montreal, andare in treno da Washington a New York, in autobus da Boston a New York. Non ho fatto uso del
sottomarino che non è ancora alla portata di tutti, né dei cavalli che non servono più per viaggiare. Però ho usato
tutto il resto, per poter raggiungere i ―centri‖ che mi ero proposto di visitare » (Horia 1975, Introduzione, p. 9–10
et 12).

195
 « […] c‘est refuser de faire de la langue traduisante ―l‘auberge du lointain‖, c‘est, pour
nous, franciser: vieille tradition. Pour le traducteur formé à cette école, la traduction est une
transmission de sens qui, en même temps, est tenue de rendre ce sens plus clair, de le
nettoyer des obscurités inhérentes à l‘étrangeté de la langue étrangère. Telle est,
caricaturale, la fameuse ―équivalence dynamique‖ de Nida. Or, cette ―équivalence
dynamique‖ reste l‘évangile du tout-venant des traducteurs. Toute tentative de travail sur la
lettre – qu‘il s‘agisse de Meschonnic, de Klossowski, de certaines traductions de Freud en
France – apparaît encore comme ―expérimentale‖. Pourtant, de saint Jéróme à Fray Luis de
Leñn, de Hôlderlin à Chateaubriand, etc., la traduction ―littéralisante‖ constitue la face
cachée, le continent noir de l‘histoire de la traduction occidentale. Mais nullement quelque
chose d‘expérimental. Au contraire, c‘est la théorie inverse qui est d‘essence
―expérimentale‖ (au sens des sciences exactes) en ce qu‘elle est, toujours,
méthodologisante » (Berman 1999: 15).

L‘œuvre de Vintilă Horia, auteur plurilingue par excellence, peut cependant déjà elle-
même être considérée comme « l‘auberge du lointain ». L‘approche traductologique décrite dans
Pour une critique des traductions (Berman 1995) ne fait qu‘enrichir, avec l‘analyse du travail
sur la lettre, notre connaissance d‘une prose ayant satisfait, dès l‘apparition de Dieu est né en
exil, les plus exigeants spécialistes de l‘énonciation.
D‘autres auteurs roumains ayant cédé à la fascination de la France, tels qu‘Hélène
Vacaresco et George Astalos, permettent une étude philologique tout aussi intéressante des
passages d‘une langue à l‘autre (Canti della valle del Dimbowitza raccolti dalla bocca del
popolo per cura di Elena Vacaresco, trad. en allemand de Carmen Sylva et trad. en italien
d‘Anna Miliani Vallemani, Città di Castello, S. Lapi, 1891, et, pour George Astalos, Magma,
édition bilingue italienne–américaine de Mimmo Morina et Ronald Bogue, Lecce, Erreci, 1992),
mais l‘Italie n‘a assurément pas réservé à la partie de leur œuvre écrite en prose un aussi bel
accueil. Si les métaphores obsédantes d‘Hélène Vacaresco (Rujan 2006) restent un mystère pour
les lecteurs italiens ne connaissant pas le français, il n‘en va pas de même pour la translittérature
(Crăciunescu 2008) de Vintilă Horia. Pour citer enfin Gisèle Vanhese, « le questionnement
identitaire se répercute sur le discours même » (Vanhese 2012: 71), et la traduction permet de
mieux connaître et de mieux comprendre ces auteurs connus pour leur multiculturalisme et leur
multilinguisme.

SOURCES

Horia, Vintilă, 1961, Dio è nato in esilio: diario di Ovidio a Tomi, trad. du français d‘Orsola
Nemi, Milano, Edizioni del Borghese (Torino, Fogola, 1979 – Milano, il Falco, 1987 –
Milano, Betelgeuse, 2008 – Nouvelle trad. de Marino Monaco, également eBook, Roma,
Castelvecchi, 2015).
Horia, Vintilă, 1961, Il cavaliere della rassegnazione, trad. du français d‘Orsola Nemi, Milano,
Edizioni del Borghese (Rimini, Il Cerchio, 2009, sous la direction de Franco Cardini).
Horia, Vintilă, 1962, Quaderno italiano, sous la direction de Vittorio Vettori, Pisa, U. Giardini.
Horia, Vintilă, 1963, La rivolta degli scrittori sovietici, trad. du français d‘Orsola Nemi, Milano,
Edizioni del Borghese.
Horia, Vintilă, 1964, Gli impossibili, trad. du français d‘Orsola Nemi, Milano, Edizioni del
Borghese.

196
Horia, Vintilă, 1965, La settima lettera, trad. du français d‘Orsola Nemi, Milano, Edizioni del
Borghese (Fogola, Torino 1995 – Biblioteca Universale Rizzoli, Milano 2000, préface de
Dario Del Corno).
Horia, Vintilă, 1967, Diario di un contadino del Danubio, trad. du français d‘Orsola Nemi,
Milano, Edizioni del Borghese.
Horia, Vintilă, 1968, Una donna per lřApocalisse, trad. du français d‘Orsola Nemi, Milano,
Edizioni del Borghese.
Horia, Vintilă, 1972, Giovanni Papini, trad. du français d‘Orsola Nemi, Roma, G. Volpe.
Horia, Vintilă, 1974, Viaggio al San Marcos, trad. du français d‘Orsola Nemi, Roma, Ege.
Horia, Vintilă, 1975, Viaggio ai centri della terra, trad. de l‘espagnol de Luciano Arcella, Roma,
Edizioni Mediterranee.
Horia, Vintilă, 1982, Considerazioni su un mondo peggiore, trad. de l‘espagnol de Claudio
Quarantotto, Roma, Ciarrapico.

Horia, Vintilă, 1954a, « Europa, frammento di cristianità », Studium, 50, 1, p. 11–17.

Horia, Vintilă, 1954b, « L‘origine folkloristica della interpretazione ciclica della storia », Studium,
50, 12, p. 762–779.
Horia, Vintilă, 1955a, « America doppia », Studium, 51, 4, p. 234–238.
Horia, Vintilă, 1955b, « Ritorno di Berlino alla vita dello spirito », Studium, 51, 7–8, p. 494–499.
Horia, Vintilă, 1956a, « Tre note su Toynbee », Studium, 52, 6, p. 371–378.
Horia, Vintilă, 1956b, « I russi non sono barbari », Studium, 52, 9–10, p. 532–545.
Horia, Vintilă, 1957, « Lettera aperta a Vladimiro Dudinzev », Studium, 53, 10, p. 650–654.
Horia, Vintilă, 1959a, « Il simbolo della saggezza contadina nei romanzieri romeni in esilio »,
Studium, 55, 5, p. 345–349.
Horia, Vintilă, 1959b, « Monologo con Julien Green », Studium, 55, 11, p. 744–747.
Horia, Vintilă, 1960, « La filosofia e le lettere attorno alla seconda guerra mondiale », Studium, 56,
2, p. 100–110.

BIBLIOGRAPHIE

Berman, Antoine, 1984, Lřépreuve de lřétranger. Culture et traduction dans lřAllemagne

romantique, Paris, Gallimard.
Berman, Antoine, 1995, Pour une critique des traductions: John Donne, Paris, Gallimard.
Berman, Antoine, 1999, La Traduction et la lettre ou lřAuberge du lointain, Paris, Seuil.
Cigada, Sergio, 1982, La traduzione come strumento di analisi critica del testo letterario, dans
AA.VV., Processi traduttivi. Teorie ed applicazioni, Brescia, La Scuola, p. 187–199.
Crăciunescu, Pompiliu, 2008, Vintilă Horia. Translittérature et réalité, Veauche, L‘Homme
indivis.
Preumont, Yannick, 2016, « France, Italie et Roumanie en contact. Présentation des deux auteurs
les plus traduits en Italie après Ionesco: Vintilă Horia et Panaït Istrati », dans Marilia
Marchetti, Maria Concetta La Rocca (eds.), Lingue, letterature ed espressioni culturali,
Catania, A&G-CUECM, p. 101–107.
Ricœur, Paul, 1975, La Métaphore vive, Paris, Seuil.
Rujan, Ştefania, 2006, Metafore obsedante şi imagini proiectate, Târgovişte, Bibliotheca.
Vanhese, Gisèle, 2012, « Traduction et genres. Gemenii de Mircea Cărtărescu en français et en
italien », dans Yannick Preumont, Régine Laugier (eds.), Le genre dans la langue et la
littérature, Roma, Aracne, p. 71–86.

197
 VINTILĂ HORIA AND THE ―LINGUISTIC ESCAPE‖

(Abstract)

In this article, I support the claim that the practice of translation can help us approach in a new and
original way the reception of Vintilă Horia in Italy. This paper reports how Italy perceives the Romanian
author of Dieu est né en exil (ŘGod Was Born in Exileř) and his numerous ―linguistic excursions‖. The
translations are trials of the foreign and, as we will see in this paper, the French metaphor of ―l‘auberge du
lointain‖ (‗the inn of the remote‘) is for Vintilă Horia primarily a matter of thought and action.

198
 TRADIȚII DISCURSIVE ȘI NIVELURILE LIMBAJULUI

ADRIANA MARIA ROBU

Universitatea „Alexandru Ioan Cuzaŗ, Iași

1. Filiația conceptului de tradiție discursivă

1.1. Concepul de tradiție discursivă se naște în cadrul lingvisticii germane, fiind introdus în
anii ‘80 de Koch (1988: 341–342), pe linia teoriei dezvoltate de Schlieben-Lange (1983) în
studii de pragmatică istorică. Aceste cercetări au avut la bază distincția tripartită a nivelurilor
limbajului teoretizată de Eugeniu Coșeriu, precum și tipurile de istoricitate. Ideea coșeriană
despre ceea ce avea să se numească ulterior tradiție discursivă a fost enunțată încă din 1957,
într-un manuscris întitulat El problema de la corrección idiomática (în curs de apariție, din care
au fost publicate deja câteva note, de către Jñse Polo în Spania). Cu referire la concepția
coșeriană asupra problemei, Loureda (2007a: 57–58) afirmă că, în manuscrisul amintit, Coșeriu
vorbește despre „dimensiunea istorică ce se manifestă în existența textelor, mai mult sau mai
puțin fixată în comunitățile de limbă, în modele expresive (genuri textuale, tipuri textuale) și în
existența tradițiilor discursive‖ (trad. n.). Despre tradițiile din cadrul limbii sincronice, Coșeriu
va vorbi, însă, explicit în Lecțiile de lingvistică generală (scrise în 1973, în limba italiană) unde
face distincția între două tipuri de tradiții: tehnica liberă a discursului și discursul repetat. Dacă
tehnica liberă se referă la elementele constitutive ale limbii, la regulile de combinare și
modificare a acestora, precum și la procedeele lexicale și gramaticale, discursul repetat
reprezintă ceea ce se repetă în vorbirea unei comunități „într-o formă mai mult sau mai puțin
identică sub forma unui discurs deja făcut, sau combinare mai mult sau mai puțin fixă, ca
fragment, lung sau scurt, a «ceea ce s-a spus deja»‖. În categoria formelor de discurs repetat se
încadrează: citatele, proverbele, locuțiunile fixe, formulele tradiționale de comparație,
expresiile, bucățile de vorbire deja existente sau wellerismele (cele introduse prin formule de
tipul: „după cum spunea cineva‖) (Coșeriu 2000: 258–261). În Lingvistica textului, Coșeriu va
face o distincție mai clară între discursul repetat, adică tradiția lingvistică transmisă prin
intermediul clișeului, refrenului, simpla reproducere a ceea ce a fost spus, și citatele celebre,
consacrate prin textele literare (Coșeriu 2013 [1980]: 121–122). Ceea ce Coșeriu a fundamentat
în teoria sa cu privire la relațiile dintre semne și semne din alte texte avea să se dezvolte,
independent de teoria coșeriană, prin conceptul de intertextualitate propus în teoria textului
literar de către G. Genette.
Distincția fundamentală pe care a făcut-o Eugeniu Coșeriu cu privire la nivelurile
limbajului (universal, istoric și individual), caracterizate de trei competențe specifice (elocuțio-
nală, idiomatică și expresivă), cărora le corespund trei conținuturi lingvistice (desemnare,
semnificație și sens) reprezintă fundamentul înțelegerii conceptului de tradiție discursivă1.

1
O discuție asupra tradițiilor discursive va avea în vedere faptul ca una dintre universaliile limbajului este
tocmai istoricitatea, după cum susține E. Coșeriu: „semanticitate, creativitate, alteritate, materialitate,
Nivelul universal este cel comun tuturor ființelor umane, căruia i se asociază caracteristicile
generale ale vorbirii, și anume comunicarea prin semne lingvistice care desemnează realitatea.
Al doilea nivel este cel al limbilor particulare, văzute ca sisteme de semnificații, iar nivelul
individual dă seama de actualizarea limbilor prin texte și discursuri concrete.
Concepția integrală despre limbaj exprimă foarte limpede ideea că fiecare act lingvistic se
raportează la o realitate (o referință extralingvistică), dar că acest lucru se întâmplă cu ajutorul
unor categorii ale limbii, care au anumite funcții particulare în cadrul discursului.

Puncte de vedere enérgeia dýnamis érgon

Niveluri activitate competență produs
competență
universal vorbire în general totalitatea „vorbitului‖
elocuțională
competență
istoric limbă concretă limbă (abstractă)
idiomatică
competență
individual discurs „text‖
expresivă

Tabel 1. Nivelurile limbajului (Coșeriu 2000: 237)

1.2. Pornind de la fundamentele lingvisticii textuale coșeriene, Loureda (2007b) include

toate cele trei dimensiuni care privesc discursul și textul, cu disciplinele de studiu aferente, în
sfera nivelului individual al limbajului (adică cel al vorbirii particulare), deoarece orice
analiză lingvistică începe de la text. Pornind de la aceasta distincție a nivelurilor coșeriene,
posibilitățile de cercetare a limbajului se diversifică, iar rezultatele arată o mai bună apropiere
de esența și de realitatea acestuia. Același autor arată cărui nivel al limbajului i se asociază
tradițiile discursive:

„Această analiză a textului ca ultim nivel al vorbirii este numită de Coșeriu lingvistică a
textului sau lingvistică a sensului. Dar această lingvistică a textului, în realitate, este «de
trei ori lingvistică a sensului». Textele sunt fapte individuale, deși nu absolut singulare,
întrucât manifestă o dimensiune universală care include trăsături ale textualității și o
dimensiune istorică ce face ca ele, textele, să se conformeze unor tradiții și modele
expresive. Adică, lingvistica textului trebuie să explice, mai întâi, ce este un text în
general și cum se configurează, deoarece la acest nivel este vorba de o teorie generală a
textului; în al doilea rând, trebuie să explice ce trăsături caracterizează diferite texte și
care sunt funcțiile pe care le au în vorbire, astfel încât ar fi vorba de o lingvistică a
dimensiunii tradiționale a vorbirii într-o limbă; în al treilea rând, trebuie să explice ce
semnifică, în toată extensiunea cuvântului, un anumit text într-o anumită situație,
respectiv, trebuie să fie o hermeneutică a textelor sau filologie‖ (Loureda 2007b)2.

istoricitate, cu referire la faptul că: «limbajul semnifică», «limbajul este activitate creatoare», «limbajul este
pentru alții», «limbajul se prezintă în lume ca fapt fizic», «limbajul se realizează totdeauna în forme determinate
istoric». Aceste cinci trăsături universale pot fi reduse la trei, deoarece materialitatea poate fi justificată prin
semanticitate și alteritate, istoricitatea prin creativitate și alteritate‖ (Coșeriu 2002: 27).
2
Versiunea în limba română a textului citat este preluată din revista Contrafort, nr. 9, 2007
(http://www.contrafort.md/old/2007/155/1304.html), care constituie o formă scurtă a interviului în limba
spaniolă acordat de Ó. Loureda lingvistei Eugenia Bojoga, „Entrevista con Óscar Loureda Lamas‖, por Eugenia
Bojoga, Revista electrónica de estudios filológicos, número 14, diciembre, 2007 (http://www.um.es/tonosdigita
l/znum14/secciones/entrevistas-%20loureda.htm).

200
 Raportându-se la aceste niveluri ale limbajului Loureda (2010: 151) prezintă, conform
Tabelului 2, modalitățile de studiu al limbajului, pornind de la modelul lingvisticii coșeriene,
care integrează dimensiunile reale și funcționale ale textului și discursului. Astfel, pragmatica
(în abordarea cognitivistă) are în vedere nivelul universal, iar gramatica textului și lingvistica
sistematică funcțională se raportează la nivelul idiomatic. În cadrul nivelului individual al
vorbirii însă, disciplinele de studiu al discursului se plasează după cum urmează: pragmatica,
teoria enunțării și teoria argumentării se ocupă de dimensiunea universală; tipologia textuală,
discursul repetat și teoria tradițiilor discursive vizează dimensiunea tradițională a limbajului,
iar stilistica vorbirii, analiza critică a discursului, semantica textuală și hermeneutica
analizează dimensiunea individuală a discursului.

Cele trei niveluri ale limbajului se găsesc simultan în vorbire, întrucât nu se poate vorbi
universal, ci întotdeauna prin intermediul unei limbi și prin texte. De aceea, studiul oricărui
aspect lingvistic pleacă de la texte, dar separarea nivelurilor limbajului se poate face din
rațiuni de cercetare, atunci când analizăm un aspect lingvistic particular.

1.3. Originea studiilor legate de tradițiile discursive se află în lingvistica textului și

pragmatica anilor ‘60–‘70, când textului începe să i se acorde o atenție specială în cadrul
germanisticii. În centrul interesului vor sta tipurile de texte, dar și particularitățile tipurilor
textuale, pornind de la analiza elementelor sintactice și lexicale, apoi prin descrierea
textualității din punctul de vedere al conținutului, dar și cu referire la înțelegerea situațională a
textelor sau având în vedere finalitatea comunicativă a acestora.
Schlieben-Lange (1983) propune o abordare a textului din perspectiva pragmaticii
istorice, luând în considerație aspecte ale sociolingvisticii și pragmaticii, în lumina teoriei lui
Coșeriu asupra limbajului. Autoarea face, de asemenea, observația că există o istorie a
textelor independentă de istoria limbii, iar studiul din perspectivă istorică a limbilor trebuie să

201
țină seama de aceasta. Pornind de la această concepție Koch (1997) și Oesterreicher (1997)
vor defini conceptul de tradiție discursivă prin dublarea nivelului istoric evidențiind existența
a doi factori, și anume limba ca sistem gramatical și lexical, pe de o parte și tradițiile
discursive, pe de alta parte, distincție pe care o va prelua ulterior și Kabatek (2005, 2015) în
teoria sa asupra problemei.

2. Studiul tradițiilor discursive în cadrul cercetărilor actuale

2.1. Ca urmare a teoretizării conceptului de tradiție discursivă de către Koch (1988) și

Oesterreicher (1997) și a elaborărilor ulterioare ale teoriei de către Kabatek (2005), Lñpez
Serena (2007), Rodríguez Pons (2007), problema tradițiilor discursive face obiectul cercetărilor
mai ales ale lingvisticii germanice și hispanice în studii aplicative ale lui Kabatek (2008, 2015),
Kabatek, Obrist, Vincis (2010), începute la Universitatea din Tübingen și continuate astăzi la
Universitatea din Zürich. Pe linia lui P. Koch, J. Kabatek vorbește despre existența a două tipuri
de istoricitate: prima istoricitate se referă la preluarea de către vorbitori a unei tehnici sau
învățarea de către individ a unei limbi și faptul că individul devine co-creator dinamic al istoriei
limbii. Cât privește a doua istoricitate, aceasta are în vedere tradițiile discursive, care nu sunt
tehnici, ci fenomene de tradiție, prin care un produs A‘ este creat analog produsului A, ce rezultă
dintr-un principiu definitoriu al repetării (Kabatek 2015: 145). Mai mult, conceptul de tradiție
pare să trimită la o privire diacronică, îndepărtată, întrucât orice vorbire actuală ține nu numai de
o limbă particulară, ci și de tradițiile discursive, iar ca urmare, aceasta este dublu diacronică
(Kabatek 2015: 146). Conform opiniei lui Kabatek,

„trăsătura care definește tradițiile discursive este relația dintre un anume moment istoric
cu alt text anterior: o relație temporală prin intermediul repetiției a ceva. Acest «ceva»
poate fi repetiția întregului text, ca în cazul formulei «bună ziua», dar poate fi și numai
repetiția parțială sau chiar absența totală a repetării concrete și numai repetiția unei
forme textuale, ca de exemplu, în cazul a două sonete, legate printr-o tradiție formală,
chiar dacă nu conțin niciun element concret comun‖ (Kabatek 2015: 152).

Până aici se pare că tradițiile discursive se pot asocia formelor de intertextualitate, numai
că tradițiile discursive însumează și alte caracteristici care fac posibilă încadrarea mai multor
forme de repetiție sub umbrela acestui concept, pornind de la cuvinte și ajungând până la texte
foarte ample și chiar genuri textuale. De exemplu, o formulă orală de adresare de tipul „Cum
îți merge?‖ reprezintă o tradiție discursivă, dar și genurile precum discursul parlamentar sau
discursul juridic constituie tot tradiții discursive, pentru că a vorbi în cadrul acestor genuri
presupune existența unei tradiții. Mai mult, și în interiorul genului discursiv pot fi identificate
forme de tradiții discursive, cum ar fi elemente de limbaj care fac posibilă identificarea
vorbitorilor cu un anumit grup. Tot cu referire la tradițiile discursive parlamentare, diferite
structuri gramaticale sau expresii devin mărci identitare pentru o formațiune politică sau chiar
pentru un demnitar, care, prin repetare, consacră anumite structuri ce devin tradiții.

2.2. Într-un studiu aplicativ referitor la problema subordonării în texte juridice și

jurnalistice, Kabatek, Obrist, Vincis (2010: 250–251) prezintă următoarele caracteristici ale
tradițiilor discursive (TD):

202
  tradiția textelor nu presupune doar adăugarea de elemente (precum marcatori
specifici sau formule textuale), dar, de asemenea, determină selecția elementelor în texte, nu
doar a elementelor de ordin lexical, ci și gramatical;
 variația sincronică în texte nu este doar o problemă de diferențiere între dialecte și
varietăți, dar și de diferențiere între tradiții textuale;
 chiar dacă originea tradițiilor textuale poate fi descrisă adesea din perspectiva
mijloacelor pragmatice utilizate, TD sunt mai mult decât coincidențe specifice unor situații;
există acte de vorbire care sunt determinate de constelații situaționale (de exemplu: a întreba
cât este ceasul), dar forma lingvistică concretă („Cât este ceasul?‖) nu este spontan inventată,
ci presupune utilizarea unor structuri produse dinainte;
 TD includ tot ceea ce este tradiție în limbă, de la simple formule până la tradiții
literare complexe;
 variația sincronică și cea diacronică trebuie diferențiate potrivit unor TD diferite;
 TD nu se referă doar la repetiția de texte, tipuri textuale, genuri, formule, ci cuprind
toate fenomenele lingvistice legate de tradițiile rostirii, incluzând chiar și absența repetiției
textuale în situații pragmatice analoge, dar și fenomenele de stratificare socială și de grup
corelate cu tradițiile textuale, incluzând, totodată, politețea, interferențele sociale etc.3
Așadar, tradițiile discursive cuprind atât elemente periferice precum noțiuni explicite legate
de anumite tradiții textuale, cât și structuri lexicale sau gramaticale. Tradițiile discursive pot fi
identificate în texte cu ajutorul unor cuvinte-cheie conținute în text. Cuvintele corespund unor
structuri gramaticale concrete, iar frecvența lor în texte trebuie corelată cu diferite tradiții
discursive. Kabatek, Obrist, Vincis (2010: 252) susțin că schimbarea punctului de vedere dinspre
receptare/observare către producere presupune că vorbitorul va alege variante gramaticale în
funcție de tradițiile textuale pe care vrea să le reprezinte. Totodată, frecvența relativă și distribuirea
elementelor de-a lungul textului vor fi considerate drept indicatori gramaticali ai tradițiilor
discursive, însoțiți de alți indicatori lexicali, formule tipice etc.

3. Modalități de analiză a discursului din perspectiva tradițiilor discursive

3.1. Tradițiile discursive pot fi studiate în primul rând prin raportare la nivelul idiomatic
al limbajului care va lua în considerare mai multe aspecte: apartenența textului la un anumit
gen textual/discursiv4, prezența și frecvența unor structuri lexicale și gramaticale pentru a
vedea dacă acestea au devenit tradiții discursive care individualizează un anumit tip de discurs
(jurnalistic, publicitar, juridic, parlamentar etc.); un alt aspect care poate fi analizat din
perspectiva tradițiilor discursive îl constituie problema frazeologiei și a discursului repetat,
precum și anumite aspecte sociale ale utilizării limbii (de exemplu a analiza formele de salut
sau de adresare ale unor categorii socio-profesionale sau analiza unor FNA (forme nominale
de adresare) colective și FNA individuale [Ionescu-Ruxăndoiu ((2008))]5).

3
În alt loc, Kabatek (2015: 147) subliniază importanța studierii tradițiilor discursive din perspectivă
pragmatică și sociolingvistică.
4
Conceptul de tradiție discursivă constituie astăzi unul dintre obiectele predilecte de studiu ale lingvisticii
hispanice (Kabatek 2005, 2015; López Serena 2007).
5
O analiză detaliată a formelor nominale de adresare, cu referire la discursul parlamentar, realizează
Ionescu-Ruxăndoiu (2008) în cadrul unui proiect amplu care propune o perspectivă de analiză retorico-
pragmatică a discursului parlamentar (http://www.unibuc.ro/prof/ruxandoiu_l_g/).

203
 3.2. Numai dimensiunea individuală a textului sau discursului, însă, poate să indice
măsura în care se actualizează celelalte două dimensiuni. La acest nivel al textului particular
se construiește sensul textului, care justifică scopul sau finalitatea lui. După cum a subliniat
Coșeriu (2011: 125), în spiritul tradiției aristotelice, funcția cea mai importantă a limbajului
este semanticitatea (logos semantikós), pe baza căreia se articulează determinări ulterioare sau
finalități de tip poetic (logos poietikós), logico-științific (logos apophantikós) sau pragmatic
(logos pragmatikós). Sensul unui text guvernat de finalitatea pragmatică, cum este cel
parlamentar, de exemplu, poate fi înțeles, în complexitatea sa, numai la acest nivel al
dimensiunii individuale, care, pornind de la produs (textul), ia în calcul modalitatea în care se
actualizează faptele pe care le presupune discursul, începând cu forma textuală, recurența
anumitor structuri lexicale și gramaticale, dimensiunea retorico-pragmatică a discursului,
participanții la actul de comunicare, cadrul cognitiv, situațional, contextual etc.
Astfel, o cercetare amplă a tradițiilor discursive va avea în vedere analiza mai multor etape:
- mai întâi se determină natura tipului de text/discurs în funcție de finalitățile discursive:
finalitatea științifică (cu sursa în logosul apofantic), finalitatea pragmatică (logos pragmatic,
în funcție de care se determină eficacitatea practică) și finalitatea poetică (logos poetic)
(Coșeriu 2011: 125). Finalitățile de acest tip reprezintă, după Tămâianu (2001: 91), „un prim
palier al formei textuale‖6, forma fiind înțeleasă ca modalitate de construcție a sensului în
funcție de care se constituie modurile discursive;
- într-o a doua etapă se recurge la identificarea structurilor lexicale și gramaticale care se
repetă și se verifică dacă elementele identificate au calitatea de TD cu relevanță pentru un
anumit gen discursiv;
- într-o a treia etapă a analizei textuale, se urmăresc funcțiile semnului în actul lingvistic
concret sau funcțiile textuale specifice (considerate a fi unități de sens), pe care Coșeriu
(2013: 237–238) le clasifică în: funcții textuale implicite (date pe baza presupozițiilor
textuale), cum ar fi: respingere, acceptare, aluzie, afirmație, exemplu, replică, constatare,
ironie, opinie etc., și funcții textuale explicite (independente de presupozițiile textuale) ca:
instrucțiune, îndemn, informație, rugăminte, explicație, sfat, promisiune etc. Trebuie să
menționăm faptul că aceste funcții textuale nu coincid cu funcții frazale, pentru că aceeași pro-
poziție dintr-o limbă poate îndeplini funcții textuale diferite (de exemplu, o propoziție
interogativă poate să exprime atât întrebarea, cât și îndoiala, reproșul etc.);
- ultima etapă a analizei textuale vizează sondarea funcțiile semantice de evocare
orientate de: relațiile semnului cu alte semne, relațiile cu semne din alte texte, relații între
semne și „lucruri‖, relații între semne și „cunoașterea lucrurilor‖, precum și cadrele de tipul:
„situativ, regional, contextual și al universului de discurs‖ (vezi Coșeriu 2013: 105–149).

4. Concluzii

Prin urmare, raportarea conceptului de tradiție discursivă la nivelurile limbajului

facilitează o mai bună înțelegere a modului în care se constituie istoricitatea limbii în raport
cu istoricitatea textelor. În cele mai multe cazuri, o tradiție discursivă poate fi identificată cu
ajutorul unor cuvinte cheie/mărci prezente în text. Existența tradițiilor discursive se supune
criteriului repetiției, chiar și numai a repetiției textuale parțiale. Putem însă vorbi de prezența
unei tradiții discursive și în absența repetiției textuale în situații pragmatice analoge, cum ar fi

6
O prezentare și o analiză detaliată a palierelor textual-tipologice oferă autoarea amintită în Tămâianu
(2001: 91–167), iar într-un articol recent (Tămâianu-Morita 2012) conturează un model nou pentru o tipologie
textuală integrală.

204
fenomene de stratificare socială și de grup corelate cu tradiții textuale, sau politețea și
interferențele sociale. Parcurgerea celor patru etape de analiză textuală conduce la înțelegerea
complexă a tipurilor discursive, dar și a finalităților specifice discursului.

BIBLIOGRAFIE

Coșeriu, Eugeniu, 2000, Lecții de lingvistică generală, traducere din limba spaniolă de Eugenia
Bojoga, cuvânt înainte de Mircea Borcilă, Chișinău, Arc.
Coșeriu, Eugeniu, 2002, ,,Limbaj și politică‖, traducere din limba spaniolă de Eugenia Bojoga, în
Ofelia Ichim, Florin-Teodor Olariu (ed.), Identitatea limbii și literaturii române în
perspectiva globalizării, Iași, Trinitas.
Coșeriu, Eugeniu, 2011, Istoria filozofiei limbajului de la începuturi până la Rousseau, ediție nouă,
augmentată de Jôrn Albrecht, cu o remarcă preliminară de Jünger Trabant, versiune românească și
indice de Eugen Munteanu și Mădălina Ungureanu, București, Humanitas.
Coșeriu, Eugeniu, 2013 [1980], Lingvistica textului. O introducere în hermeneutica sensului,
versiune românească și indici de Eugen Munteanu și Ana Maria Prisacaru, cu o postfață de
Eugen Munteanu, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza‖.
Frank, Barbara, Thomas Haye, Doris Tophinke (ed.), 1997, Gattungen mittelalterlicher
Schriftlichkeit (Script Oralia 99), Tübingen, Gunter Narr.
Kabatek, Johannes, 2005, „Tradiciones discursivas y cambio lingüìstico‖, Lexis, XXIX, 2, p. 151–
177 (http://www.kabatek.de/discurso).
Kabatek, Johannes (ed.), 2008, Sintaxis histórica del español y cambio lingüístico: Nuevas
perspectivas desde las Tradiciones Discursivas, Frankfurt am Main/Madrid, Vervuert-
Iberoamericana.
Kabatek, Johannes, Philipp Obrist, Valentina Vincis, 2010, „Clause-linkage techniques as a
symptom of discourse traditions: methodological issues and evidence from Romance
languages‖, în Heidrun Dorgeloh, Anja Wanner (ed.), Syntactic Variation and Genre,
Berlin/New York, Mouton de Gruyter, p. 247–275.
Kabatek, Johannes, 2015, Tradiții discursive. Studii, București, Editura Academiei Române.
Koch, Peter, 1988, „Norm und Sprache‖, în Jôrn Albrecht, Jens Lüdtke, Harald Thun (ed.), Energeia
und Ergon. Sprachliche Variation, Sprachgeschichte, Sprachtypologie. Studia in Honorem
Eugenio Coseriu, II, Tübingen, Gunter Naar, p. 327–354.
Koch, Peter, 1997, „Diskurstraditionen. Zu ihrem sprachtheoretischen Status und ihrer Dynamik‖,
în Frank, Haye, Tophinke (ed.): 43–79.
Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, 2008, Discursul parlamentar românesc: tradiție și modernitate. O
abordare pragma-retorică, cod CNCSIS 2136/2008, PN II, IDEI (http://www.unibuc.
ro/prof/ruxandoiu_l_g/).
López Serena, Araceli, 2007, „Las Tradiciones Discursivas en la Historiografìa Lingüìstica y en la
Historia de la Lengua Española‖, în López Serena, Fernández Alcaide (ed.): 49–54.
López Serena, Araceli, Marta Fernández Alcaide (ed.), 2007,Cuatrocientos Años de la Lengua del
Quijote, Sevilla, Universidad de Sevilla.
Loureda, Óscar, 2007a, „La linguistica del texto de Eugenio Coseriu‖, în Eugeniu Coșeriu, Lingüística
del texto. Introducción a la hermenéutica del sentido, edición, anotación y estudio previo de Óscar
Loureda Lamas, Madrid, Arco/Libros, S.L., p. 19–74.
Loureda, Óscar, 2007b, „Entrevista con Óscar Loureda Lamas‖, por Eugenia Bojoga, Revista
electrónica de estudios filológicos, 14 (http://www.um.es/tonosdigital/znum14/seccion
es/entrevistas-%20loureda.htm), tradus în revista Contrafort, 9 (http://www.contrafort.md/o
ld/2007/155/1304.html).

205
Oesterreicher, Wulf, 1997, „Zur Fundierung von Diskurstraditionen‖, în Frank, Haye, Tophinke (ed.)
1997: 19–41.
Rodríguez Pons, L., 2007, „Retorica y traditiones discursivas‖, în López Serena, Fernandez Alcaide
(ed.) 2007: p. 67–78.
Schlieben-Lange, Brigitte, 1983, Traditionen des Sprechens. Elemente einer pragmatischen
Sprachgeschichtsschreibung, Stuttgart, Kohlhammer.
Tămâianu, Emma, 2001, Fundamentele tipologiei textuale. O abordare în lumina lingvisticii integrale,
Cluj, Clusium.
Tămâianu-Morita, Emma, 2012, „The form of texts: possibilities and limitations of an «integral» text-
typological model‖, Energeia, IV, p. 1–31.

DISCOURSE TRADITIONS AND THE LEVELS OF LANGUAGE

(Abstract)

The relations of the sign with signs from other texts are based on the discourse traditions built up in a
language. In this paper, we are concerned with defining the concept of discourse tradition, understanding it in
relation with the levels of language, so as to propose a model of analysis of the discourse. The phrase
discourse tradition was introduced in the 80‘s by the German linguist Koch (1988: 341–342), whose research
was based on the Coserian theory about the types of language historicity (Coșeriu 2013 [1980]), detailed by
Schlieben-Lange (1983) in the field of historical pragmatics. Within the present Germanic and Hispanic
linguistic research, Kabatek (2005, 2008, 2015) develops the theory of discourse traditions, proposing to
broaden the approaches by means of using the instruments of analysis from text linguistics, sociolinguistics,
and pragmatics.

206
 LES METAPHORES DANS LE CALVAIRE DE FEU
D’ALEXANDRU MACEDONSKI OU LA
TRANSFIGURATION DES FIGURES

GISÈLE VANHESE
Université de la Calabre

Dans sa monumentale étude, Călinescu qualifie Alexandru Macedonski de « métaphoriste

professionnel » (Călinescu 1980: 468)1. Nous nous interrogerons aujourd‘hui sur la reprise de
ces métasémènes spécifiques, que sont la métaphore in absentia et la métaphore in praesentia,
dans sa prose, en laissant pour le moment de côté sa poésie. Nous centrerons notre analyse sur
Le Calvaire de feu pour mettre en évidence les principaux traits de son écriture en ce qui
concerne les tropes analogiques et pour explorer la « rhétorique profonde » (Cellier 1965) de
cette œuvre, l‘étude de la version roumaine Thalassa faisant l‘objet d‘un autre essai en cours.
L‘examen des processus rhétoriques sera donc toujours accompagné, dans notre essai, de leur
inscription dans l‘imaginaire le plus profond de l‘auteur. Sans cette démarche unificatrice, les
exemples resteraient une forme vide, « le coquillage sans la mer » comme l‘observe Henri
Meschonnic car ils seraient « disjoints […] de l‘intention de poésie qui est un rapport particulier
du langage au monde, en même temps que du langage au langage » (Meschonnic 1982: 30).
Macedonski avait raison lorsqu‘il observait, dans Epitaf, qu‘il serait connu et apprécié
dans quatre générations c‘est-à-dire dans un autre siècle – le nôtre2. De son côté, Mihai Zamfir
note que « Macedonski a vécu intensément son époque (ultra-Romantisme, Naturalisme,
Parnasse, Symbolisme) et a eu des antennes résolument pointées vers le futur » (Zamfir 2011:
423)3. Comme le souligne Manolescu (2008: 536), la libération du roman par rapport au credo
réaliste et naturaliste a permis, à la fin du XXe siècle et au début du XXIe siècle, de mettre en
valeur d‘autres directions de la prose romanesque roumaine et donc d‘apprécier à sa juste valeur
celle de Macedonski. La genèse de cet « échec luxuriant » (Zamfir 1981: 221)4 que furent Le
Calvaire de feu et Thalassa propose déjà un parcours linguistique et littéraire significatif.
Rédigé en français, selon Macedonski, entre 1890 et 1905, Le Calvaire de feu est édité sous sa
version définitive à Paris en 19065. Si un fragment en langue roumaine avait déjà paru en 1903
dans Literatorul6, la variante roumaine, Thalassa. Marea epopee, sera publiée seulement en
1916 dans Flacăra.

1
« Metaforist profesional ». Manolescu parle de « nemaiîntâlnite intensități metaforice » (« intensité
métaphorique jamais rencontrée ») (Manolescu 2008: 536).
2
Voir à ce sujet Simion (Simion 2004: XLII).
3
« Macedonski și-a trăit intens epoca (ultra-romantismul, naturalismul, parnasianismul, simbolismul) și a
avut antenele îndreptate decis către viitor ».
4
« Eșecul luxuriant ».
5
Alexandru Macedonski, Le Calvaire de feu, Paris, Éditeur Sansot et Cie, 1906. Notre édition de référence
sera celle de l‘Académie (Macedonski 2004: 919-1036). Un fragment de la variante française a paru dans Le Cri
de Bucarest le 21 novembre 1904 sous le titre de Thalassa (Macedonski 2004: 1543).
6
In Literatorul, an. XIV, nr. 12, 15 mai 1893, p. 4–7 et nr. 15 juin, p. 9–12.
 Que ce soit chez Macedonski ou chez les autres poètes symbolistes, les figures
analogiques actualisent une véritable transmutation du réel. Selon la poétique symboliste, elles
permettent la transposition sur le plan linguistique d‘une vision du monde où l‘universelle
analogie devient le fondement d‘une esthétique, en créant des correspondances inouïes entre
des éléments appartenant à des domaines sémantiques et référentiels hétérogènes. En particulier
le trope métaphorique révèle que « manier savamment une langue, c‘est pratiquer une espèce de
sorcellerie évocatoire » comme l‘affirme Baudelaire (1961: 690), qui a eu sur Macedonski une
influence indéniable. Ainsi que l‘observe Henri Meschonnic, pour Max Black, la métaphore
n‘est « ni fusion, ni confusion, mais tension, conflit de deux notions ―actives ensemble‖ […] et
disparité autant que ressemblance » (Meschonnic 1982: 133), définition que reprendra Michele
Prandi. La métaphore donne au poète ce pouvoir de redescription du réel, dont parlent
Baudelaire et Ricœur :

« les mots ressuscitent revêtus de chair et d‘os, le substantif, dans sa majesté substantielle,
l‘adjectif, vêtement transparent qui l‘habille et le colore comme un glacis, et le verbe, ange
du mouvement, qui donne le branle à la phrase » (Baudelaire 1961: 376).

1. Verbes métaphoriques et mouvement

Qualifiés d‘épopée sexuelle (Macedonski 2004: 1543) ou d‘épopée des sens (Macedonski
2004: 1544), Le Calvaire de feu ainsi que Thalassa présentent une alternance recherchée entre
des descriptions somptueuses du paysage et des évocations érotiques et anatomiques parfois
très explicites. Bien que le roman contienne, selon Manolescu, quelques-unes des pages les plus
puissantes de toute la prose roumaine en ce qui concerne la sensualité (Manolescu 2008: 536),
nous centrerons au contraire notre intérêt sur les descriptions de la nature tout aussi puissantes,
mais qui n‘ont peut-être pas reçu toute l‘attention qu‘elles auraient méritées.
La diégèse se déroule dans une île, Lewki ou lřÎle aux serpents, que Macedonski avait déjà
célébrée dans un poème antérieur. Située devant l‘embouchure du Danube, l‘île possède de
nombreuses caratéristiques qui l‘assimilent au paysage méditerranéen, en particulier la présence
d‘un temple grec souterrain où l‘actant principal, Thalassa, le jeune éphèbe gardien du phare, va
souvent se réfugier. Ce territoire se présente comme un schème figuratif exprimant, « sous
forme de mythe spatialisé, une pensée métaphysique » (Wunenburger 1995: 82). L‘espace s‘y
structure comme Centre et le temps comme retour au Grand Temps des commencements, ici
édéniques. Il marque le passage d‘un état à un autre et est le lieu d‘une initiation. En effet,
Thalassa va connaître tous les degrés de la sexualité, d‘abord solitaire et ensuite dans le couple
qu‘il va former avec Calliope, la jeune naufragée de treize ans qui abordera dans l‘île. Il
faudrait, par ailleurs comparer Le Calvaire de feu avec Cezara d‘Eminescu pour en montrer les
ressemblances et surtout les profondes divergences7.
Lewki est un paysage de l‘âme qui appartient à une géographie symbolique et, comme
tous les grands archétypes, elle présente une ambivalence oscillant entre des valeurs
paradisiaques et des valeurs infernales. Le temple-grotte lui-même possède une double nature.
En effet, la grotte est à la fois un symbole de la matrice maternelle, actualisant un regressus ad
uterum, mais elle est aussi une région souterraine propice à un descensus ad inferos (Chevalier

7
Pour Nicolae Manolescu, « Ciudat e că nu s-a făcut legătura cu Cezara lui Eminescu, pe care Macedonski o
putuse citi în Curierul de Iași încă din 1876. Beția simțurilor, insula, grota, nuditatea, totul era deja acolo » (« Il
est singulier que l‘on n‘ait pas fait le lien avec Cezara d‘Eminescu, que Macedonski a pu lire dans Curierul de
Iași de 1876. L‘ivresse des sens, l‘île, la grotte, la nudité, tout était déjà là ») (Manolescu 2008: 536).

208
et Gheerbrant 1987: 180–184). Ces mêmes valeurs sont reprises par le parcours érotique
qu‘accompliront les amants, de la passion fusionnelle la plus intense à la luxure la plus
effrénée, parcours qu‘emblématise le titre même Le Calvaire de feu8. Le récit se termine par la
mort de Calliope, qu‘étrangle Thalassa, et par le suicide de ce dernier.
Cette exacerbation de la thématique érotique se reflète, comme en un miroir impur, dans
l‘écriture décadente, non seulement dans les scènes amoureuses, mais aussi dans les
descriptions des paysages qui vont subir une véritable transfiguration, en particulier à travers les
métaphores. Pour Henri Meschonnic, « une longue tradition comprend et valorise dans la
métaphore la vision, la passion, l‘éclair, l‘état naissant » (Meschonnic 1982: 119). Et il s‘agit
souvent de paysages hallucinés qu‘entraînent dans leur sillage les verbes métaphoriques. On
peut appliquer à la version française, l‘observation de Mihai Zamfir (Zamfir 1981: 206) qui a
montré combien Macedonski a bouleversé le rapport traditionnel entre verbe et nom en faveur
du premier. La prépondérence des verbes et leur référence à un mouvement plutót qu‘à un état
provoque une impulsion dynamique du paysage, un tremblement comme dans une toile de Van
Gogh (Zamfir 1981: 206–209).
Rappelons que pour Prandi, le verbe métaphorique irréversible, non substitutif, constitue «
le type paradigmatique de la métaphore irréductible, le véhicule privilégié des vérités
métaphoriques » (Prandi 1992: 249). Il affirme qu‘« en présence d‘un énoncé comme La lune
rêve, l‘absence d‘un substitut lexical empêche d‘envisager une action qui serait à la lune ce que
rêver est à ses sujets solidaires, les humains. […] L‘humanisation de la lune n‘est pas simplement
admise ou suggérée, mais imposée au travail d‘interprétation par la structure sémantique même du
trope » (Prandi 1992: 249). Nous retrouvons ce même type d‘énoncé, chez Macedonski, dans « la
lune grimaçait à l‘horizon » (Macedonski 2004: 929). Le verbe métamorphose radicalement le
visible, en entraînant un vacillement de la référence et une humanisation de la lune par la
projection, sur l‘astre, de l‘être humain, sujet du discours primaire in absentia, médiateur virtuel
qui provoque la recatégoristaion. Loin d‘apparaître comme la Grande Déesse, incantatrice
nocturne de la nature telle qu‘Eminescu l‘évoque dans ses plus belles poésies, la lune grimace, en
un geste à la fois lourd de menace et de sarcasme. Il est par ailleurs intéressant de retrouver une
image similaire dans Gaspard de la Nuit d‘Aloysius Bertrand, qui – en plein Romantisme –
annonce déjà par cette métaphore l‘imaginaire décadent, en particulier de Charles Cros et de son
Pierrot lunaire : « Et moi, il me semblait – tant la fièvre est incohérente ! – que la lune, grimant sa
face, me tirait la langue comme un pendu ! » (Bertrand 1980: 142). Sans doute s‘agit-il ici d‘une
influence intertextuelle sur l‘œuvre de Macedonski.
Notons une reprise de l‘imaginaire romantique lunaire avec « toute criblée d‘argent et d‘or
pâle, la nuit sélénaire roule le jeune homme dans les replis de sa douceur, l‘endort
maternellement » (Macedonski 2004: 938), où sur la nuit est projetée, in absentia, la présence
d‘une mère qui berce son enfant, auquel est assimilé indirectement Thalassa. Cette maternité de
la nature semble se prolonger dans « Thalassa, le front collé aux vitres, but longuement la
suavité de cette nuit » (Macedonski 2004: 935). Comme le relève Bachelard, « tout liquide est
une eau ; ensuite toute eau est un lait » (Bachelard 1979: 158). En fait, l‘image est insérée dans
un long paragraphe où l‘air se transforme en lait (Macedonski 2004: 935). On pense à la
méditation de Bachelard sur la « mère-paysage » (Bachelard 1979: 155) et à l‘opalisation de la
nature sous la magie de la lumière lunaire pour devenir substance lactescente.

8
Évanghelia Stead propose l‘hypothèse suggestive d‘une lecture métapoétique du roman où l‘union
amoureuse de Thalassa et Calliope coïncide avec celle du poète et de la poésie (incarnée par la muse) (Stead
2006: 79–86).

209
 Dans « Au faîte des profondeurs bleues la lune voguait, paisible » (Macedonski 2004:
934), la lune dans le ciel est assimilée à une barque qui flotte. La métaphore verbale entraîne ici
aussi un vacillement de la référence par la projection, sur le sujet du discours subsidiaire (la
lune), d‘une barque, sujet du discours primaire in absentia, médiateur virtuel qui entraîne la
reconfiguration du sujet. Cette image renforce la présence obsessive de la mer associée à la
grande constellation symbolique de l‘Ailleurs et en particulier du voyage vers le royaume de la
mort, un des thèmes de ce roman. De nombreux verbes métaphoriques inscrivent ainsi des
éléments de la nature ou des éléments abstraits dans le cosmos de l‘eau, en projetant l‘élément
aquatique dans un contexte référentiel où il est normalement absent. Avec « Fouetté par le vent
du Sud, mars s‘en allait à la dérive » (Macedonski 2004: 971), c‘est le passage du temps et des
saisons qui semble n‘avoir plus de direction – ici comme une embarcation à la dérive –
engendrant un climat apocalyptique dont nous aurons une évocation avec la destruction du
monde, dans le chapitre XI.
Avec « une nouvelle fièvre fut en lui, tandis qu‘octobre inondait les hauts espaces de
soufre, noyait les levers et les couchers du soleil dans des flamboiements dont quelques-uns
remontaient jusqu‘au rouge vif » (Macedonski 2004: 958), les verbes métaphoriques « inondait
» et « noyait » introduisent l‘élément aquatique dans un univers presque complètement dominé
par le Feu (repris dans « fièvres », « soufre », « flamboiements », « rouge »), actualisant ainsi
une coïncidence oppositorum cosmique. Avec « noyer », c‘est le complexe de Caron qui est
convoqué, comme également dans la phrase « des vies naufragées dans la mort et des morts
sombrant dans la vie » (Macedonski 2004: 927). L‘eau, affirme Gilbert Durand, est une «
grande épiphanie de la Mort » (Durand 1969: 104). Comme l‘a montré Bachelard, la mer est
toujours assimilé, dans l‘imaginaire archétypal, au royaume thanatique : « à tout au-delà
s‘associe l‘image d‘une traversée » (Bachelard 1979: 102). « La Mort ne fut-elle pas le premier
Navigateur ? » (Bachelard 1979: 100) se demande le philosophe. Le voyage maritime semble
en fait anticiper l‘ultime traversée car « le héros de la mer est un héros de la mort. Le premier
matelot est le premier homme vivant qui fut aussi courageux qu‘un mort » (Bachelard 1979:
101). Ainsi, conclut-il, « tout un cóté de notre âme nocturne s‘explique par le mythe de la mort
conçue comme un départ sur l‘eau » (Bachelard 1979: 103). N‘oublions pas que, dans les
dernières pages du récit, Thalassa choisit, pour son suicide – presque conformément à son nom
signifiant la mer – l‘eau comme « patrie de la mort » car elle est bien « la plus maternelle des
morts » (Bachelard 1979: 100) :

« Mais, enveloppante et toute maternelle, la mer, qui au large entraînait Thalassa, lui
faisait perdre pied […]. Néanmoins, lascifs, les flots continuaient à le soutenir, et le
soulevant, et se le passant, ils le rapprochaient des splendeurs finales […] » (Macedonski
2004: 1034).

Par la transfiguration des images, la nature devient le réceptacle de forces obscures. Les
éléments semblent vivre d‘une vie propre comme dans « Dehors, la mer et l‘île haletaient »
(Macedonski 2004: 953). Traversée entre les différents règnes de l‘animé et de l‘inanimé que
reflète spéculairement le passage entre isotopies diverses du trope analogique, en particulier le
verbe métaphorique. Pensons au regard astral dans « les étoiles qui s‘allument par delà les cieux
les regardent avec des yeux en diamant, en saphirs et en topazes, – en escarboucles »
(Macedonski 2004: 938). Macedonski retrouve l‘image primitive du regard des étoiles, que
commente ainsi Bachelard :

210
 « La lumière douce et brillante des étoiles provoque aussi une des rêveries les plus
constantes, les plus régulières : la rêverie du regard. On peut en résumer tous les aspects en
une seule loi : dans le règne de lřimagination, tout ce qui brille est un regard » (Bachelard
1978: 210).

Partant de la réflexion bachelardienne, Hélène Tuzet reconnaît que « Quant au Regard,

comme le rayon astral, il est alors porte-feu, porte-vie ; naturellement il est ambivalent et peut
aussi donner la mort » (Tuzet 1988: 170), pour mettre en évidence l‘ambiguïté du regard
stellaire, à la fois amoureux et destructeur. Dans ce dernier sens, à côté de diamant, du saphir et
du topaze, l‘escarboucle introduit le thème du rouge et du sang, un des grands mythèmes de
cette œuvre macedonskienne. En fait, la pierre dévoile le caractère ténébreux du rubis quand il
se réfère à « l‘œil unique et rougeoyant que portent au milieu du front des dragons et vouivres »
(Chevalier et Gheerbrant 1987: 834) et s‘associe ainsi au monstrueux. En conformité avec son
étymologie carbunculus, de carbo, l‘escarboucle brille comme un charbon ardent au milieu de
la nuit. Comme chez Julien Green, les étoiles semblent ici épier l‘homme : « Varouna, dans la
mythologie védique, ―c‘est le ciel nocturne, c‘est ce qui enveloppe, qui emprisonne, qui retient,
qui attache... Parmi les dieux, sa place est la plus belle. Il connaît toutes les actions des
hommes, même les plus secrètes, et la nuit la plus sombre ne peut arrêter les regards de ses
innombrables espions, les étoiles‖ » (Green 1961: 1485).
Les verbes métaphoriques mettent en branle non seulement les entités de la nature, mais
aussi les éléments abstraits. Pour la nature, citons : « la lumière courut après les ténèbres »
(Macedonski 2004: 996), « l‘herbe, poussée très haut, s‘échevelait » (Macedonski 2004: 1003),
« les cieux extravagaient, pâmés de soleil » (Macedonski 2004: 1003), « la mer chantait »
(Macedonski 2004: 1003), « des nuages galopèrent droit sur l‘île, l‘enveloppèrent de crêpes
funèbres, et croisèrent, au-dessus des fronts blémis, les bleuissantes lames des éclairs »
(Macedonski 2004 :1015), « seule la mer délirait et s‘échevelait » (Macedonski 2004: 934).
Pour les éléments abstraits, comme les mois ou les gestes : « Décembre accourait »
(Macedonski 2004: 961), « Puis, comme cette journée prenait fin, et que le soleil tombait dans
la mer, de vagues tressaillements de lumière errèrent, quelque temps encore, derrière les vitres »
(Macedonski 2004: 952). La recatégorisation des sujets (« la lumière », « l‘herbe », « les cieux
», la « mer », « des nuages », « décembre », « tressaillements ») s‘effectue par la médiation
d‘un désignateur virtuel – ici l‘être humain – qu‘évoquent les divers verbes métaphoriques. Ion
Negoițescu relève, dans les descriptions de la nature macedonskienne, « la folie des instincts
élémentaires, la victoire superbe du non spirituel » (Negoițescu 1991: 156)9.
C‘est ainsi que, dans « Les falaises, l‘île entière n‘étaient qu‘un géant lit nuptial sur lequel,
cruellement divin, le soleil violentait la terre en un accouplement farouche » (Macedonski
2004: 949), Macedonski retrouve le « complexe cultuel soleil–fécondité–héros » (Eliade 1991:
134) et la croyance en la Terre fécondable comme dans les antiques mythes. Le dire poétique
recharge les noms du pouvoir numineux que la connaissance scientifique leur a retiré et leur
restitue le « rayonnement logophanique » (Ramnoux 1968: 7) perdu. Il retrouve la parole qui
nomme « des entités qui appartiennent à la fois au vocabulaire archaïque de la cosmogonie, et
au vocabulaire nouveau d‘un discours de la ―physis‖ » (Ramnoux 1968: 1). La métaphore,
comme l‘affirme Blaga, possède bien un statut ontologique et non simplement descriptif.
Signalons enfin une autre image où le verbe métaphorique « déploya » indique le
mouvement de la chute de neige : « une tempête de neige, qui s‘abattit sur l‘île à l‘heure rouge

9
« Nebunia instinctelor elementare, victoria superbă a nespiritului ».

211
du crépuscule, déploya au-dessus du rocher la royauté de son manteau d‘argent qu‘ouataient
l‘hermine et le cygne » (Macedonski 2004: 967). On y décèle la grande coincidentia
oppositorum qui structure de manière souterraine tout l‘imaginaire du récit : il se fonde, au
niveau symbolique, sur la rencontre du Masculin et du Féminin, qu‘emblématise l‘union du
sang et de la neige, dont le Rouge et le Blanc sont les substituts archétypaux. Cette coincidentia
oppositorum revient à plusieurs reprises dans le récit pour thématiser, sur le plan mythique, la
passion érotique de Thalassa et Calliope. Elle se reflète aussi au niveau cosmique comme dans
cette comparaison des nuages :

« Pareils à des oiseaux que le plomb du chasseur est venu atteindre dans l‘aile, ils
déversaient le sang qu‘ils semblaient perdre par mille blessures, et en imprégnaient la
froideur liliale de deuil, dont les blancheurs ajustaient leurs draperies à la pointe des
rochers » (Macedonski 2004: 967).

2. Noms métaphoriques et amalgames

On sait que, pour Michele Prandi, la métaphore est toujours le résultat « d‘une
interprétation contextuelle de la contradiction » (Prandi 1992: 169), le processus de
recatégorisation opérant une nouvelle création de sens que le lecteur élucide pour tenter de
résoudre le conflit sémantique. L‘herméneute tente d‘en éclaircir le parcours en une sorte
d‘épreuve, d‘« initiation à ce que Heidegger nomme la topologie de lřêtre » (Lejeune 1986: 3).
Par sa fulgurance, la métaphore in absentia, où n‘est présent que le comparant, s‘apparente à
une vision et provoque l‘échange, la fusion entre champs notionnels différents : « neutralisant
les frontières ontologiques, elle mélange les sphères conceptuelles et bouleverse les chemins
qui les relient » (Prandi 1992: 35).
Chez Macedonski, les noms métaphoriques contribuent fortement à l‘animisation de la
nature par un renvoi occulte à la sphère de l‘humain et de l‘animé comme dans les « rouges
agonies crépusculaires » (Macedonski 2004: 959), « l‘ossature des falaises » (Macedonski
2004: 981), « l‘haleine glacée d‘un froid subit » (Macedonski 2004: 959 ; cf. « l‘haleine des
bois » : 938), « le chant mystérieux de la mer » (Macedonski 2004: 947), « la grande voix des
flots » (Macedonski 2004: 923 ; cf. « les voix de la tempête » : 964 ; « la voix des flots » : 969 ;
« la voix de la mer » : 1031 ; « Lointaine, l‘île clamait son nom par les multiples voix de ses
brisants » : 1035). En tant que nom métaphorique, « agonie », « ossature », « haleine », « chant
» « voix » coïncident avec le sujet du discours subsidiaire (ou foyer selon la terminologie de
Black, 1968) alors que « coucher de soleil », « relief », « vent », « bruit » constituent le sujet du
discours primaire (c‘est-à-dire le référent visé ou comparé), le double virtuel. En ce qui
concerne le dernier exemple (« la grande voix des flots »), on se souviendra que Călinescu
observait que le poète, dans la version roumaine Thalassa, « chante ―le rugissement
catastrophique‖ du Pont Euxin, musique beethovienne de l‘eau. L‘interprétation orchestrale des
flots est d‘un artiste incomparable » (Călinescu 1980: 468)10.
Conformément à l‘imaginaire décadent, les nuages sont assimilés à des draperies
mortuaires, une des composantes du lugubre selon Michel Guiomar : parlant de la draperie, il
reconnaît qu‘il s‘agit « d‘un réflexe conditionné sans doute, par lequel toute draperie tend à une
suggestion de linceul. Le fantóme n‘a souvent forme que par son suaire » (Guiomar 1993: 267).

10
« Poetul cântă „răcnetul catastrofal ‖ al Pontului Euxin, muzica beethoviană a apei. Interpretarea
orchestrală a valurilor e a unui artist incomparabil ».

212
Les crêpes, qui se réfèrent en fait aux nuages comme sujet du discours primaire, spectralisent le
paysage, disent l‘imminence de la mort qui ne tardera pas à frapper les deux personnages
principaux. Ce n‘est pas un hasard si Ion Negoițescu a comparé le jeu de la lumière et du clair-
obscur chez Macedonski à la peinture de Böcklin :

« le ciel se voilait de crêpes d‘un noir d‘encre » (Macedonski 2004: 981).

« les funéraires draperies dont les cieux s‘étoffaient vers le couchant » (Macedonski 2004:
983).

« des nuages galopèrent droit sur l‘île, l‘enveloppèrent de crêpes funèbres, et croisèrent,
au-dessus des fronts blémis, les bleuissantes lames des éclairs » (Macedonski 2004: 1015).

Dans ce dernier exemple, le groupe bi-nominal métaphorique « les bleuissantes lames des
éclairs », unissant deux lexèmes nominaux – d‘un cóté un objet (« les lames ») et, de l‘autre, un
élément naturel (les « éclairs ») –, peut constituer soit une métaphore in absentia, soit une
métaphore in praesentia. En ce qui concerne la métaphore in absentia, le processus de
recatégorisation opère une nouvelle création de sens que le lecteur interprète pour tenter de
résoudre le conflit sémantique. Ici le comparé absent – la lumière bleuissante – est assimilé à
des « lames ». Si le groupe bi-nominal crée, au contraire, un lien analogique entre les lexèmes
nominaux, « les bleuissantes lames des éclairs » constitue une métaphore in praesentia où les
éclairs eux-mêmes sont assimilés à des lames. Associé au pouvoir créateur et fécondateur,
l‘éclair appartient à la constellation du Masculin qui prédomine dans le récit et où s‘inscrit aussi
la lame, « symbole axial phallique » (Chevalier et Gheerbrant 1987: 559) comme la lance,
l‘épée, le glaive, la « lame » étant l‘hypéronyme de ce paradigme se référant à une arme
guerrière dont l‘image est disséminée dans toute cette œuvre.
Il existe quelques cas où le trope analogique est explicitement une métaphore in
praesentia. Rappelons que Mihaela Mancaș considère que la métaphore in praesentia (ou
métaphore explicite) coïncide avec la véritable structure profonde de la métaphore in absentia
(ou métaphore implicite) (Mancaș 2005: 321). Figure syntagmatique, elle propose diverses
formes. Elle peut être fondée sur une apposition qui juxtapose les termes directement comme
dans « l‘île, bloc de lumière coulé d‘un seul jet, et diamant dont les prismes se multipliaient à
l‘infini, ne s‘éteignait qu‘à nuit close » (Macedonski 2004: 1024 ; cf. aussi « l‘île, – diamant
dont la splendeur sombrait » : 922). Souvent, le vecteur analogique est constitué par le « ―Est‖
d‘équivalence » (Groupe µ 1970: 115), qui exhibe la relation entre le sujet et son prédicat, type
de construction que Baudelaire privilégie dans le sonnet Correspondances avec La nature est
un temple… Si dans « Les falaises, l‘île entière n‘étaient qu‘un géant lit nuptial » (Macedonski
2004: 949), « Nappe d‘or, et nappe de diamant, nappe de perles, telle était la mer. Et chaque
vague était un chant » (Macedonski 2004: 1034), « les criques […] étaient autant de coupes en
émeraude » (Macedonski 2004: 940), le lien est effectué par le verbe être, avec « l‘air se fit de
lait » (Macedonski 2004: 935) nous assistons, presque alchimiquement, à la transmutation des
substances grâce au verbe se faire.
C‘est ce même processus de métamorphose que dévoile, pour les métaphores du nom, un
emploi spécifique de l‘écriture décadente : la substantivation abstraite. Elle permet de restituer
la sensation immédiate sans médiation, où « la qualité, jouissant de l‘autonomie référentielle du
substantif, acquiert une valeur absolue » (Paissa 2003: 554), comme dans ces exemples : « La
paix ambiante l‘avait, dès son entrée, pris dans la ténuité de son filet » (Macedonski 2004: 943),
« la fluidité de l‘eau » (Macedonski 2004: 959 ; cf. « la fluidité de son or » : 940), « la royauté

213
de son manteau d‘argent » (Macedonski 2004: 967), « tout un éblouissement d‘incendie »
(Macedonski 2004: 940), « l‘âpreté d‘une brise » (Macedonski 2004: 923), « des virgiliennes
sveltesses de pâtres » (Macedonski 2004: 937), « la suavité de cette nuit » (Macedonski 2004:
935), « la sérénité lunaire de la nuit » (Macedonski 2004: 935), « des gaietés de soleil »
(Macedonski 2004: 944). Le substantif (« ténuité », « fluidité », « royauté », « éblouissement »,
« âpreté », « sveltesse », « suavité », « sérénité », « gaieté ») tend à prendre la place de l‘adjectif
effectuant ainsi un brouillage des différents domaines référentiels. Ce « divorce entre signes et
référents » (Paissa 2003: 562) contribue à produire l‘« ―amalgame hétérogène‖, épanouissement
d‘un procédé qui constitue un véritable chiffre de l‘écriture baudelairienne » (Paissa 2003: 554)
et de celle des Symbolistes pour révéler les secrètes correspondances. Le genre poème en prose,
privilégié – selon certains critiques – par Macedonski, l‘exhibe emblématiquement. Comme
l‘observe Gaston Bachelard :

« L‘image littéraire est un explosif […]. Elle nous fait entendre les substantifs après leur
explosion, quand ils ont quitté la géhenne de leur racine, quand ils ont franchi la porte des
ténèbres, quand ils ont transmué leur matière. Bref, l‘image littéraire met les mots en
mouvements, elle les rend à leur fonction d‘imagination » (Bachelard 1978: 285).

3. Adjectifs métaphoriques et correspondances

Les adjectifs métaphoriques, condensateurs de diégèse, caractérisent aussi massivement la

prose de Macedonski. Prandi parle à ce propos de la « dilatation » (Prandi 1992: 97) sémantique
du modificateur qui provoque une mutation de nos schémas perceptifs. En particulier,
conformément à la vision ontologique et cosmologique des Correspondances baudelairiennes,
l‘auteur – comme les autres poètes symbolistes – tente de recréer la profonde unité originelle du
visible :

« Les vibrations, qui sont l‘air, s‘accouplaient aux ondes qui sont le parfum, à celles qui
sont la lumière ou à celles qui sont la couleur, la forme et l‘objet, et fondues, organisaient
des univers que la pensée a peine à entrevoir, devenaient causes de vie et causes de mort,
dissolvantes et recomposantes d‘effets lentement mais éternellement et
ascensionnellement nouveaux » (Macedonski 2004: 954).

La traduction sur le plan rhétorique de l‘analogie universelle est la synesthésie. Figure

complexe, que Sergio Cigada inclut dans la catégorie syntagmatique (Cigada 1989), la
synesthésie provoque un processus de condensation sensorielle qui s‘actualise in praesentia,
comme le remarque Paola Paissa (Paissa 1995: 92 ; voir aussi Naccarato 2012: 62–67). C‘est
une structure rhétorique « ouverte » (Paissa 1995: 100) qui peut structurer différents types de
tropes11. Connues dans le langage des mystiques, les synesthésies dévoilent, chez Baudelaire et
les poètes symbolistes, les correspondances horizontales entre les différents domaines
sensoriels. Elles deviennent de véritables Centres langagiers qui aimantent la prose
macedonskienne : « la chantante tombée de la nuit » (Macedonski 2004: 922 ; cf. les « eaux
chantantes » : 945), « en aubes sanglantes » (Macedonski 2004 : 934, 959), « les hurlantes nuits
d‘agonie » (Macedonski 2004: 947 ; cf. « des grandes eaux hurlantes » : 970), « dans les
blondes vibrations de l‘atmosphère » (Macedonski 2004: 945), les « galops rugissants »
(Macedonski 2004: 962), « les éloignements laiteux » (Macedonski 2004: 935), les «

11
L‘image peut concerner soit un trope analogique (métaphore) soit un trope non analogique (métonymie).

214
palpitations roses » (Macedonski 2004: 935). Rodica Zafiu note qu‘« en théorie et dans une
forme extrême, la synesthésie poursuivrait la reproduction, dans le texte poétique, d‘une
perturbation des sens, en ouvrant la voie vers l‘inconnu, vers la surréalité » (Zafiu 1996: 43)12.
Dans plusieurs exemples d‘adjectifs métaphoriques (qui ne sont pas tous synesthésiques),
une recatégorisation sémantique s‘impose comme dans « déchirements rauques » (Macedonski
2004: 962), « rouge cynique » (Macedonski 2004: 971), « la brume morne des nuits d‘hiver »
(Macedonski 2004: 996) et dans « le silence ému » (Macedonski 2004: 938). En effet, il
n‘existe pas de partenaire solidaire de l‘adjectif dans le contexte conceptuel du terme modifié
susceptible de rétablir la cohérence de l‘énoncé. Par les adjectifs « rauques », « cynique », «
morne » et « ému », les déchirements, la brume et le silence sont perçus à travers la référence à
un sujet du discours primaire in absentia se situant en dehors de l‘entourage conceptuel du
substantif modifié : l‘être humain. Prandi qualifie ce parcours tropique d‘« oblique » et de «
diagonal » (Prandi 1992: 98, 100 ; Naccarato 2012: 82–84).
Dans « un songe nacré de lune » (Macedonski 2004: 976), l‘attribution est de nature
métaphorique, vu l‘absence de partenaire solidaire de l‘adjectif (« nacré ») dans le contexte
conceptuel du terme modifié (« songe »). Une reconfiguration sémantique s‘opère sur le plan
analogique (un coquillage est projeté sur le songe). La magie de cette métaphore inscrit la
rêverie en anima dans une constellation symbolique unissant le Féminin, la lune et le
coquillage. Selon Eliade, « les huîtres, les coquilles marines, l‘escargot, la perle, sont solidaires
aussi bien des cosmologies aquatiques que du symbolisme sexuel. Tous participent, en effet,
aux puissances sacrées concentrées dans les Eaux, dans la Lune, dans la Femme » (Eliade,
1982: 164). Le songe de Thalassa anticipe ainsi l‘apparition de Calliope dans son univers viril,
Calliope qui arrivera sur l‘île lors du naufrage du navire qui la transportait.
Il reste à signaler un emploi spécifique de l‘adjectif métaphorique en particulier dans « les
cieux planaient stellaires » (Macedonski 2004: 923). Il s‘agit d‘une construction où l‘adjectif est
uni directement au verbe tout en variant avec le sujet du même verbe. Le linguiste J.-M.
Klinkenberg a proposé d‘appeler ce tour « adjectif semi adverbial » (Klinkenberg 1973: 399) et
affirme que l‘on peut envisager cette construction syntaxique, qui aurait son origine dans une
habitude stylistique de la Pléiade, comme un archaïsme. Il ajoute que son maintien fut favorisé
par les écrivains du XIXe siècle, notamment Michelet et Sainte-Beuve. Leo Spitzer considère
cet emploi comme un trait spécifique de l‘écriture des poètes symbolistes (Spitzer 1971: 57).
Ayant valeur d‘adverbe, l‘adjectif indique le mode d‘action (stellairement), mais cette qualité
passagère devient permanente. Ce ne sont pas les cieux qui sont stellaires, mais leur
mouvement, l‘adjectif semi-adverbial renforçant ici le verbe métaphorique.
La présence prépondérante d‘adjectifs métaphoriques à base synesthésique alliée à celle
des noms métaphoriques structurés sur la substantivation abstraite indique, sur le plan
symbolique, l‘inscription du Calvaire de Feu dans le régime imaginaire nocturne fondé sur des
schèmes d‘amalgame et de fusion, qui atteindra son expression la plus transgressive dans
l‘union érotique des deux actants principaux, Thalassa et Calliope. Avec Gilbert Durand, Jean
Burgos attribue à ce régime « la délimitation progressive d‘espaces dans l‘espace, et de
nouveaux espaces à l‘intérieur de ceux-ci, comme si l‘édification et le renforcement d‘espaces
privilégiés, de plus en plus réduits, devaient permettre enfin de se mettre à l‘abri du temps
dégradant des horloges » (Burgos 1982: 127). Espaces réduits présents dans le récit avec l‘île,
la chambre et le temple-caverne qui s‘inscrivent dans une constellation symbolique à dominante

12
« În teorie și în forma extremă, sinestezia ar urma să reproducă în textul poetic o perturbare a simțurilor,
deschizând drum către necunoscut, către suprarealitate ».

215
féminine. N‘oublions pas que dès les premières pages du récit, Macedonski affirme que son
héros « allait pouvoir se réfugier dans les replis de son âme comme en un asile sacré »
(Macedonski 2004: 929).
Cependant le dynamisme des verbes métaphoriques s‘inscrit, lui, dans le régime diurne de
l‘imaginaire, qui implique toujours des « schèmes d‘extension, d‘expansion, d‘ascension,
d‘agrandissement, d‘accroissement, de multiplication, de rapt, de domination, et qui vont
cristalliser toute une thématique d‘opposition et de confrontation » (Burgos 1982: 126–127).
Régime à dominante masculine qui inclut le thème solaire régnant sur tout le récit avec son réseau
de symboles incluant la domination, le rapt, la violence de Thalassa vis-à-vis de Calliope.
La co-présence de ces deux paradigmes de l‘imaginaire – nocturne et diurne – révèle que
nous sommes en présence du troisième régime étudié par Durand : le régime nocturne
dramatique, situé sous le signe de la progression en spirale et de l‘initiation, avec les schèmes «
d‘alternance, d‘affrontements et de dépassement » (Burgos 1982: 128). Les métaphores, les
comparaisons, les synesthésies et d‘autres figures comme les oxymores instaurent alors ce que
nous appellerons un « régime nocturne dramatique » de l‘écriture et de l‘image. Eugen Simion
remarque que Macedonski a été « un fécond poète de laboratoire » : « il a voulu, par exemple,
vérifier la technique symboliste des correspondances et, en grande partie, il a réussi » (Simion
2004: XLIX)13. Que ce soit avec la mouvance des verbes, la transmutation des substantifs et les
correspondances adjectivales, que nous avons mis en évidence pour les tropes analogiques, la
prose française de Macedonski s‘inscrit pleinement dans la poétique décadente et présente de
nombreuses affinités avec les poètes du Symbolisme français et belge. « Animée du désir de
peindre avec le maximum de fidélité la réalité complexe du monde environnant, cette
génération d‘artistes, à la veille de découvertes technologiques telles que le magnétophone et le
cinéma, pousse à ses limites extrêmes les possibilités de la langue de dire l‘indicible de
l‘impression, s‘exténuant dans l‘effort de restituer la nature changeante, fugitive et impalpable
de la perception » (Paissa 2003: 567). Comme l‘affirme Henri Meschonnic, « le propre des
œuvres fortes est la transfiguration des figures. Elles doivent être transformées en vision, ou
elles demeurent la rhétorique, la figure des autres » (Meschonnic 1982: 21) et la prose de
Macedonski est, selon nous, le plus vibrant témoignage de cette transfiguration de l‘écriture.

SOURCES

Macedonski, Alexandru, 2004, Opere, II, ediție alcătuită de Mircea Coloșenco, introducere de
Eugen Simion, București, Editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă, p. 919–1036.

BIBLIOGRAPHIE

Bachelard, Gaston, 1978, LřAir et les songes, Paris, Éditions José Corti.
Bachelard, Gaston, 1979, LřEau et les rêves, Paris, Éditions José Corti.
Baudelaire, Charles, 1961, Œuvres complètes, texte établi et annoté par Yves-Gérard Le Dantec,
édition révisée, complétée et présentée par Claude Pichois, Paris, Gallimard, « Bibliothèque
de la Pléiade ».
Bertrand, Aloysius, 1980, Gaspard de la Nuit, édition établie par Max Milner, Paris, Éditions
Gallimard.

13
« Un fecund poet de laborator. A voit să verifice, de pildă, tehnica simbolistă a corespondențelor și, în
bună parte, a reușit ».

216
Black, Max, Models and Metaphors, Ithaca, Cornell University Press, 1968.
Burgos, Jean, 1982, Pour une poétique de lřimaginaire, Paris, Éditions du Seuil.
Călinescu, George, 1980, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundația
Europeană Drăgan, Madrid, Paris, Roma, Editura Nagard.
Cellier, Léon, 1965, « D‘une rhétorique profonde : Baudelaire et l‘oxymoron », Cahiers
Internationaux de Symbolisme, 8, p. 3–14.
Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, 1987, Dictionnaire des symboles, Paris, Éditions R. Laffont.
Cigada, Sergio, 1989, « Per un‘analisi contrastiva delle strutture retoriche », S.I.L.T.A., 1–2, p.
99–113.
Cigada, Sergio, 1992, « Charles Baudelaire : antropologia e poetica », dans Sergio Cigada (ed.),
1992, Il Simbolismo francese, Gallarate, Sugarco Edizioni, p. 31–74.
Durand, Gilbert, 1969, Les Structures anthropologiques de lřimaginaire, Paris, Dunod.
Eliade, Mircea, 1982, Images et symboles. Essai sur le symbolisme magico-religieux, Paris,
Gallimard.
Eliade, Mircea, 1991, Traité dřhistoire des religions, Paris, Éditions Payot.
Green, Julien, 1961, Œuvres complètes, II, texte établi et annoté par Jacques Petit, Paris,
Gallimard, « Bibliothèque de La Pléiade ».
Groupe µ, 1970, Rhétorique générale, Paris, Larousse.
Guiomar, Michel, 1993, Principes dřune esthétique de la mort, Paris, Éditions José Corti.
Klinkenberg, Jean-Marie, 1973, Style et archaïsme dans La Légende d‘Ulenspiegel de Charles de
Coster, I, Bruxelles, Palais des Académies.
Lejeune, Claire, 1986, « Éditorial », Cahiers internationaux de symbolisme, Bachelard et la
métaphore, 53–54–55, p. 3–4.
Mancaș, Mihaela, 2005, Limbajul artistic românesc modern. Schiță de evoluție, București, Editura
Universității din București.
Manolescu, Nicolae, 2008, Istoria critică a literaturii române, Pitești, Editura Paralela 45.
Meschonnic, Henri, 1982, Pour la poétique I, Paris, Gallimard.
Naccarato, Annafrancesca, 2012, Traduire lřimage. Lřœuvre de Gaston Bachelard en italien,
Roma, Aracne Editrice.
Negoițescu, Ion, 1991, Istoria literaturii române, București, Editura Minerva.
Paissa, Paola, 1995, « La Sinestesia. Storia e analisi del concetto », Quaderni del Centro di
Linguistica dellřUniversità cattolica, 8, p. 3–125.
Paissa, Paola, 2003, « Substantivation abstraite : quelques effets de sens dans la prose romanesque
de la deuxième moitié du XIXe siècle (Goncourt et Zola, 1864-1874) », dans Enrica Galazzi,
Giuseppe Bernardelli (eds.), 2003, Lingua, cultura e testo, Miscellanea di studi francesi in
onore di Sergio Cigada, I, Milano, Vita e Pensiero, p. 549–568.
Prandi, Michele, 1992, Grammaire philosophique des tropes, Paris, Les Éditions de Minuit.
Ramnoux, Clémence, 1968, Héraclite ou lřhomme entre les choses et les mots, Paris, Société
d‘édition « Les Belles Lettres ».
Simion, Eugen, 2004, « Introducere », dans Macedonski, Alexandru, 2004, Opere, I, ediție
alcătuită de Mircea Coloșenco, introducere de Eugen Simion, București, Editura Fundației
Naționale pentru Știință și Artă, p. III-LII.
Spitzer, Leo, 1971, Marcel Proust e altri saggi di letteratura francese moderna, Torino, Einaudi.
Stead, Evanghélia, 2006, « Le parcours d‘un poète roumain du romantisme à la décadence :
Alexandru Macedonski des Nuits de Musset au Calvaire de feu », Romantisme, 132, p. 79–
96.
Tuzet, Hélène, 1988, Le Cosmos et lřimagination, Paris, Éditions José Corti.
Wunenburger, Jean-Jacques, 1995, La Vie des images, Strasbourg, Presses Universitaires de
Strasbourg.

217
Zafiu, Rodica, 1996, Poezia simbolistă românească, București, Editura Humanitas.
Zamfir, Mihai, 1981, Poemul românesc în proză, București, Editura Minerva.
Zamfir, Mihai, 2011, Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, București, Editura
Cartea Românească.

METAPHORS IN LE CALVAIRE DE FEU (ŘTHE CALVARY OF FIREř), BY ALEXANDRU

MACEDONSKI, OR THE TRANSFIGURATION OF FIGURES

(Abstract)

In this essay, we base our study on the poetic prose of Alexandru Macedonski entitled Le Calvaire de
feu (ŘThe Calvary of Fireř) in order to underline the main characteristics of his writing in regard to his
analogical tropes, and in order to explore the ―deep rhetoric‖ of his work. In the first section, ―Movement and
Metaphoric Verbs‖, we highlight the creation of metaphor–images in Macedonski‘s prose by analysing
analogical tropes of the metaphor in absentia in relation to the verb. In the transfiguration of images, nature
becomes the receptacle of hidden forces. In the second section, ―Metaphoric and Amalgamated Nouns‖, we
show how metaphoric nouns strongly contribute to the animation of nature through occult reference to the
human and animated sphere. It is the same process of metamorphosis that reveals, for noun metaphors, a
specific use of the decadent literature, namely, abstract substantivization. In the third section, ―Metaphoric
Adjectives and Correspondences‖, we analyse metaphoric adjectives, that is, those condensers of diagesis that
heavily characterise Macedonski‘s prose.
We conclude that the various examples here examined establish what we call a ―dramatic nocturnal
regime‖ of writing in which images connect and found, in troubling fluidity, diverse domains of the visible so
as to reveal a veritable transfiguration of rhetorical figures.

218
LEXIC, SEMANTICĂ, TERMINOLOGII
 DENUMIRI DE MEȘTEȘUGURI ȘI NUME DE AGENT
LA SFÂRȘIT DE SECOL XVIII

MARIA ALDEA
Universitatea „Babeș-Bolyaiŗ, Cluj-Napoca

1. Introducere

În articolul de față, ne propunem să luăm în discuție denumirile1 de meșteșuguri și de nume

de agent așa cum sunt ele consemnate într-o lucrare apărută în secolul al XVIII-lea, și anume
Ducerea de mână cătră cinsta și direptatea adecă la copii rumâneaștii cei ce în școalele ceale
mici să învață spre cetanie rănduită cartea/Anleitung zur Rechtschaffenheit oder das für die in
den Trivialschulen lernende wallachische Jugend bestimmte Lesenbuch2, insistând atât asupra
manierei de realizare a explicației (i.e. definiție), cât și asupra originii acestora.
Dacă despre traducătorul versiunii în limba română nu avem informații, în schimb, știm că
autorul lucrării germane este pedagogul iezuit Johann Ignaz von Felbiger (1724–1788), „fostul
ministru de culte austriac‖ (Ghibu 1975: 179) și „consilierul intim al împărătesei [Maria Teresia,
subl. n.]‖ (Albu 1944: 218), care prin această carte „cu totul caracteristică, atît pentru politica
școlară a Austriei, inaugurată la 1777 prin Ratio educationis3 [nota n.], cît și pentru stadiul de
cultură românească pe acele timpuri în Ardeal‖ (Ghibu 1975: 187) trasează cadrul și
promovează „orientarea învățământului spre scopul de a forma «buni fii ai Bisericii [...]»,
«cetățeni virtuoși», apoi, mai târziu, «cetățeni luminați, utili statului» și, în cele din urmă, supuși
«docili»‖ (Protopopescu 1966: 21).
Prin urmare, chiar dacă această tipăritură bilingvă „nu era făcută în vederea trebuințelor
școlilor românești, ci era o carte de care voia să se servească statul în școlile tuturor
naționalităților din Austria pentru ajungerea scopului său politic‖ (Ghibu 1975: 178), lucrarea
lui von Felbiger viza „în același timp două scopuri, unul tehnic, metodic, ajutînd la desăvîrșirea
cititului, și altul educativ, servind ca manual elementar de etică‖ (Protopopescu 1966: 120–121).

1
Asupra denumirilor de profesii s-au exprimat, de-a lungul timpului, nu puțini lingviști, dintre care reținem
aici: Călărașu (2004; 2005), Busuioc (2001; 2002), Ușurelu (2002; 2005), Chircu (2014), Vremir (2015) ș.a.
2
Volumul apărut în ediție bilingvă româno-germană a cunoscut, de-a lungul timpului, mai multe reeditări.
Prima ediție (263 p.) a văzut lumina tiparului în anul 1777, la Beci (Viena), în tipografia lui Iosif Kurțbec; a doua
ediție (263 p.), apărută tot la Viena, în aceeași tipografie, în 1788; a treia (259 p.), tipărită în tipografia vieneză a
lui Ștefan de Novacovici, în 1793; a patra ediție (261 p.), care, de altfel, stă la baza analizei noastre, a apărut la
Buda, în 1798. Se cuvine subliniat că Ghibu (1975: 187) semnalează existența unei a cincea ediții care nu s-a
conservat, ediție ce ar fi fost redactată doar în românește și tipărită în 1801.
3
Cu titlul complet Ratio Educationis totiusque Rei Litterariae per Regnum Hungariae et Provinciae eidem
Adnexas, Vindobonnae, 1777, aceasta era un „codice școlar‖ ce viza „toate gradele de învățământ‖
(Protopopescu 1966: 23); altfel spus, un set de norme ce „reglementa învățământul în Ungaria și «părțile sale
împreunate»‖ (Bozac și Teodor 1966: 155). Se cuvine semnalat aici că „Ratio Educationis s-a aplicat numai în
Banat. De aceea se publică o nouă lege școlară cunoscută sub numele de Norma Regia [Norma Regia pro scholis
Magni Principatus Transilvaniae. Iosephi II. Caesar Augli Magni Principis Trans. Iussu edita Cibini, 1781] cu
dispoziții speciale privind Transilvania‖ (Bozac și Teodor 1966: 155).
 Volumul pe care ne bazăm analiza se află în fondul de Colecții Speciale al Bibliotecii
Centrale Universitare „Lucian Blaga‖, din Cluj-Napoca, cota BRV 614, nr. inventar 30/19224.
Însumând 261 de pagini, textul este redactat bilingv, în oglindă, pe pagina din stânga – versiunea
în limba română, cu grafie chirilică, iar pe pagina din dreapta – textul german, cu caractere gotice.
Lectura versiunii românești ridică probleme de înțelegere, fiind în mare parte neinteligibilă (cf.
Ghibu 1975: 180), însă, între textul diverselor reeditări, în acord cu Protopopescu (1966: 120),
notăm că „deosebirile destul de mici, nu constau decît în forma traducerii‖5.
Conținutul este organizat în cinci părți, fiecare dintre acestea fiind precedată de un cuprins
sau „tablă‖ și înglobând mai multe capitole. În cele ce urmează, atenția noastră se va fixa asupra
capitolului al treilea, Încheieturile a soției oreșenilor cum procopsesc împromut buna norocire
lor cu dechiline învățăturile, vreadniciile și cu îndeletnicirile lor (von Felbiger 1798: 172–186),
din partea a treia a lucrării, intitulată Tabla de asupra a treia partea cărți spre cetanie rânduită
(p. 102–196).

2. Analiza denumirilor de meșteșuguri și a numelor de agent

Pornind de la premisa că indivizii „să ostenesc a folosi unul la altul, sau ce e totuna a sluji
unul la altul‖ (von Felbiger 1798: 174), capitolul debutează cu câteva informații ce aduc lumină
asupra stratificării sociale existente în Imperiul Habsburgic, din ultimele decenii ale secolului al
XVIII-lea6, prin indicarea prototipului agentiv uman, și anume: dascălii „sânt cei ce să nevoiesc
pentru învățăturile și cu ele slujesc la alți sau ca dascali, sau cumpătând învățăturile cu fapta spre
trebuințele vieți omenești‖ (p. 174), sătenii care „lucru la pământ și scot rodurile‖ (p. 174),
lucrătorii cu mâna și maistorii, „cei ce împreună fac stare hrănitoare‖, adică „rodurile care iară
alții i le lucriază, adecă i le cumpătă spre trebuință, odihna și desfăteciunea oamenilor‖ (p. 174)
și neguțitorii „a cărora lucrul iaste ceale cu nevoință altoara făcute și scoase a le cumpăra cu
dinsele a neguțitori și a le duce în locurile departate, aducând înapoi pentru dănsele bani gata sau
cealelalte folositoare din locurile streine‖ (p. 174, 176). Or, altfel spus, elita care era
reprezentată de clasa dascălilor, clasa de mijloc ilustrată prin meseriași și negustori, respectiv
clasa de jos reprezentată prin țărani sau săteni.
Distingând între învățături și meșteșuguri, autorul traducerii nu face altceva decât să aducă
în prim-plan tipologia artelor în Evul Mediu. Prin urmare, sub învățături figurează „artele

4
Varianta digitală poate fi consultată pe următoarele site-uri pe care le-am accesat în data de 7.10.2016:
http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/patrimoniu/BCUCLUJ_FCS_BRV614_1.pdf și
http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/patrimoniu/BCUCLUJ_FCS_BRV614_2.pdf.
5
În ceea ce ne privește, am comparat prima și ultima ediție (von Felbiger 1777 și von Felbiger 1798) a lucrării
și am constat unele diferențe în planul notației grafice, și anume redarea unuia și aceluiași fonem prin slove diferite,
respectiv al absenței sau prezenței unor elemente lexicale. De exemplu, „ce s-au așezat încă și școle mici‖ (von
Felbiger 1777: 184), față de „ce s-au rădicat încă și școle‖ (von Felbiger 1798: 178); „pecariu, cela ce face den faine
noao ne face păine‖ (von Felbiger 1777: 188), față de „pecariu, cela ce den fărine noao ne face pâine‖ (von Felbiger
1798: 182); „rachigiiu‖ (von Felbiger 1777: 190), față de „frigătoriu de rechie‖ (von Felbiger 1798: 182); „să caștije
decât ce să va apuca‖ (von Felbiger 1777: 184), față de „să câștige decât ce să va apuca‖ (von Felbiger 1798: 178);
„aceste gătitoare învățăture sânt știința de limbă [...]‖ (von Felbiger 1777: 184), față de „acește gătitoare învățături
sânt sciința de limbi [...]‖ (von Felbiger 1798: 178); „meșteșugul de glasurile‖ (von Felbiger 1777: 184), față de
„meșteșugul de tonurile‖ (von Felbiger 1798: 178) etc. Precizăm că am consultat ediția electronică a exemplarului
de la 1777, aflat în custodia Bibliotecii Academiei Române, Biblioteca Digitală a Bucureștilor, la cota CRV 409
(inv. 1866), utilizând site-ul http://www.digibuc.ro, pe care l-am accesat în data de 7.10.2016.
6
Se știe că „[e]conomia și structurile sociale din Transilvania, Banat și Partium, ca și din alte teritorii românești
aflate sub stăpânire austriacă, au fost marcate de opțiunile și direcțiile de politică economică ale Vienei‖
(Lumperdean, Gräf și Nägler 2008, III: 94).

222
liberale, în cari domină inteligența: istoria, filozofia, dreptul, medicina etc. [...]‖ (Șăineanu
[1930], s.v. Artă). Astfel, în ciuda faptului că „în zi de astezi de multe feliuri sânt‖, totuși,
acestea pot fi grupate astfel: „învețătura [ce] să chiiamă bogoslovie‖ sau „cuvântarea de
Dumnezeu‖ (Ghibu 1975: 186), adică „învățăturile ceale ce ne învață pre noi cu adevărat toate
ce au făcut Domnezeu, au rânduit și au cerut ca să fie fericiț‖ (von Felbiger 1798: 176), apoi
„leacul sau meșteșugul de doftorie [...] ce numai să îndeletnicește ca să cunoscă cumu-i trupul
nostru și toate părțile ale lui, cându-i sânătos și bolnav și să-i ajute întru stricăciuniile, iară și
mijlocirile cătră ajutoriu să le gătiasca‖ (p. 176) și, nu în ultimul rând, „învățătura de direpteț
[...] ce grijește pentru ca să ținem unealtele noastre cu liniște [...] pentru că cu dănsa cercetiază și
hotărește direptatea și adevărul întru lucrurile, fețe, și apărând unealtele‖ (p. 176). Însă, însușirea
uneia sau alteia dintre aceste învățături este condiționată de deținerea unor cunoștințe „gătitoare‖
sau „învățături fromoasă‖, ce „gândesc inema omului pren cunoștiințele ceale ce așa dragi cum
de folos sânt să împodobască și să înformoseze‖ (p. 178), și anume: „sciința de limbi, istoriile,
învățăturile de mathematică și filosofie‖ (p. 178). Numite „în vreamile de mijloc‖ meșteșuguri
„slobode‖, acestea însumau „învățătura de limbi, buna cuvântarea, meșteșugul a încheeia
socoteala, meșteșugul de tonurile, musice, meșteșugul a măsura pământul și cuvântare stelelor‖
(p. 178), reprezentând, așadar, disciplinele studiate în învățământul scolastic medieval „grupate
în două cicluri – trivium (gramatica, retorica, logica) și quadrivium (aritmetica, geometria,
astronomia, muzica)‖ (cf. MDA, s.v. artă, sens 7).
În schimb, sub meșteșuguri (<magh. mesterség) sunt grupate atât artele frumoase, adică
meșteșugurile „formoase și închipuitoare‖, cât și artele „mehanicești‖. De altfel, cu aceste
sensuri este consemnat și în LBe, s.v. meșteșug: „maiestrie 1) a căruiva lucru cu mâna mai de
rându; 2) a căruiva lucru mai iscusit‖. Astfel, meșteșugurile „formoase și închipuitoare‖ sunt: „a.
Meșteșugul de zogrăvit. Acest meșteșugul pune înainte ceale ce să ved cu ochi. Într-un loc șez
cu vapsalele mai multe sau cu o vapsală. Feliul acestuia punerii înainte și vapsalelor sânt foarte
chiline. b. Meșteșugul a teia în aramă tocma acea face cu certele și tocichele în aramă săpate și
înfundate. Iară însămnarea aceaia să împlea cu văpsale și spre hartie sau oareceva altă să
tipărește. c. Meșteșugul cioplitorilor închipuește ceale ce să ved cu ochi, întru multe trupurile
lemnul, piiatră și cealelalte cu însemneriile înalțate. d. Meșteșugul zidarilor însămnază și face
zidurile pentru lăcuință spre mai lezne plinirea lucrurilor noastre și trebuințele ceale ce nu numai
stătornice și bune, ce încă și formoasă sânt. e. Muzice îndulcesc auzirea cu glasurile formoasă și
măsurate, care în foarte chiline chipuri sânt scoase‖ (von Felbiger 1798: 180). Ori, altfel spus,
pictura, sculptura, arhitectura și muzica.
În schimb, „meșteșugurile mehanicești, lucrurile de mână‖ (p. 182) sunt numite prin
termenul generic „îndeletnicii‖, fiecare dintre acestea având o finalitate precisă (i.e. asigurarea
hranei, a veștmintelor, construirea și dotarea locuinței etc.). Acestea sunt indicate prin numele de
agent consemnate. Prin urmare, notăm îndeletniciri:
(a) pentru necesitățile de bază: „1. Plugari – cei ce grenul, precum și alte sămânțele, pun și
cresc dobitoace și marha care noao ni-s de trebuință pentru hrană. 2. Murari – cei ce grenul în
morele de a vânt sau pă apa macină. 3. Pecariu – cela ce den fărine noao ne face pâine. 4.
Mesaroș – care cu carnea. 5. Grădinariu – care cu chiline legumeni și rodurile pre noi ne
grijește. 6. Socaciu – care ne face bucate. 7. [Cofetarul și fabricantul de turtă dulce (trad. n.)]7
Care de aluat cu sahar sau cu meare mestecat chiline bucăteți îndulcite la noi ne găteaște. 8.
Lucrătoriu la vinea grijește de vița. 9. Berariu ne grijește pre noi cu bere și 10. Frigătoriu de
rechie – cu beutura tare. Toți tri inși și încă mai mulț ne dau noao beutura‖ (p. 182);

7
Această secvență, tradusă de noi după versiunea în limba germană și marcată în articol prin paranteze
drepte, nu se regăsește în niciuna dintre edițiile consultate în versiunea românească a textului. În schimb, în
versiunea în limba germană apare sub forma: „Der Zuckerbächer und Lebzelter‖ (Felbiger 1798: 183).

223
 (b) pentru fabricarea îmbrăcăminții: „țăsătoriu de pânză, postav și de țaig fac pentru
hainele materie. Văpsetoriu le face formos, pe urma săbov ne face den ele haină, cătră aceștii o
mulțime de alții îndeletnicii precumu-i găitangiiu la boieri și cela ce face porturile, lucră cu
aurul și coase cu dinsul fac ale lor. [...] Pentru acoperire capului, picioarelor și mânelor
lucriază cela ce face mânuși, șusteru, cela ce face ștrinfi, cela ce face palarie și paroche‖ (p.
184). Desigur că toate aceste îndeletniciri se află în relație de dependență cu altele. De exemplu,
pentru confecționarea veștmintelor „[...] materie care e de trebuință pentru aceste [...] alții o dau.
Lâna de care să face postavu și țaig, peai den cari să fac multe – sânt dobândele de marha ce o
ținem. Aceste lucriază cojocariu, vapsitoriul pieilor și erhariu pentru trebuințele noastre precum
noao ne va plăcea‖ (p. 184);
(c) atât pentru zidirea casei „de trebuință noao ne iaste cărămidariu, cela ce scoate peatriile
și le taie, cela ce arde varul, zidariu, maistoriu de lemn, cela ce face acoperemântul, covaciu,
făcătoriu de drot, fierariu, teslari, uiegariu și ceialalții mulți‖ (p. 184), cât și pentru utilarea cu cele
trebuincioase, adică „[c]eale ce trebuie pentru podoba căsi, ca se facă de trebuința, iaste o mulțime
de maistori: maistoriu de buț, olariu, cela ce face vasă de aramă, plehariu, cănariu, cositoriu și
călderariu. Pentru alte chiline trebuințele cela ce face ceasornic, ștrăngariu, mițigariu. [...] Pentru
odihna lucriază nu puțin rotariu și șelariu. Pentru podoba, lucrătoriu de pietri scumpe, argintariu,
cela ce face oglânde, cela ce înaurește și țesă‖ (p. 184, 186).
Referitor la maniera de definire, notăm prezența mai multor tipuri de definiții, și anume:
(a) enunțuri ample cu caracter explicativ precedă denumirile de învățături, meșteșuguri
(‗știință, disciplină‘). Dincolo de informația lexicală și enciclopedică pe care o vehiculează,
toate aceste comentarii discursive sunt sintetizate prin enunțuri simple organizate în jurul
verbului metalingvistic a se chema, de tipul „x se cheamă y‖: „Aceasta învețătura să chiiamă
bogoslovie‖, „Aceasta să chiiamă leacul sau meșteșugul de doftorie‖, „Aceaia să chiiamă
învățătura de direpteț‖ (p. 176);
(b) numele meșteșugului este înregistrat prin constructe de tipul „meșteșug + substantiv‖,
„meșteșug + verb‖, unde substantivul trimite explicit la prototipul seriei, iar verbul, la acțiunea
specifică meșteșugului repectiv: „meșteșugul a încheeia socoteala‖, „meșteșugul a măsura
pământul și cuvântare stelelor‖, „meșteșugul de zogrăvit‖, „meșteșugul a teia în aramă‖,
„meșteșugul cioplitorilor‖, „meșteșugul zidarilor‖ etc. (p. 178, 180);
(c) denumirea meșteșugului nu este marcată explicit, ci se consemnează doar agentul
prototip, fiecare nume de agent fiind definit fie prin structuri de tipul „x ‗cei ce/cela ce/care‘+
face y‖, „x grijește y‖ sau „x face y‖, fie prin perifraze ale acestuia: „Pecariu – cela ce den
fărine noao ne face pâine‖, „Berariu ne grijește pre noi cu bere‖, „țăsătoriu de pânză, postav și
de țaig fac pentru hainele materie‖, „Văpsetoriu le face formos, pe urma săbov ne face den ele
haină‖, „frigătoriu de rechie‖, „lucrătoriu la vinea‖, „cela ce face mănuși‖, „cela ce face
palarie și paroche‖ etc. (p. 182, 184, 186).
În ceea ce privește distribuția termenilor, din punct de vedere diatopic și diastratic,
constatăm că aceștia pot fi repartizați în două clase.
Pe de o parte, termeni comuni aflați și astăzi în circulație (chiar dacă în unele situații sensul
de la sfârșit de secol XVIII nu s-a conservat integral): cioplitoriu, plugariu, morariu, grădinariu,
berariu, țesătoriu, cărămidariu, zidariu, fierariu, căldărariu, cojocariu, rotariu, șelariu, zugrav
(la acel moment, desemna pictorul; pe lângă sensul actual, ‗cel care zugrăvește interiorul, pereții
unui imobil în sens general‘, termenul poate fi întrebuințat și astăzi cu o conotație poetică) ș.a.
Pe de altă parte, termeni cu circulație regională, dintre care unii sunt obsoleți – pecariu
‗brutar‘, găitangiiu ‗găitănar‘, erhariu ‗pielar‘, teslariu ‗tâmplar‘, uiegariu ‗sticlar‘, plehariu
‗tinichigiu‘, cositoriu ‗cositorar‘, mițigariu ‗dărăcitor, scărmănător; pieptănar‘, socaciu ‗bucătar‘

224
etc. –, în timp ce alții se mai regăsesc doar în graiuri: mesaroș ‗măcelar‘, săbov ‗croitor‘, șusteru
‗cizmar‘, covaciu ‗fierar‘ etc.
Examinarea inventarului nostru din punctul de vedere al originii ne permite să constatăm:
(1) Ponderea cea mai ridicată o dețin termenii creați pe teren românesc cu sufixele
învechite -ariu și -toriu, respectiv cu sufixul -giu, a căror bază sau temă este:
(a) moștenită: rom. argintariu8 <rom. argint (<lat. argentum) + suf. -ariu (<lat. -arius)9; rom.
fierariu10 <rom. fier (<lat. fĕrrum) + suf. -ariu (<lat. -arius); rom. murariu11 <rom. moară (<lat.
molam) + suf. -ariu (<lat. -arius); rom. rotariu <rom. rotar (<lat. rŏta) + suf. -ariu (<lat. -arius);
rom. șelariu <rom. șa (<lat. sella) + suf. -ariu (<lat. -arius); rom. țăsătoriu12 <rom. țese (<lat.
texĕre) + suf. -toriu (<lat. -torius)13;
(b) slavă: rom. cioplitoriu <rom. ciopli (<sl. čepiti ‗a sparge, a rupe‘) + suf. -toriu (<lat. -torius);
rom. cojocariu <rom. cojoc (<sl. kožuchŭ, de la koža ‗piele‘) + suf. -ariu (<lat. -arius); rom.
plugariu <rom. plug (<sl. plugŭ) + suf. -ariu (<lat. -arius); rom. teslariu ‗dulgher‘ <rom. teslă
(<v.sl. tesla) + suf. -ariu (<lat. -arius); rom. zidariu <rom. zid (<sl. zidarĭ) + suf. -ariu (<lat. -
arius);
(c) mediogreacă: rom. cărămidariu <rom. cărămidă (<mgr. κεραμίδα) + suf. -ariu (<lat. -arius);
(d) germană: rom. berariu14 <rom. bere (<germ. Bïer) + suf. -ariu (<lat. -arius); rom.
ștrăngariu15 ‗frânghier‘ <rom. ștreang (<germ. Strang) + suf. -ariu (<lat. -arius);
(e) maghiară: rom. uiegariu ‗sticlar‘ <rom. uiagă (<magh. üveg) + suf. -ariu (<lat. -arius); rom.
erhariu ‗pielar‘ <rom. erhă (<magh. irha ‗piele tăbăcită‘) + suf. -ariu (<lat. -arius); rom.
pecariu ‗brutar‘ <rom. pec (<magh. pék) + suf. -ariu (<lat. -arius); rom. plehariu <rom. pleh
(<magh. pléh) + suf. -ariu (<lat. -arius);
(f) neoslavă (sârbă, bulgară): rom. grădinariu <rom. grădină (<bg., sb. gradina) + suf. -ariu
(<lat. -arius); rom. văpsetoriu, vapsitoriu16 <rom. vopsi (<bg. vapĭsati) + suf. -toriu (<lat. -
torius); rom. ceasornicariu <rom. ceasornic (<bg., sb. časovnik) + suf. -ariu (<lat. -arius);
(g) turcă: rom. găitangiiu17 ‗negustor de găitane‘ <rom. găitan (<tc. gaytan) + suf. -giu (<tc. -çi,
pronunțat /ʤi/, >ebr. -gi)18.
(2) Nu puțini sunt termenii împrumutați care s-au adaptat, din punct de vedere grafic,
fonetic și morfologic, sistemului limbii române; astfel, am înregistrat termeni din:
(a) maghiară: rom. socaciu ‗bucătar‘ <magh. szakács; rom. săbov19 ‗croitor‘ <magh. szabó; rom.
mesaroș ‗măcelar‘ <magh. mészáros; rom. covaciu ‗fierar‘ <magh. kovács;
(b) slavă: rom. cositoriu ‗meșter care lucrează cu cositorul, care face vase de cositor, care
spoiește cu cositor‘ <sl. kositerŭ;
(c) germană: rom. șuster20 ‗cizmar‘ <germ. Schuster.

8
În DLRa este consemnat ca provenind din lat. argentarius; DER îl consideră o creație internă.
9
Vezi Rădulescu Sala și Vasiliu (2015: 245–283); Contraș și Popescu-Marin (2007: 69–73).
10
În DLRa este înregistrat ca provenind din lat. fĕrrarius; DER îi atribuie statutul de derivat.
11
Formă învechită și regională a rom. morar.
12
Variantă fonetică a rom. țesător.
13
Vezi Contraș și Popescu-Marin (2007: 183–194).
14
În DLRa cuvântul este atestat abia cu anul 1840.
15
Variantă fonetică a rom. ștrengar.
16
Variante lexicale învechite și populare ale rom. vopsitor.
17
DLRa și DER înregistrează rom. găitănar.
18
Cf. Contraș și Rădulescu Sala (2015: 560–561).
19
Variantă lexicală a rom. săbău.
20
Variantă lexicală a rom. șuștăr.

225
 (3) Am ales să discutăm separat termenul mițigariu, deoarece nu l-am găsit înregistrat în
niciunul dintre dicționarele consultate – i.e. LBe, Șăineanu [1930], Scriban 1939, DER, DLRa,
MDA. Conform ediției bilingve, acest termen îl transpune în românește pe germ. Kammacher
‗cel care face și vinde piepteni; pieptănar‘. Examinarea definiției termenului german, așa cum
este dată de Wasmansdorff 1935 (s.v. Kammacher), și anume ‗Hersteller der Wollkämme,
Weberkämme‘, ne determină să afirmăm că acesta are un sens restrictiv, particular, designându-l
doar pe ‗cel care face piepteni pentru scărmănatul, dărăcitul lânii‘. Din punct de vedere
etimologic, putem avansa ideea că rom. mițigariu este o formație pe teren românesc, de la baza
regională mițu ‗[l]înă de miel‘21 + suf. -ig + suf. învechit de agent -ariu, unde rom. mițiga
(indicativ prezent mițig) se explică prin analogie cu pițiga (cf. ital. pizzicare).

3. În loc de concluzii

Am ales să aducem în discuție aceste denumiri de meșteșuguri și nume de agent aflate în

circulație la sfârșit de secol XVIII, întrucât oferă o imagine reală asupra politicii și culturii, asupra
stării sociale și economice a populației epocii în discuție, permițându-ne în același timp nouă celor
de azi să notăm o evoluție sau o involuție din punct de vedere lingvistic și sociocultural.
Examinarea exemplelor anterior discutate ne permite să constatăm următoarele:
(1) denumirile de meserii și numele de agent consemnate atestă o serie de termeni ce
ilustrează atât activități citadine, cât și activități rurale;
(2) opoziția de gen este inexistentă, toate numele de agent înregistrate fiind masculine;
(3) numele de agent masculine sunt (a) fie împrumuturi din maghiară, germană și slavă
adaptate sistemului limbii române, (b) fie formații de la teme latinești moștenite sau
împrumutate din slavă și limbile neoslave, maghiară, germană, mediogreacă și turcă cu ajutorul
sufixelor -ariu, -toriu și -giu;
(4) sufixul românesc învechit -ariu, atașat unei baze nominale, este cel mai productiv; îi
urmează sufixul românesc învechit -toriu, atașat unei baze verbale, cu doar trei ocurențe și
sufixul turcesc -giu, cu o singură prezență, lipit unei teme nominale.

SURSE

[von Felbiger, Johann Ignaz], 1777, Ducerea de mână cătră cinsta și direptatea adecă la copii
rumâneaștii cei ce în școalele ceale mici să învață spre cetanie rănduită cartea/Anleitung zur
Rechtschaffenheit oder das für die in den Trivialschulen lernende wallachische Jugend
bestimmte Lesenbuch, Beci, în tipografia lui Iosif Curțbec.
[von Felbiger, Johann Ignaz], 1798, Ducerea de mână cătră cinsta și direptatea adecă la copii
rumâneaștii cei ce în școalele ceale mici să învață spre cetanie rănduită cartea/Anleitung zur
Rechtschaffenheit oder das für die in den Trivialschulen lernende wallachische Jugend
bestimmte Lesenbuch, Buda, tipărită la Creiasca Universiteții Tipografie.

BIBLIOGRAFIE

Albu, Nicolae, 1944, Istoria învățământului românesc din Transilvania până la 1800, Blaj,
Tipografia „Lumina‖.

21
Cf. LBe, s.v. mițu.

226
Bozac, Ileana, Pompiliu Teodor, 1966, „Învățămîntul românesc din Transilvania în secolul al
XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea‖, în Ilie Popescu Teiușan (sub redacția), Din
istoria pedagogiei românești, vol. II. Culegere de studii, București, Editura Didactică și
Pedagogică, p. 142–170.
Busuioc, Monica Mihaela, 2001, 2002, Munca și răsplata ei. Secolele XVIIŔXVIII. Studiu de
terminologie, vol. I–II, București, Fundația Națională pentru Știință și Artă.
Călărașu, Cristina, 2004, Dicționar de terminologie a profesiunilor actuale, București, Editura
Universității din București.
Călărașu, Cristina, 2005, Studii de terminologie a profesiunilor. Încercare de sociologie
lingvistică, București, Editura Universității din București.
Chircu, Adrian, 2014, „Meserii și meseriași în Evul Mediul latin și în cel românesc‖, în Nicolae
Panea, Sorina Sorescu, Melitta Szathmary (coord.), Actele Conferinței Internaționale de
Științe Umaniste și Sociale „Creativitate, Imaginar, Limbajŗ (Craiova, 16–17 mai 2014),
Craiova, Aius, p. 95–117.
Contraș, Eugenia, Magdalena Popescu-Marin, 2007, „Sufixele‖, în Magdalena Popescu-Marin
(coord.), Formarea cuvintelor în limba română: secolele al XVI-lea Ŕ al XVIII-lea, București,
Editura Academiei Române, p. 69–73 și 183–194.
Contraș, Eugenia, Marina Rădulescu Sala, 2015, „-CIU, -GIUŗ, în Rădulescu Sala (coord.) 2015:
553–570.
DER – Alexandru Ciorănescu, 2007, Dicționarul etimologic al limbii române, Ediție îngrijită și
traducere din limba spaniolă de Tudora Șandru Mehedinți și Magdalena Popescu Marin,
București, Saeculum I.O.
Dimitrescu, Florica, 2010, „Observații asupra unor denumiri de țesături, de îmbrăcăminte și de
încălțăminte în textul Paliei de la Orăștie‖, Dacoromania, serie nouă, XV, 2, p. 107–118.
DLRa – Dicționarul limbii române, ediție anastatică după Dicționarul limbii române (DA) și
Dicționarul limbii române (DLR), București, Editura Academiei Române, 2010.
LBe – Lesicon romanescu-latinescu-ungurescu-nemtescu quare de mai mulți autori, in cursul a
trideci, si mai multoru ani sřau lucrat. Seu Lexicon valachico-latino-hungarico-germanicum
quod a pluribus auctoribus decursu triginta et amplius annorum elaboratum est, Budae,
Typis et Sumtibus Typografiae Regiae Universitatis Hungaricae, 1825, ediție electronică de
Maria Aldea (coord.), Daniel Corneliu Leucuța, Lilla-Marta Vremir, Vasilica Eugenia
Cristea, Adrian Aurel Podaru, 2013, Cluj-Napoca (http://dspace.bcucluj.ro/handle/
123456789/48723, http://www.bcucluj.ro/lexiconuldelabuda).
Ghibu, Onisifor, 1975, Din istoria literaturii didactice românești, București, Editura Didactică și
Pedagogică.
Lumperdean, Ioan, Rudolf Gräf, Thomas Nägler, 2008, „Economie și structuri sociale‖, în Ioan-
Aurel Pop, Thomas Nägler, Magyari András (coord.), Istoria Transilvaniei (de la 1711 la
1918), vol. III, Cluj-Napoca, Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, p. 71–94.
MDA – Micul dicționar academic, vol. I–IV București, Univers enciclopedic, 2002, 2003.
Mihail, Zamfira, 2000, Etimologia în perspectivă etnolingvistică, București, Univers Enciclopedic.
Philippide, Alexandru, 2011, Istoria limbii române, ediție critică de Carmen-Gabriela Pamfil
și Luminița Botoșineanu, Iași, Polirom.
Protopopescu, Lucia, 1966, Contribuții la istoria învățământului din Transilvania: 1774–1805,
București, Editura Didactică și Pedagogică.
Rădulescu Sala, Marina, Laura Vasiliu, 2015, „-AR (-ari, -ar(i)u), -ER(-eri, -er(i)u; -ăr); -ARĂ, -
ARE; -ARIU (-arium)ŗ, în Rădulescu Sala (coord.) 2015: 245–283.
Rădulescu Sala, Marina (coord.), 2015, Formarea cuvintelor în limba română, vol. IV, partea 1:
Sufixele. Derivarea nominală și adverbială, București, Editura Academiei Române.
Scriban, August, 1939, Dicționaru limbii românești, Iași, Institutu de Arte Grafice „Presa Bună‖.

227
Șăineanu, Lazăr, [1930], Dicționar universal al limbei române, a opta edițiune, Craiova, Scrisul
Românesc.
Ușurelu, Camelia, 2002, „Numele de profesiuni în limba română actuală. Exprimarea genului și a
numărului‖, în Gabriela Pană Dindelegan (coord.), Aspecte ale dinamicii limbii române
actuale, vol. I, București, Editura Universității din București, p. 117–127.
Ușurelu, Camelia, 2005, „Adaptarea gramaticală la limba română a numelor de profesiuni
neologice‖, Studii și cercetări lingvistice, LVI, 1–2, p. 251–255.
Vremir, Marta, 2015, „Lexiconul de la Buda: nume de ocupații, funcții și meșteșuguri‖, Caietele
Sextil Pușcariu, II, p. 520–532.
Wasmansdorff, Erich, 1935, Alte deutsche Berufsnamen und ihre Bedeutung, Görlitz, Verlag für
Sippenforschung und Mappenkunde C.A. Starke.

NAMES OF PROFESSIONS AND NAMES OF AGENT AT THE END OF THE 18TH CENTURY

(Abstract)

In my paper, I discuss the names of professions and the names of agent recorded in a book published in
Buda in 1798, namely Ducerea de mână cătră cinsta și direptatea adecă la copii rumâneaștii cei ce în
școalele ceale mici să învață spre cetanie rănduită cartea/Anleitung zur Rechtschaffenheit oder das für die in
den Trivialschulen lernende wallachische Jugend bestimmte Lesenbuch (ŘA Guide to Learning for the
Romanian Children of Elementary Schoolsř). Based on the inventory of professions and agent names, I focus
my analysis both on the manner of defining these words and on their origin.

228
 TERMINOLOGIA IT ÎN DEX 2016

ALEXANDRU DAN ANGHELINA

Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan Ŕ Al. Rosettiŗ al Academiei Române, București

Articolul își propune prezentarea informațiilor adăugate în tirajul din 2016 al

Dicționarului explicativ al limbii române (DEX), în comparație cu tirajul precedent, din 2012.
Modificările și, după caz, adăugirile au fost realizate din dorința de a face din DEX un
instrument lexicografic util celor interesați de sensurile unor cuvinte noi din româna actuală,
cuvinte frecvent utilizate în audio-vizual, dar și în mediul on-line.
Tirajul actual al dicționarului are la bază atât edițiile anterioare (1975 și 1996), cât și
ediția a II-a, revizuită și adăugită în 2009 și în 2012:

„Prezentul tiraj al Dicționarului explicativ al limbii române, îmbogățit și completat, întocmit

sub conducerea acad. Marius Sala și dr. Monica Busuioc, are la bază cele două ediții
anterioare, din anul 1975 și din anul 1996 (care cuprinde și Suplimentul din anul 1988),
precum și ediția a II-a revizuită și adăugită din anul 2009 și tirajul din anul 2012‖ (DEX
2016: V).

La nivelul terminologiei IT, modificările aduse în 2016 constau, pe de o parte, în

adăugarea de noi intrări, pe de altă parte, în actualizarea (adăugarea de sensuri, modificarea
definițiilor, completarea informațiilor etimologice etc.) intrărilor deja prezente:

a) intrări noi: ACCESAT, -Ă; ACTIVAT, -Ă; DEZACTIVAT, -Ă; DIGITAL2;

DIGITALIZABIL, -Ă; DIGITIZA; DIGITIZARE; IT; IT-IST, -Ă; LIKE; LOGA;
LOGARE; PORTAL; POSTARE; POSTAT, -Ă; SMARTPHONE; STICK; UPDATA;
UPDATARE; UPDATAT, -Ă; UPGRADA; UPGRADARE; UPGRADAT, -Ă; WEB; WI-
FI; ZOOM;
b) intrări modificate: ACCESA; ACTIVA; APLICAȚIE; CARD; DESCĂRCA;
DEZACTIVA; DIGITAL, -Ă; DIGITALIZA; DIGITALIZARE; DIGITALIZAT, -Ă;
INTERACTÍV, -Ă; KIT; LISTA; POSTA; TABLETĂ; VIRAL, -Ă; REȚEA.

Termenii prezentați aici fac parte din câmpul semantic al dispozitivelor electronice
(smartphone-uri și/sau computere) și al internetului. Considerăm că în condițiile în care
dispozitivele electronice și internetul sunt utilizate de un număr mare de persoane, nespecialiști
în domeniile respective, prezența termenilor într-un dicționar general este necesară.
Atât la redactarea definițiilor noilor intrări, cât și la modificarea celor existente, s-a avut în
vedere utilizarea unui metalimbaj la granița dintre diferitele limbaje de specialitate și limba
standard, scopul fiind acela de a facilita accesul nespecialiștilor la sensul specializat (Bidu-
Vrănceanu 1993: 48; id. 2007: 45). Dacă definițiile specializate sunt redactate într-un cod închis,
limitate la un singur domeniu și sunt preocupate de omogenitatea informațiilor și de corența
conceptulă (ibid.: 58), asemenea elemente sunt un factor de ambiguitate și împiedică decodarea
corectă a sensului de către nespecialiști.
Din acest motiv, în redactarea/modificarea definițiilor pe care le vom prezenta mai jos s-a
încercat, pe cât posibil, controlarea cantității și, mai important, a calității informațiilor furnizate,
astfel încât definiția să fie scurtă, clară și relevantă (id. 2009: 30).
Intrările noi din DEX 2016 reprezintă termeni frecvenți în româna actuală: nume de
profesii (IT-IST); acțiuni frecvente pe internet sau la un computer/smartphone (LOGA,
LOGARE, UPDATA, UPDATARE, ZOOM); dispozitive utilizate de majoritatea utilizatorilor
de computere (STICK); tehnologii folosite pentru conectarea la internet sau interconectarea
dispozitivelor electronice (WI-FI).

 IT, s.n. Tehnologia informației. [Pr.: aití] – Abr. din I[nformation] T[echnology].
 IT-IST, -Ă, IT-iști, -ste, s.m. și f. Specialist în IT. [Pr.: aitíst] – IT + suf. -ist.
 LOGÁ, loghez, vb. I. Refl. (Inform.) A se identifica (prin introducerea unui nume de
utilizator și a unei parole unice), în scopul accesării unui site, a unui forum etc. – Cf. engl.
log in.
 LOGÁRE, logări, s.f. (Inform.) Acțiunea de a se loga și rezultatul ei. – V. loga.
 STICK, stick-uri, s.n. (Inform.; și în sintagma stick de memorie) Tip de card de
memorie care se conectează la calculator prin intermediul unei mufe USB. [Pr.: stic] – Abr.
din [memory] stick.
 UPDATÁ, updatez, vb. I. Tranz. (Inform.) A aduce la zi, a moderniza un software, un
program, o aplicație (4).  P. ext. A aduce la zi, a actualiza un document, un act, o
informație. [Pr.: apdatá] – Din engl. update.
 UPDATÁRE, updatări, s.f. Acțiunea de a updata și rezultatul ei. [Pr.: apdatáre] – V.
updata.
 UPDATÁT, -Ă, updatați, -te, adj. Care a fost adus la zi. [Pr.: apdatát] – V. updata.
 WI-FI , s.n. Tehnologie care permite conectarea dispozitivelor electronice prin
intermediul undelor radio și transmiterea rapidă a datelor. [Pr.: uáǐfai] – Cuv. engl.
 ZOOM, s.n. 1. (Fot.; Cin.) Procesul de apropiere sau de depărtare a imaginii, obținut
prin utilizarea unui dispozitiv fotografic ori cinematografic. 2. (Inform.) Procesul de mărire
sau de micșorare a unei imagini de pe monitorul calculatorului. [Pr.: zum] – Din engl.
zoom.

Dacă majoritatea termenilor de mai sus au sensuri bine determinate în cadrul limbajului
informatic, la UPDATA se poate observa evoluția sensului și deplasarea sa către limba comună.
De la sensul inițial de actualizare a unui software, program sau aplicație, termenul este folosit
în acest moment și în combinație cu elemente independente de domeniul IT (document, act,
informație).
În ceea ce privește modificările aduse definițiilor termenilor deja existenți în DEX 2012,
acestea au presupus adăugarea de noi sensuri, reorganizarea sensurilor existente și completarea
informațiilor etimologice.

DEX 2012 DEX 2016

DIGITALIZÁ, digitalizez, vb. I. Tranz. DIGITALIZÁ, digitalizez, vb. I. Tranz.
(Inform., Electron.) A transforma semnalele (Inform., Telec.) [marcă distratică
analogice în semnale digitale. modificată] A transforma semnalele analogice
— Digital + suf. -iza. în semnale digitale2 (1) [număr de sens și de

230

DIGITALIZÁRE, digitalizări, s.f. (Inform.,
Electron.) Acțiunea de a digitaliza.
— V. digitaliza.
INTERACTÍV, -Ă, interactivi, -e, adj.
Care se referă la interacțiune, care are
caracter de interacțiune.
— Din engl. interactive.
POSTÁ, postez, vb. I. Refl. și tranz. A (se)
așeza, a (se) instala, a (se) plasa undeva
pentru a supraveghea, a urmări, a păzi.
— Din fr. poster.
VIRÁL, -Ă, virali, -e, adj. (Biol.) Virotic.
– Din fr. viral.
Unul dintre termenii care au suferit modificări mai importante, în sensul că intrarea din
DEX 2012 a fost transformată în două intrări în DEX 2016, este DIGITAL:
DEX 2012
DIGITÁL, -Ă, digitali, -e, adj., s.f.
1. Adj. Care aparține degetelor, care se
referă la degete.  Amprentă digitală v.
amprentă.
2. Adj. (Cib.) Care este sau poate fi
reprezentat prin cifre ori prin numere.
3. Adj. (Electron.; despre aparate,
dispozitive, instrumente, sisteme) Care
generează, măsoară, prelucrează sau
231
omonim adăugat]; (rar) [marcă nouă] a
digitiza. [definiție prin sinonim].
– Digital + suf. -iza.
DIGITALIZÁRE, digitalizări, s.f. (Inform.,
Telec.) [marcă distratică modificată]
Acțiunea de a digitaliza și rezultatul ei
[definiție corectată]; (rar) [marcă nouă]
digitizare. [definiție prin sinonim]
– V. digitaliza.
INTERACTÍV, -Ă, interactivi, -e, adj.
1. [număr de sens nou] Care se referă la
interacțiune, care are caracter de interacțiune.
2. (Inform.) Care permite un flux de informații
în ambele sensuri între un calculator sau un alt
sistem informatic și un utilizator. [sens nou]
3. Care permite publicului, auditoriului să
intervină. [sens nou]
– Din engl. interactive.
POSTÁ, postez, vb. I.
1.[număr de sens adăugat] Refl. și tranz. A
(se) așeza, a (se) instala, a (se) plasa undeva
pentru a supraveghea, a urmări, a păzi.
2. Tranz. (Inform.) A pune un mesaj sau un
document pe internet, pentru a-l face public.
[sens nou]
– Din (1) fr. poster, (2) engl. post. [etimon
adăugat/indicație de sens pentru fiecare
etimon]
VIRÁL, -Ă, virali, -e, adj.
1. [număr de sens nou] (Biol.) Virotic.
2. (Inform.) Care circulă rapid pe internet de la
un utilizator la altul. [sens nou]
– Din fr. viral, engl. viral. [etimon nou]
DEX 2016
DIGITÁL1, -Ă, [număr de omonim adăugat]
digitali, -e, adj., s.f.
1. Adj. Care aparține degetelor, care se referă la
degete. Amprentă digitală v. amprentă.
2. S.f. (Bot.) Degețel-roșu.
3. S.f. (Rar) [marcă nouă] Digitalină.
[definiție corectată/sinonim]
– Din fr. digital.
 stochează semnale digitale (2).
4. S.f. (Bot.) Degețel-roșu.
5. S.f. Substanță extrasă din frunzele de
degețel-roșu, folosită ca tonic al aparatului
circulator.
— Din fr. digital.
DIGITÁL2, -Ă, [cuvânt-titlu nou/număr de
omonim] digitali, -e, adj.
1. (Cib.; despre semnale sau informații) Care
este sau poate fi reprezentat prin cifre.
[definiție modificată]. 2. (Inform., Telec.;
despre aparate, dispozitive, sisteme etc.)
[marcă distratică modificată] Care generează,
măsoară, prelucrează sau stochează semnale
digitale2 (1). [număr de omonim și de sens
adăugat]
– Din engl. digital, fr. digital.

În acest caz, s-a procedat la adăugarea intrării DIGITÁL2, pentru sensurile specializate
din cibernetică și informatică, în timp ce intrarea inițială (DIGITAL) a fost transformată în
DIGITÁL1, unde modificările au constat în renumerotarea sensului 4. (care a devenit 2.) și
modificarea definiției de la 5., devenită definiție prin sinonim unic, la care a fost adăugată
marca diastratică rar.
Un ultim aspect legat de terminologia IT din DEX 2016 pe care dorim să îl discutăm în
acest articol este legat de prezența a două variante ale termenilor SITE și MOUSE, o
problemă rămasă încă nerezolvată.

o SITE, site-uri, s.n. Loc în care se pot accesa informații utile (texte, imagini, sunete,
programe) într-o rețea de calculatoare, de obicei internet. [Pr.: sait] – Din engl. site.
o MOUSE, mouse-uri, s.n. Dispozitiv acționat manual, conectat la calculator, a cărui
deplasare pe o suprafață antrenează deplasarea cursorului pe ecranul monitorului. [Pr.:
maŭs] – Din engl. mouse.

Înaintea etimologiei, pentru acești doi termeni este indicată pronunțarea sait, respectiv,
maŭs. Tot în paginile dicționarului sunt înregistrate și intrările (variantele) SAIT si MAUS2:

 SAIT s.n. v. site.

 MAUS2 s.n. v. mouse.

Verificarea prezenței formelor SAIT și MAUS în diverse texte arată că, cel puțin la
nivelul limbii comune, cuvintele au o oarecare circulație:

 Firefox folosește o iconiță cu lacăt lângă adresa unui sait web dacă conexiunea este
criptată (support.mozilla.org, 2016);
 Arhiepiscopiaramnicului.ro este o platformă multi-sait, dezvoltată pentru Arhiepiscopia
Râmnicului, care include un sait principal [...] (epectasys.ro, 2016);
 Acesta este saitul oficial al Concursului Național de Creație și Dezvoltare în IT [...]
(grepit.info, 2009);
 Acesta este saitul oficial al Casei de Cultură a Sindicatelor Nicolae Iorga Botoșani,
numit în continuare CCS Botoșani (ccsbotosani.ro, 2010);
 Rival 50 nu este un maus mic, dar, datorită designului ergonomic [...] (infoziare.ro,
2016)
 Alege din 8 oferte pentru maus optic cu fir ieftin (www.okazii.ro, 2016);

232
  Vand tastatura, maus [...] (publi24.ro, 2016);
 Deoarece este vorba de un maus Bluetooth, nu există un receptor USB [...]
(digitalcitizen.ro, 2016).

În aceste condiții, pentru a respecta principiile de redactare a dicționarului, trebuie ales

între două variante posibile de interpretare a datelor.
O primă posibilitate este aceea de a considera SAIT și MAUS variante ale lui SITE și
MOUSE, situație în care se impune și completarea informațiilor din intrări:

 SITE, site-uri, s.n. Loc în care se pot accesa informații utile (texte, imagini, sunete,
programe) într-o rețea de calculatoare, de obicei internet. [Pr.: sait. — Var.: sait s.n.]—
Din engl. site.
 MOUSE, mouse-uri, s.n. Dispozitiv acționat manual, conectat la calculator, a cărui
deplasare pe o suprafață antrenează deplasarea cursorului pe ecranul monitorului. [Pr.:
maŭs. — Var.: maŭs s.n.] — Din engl. mouse.

O a doua posibilitate este aceea de a considera că SAIT și MAUS nu sunt variante, caz în
care intrările ar trebui eliminate din lista de cuvinte a dicționarului.
Această problemă rămâne una deschisă, în condițiile în care la nivel sintagmatic se
constată uzul paralel al formelor.

SURSE

DEX 2012 – Ion Coteanu, Luiza Seche, Mircea Seche, Dicționarul explicativ al limbii române,
ediția a II-a, revizuită, București, Univers Enciclopedic Gold, 2012.
DEX 2016 – Ion Coteanu, Luiza Seche, Mircea Seche, Dicționarul explicativ al limbii române,
ediția a II-a, revizuită, București, Univers Enciclopedic Gold, 2016.
www.ccsbotosani.ro
www.digitalcitizen.ro
www.epectasys.ro
www.grepit.info
www.infoziare.ro
www.publi24.ro
www.support.mozilla.org

BIBLIOGRAFIE

Bidu-Vrănceanu, Angela, 1993, Lectura dicționarelor, București, Editura și Atelierele Tipografice

Metropol.
Bidu-Vrănceanu, Angela, 2007, Lexicul specializat în mișcare. De la dicționare la texte,
București, Editura Universității din București.
Bidu-Vrănceanu, Angela, 2009, „Semantica și lexicografia în analiza lexicului comun și a celui
specializat‖, Analele Universității „Dunărea de Josŗ din Galați, fasc. XXIV, anul II, nr. 1
(2), p. 30–36.

233
 IT TERMINOLOGY IN DEX 2016

(Abstract)

Nowadays, IT-related words are frequently used by the so-called laypeople that are not specialised in
the scientific field of IT. Nevertheless, a general language dictionary such as DEX (ŘThe Explicative
Dictionary of the Romanian Languageř) should include some of the most frequently used IT terms. The paper
shows several new entries in the 2016 edition of DEX, as well as some of the changes that were made to older
entries.

234
 LES APPROXIMATIONS PHONÉTIQUES DANS LES
STRUCTURES DEFIGÉES

SONIA BERBINSKI
Université de Bucarest

Discours pamphlétaire, ironie mordante ou légère, calambour, sketchs, publicité, réclames,

discours journalistique centré sur des stratégies argumentatives d‘évitement, toutes ces formes
de manifestation de la communication orale ou écrite intègrent dans leur processus de
production divers jeux de mots (Guiraud 1976, Sullet-Nylander 2005, Groza 1996), obtenus soit
par divers types de figement ou de défigement. Les stratégies sur lesquelles repose ce type de
constructions sont mises en action par des mécanismes actualisant une série d‘approximations.
Elles agissent soit dans la composante phonétique comme les allitérations vocalico-consonantiques
(les virelangues), les commutations consonantiques ou vocaliques, les homophonies ou bien dans
la composante sémantico-discursive résultant des structures contenant des contractions d‘unités
lexicales ou discursives (les mots-valises, mots-phrases), par défigement où on a affaire à une
apparente décompositionnalité des expressions fixes et une recompositionnalité par
recontextualisation de la figure résultant souvent par un jeu de « jeux de mots ».
Notre article se propose d‘identifier et d‘analyser quelques occurrences de défigement qui
prennent les approximations de nature phonétique comme mécanisme de production.
Nous allons situer notre analyse dans une perspective sémantico-discursive, prenant surtout
en considération sa composante mémorielle ainsi que les mécanismes de
production/interprétation des items discursifs défigés (IDD), qui fructifient un aspect important
de l‘approximation – les déformations phonétiques et morphosyntaxiques qui ont des effets dans
la composante sémantico-pragmatico-discursive.

1. Une structure mémorielle – le défigement

Définir le défigement1 oblige la prise en considération des facteurs linguistiques,

extralinguistiques et des « connaissances encyclopédiques partagées » (Kerbrat-Orecchioni
1986), mais surtout des traces linguistiques mémorielles que ce phénomène renferme
nécessairement. Comme « tout défigement présuppose un figement antérieur qu‘il détourne ou
remotive » (Fiala et Habert, 1989 : 86), pouvant se constituer en même temps dans un « test du
figement » (Gross 1996 : 14), la structure apparente de ce phénomène est en fait une projection à
l‘inverse d‘une construction locutionnelle latente.

1
C‘est un phénomène qui préoccupe de plus en plus les recherches actuelles qui essaient de le surprendre
tant dans son fonctionnement en langue et en discours (Gross 1996; Groza 1996; Rastier 1997; Mejri 1997,
2006; Zafiu 2001, 2007; Ben Amor Ben Hamida 2003, 2007, 2015; Berbinski 2007; Pineira-Tresmontant 1998;
Ștefănescu 2003, etc.) que dans son comportement particulier par rapport à la traduction (Anastassiadis-
Simionidis 2003; Mejri 2004, 2008; Ben Amor Ben Hamida 2008; Berbinski 2007, 2016, etc.)
 Pour la mise au jour des éléments qui devraient être lisibles dans le figement de départ, le
défigement réactive une série de mémoires2.
Le défigement s‘appuie donc sur quatre mémoires réactualisant les informations
résiduelles, latentes des IDF (item discursif figé) et redéfinisant ceux des IDD (item discursif
défigé). Nous retenons à ce propos les mémoires : phrastique3, sémantique4, discursive5,
encyclopédique6.
Les IDD obéissent à un parcours dynamique de resémantisation et de recontextualisation,
tout en conservant le schéma de construction morphosyntaxique de l‘IDF de départ (première
trace mémorielle de la structure latente), mais opérant des déformations phonétiques,
morphologiques ou lexicales et des détournements sémantiques et discursifs dans les nouveaux
contextes de fonctionnement. Prenons pour illustrer l‘extrait ci-dessous :

(1) Un véritable tsunami politico-sentimental. « Valérie a pris un TGV dans le buffet,

raconte une de ses amies. Elle était complètement sonnée. Bien sûr, elle nřignorait
rien des rumeurs qui couraient dans Paris depuis des semaines. Elle a simplement
voulu croire quřelles étaient fausses. Pour elle, ils formaient toujours un couple ».
Affaire Hollande-Gayet : éprouvée, Valérie Trierweiler ne renonce pas (http://www.
leparisien.fr/politique/affaire-gayet-hollande).

L‘identification de l‘IDD « a pris un TGV dans le buffet » est rendue possible par la réactivation
par une suite de « déclencheurs mémoriels » (Moirand 2007) d‘ordre linguistique et
extralinguistique. Sur le schéma syntaxique Vb+N+GPrép. reposant dans l‘expression figée
construite dans la langue « prendre une balle dans le buffet »7 fonctionnant dans des contextes
initialement dénotatifs, on reconstruit une unité de signification dont le sens est partiellement
détourné par rapport à IDF de départ. Réactivant les connaissances encyclopédiques partagées et
les capacités inférentielles des mots, l‘IDD ré-encode le message en resémantisant la nouvelle
expression et en même temps il se refige dans le nouveau contexte (processus de

2
Par la notion de mémoire, nous comprenons l‘ensemble d‘instructions stockées dans notre intellect, de nature
morphosyntaxique, sémantique, pragmatico-discursives, encyclopédique (traces culturelles, civilisationnelles) à
même de fournir aux instances interlocutives toutes les informations nécessaires à la production/interprétation de ce
phénomène.
3
La mémoire phrastique se réfère à l‘ensemble des savoirs grammaticaux (phonologiques, morphosyntaxiques,
logico-syntaxiques) qu‘un interprétant doit posséder pour pouvoir décoder et interpréter l‘item défigé qui fait l‘objet
de son analyse (Berbinski 2007 : 255).
4
La mémoire sémantique représente l‘ensemble de connaissances que les instances énonciatives possèdent sur
le système de la langue, sur ses compatibilités ou incompatibilités sémiques, sur les possibilités combinatoires des
lexèmes, sur le sens et la signification des unités analysées (Berbinski 2007 : 257).
5
La mémoire discursive est l‘ensemble des savoirs interactionnels, inférentiels (implicite, présupposition),
contextuels (situationnels) détenu par les participants à l‘acte de communication (Berbinski 2007 : 259).
6
La mémoire encyclopédique comprend l‘ensemble de connaissances culturelles, civilisationnelles, extra-
linguistiques que les instances énonciatives partagent ou doivent partager au moment de la production/interprétation
du défigement (Berbinski 2007 : 261).
7
L‘origine de l‘expression remonte à l‘Inspecteur Buffet, premier « policier de la toute nouvelle « Préfecture de
Paris » tué en fonction » (cf. http://www.unedeplus.fr/2011/11/22/lorigine-de-lexpression-prendre-une-balle-dans-
le-buffet/). Le nom propre connaît une extension populaire de sens et est utilisé actuellement argotiquement pour
désigner « La poitrine, le tronc, le ventre. Prendre, recevoir une balle, un mauvais coup dans le buffet. En avoir
dans le buffet. Avoir du cœur au ventre. Ne pas manquer de buffet. Ne pas manquer d'audace (cf. ne pas manquer
d'estomac). Avoir du buffet. Avoir le ventre proéminent et au fig. encaisser les coups du sort avec sang-froid. Rire à
s'en tenir le buffet » (cf. http://www.cnrtl.fr/definition/buffet).

236
recontextualisation), tout prêt à être réutilisé dans la même forme ou dans une variante déformée
dans les discours qui veulent transmettre la violence des coups du sort et la résistance d‘une
personne. En sélectionnant le terme TGV qui, par analogie au sens du lexème balle, infère
l‘intensité de la force du coup du sort reçu par Valérie Trierwailer, l‘IDD effectue aussi une autre
sélection, au niveau du sens du mot buffet, qui est utilisé dans son sens connotatif et pas
nécessairement dans son sens familier ou argotique, inférant le sens de encaisser des coups du sort
avec sang-froid. Par cette substitution paradigmatique TGV / Balle, le défigement reconstruit d‘une
certaine manière le figement mais sous une forme graduellement déformée. La phonétique n‘y
apporte que la contribution de garder le rythme de la construction. La déformation est de nature
lexicale et discursive, tout en gardant le sens global dřaction faite avec violence. Le sens de
l‘expression est approximé en haut de l‘échelle graduable, car il renforce le sens de référence subir
des coups du sort.

2. Sources de l’approximation

Sans nous proposer de détailler les possibles sources de l‘approximation, nous allons
passer en revue quelques-unes d‘entre elles :

- flou sémantico-lexical :

(2) Il sřest acheté une maison ;

(3) Il arrive à 9h ;
(4) Il sřest procuré un truc pour le jardin ;

- morphèmes diminutifs ou augmentatifs :

(5) fr. bleuâtre, es. azulado, it. bluastra ; ro. albăstrui ; binișor (>fr. presque bien, es.
casi bien, it. quasi bene), băietan >fr. gars, es jovencito, it. giovanotto, ragazzo) ;

- instruments morpho-logiques – opérateurs grad-flou et mod-flou :

(6) Il est plutôt trop aimable ;

- organisation syntaxique – énumération graduelle :

(7) « Cřest un roc, cřest un pic, cřest un cap/Qui dis-je cřest un cap, cřest une péninsule »
(Cyrano de Bergerac) ;

- découpages prosodiques incomplets :

(8) Il est fou//[mais] de joie ;

- déformations sémantico-phonétiques/phonologiques : homophonies, homographies :

(9) Viol au-dessus dřun nid de coucous ; Tous les chemins mènent à CD-ROM ;

- le discours – diverses formes d‘inférence (implicite, sous-entendus…reformulations) :

(10) Une casco complète pour sa vieille casserole ?

237
- l’extralinguistique : intonation hésitante ou ascendante, divers allongements marquant
l‘hésitation, la ponctuation, l‘emploi des guillemets :

(11) Il était « Zeus » de la justice, pour se retrouver maintenant aux portes du « Beciul
Domnesc » ;

- gestuelle (le geste pour signifier

(12) en ro. mai-mai, așa și-așa, ou en fr. comme ci comme ça) ;

- la relation interlocutive ou l’attitude des locuteurs par rapport au contenu véhiculé :

(13) Tu peux venir, disons, à 18 heures ;

(14) Ai cam tras la măsea! (fr. Tu as bu un peu !).

Dans la majorité des cas, ces sources de l‘approximation peuvent se retrouver comme
mécanismes de production du défigement. Ils peuvent être le résultat des homophonies parfaites
ou imparfaites : Viol au-dessus dřun nid de coucous ; Tous les chemins mènent à CD-ROM), ou
des déformations volontaires ou involontaires de la prononciation, des décomposition et
recompositions graphiques (ou de découpage) ayant comme résultat l‘apparitions de nouveaux
mots, ou bien l‘allusion à des mots appartenant à d‘autres catégories grammaticales comme par
exemple le silence est de l’or qui est devenu un titre dans Le Monde (oct. 1994) « Le silence est
Delors » (référence à Jacques Delors qui aurait dû annoncer sa candidature aux présidentielles
de 1994) (Rastier 1997), etc.

3. Approximations phonétiques dans le défigement

Ayant bien du grain à moudre sur ce sujet, nous nous proposons de nous arrêter sur
quelques occurrences d‘approximation de nature phonétique et phonologique qui mettent en
marche le mécanisme de production des IDD. On a retenu quelques extraits des journaux
pamphlétaires, français et roumains, à savoir Le Canard Enchaîné et, respectivement, Cațavencu.
3.1. Dans le défigement, on joue presque obligatoirement sur le décalage entre ce qui est
dit, actualisé en discours et ce qui est caché derrière des Non-Dits8 ou des implicites de divers
types. La forme visible, le Dit du défigement s‘arrête en général à la mémoire phrastique qui
conserve une bonne partie de la structure figée de départ. Elle apparaît comme un palimpseste
morphosyntaxique qui aide à repérer le schéma syntaxique. La remarque est valable surtout dans
le cas de ce qu‘Aude Lecler appelle « défigement non marqué formellement » (Lecler 2006 : 47)
qui ne se produit pas avec la modification de la structure formelle. C‘est alors le tour des autres
facteurs – discursifs, encyclopédiques – de donner un nouveau sens à la même construction. Il
suffit d‘une extension intentionnelle de l‘item figé, comme dans l‘exemple analysé ci-dessus,
pour que la signification de l‘item défigé connaisse un écart considérable par rapport à la
structure de départ inhérente. C‘est alors le lieu d‘une série d‘approximations qui tissent un

8
Les recherches qui ont formé la base théorique de notre étude remontent aux ouvrages et aux articles de
Martin (1987), Kerbrat-Orecchioni (1986), Ducrot (1985), et à des études plus récentes comme ceux de Nykees
(2016), Lavric (2016), Dobre (2016), Berbinski (2016), Kleiber (2012, 2013) qui nous ont permis de définir
d‘une part la notion de Non-Dit, d‘implicite et d‘autre part celle d‘approximation et d‘imprécis à plusieurs
niveaux de la langue et du discours (cf. aussi Zafiu 2002, 2007; Mihatsch 2007, 2010).

238
réseau mémoriel à même de découvrir la structure prérequise dans le figement et de
reconstruire, en se servant de mécanismes reposant sur des déformations phonétiques et
orthographique tirant leur force des homophonies ou des paronymies. C‘est ce qu‘on peut
remarquer dans l‘exemple ci-dessous référant en même temps au nom d‘une entreprise française
et d‘un article du journal pamphlétaire cité :

(15) Label (France) et les clochards (Canard Enchaîné du 23 octobre 2013).

Dit et Non-Dit s‘agencent pour libérer d‘une part le contenu propositionnel figé dans la structure
La belle France, identifiable à partir de l‘homophonie « Label (France) », et, d‘autre part, afin
de mieux souligner le degré d‘altération référentielle et formelle qui caractérise la structure
défigée. Dans cette unité discursive, on réactive pratiquement toutes les mémoires en vue de
parvenir à la signification de l‘IDD. Nous avons pu remarquer déjà une première déstructuration
effectuée dans la mémoire phrastique par la composante phonologique faisant remonter en
surface l‘homophonie Label vs. la belle. L‘information sémantique est coulée dans des moules
différents (N vs. GN (préd. + N)), sans pour autant altérer profondément le sens des deux unités
mises en équation. En effet, la mémoire sémantique actualise le sens du lexème label, défini
comme « Étiquette sous laquelle se présente quelqu'un ou quelque chose » (TLFI, s.v. label),
tandis que la mémoire phrastique par l‘association co-textuelle Label (France) et la mémoire
discursive déclenchée nous permettent d‘inférer que le label de la France est la beauté (La Belle
France). L‘association dans le même énoncé avec le lexème clochard (« Homme, femme sans
domicile fixe qui mène une vie d'oisiveté et de mendicité et refuse les contraintes sociales »,
TLFI, s.v. clochard) implique une non-concordance entre le label et la réalité de la France. Ce
Non-Dit est appelé à faire surface dans le texte grâce à la réactivation de la mémoire sémantique
du mot clochard et de la mémoire encyclopédique qui nous fournit les données civilisationnelles
partagées.
Mais…un Non-Dit en cache un autre de même qu‘un (dé)figement en cache un autre. Le
mécanisme de production de cet IDD se manifeste aussi à un autre niveau du Non-Dit, celui de
la référence culturelle. Si Label était une allusion phonologique au groupe nominal la belle,
l‘item constituant le titre d‘un article du Dossier Canard Enchaîné du 23 octobre 2013 fait
allusion au titre d‘un roman qui est à l‘origine de la production cinématographique La belle et le
clochard (traduction de Lady and the Tramp). De même que dans le film où les deux personnages,
la belle Lady, chienne de compagnie et Clochard, chien errant, se rencontrent dans la rue pour finir
à mener une belle vie ensemble, de même La belle/Label France cohabite avec ses riches et avec
ses pauvres, tout en gérant ces merveilleux paradoxes. On se trouve ainsi à une série de
défigements en cascade appuyés sur des projections de Dits et de Non-Dits en abyme.

3.2. Dans les séquences discursives défigées, l‘approximation est véhiculée en vertu de
certains décalages produits dans le processus complexe de déconstruction du figement et de
reconstruction du défigement (refigement). Ces anomalies se produisent à tous les niveaux de
structuration des items défigés et influencent d‘une manière ou d‘une autre le lieu et la nature du
Non-Dit.
Les déformations phonétiques et phonologiques représentent une source très porteuse,
justifiant les mécanismes de production du défigement. Dans l‘énoncé produit par la servante de
Homéopatix et de Galantine dans la BD « Les Lauriers de César » de Uderzo et Goscinny :

(16) La Matrone est serbie,

239
le décalage entre l‘item discursif actualisé et celui qui se fait entendre en profondeur (La
matrone est servie) s‘instaure presque à tous les niveaux d‘analyse, mais le plus évident est de
nature phonologique. La commutation phonémique et graphique entre deux consonnes voisées
[v] vs. [b] dans le lexème serbie est une source de Non-Dits multiples de nature sémantico-
pragmatique et encyclopédique, en nous fournissant premièrement des informations culturelles.
La première inférence qu‘on fait à partir de ce lexème qui occupe une position
adjectivale/participiale (en l‘occurrence) auprès du verbe copule être conduit à l‘interprétation
de l‘énoncé comme étant produit par une personne d‘origine serbe (on reconnaît le nom propre
Serbie derrière la graphie non marquée du texte de la vignette) qui commet une erreur
involontaire de prononciation. Pourtant, le décalage serait trop grand et laisserait comprendre
que le personnage bafoue le principe de coopération discursive au niveau de la maxime de
pertinence, introduisant un nom de pays incompatible morpho-syntaxiquement avec un contexte
verbal passif, où il aurait fallu avoir un adjectif ou un participe passé. Hypothèse qu‘il faut
abandonner et chercher une autre interprétation.
Ce sont les connaissances linguistiques sur les particularités de certaines langues romanes
qui nous apportent des éclairages sur un fait de nature civilisationnelle (l‘origine de la servante)
déclenché phonétiquement. Ce qui s‘est produit en fait dans l‘expression de la servante a été le
phénomène de bétacisme où la consonne fricative sonore labio-dentale [v] est prononcée comme
une occlusive bilabiale [b], phénomène phonologique caractéristique surtout aux langues
ibériques. Par ses habitudes linguistiques, la servante d‘origine espagnole va spirantiser les mots
contenants un [v] dans les environnements phonétiques caractéristiques à l‘espagnol. Dans la
vignette citée, l‘auteur utilise le mot déjà transformé par ce phénomène (serbie) à la place du
mot écrit, le participe passé accordé au féminin servie. L‘emploi du lexème matrone situe le
texte dans une certaine époque et dans un certain espace. Caractéristique au monde romain, le
terme désigne la maîtresse de la maison et laisse la place aux inférences sociales : les relations
hiérarchiques entre les acteurs de la scène. Le terme, même au temps des romains, était utilisé
avec ce sens surtout dans les territoires habités actuellement par les ibères. Cela devient un
argument supplémentaire dans la confirmation de l‘origine ibérique de la servante. L‘image
associée dans la vignette complète le cadre.
Ce qu‘on peut déduire de cette analyse, c‘est que le Non-Dit dans ce contexte est le résultat
d‘une série de déformation se manifestant dans l‘expression, de nature diachronique et
synchronique.

3.3. En matière de défigement, les déclencheurs d‘approximation, de Non-Dits et de

détournements du sens se superposent assez fréquemment. Analysons l‘un des titres du Canard
enchaîné du 24 juin 2015, lors des grandes inquiétudes à propos du destin de la Grèce dans
l‘Union Européenne :

(17) Tsipras est formel : « Le Pirée derrière nous ».

(18) Un Tsipras en avant.

Cette fois-ci, les déformations phonétiques sont d‘une autre nature. Elles jouent sur une analogie
phonétique qui a des effets sur le schéma morphosyntaxique en (17) et sur la catégorie
grammaticale des mots composants en (18). Le message de Tsipras en (17) est construit
volontairement sur un double Non-Dit, l‘un de nature logico-syntaxique et l‘autre de nature
encyclopédique. On peut inférer à partir du (17) :

240
 (17a) La ville de Pirée, lřun des principaux centres économiques et politiques de Grèce, me
soutient, donc je parle au nom du peuple grec qui a confiance en moi et sřaligne «
derrière nous ».
(17b) Il ne faut pas craindre la Grèce et sa force de redressement car « le pire est derrière
nous ».

La première lecture supposant l‘existence d‘une structure elliptique potentielle /Pirée est
derrière nous/ est passée sous silence sans être abandonnée car l‘article qui suit présente un pays
qui sait se tirer d‘embarras et qui est capable de faire face aux exigences de la zone euro. La
deuxième lecture va dans le même sens que la première, mais la mémoire phonétique fait plutôt
surface. Ce qui est déstructuré est l‘image acoustique figée dans le GN formé du prédéterminant
le et du nom propre Pirée, pour laisser entendre l‘item refigé « le pire est derrière nous ». Le
Non-Dit relevé derrière le sous-titre du (18) est produit par le même mécanisme d‘homophonie
imparfaite issue de la décomposition phonétique du nom propre Tsi Ŕ pras transformé en un pas
par attraction sémantico-syntaxique avec l‘expression figée subsistant dans la mémoire
sémantico-lexicale des locuteurs un pas en avant suggérée par le seconde partie du sous-titre. Le
message implicite :

(18a) Sous la direction de Tsipras, la Grèce fait « un pas en avant »

renforce les deux premiers implicites, synthétisés sous la formule sous-entendue « la Grèce n‘est
pas au bout du rouleau », interprétation confirmée intertextuellement par le contenu de l‘article
de fond de la publication pamphlétaire.

3.4. L‘actualisation d‘une mémoire encyclopédique universelle, c‘est-à-dire des

connaissances sur la civilisation et la culture universelle partagées par un grand nombre
d‘usagers (qui font preuve d‘une compétence encyclopédique), facilite l‘interprétation des IDD
renfermant des Non-Dits livresque ou culturels. C‘est le cas, le plus souvent, des détournements
des proverbes (en (19)), des titres de productions cinématographiques (en (20)), des références
religieuses fondamentales pour un espace culturel ou pour un autre, ou bien d‘autres références
qui représentent le fruit de la sagesse humaine. C‘est dans ce sens qu‘on peut analyser les
exemples ci-dessous :

(19) Il vaut mieux Quatar que jamais (Le Canard enchaîné, mercredi, 28 novembre
2012) ;
(20) Valérie T. si je mens (Le Canard enchaîné, mercredi, 28 novembre 2012).

On se trouve devant des énoncés dépositaires d‘univers dont les significations sont le résultat de
la décomposition de l‘information de nature prosodique, morphosyntaxique, sémantico-lexicale
et pragmatico-discursive. A ces facteurs s‘ajoutent les Non-Dits culturels qui nous aident à
désopacifier la situation de communication initiale, déjà source de figement culturel, et à la
réopacifier dans la nouvelle structure refigée à la suite de recontextualisation du défigement.
La reconnaissance de la structure matricielle (« matrice lexicale », Anscombre 2015 : 16)
du proverbe de départ « Il vaut mieux plus tard que jamais » avec sa variante plus fréquente
« mieux vaut tard que jamais » nous permet de voir la construction stratifiée du défigement de
l‘exemple cité. Ainsi, on aura plusieurs niveaux de déstructuration du figement :

241
 1. prosodique : le proverbe défigé garde le même rythme, approximativement la même
mesure de versification que l‘IDF. La substitution opérée par le nom propre Qatar,
élément unique, remplaçant l‘adverbe tard (avec sa variante au comparatif de supériorité
plus tard) laisse voir une fidélité parfaite entre les structures sous-jacentes des éléments
commutés, les deux actualisant une répartition bisyllabique : [ply – taʁ]/vs./[ka-taʁ], ce
qui représente, dans la conception matricielle de Anscombre (2015) l‘un des critères de
distinction entre les figements proverbiaux et les autres types de figement.
2. sémantico-lexical : la substitution du nom propre Qatar à l‘adverbe au comparatif de
supériorité plus tard crée d‘une part un décalage sémantique et d‘autre part un Non-Dit
culturel. Quelle est la logique du choix de ce nom propre introduit dans un contexte
présentant une expérience de vie ? La réponse et la récupération de l‘information inférée
dans le Non-Dit déclenché par le nom Qatar peut être fournie par le contenu de l‘article
qui réfère à la n-ième Conférence des Nations Unies sur le réchauffement climatique qui
a eu lieu au Qatar (l‘un des pays qui polluent excessivement) en 2011.

L‘implicite qui découle de l‘item figé mémorisé « Il est préférable de faire une action
tardivement que ne pas la faire », est réactivé, sous une forme adaptée au nouveau contexte
contenant l‘item défigé, laissant entendre que, faute de mieux, on se satisfait avec le peu de
résultats obtenus à cette conférence. Car, à part les pays européens, Australie et l‘Ukraine,
anciens signataires de l‘accord de Kyoto et actuels résignataires auxquels s‘ajoute Qatar (futur
organisateur de la Coupe du Monde au football en 2022), les pays vraiment industrialisés
comme les États-Unis, le Canada, le Japon ne veulent même pas en entendre parler. Cette
sélection d‘informations et cette révélation du Non-Dit est possible par la mise en action des
compétences encyclopédiques et rhétorico-argumentatives qui découvrent ce réseau
d‘inférences qui se tisse autour d‘un seul nom – Qatar – introduit dans un schéma mémorisé
dans la langue.

4. Homophonies approximatives interlangagières

Au niveau interlangagier, le défigement pose souvent le problème de la fidélité par rapport

à la traduction de l‘interculturel, mais aussi celui de la conservation des effets de styles (de
nature graphique, phonologique, sémantico-discursifs). L‘analyse de l‘exemple ci-dessous nous
permet de voir la complexité d‘une démarche traductive des structures approximatives reposant
dans les IDD.
La mémoire discursive concerne l‘ensemble des savoirs interactionnels, inférentiels
(implicite, présupposition), contextuels (situationnels) détenus par les participants à l‘acte de
communication.
Le défigement est par excellence le fruit d‘une interaction entre les instances énonciatives
in praesentia ou in absentia. La coopération entre celles-ci dans le processus de
production/interprétation des items défigés arrive à créer des réseaux d‘inférences à partir du
contexte de production, en vue d‘obtenir une recontextualisation, suite à l‘interprétation de ces
structures. Prenons l‘exemple qui suit :

(21) Nihil sine DIE, actualmente SIE (Cațavencu, mars 2006).

Grâce à la réactivation de la mémoire discursive, l‘interprétant peut concevoir un double réseau

inférentiel. Le titre du Cațavencu se construit sur un mécanisme de triple défigement suivi par

242
un triple refigement, car la valeur sémantico-discursive est récupérée par les contextualisations
répétées. Le premier appartient à la structure figée qu‘on peut réactualiser par le recours à la
mémoire encyclopédique :

(21') Nihil sine die,

où die représente un lexème latin occupant une position morpho-syntaxique caractéristique au

cas ablatif et ayant pour équivalent le lexème jour. Coulée dans un moule déjà existent, à savoir
l‘expression latine qui a servi de devise à la famille princière de Hohenzollern-Sigmaringen, et
reprise par la Maison Royale de Roumanie –

(21") Nihil sine DEO (Rien sans Dieu),

la première partie de l‘exemple subit un premier défigement et un refigement ultérieur dans le

nouveau contexte grâce à un double mécanisme : déformation phonétique par homophonie
approximative Deo vs. die et commutation lexicale – sine Deo vs. sine die.
Le second réseau est inféré à partir de l‘item figé DIE, actualisé en surface. Tout en faisant
appel à la mémoire sémantique, l‘expression latine sine die comprend dans sa structure
sémantique le sème /+continuité/, /+sans fin précisée/, /sans fixer de date/. La négation absolue
de ces sèmes obtenue par l‘intermédiaire du pronom indéfini nihil nous permet d‘inférer à partir
de la structure figée le fait que tout est éphémère, rien ne dure éternellement.
Le réseau en est doublé par un autre, relevant du défigement. Le recours à la mémoire
sémantique doit être simultané à celui de la mémoire morpho-syntaxique, phonologique et
encyclopédique, afin de pouvoir nous expliquer tout d‘abord la signification de l‘unité du
discours représentée par le sigle DIE. Or, pour un Roumain, ce sigle se charge à coup sûr d‘une
certaine signification, à savoir Departamentul Informațiilor Externe (fr. le Département des
Informations Externes), un DEO (fr. Dieu) des services, de la défense et de la justice roumaine à
l‘époque de l‘apparition de l‘article et surtout au présent, un Tout Puissant et Tout Connaisseur.
Pour un étranger, en revanche, DIE ne représenterait qu‘une suite de lettres ou, dans le
meilleur des cas, si celui-ci possède des connaissances de latin, le lexème précédé par la
préposition sine aurait le même sens qu‘en latin. La représentation graphique marquerait pour
lui une mise en mention de ce terme.
Le défigement joue par conséquent sur cette ambiguïté interprétative due, entre autres, au
jeu graphique. Une fois cette ambiguïté enlevée, il ne reste qu‘à découvrir les inférences qui
contribuent à la constitution de la signification. La structure refigée nihil sine DIE oriente vers la
double conclusion :

C1 : On ne peut rien faire sans DIE ;

C2 : DIE ne dure pas éternellement.

Le pas suivant de l‘interprétant est de procéder à une recontextualisation. C‘est ce qu‘il fait
par la structure qui complète la première partie : actualmente SIE – (fr. actuellement SIE). Cela
souligne le fait que DIE (en tant qu‘institution) est devenu SIE, à la suite d‘un processus de
réorganisation des Services secrets. On remarque de même un certain degré de coopération entre
tous ces réseaux d‘inférences.

243
 5. Conclusions

Le mécanisme interprétatif de l‘item discursif défigé s‘appuie, par conséquent, sur un

double parcours : décontextualisation et désemantisation de l‘expression figée immanente et la
récontextualisation de l‘item défigé, reconstruit. Tous ces parcours sont dus à une activité
interactionnelle in absentia, où le lecteur et l‘interlocuteur font défaut. Les deux instances
énonciatives sont le siège d‘un bagage mémoriel qui est encodé par le locuteur et décodé et
recodé par l‘interlocuteur-interprétant. Les mécanismes utilisés remontent assez souvent à divers
types d‘approximation (comprise au sens large, de phénomène inférentiel, d‘imprécis et
d‘indétermination et pas nécessairement au sens quantitatif), donnant la possibilité des
interprétations multiples des nouvelles structures obtenues.
On a pu sans doute déjà constater le fait que la prise en compte des composants de la
mémoire discursive ne suffirait guère à donner l‘interprétation juste à l‘item défigé, ni à la
découverte des mécanismes de production/interprétation du défigement. Il faut nécessairement
faire appel à un autre type de mémoire, en quelque mesure subordonnée à la mémoire
discursive, en l‘occurrence la mémoire encyclopédique.

BIBLIOGRAPHIE

Anastassiadis-Symeonidis, Anne, 2003, « Qu‘est-ce qui peut arriver à une expression figée ? »,
dans Salah Mejri (dir.), Le figement lexical, Cahiers de lexicologie, 82, p. 5–12.
Anscombre, Jean Claude, 2015, « Les parémies : variantes, matrices lexicales et familles parémiques »,
dans Sonia Berbinski (éd.), Figement et imaginaire linguistique, București, Editura Universității
din București, p. 6–23.
Ben Amor Ben Hamida, Thouraya, 2003, « Polylexicalité, polysémie et jeu de mots », dans Salah
Mejri, Polysémie et polylexicalité, Syntaxe et sémantique 5, Caen, Presses Universitaires de Caen,
p. 207–222.
Ben Amor Ben Hamida, Thouraya, 2007, Le jeu de mots chez Raymond Queneau, Sousse, Publication
de l‘Université de Sousse, Faculté des Lettres et des Sciences Humaines.
Ben Amor Ben Hamida, Thouraya, 2008, « Défigement et traduction intralinguale et interlinguale »,
Meta, 53, 2, p. 443–455.
Ben Amor Ben Hamida, Thouraya, 2015, « Le défigement dans les séquences locatives », Synergies, 4,
p. 69–82.
Berbinski, Sonia, 2007, « Le défigement entre la langue et le discours », dans Alexandra Cuniță
(coord.), Lingvistica. Actele Sesiunii știintifice a cadrelor didactice din Facultatea de Limbi și
Literaturi străine a Universității din București, 12Ŕ13 mai 2006, București, Editura Universității
din București, p. 249–270.
Berbinski, Sonia, 2016, « La déstructuration du Dit dans le défigement ou Ce que le défigement ne veut
pas dire », dans Berbinski (éd) 2016 : 133–155.
Berbinski, Sonia (éd.), 2016, Le Dit et le Non-Dit. Langage(s) et traduction, Frankfurt am Main, Peter
Lang.
Dobre, Dan, 2016, « Dit et non-dit en sémiotique », dans Berbinski (éd.) 2016 : 13–25.
Ducrot, Oswald, 1985, Le Dire et le dit, Paris, Les Éditions de Minuit.
Fiala, Pierre, Benoît Habert, 1989, « La langue de bois en éclat : les défigements dans les titres de
presse quotidienne », Mots, 21, p. 83–99.
Gross, Gaston, 1996, Les expressions figées en français, Paris, Ophrys.
Groza, Liviu, 1996, « Despre jocurile de cuvinte în frazeologia limbii române », Limbă și literatură, 41,
2, p. 32–36.

244
Guiraud, Pierre, 1976, Les jeux de mots (Que sais-je? ), Paris, PUF.
Kerbrat-Orecchioni, Catherine, 1986, Lřimplicite, Paris, Armand Colin.
Kleiber, Georges, 2012, « Sur la présupposition », Langages (« Présupposition et
Présuppositions »), 136, p. 21–36.
Kleiber, Georges, 2013, « Heurs et malheurs de la notion de présupposition ou Le bonheur est dans le
pré … supposé », dans Coco Noren, Kerstin Jonasson, Henning Nølke, Maria Svensson (éds.),
Modalité, évidentialité et autres friandises langagières. Mélanges offerts à Hans Kronning à
lřoccasion de ses soixante ans, Berne, Peter Lang, p. 209–226.
Lavric, Eva, 2016, « Rencontres avec le Dit et le Non-dit tout au long d‘une vie de linguiste », dans
Berbinski (éd.) 2016 : 25–63.
Lecler, Aude, 2006, « Le défigement : un nouvel indicateur des marques du figement ? », Cahiers de
praxématique, 46 [en ligne], consulté le 13 octobre 2012 (http ://praxématiq ue.revue.org/596).
Martin, Robert, 1987, « Flou. Approximation. Non-Dit », Cahiers de lexicologie, 50, 1, p. 165–176.
Mejri, Salah, 1997, « Défigement et jeux de mots », Etudes linguistiques, 3, 1997, p.75–92.
Mejri, Salah, 2004, « Traduire les jeux de mots : approche linguistique », dans Traduire au 20ème
siècle. Actes du colloque organisé par lřUniversité de Thessalonique en collaboration avec
RLM, septembre, 2002, Édition de l‘Université de Thessalonique/RLM, consulté en ligne sur
https://hal.archives-ouvertes.fr/halshs-00617431/document.
Mejri, Salah, 2006, « Polysémie, polylexicalité et jeux de mots », dans Martin Riegel, Catherine
Schnedecker, Pierre Swiggers, Irène Tamba (éds.), Aux carrefours du sens. Hommages offerts à
Georges Kleiber pour son 60e anniversaire, Louvain, Éditions Peeters, p. 683–695.
Mejri, Salah, 2008, « La traduction des jeux de mots », Equivalences, 35, p. 244–252.
Mihatsch, Wiltrud, 2007, « The construction of vagueness: ―Sort of‖ expressions in Romance
languages », dans Günter Radden, Klaus-Michael Köpke, Thomas Berg, Peter Siemund (éds.),
Aspects of meaning construction, Amsterdam/Philadelphia, John Benjamins, p. 225–245.
Mihatsch, Wiltrud, 2010, « Les approximateurs quantitatifs entre scalarité et non-scalarité », Langue
française, 165, 1, p. 125–153.
Moirand, Sophie, 2007, « Discours, mémoires et contextes : à propos du fonctionnement de l‘allusion
dans la presse », Corela [en ligne], HS-6|mis en ligne le 01 novembre 2007, consulté le 15 mai
2017, URL (http://corela.revues.org/1567 ; DOI : 10.4000/corela.1567).
Nykees, Vincent, 2016, « Le sens de l‘implicite. Unité et diversité des phénomènes d‘implicite
linguistique », dans Berbinski (éd.) 2016 : 63–99.
Pineira-Tresmontant, Carmen, 1998, « Figement-défigement », dans Pierre Fiala, Pierre Lafon (éds.),
Des mots en liberté. Mélanges Maurice Tournier, 1, Lyon, ENS, p. 177–182.
Rastier, François, 1997, « Défigements sémantiques en contexte », dans Michel Martins-Baltar (éd.),
La locution, entre langue et usages, Lyon, ENS, p. 305–329.
Sullet-Nylander, Françoise, 2005, « Jeux de mots et défigements à la une de LIBÉRATION (1973–
2004) », Langage et société, 112, 2, p. 111–139 (https://www.cairn.info/revue-langage-et-
societe-2005-2-page-111.htm).
Ștefănescu, Ariadna, 2003, « Modificări, condiționate pragmatic, ale frazeologismelor », dans
Gabriela Pană Dindelegan (ed.), Aspecte ale dinamicii limbii române actuale. Actele
Colocviului Catedrei de limba română, 27Ŕ28 noiembrie 2002, vol. al II-lea, București, Editura
Universității din București, p. 635–649.
TLFI Ŕ Tresor de la Langue Française Informatise (http://atilf.atilf.fr).
Zafiu, Rodica, 2001, Diversitate stilistică în româna actuală, București, Editura Universității din
București.
Zafiu, Rodica, 2002, « Strategii ale impreciziei : expresii ale vagului și ale aproximării în limba
română și utilizarea lor discursivă », dans Perspective actuale în studiul limbii române.
Actele Colocviului Catedrei de limba română (22Ŕ23 noiembrie 2001), București, Editura
Universității din București, p. 363–376.

245
Zafiu, Rodica, 2007, Limbaj și politică, București, Editura Universității din București.

PHONETIC APPROXIMATIONS IN UNFIXED EXPRESSIONS

(Abstract)

Occurring at several levels of analysis, approximation is a natural phenomenon of language. Together

with le flou (ambiguity) and le Non-Dit (implicit message), it is an aspect of vagueness. Approximation in
language is expressed at several levels: morpho-syntactic; semantic and referential; logical and semantic;
pragmatic and argumentative. This latter level allows us to capture the many aspects of this phenomenon, put
into action by different production mechanisms.

246
 TERMINOLOGIA DESCRIPTIV-LINGVISTICĂ
ROMÂNEASCĂ. DIRECȚII ȘI PERSPECTIVE

ANGELA BIDU-VRĂNCEANU
Universitatea din București

Observațiile de față pornesc nu numai de la delimitarea disciplinei, ci și de la precizările

privind o anumită interpretare. Aceasta se bazează pe analiza paradigmatică privind informațiile
din dicționare ale sensurilor specializate, pe tipurile de definiții utilizate și pe descrierea lor
relațional-diferențială în clase de termeni și sensuri. Date fiind obiectivele lingvistice,
interesează actualizarea termenilor și sensurilor în texte și contexte sau analiza sintagmatică.
Altfel spus, relația dintre dicționare (generale și specializate) și texte (generale sau cu diferite
grade de specializare) reprezintă o metodă de analiză lingvistică cu informații complexe.
Analiza de acest tip este efectuată la un moment dat sau pe o perioadă relativ recentă, deci are
un caracter sincronic, referirile diacronice fiind limitate pentru situațiile în care sunt strict
necesare sau la ceea ce se numește diacronie actuală.
Principiile teoretice și metodologice utilizate au fost aplicate în analiza efectivă a unor
terminologii românești, precum cea politică (Bidu-Vrănceanu 2007), lingvistică, agronomică
(Bidu-Vrănceanu 2010: 33–73), matematică (Toma 2010: 73–98), economică (Museanu 2010:
141–155), marketingul economic (Ciolăneanu 2010: 159–179), medicină (Săpoiu 2010: 241–
260), informatică (Anghelina 2016: 219–226). Relația dintre teorie și practică este astfel o
realitate obiectivă în terminologia descriptiv-lingvistică românească.
Menționăm că studiile terminologice care se ocupă de originea termenilor (în general sau
în particular) efectuate de cercetători de renume precum N. A. Ursu, Gh. Chivu ș.a. reprezintă o
altă perspectivă, motiv pentru care nu ne vom referi la ele în analiza de față.
De asemenea nu ne vom ocupa de terminologia traductivă, cu obiective aplicative stricte,
realizate pe domenii și înscrise în lucrări normative specifice.
În maniera de cercetare la care ne referim (pentru care există indicații teoretice, dar fără
analize practice efective la P. Lerat, M. T. Cabré, H. Bejoint, Ph. Thoiron ș.a.) se integrează
cercetările autoarei (vezi Bidu-Vrănceanu 2000, 2007, 2010, 2012) și ale unor tineri cercetători
care adoptă aceeași perspectivă (vezi, la referințe bibliografice, Toma 2010, Ciolăneanu 2010,
Museanu 2010, Anghelina 2016 ș.a.).
Terminologia la care ne referim – descriptiv-lingvistică și sincronică – se divide, la rândul
ei, în funcție de obiectivele specifice și metodele utilizate în terminologia lexicală și în cea
textuală sau discursivă. În aceste tipuri de terminologie se pornește de la datele obiective
furnizate de specialiștii din diferite domenii și difuzate prin nomenclaturi și dicționare
specializate și limitat, în dicționarele generale. Relația dintre dicționare și texte constituie astfel
o altă bază metodologică a analizelor întreprinse.

1. Terminologia lexicală preia și extinde metodele de cercetare aplicate lexicului comun

(LC), oferind o perspectivă unitară asupra mai multor segmente din vocabularul românesc.
Metoda principală utilizată are în vedere abordarea relațional-diferențială în clase de diferite
tipuri, respectiv într-o anumită terminologie se delimitează câmpuri, clase, paradigme. În
interiorul acestor clase, analiza se face pornind de la informațiile din definițiile care sunt date de
dicționare și din care prezintă importanță componentele comune (care stau la baza grupării în
paradigme) și, mai ales, cele diferențiatoare, distinctive și, în ultimă instanță, definitorii pentru
fiecare termen din paradigmă (Bidu-Vrănceanu 1993). Având în vedere aceste componente s-a
propus (Bidu-Vrănceanu) o grilă de interpretare, numită „lectură‖ care ține seama atât de datele
extralingvistice, cât și de cele lingvistice stabilite relațional. Obiectivul acestei cercetări
interesează atât lexicografia prin ameliorarea definirii conceptual-semantice în dicționare, cât și
vorbitorii obișnuiți, preocupați de o comunicare adecvată. Aceasta din urmă este susținută de
actualizarea în texte și, mai ales, în contexte, constituind o dovadă a interdependenței dintre
teorie și practică prin contribuția inovatoare a terminologiei descriptiv-lingvistice românești.
Terminologia lexicală se preocupă și de analiza unor relații semantice, precum polisemia și
sinonimia, ambele considerate nerecomandate în terminologii de către specialiști. Se afirmă în
general că prin însăși definirea termenului, care trebuie să fie monosemantic pentru a realiza o
comunicare precisă, polisemia nu ar trebui să existe. Condiția este îndeplinită numai în
comunicarea strict specializată. Dacă ținem seama de o altă situație, de asemenea unanim admisă
care privește democratizarea cunoașterii în epoca actuală, circulația termenilor dincolo de un
domeniu specializat, mergând până la asimilarea unora dintre ei în comunicarea obișnuită duce la
dezvoltarea unor sensuri metaforice și secundare, multe impuse în dicționarele românești.
Tot ca o consecință motivată extralingvistic apare și revizuirea conceptual-semantică
reflectată în dezvoltarea de noi sensuri. Se pot da exemple precum atom sau agricultură (vezi
Bidu-Vrănceanu 2012). Justificarea lingvistică (Cabré 1998: 190) constă în caracterul
caleidoscopic al termenului care admite valori variabile, fiecare justificată.
Sinonimia este, de asemenea, un factor de ambiguitate, ceea ce nu este recomandabil în
terminologie. Sunt însă situații în care sinonimia este justificată și chiar frecventă. Astfel, în
perioadele de început ale unei terminologii, selectarea unui anumit termen dintre mai mulți este
firească. Uneori, fiind vorba de cvasisinonime, conviețuirea se poate păstra un timp. Este cazul
termenilor semnicație și sens, pe care specialiștii încearcă să le delimiteze în funcție de o
valoare generală față de una contextuală, dar, de multe ori, în uzajul curent, cei doi termeni
ajung să se substituie. De asemenea, datele extralingvistice și influențele străine pot determina
sinonimii în anumite terminologii, cum este, de exemplu, cea economică.
Polisemia și sinonimia, prezentându-se diferit în diverse terminologii, pot fi o modalitate
de caracterizare individuală. S-a constatat că cele două relații semantice se manifestă, mai ales,
în terminologiile sociale (poate de aceea numite și „slabe‖).

2. Terminologia descriptiv-lingvistică românească atribuie un grad mare de independență

termenului (așa cum procedează și specialiștii străini din domeniu, precum Cabré 1998, Bejoint
și Thoiron 2000, Depecker 2002 ș.a.), ceea ce înseamnă că i se atribuie un caracter
decontextualizat. Independența față de context admite variații al căror studiu devine obiectul de
cercetare în terminologia textuală sau discursivă. Variațiile sunt determinate de mai mulți
factori însumați de uzajul condiționat de diferitele tipuri de comunicare și, implicit, de texte.
Comunicarea prin mass media (presa scrisă sau audio și video), cu impact și asupra comunicării
obișnuite înregistrează în mare măsură aceste variații. În aceste cazuri, polisemiile și
cvasisinonimiile sunt frecvente și se impune dezambiguizarea contextuală și, implicit, stilistică.
Astfel, în concepția noastră, terminologia textuală sau discursivă are un caracter secundar,
subordonat studiului lexico-semantic.

248
 Din această perspectivă, unele soluții integrează aceste informații în o serie de elemente ale
definițiilor lexicografice. Este cazul mărcilor de uzaj, diastratice sau diatehnice, date de
dicționarele generale înaintea definiției propriu zise, de cele mai multe ori delimitate între
paranteze (Cabré 1998: 190; Bidu-Vrănceanu 1993: 33–63). Informațiile privind uzajul
termenilor nu sunt indicate întotdeauna cu claritate, iar dificultățile de detectare a lor sunt mai
mari când termenul nu dispune de intrare proprie în articolul de dicționar. Chiar și atunci când se
operează cu mărci explicite, delimitarea și distribuția lor nu este făcută întotdeauna coerent și
consecvent. De altfel, nici domeniile de utilizare nu sunt integral reprezentate ca rezultat al
cunoașterii instituționale (cum arată diverși specialiști, de exemplu Cabré 1998: 190); un
exemplu concret pentru limba romănă, care arată deficiențele din dicționare în reprezentarea
domeniilor prin mărci diastratice este informatica.
Înțeleasă și utilizată ca un auxiliar în analiza paradigmatică, analiza sintagmatică este
practicată diferențiat în funcție de punctul de pornire în cercetarea bazată pe relația dintre
dicționare și texte, după cum avem în vedere terminologiile „consacrate‖ (politică, lingvistică,
matematică) sau terminologiile mai noi (agronomia) sau în curs de formare (marketingul
economic).
În terminologiile consacrate se pornește în general de la dicționare (generale și speciale)
care oferă un inventar propriu pentru fiecare dintre ele. Termenii selectați astfel sunt urmăriți
prin sondaj sau prin analize mai ample (utilizând, eventual, mijloace informatice) sub aspectul
actualizării lor în texte. Se identifică astfel, în primul rând, situațiile tipice, reprezentative și, în
al doilea rând, deplasările sau chiar devierile în funcție de texte și contexte determinate.
Situațiile tipice, relevante ca inventar și utilizare sunt puse în evidență de texte aparținând
limbajului literar standard sau limbajelor științifice (texte științifice și didactice). Identificarea
acestor actualizări poate contribui la precizarea termenilor sub aspect conceptual-semantic și pot
semnala situațiile de dinamică din acest punct de vedere, firești și importante ca reflectare a
dinamicii cunoașterii în perioada de față.
Când actualizările sunt urmărite în presa mai puțin specializată sau în comunicarea
obișnuită se constată o dinamică mai complexă, cu efecte asupra unei determinologizări în grade
diferite sau chiar o metaforizare marcată, ceea ce este în dezavantajul sensului specializat. În
schimb, dezvoltarea acestor sensuri secundare favorizează extinderea termenilor în lexicul
comun și asimiliarea lor în limba literară standard. Din acest punct de vedere, terminologiile nu
se prezintă unitar, fiind caracteristice în mai mică măsură și în cazuri limitate în terminologiile
„tari‖, ca matematica sau chimia (Toma 2010).
În cu totul altă situație se află terminologiile noi, precum marketingul economic
(Ciolăneanu 2010: 159–179) sau în curs de formare, ca bursa (Bidu-Vrănceanu 2015: 159–164).
În aceste cazuri, informațiile din dicționare sunt, de cele mai multe ori, insuficiente. Se constată
că sunt înregistrați puțini termeni, indicarea apartenenței și definițiile lor nu apar adecvat. De
aceea, pentru terminologiile noi sau mai puțîn clar constituite, punctul de pornire relevant îl
reprezintă textele specializate. Analizele efective realizate pentru limba română au arătat că
există termeni specifici, chiar dacă nu întotdeauna foarte numeroși, iar sensul și uzajul lor
reflectă specificul extralingvistic, care îi justifică terminologic. Din această perspectivă,
analizele efectuate în lingvistica românească sunt deosebit de relevante pentru a-i identifica.
Analiza sintagmatică poate fi relevantă și în ce privește gradul de specializare al textelor.
S-a urmărit densitatea terminologică sau concentrarea numărului mai mare de termeni
specializați pentru a preciza obiectiv apartenența lor la o variantă determinată. În același sens,
interesează și combinațiile contextuale realizate în care să se identifice cele preferențiale sau,
dimpotrivă, restrictive. Pot fi relevante informațiile privind caracteristicile conceptual-semantice
ale termenilor din context, identificând astfel dacă există solidarități contextual-semantice.

249
 Situațiile diferă de la o terminologie la alta. În științele sociale, libertățile combinatorii
sunt, pe de o parte, mai mari și, pe de altă parte, fiecare context în parte poate determina trăsături
semantice suplimentare, chiar noi. Analizele terminologiilor românești au arătat situații
specifice, relevante pentru fiecare în parte.

3. Cele câteva probleme semnalate arată necesitatea unei dinamici metodologice, de la

dicționare la texte și invers. Prin aceste tehnici de analiză se degajă alte tipuri de dinamică, pe
de o parte cea de inventar și, pe de altă parte, conceptual-semantică. Cea din urmă poate fi
accentuată de o dinamică socială și pragmatică, prin care se poate ajunge la lecturi variabile și
chiar multiple ale termenilor.
Analizele efective ale terminologiilor românești au arătat că trebuie parțial corectate
clasificările rigide, cum ar fi cea în terminologii tari sau slabe. Un exemplu este terminologia
lingvistică care, deși știință socială are situații mixte, unele aparținând terminologiilor tari.
Credem că obiectivarea caracteristicilor terminologice prin analiza paradigmatică și
sintagmatică, în concordanță cu datele extralingvistice contribuie la descrierea relevantă a
lexicului specializat. Unele terminologii (de exemplu, cea a /bursei/) au caracteristici de
subdomeniu, determinate de existența unui număr mic de termeni strict specifici și de co-
ocurența altora, aparținând, eventual, domeniului supraordonat (cel economic, de exemplu,
pentru /bursă/). Identificarea termenilor specifici prin analiza descriptiv-lingvistică este însă o
informație obiectivă, utilă atât specialiștilor, cât și lingviștilor. O ierarhizare domenială obținută
astfel poate fi, de asemenea, de interes complex.
În același timp, analizele efective, prin caracterul mixt, se poate verifica și, eventual,
infirma afirmația că terminologiile resping coordonata afectivă. Din nou, în ce privește /bursa/,
„starea psihologică a burselor și a piețelor financiare provocată de mișcarea indicilor bursieri‖
(cf. Bidu-Vrănceanu 2015: 162–164) este una dintre coordonatele definitorii.
Analiza descriptiv-lingvistică a terminologiilor românești reprezintă o cercetare relevantă
pentru interdependența dintre teorie și practică și pentru utilitatea datelor rezultate din
combinarea unor metode complementare. Credem că analizele terminologice efective românești,
practicate mai puțin pentru alte limbi, reprezintă o modalitate imporantă de cercetare pentru
această disciplină. Prin analizele concrete se perfectează teoria și metodele din terminolgie,
interdisciplinară prin excelență. Relația dintre dicționare și texte constituie baza obiectivă a
acestor cercetări (indiferent de punctul de plecare) și este specifică lingvisticii românești.

BIBLIOGRAFIE

Anghelina, Alexandru Dan, 2016, „Terminologia IT în dicționarele generale. Observații privind

gradul de specializare a definițiilor‖, în Mihaela Viorica Constantinescu, Adina
Dragomirescu, Alexandru Nicolae, Gabriela Stoica, Rodica Zafiu (ed.), Perspective
comparative și diacronice asupra limbii române. Actele celui de-al XV-lea Colocviu
Internațional al Departamentului de Lingvistică (București, 27Ŕ28 noiembrie 2015),
București, Editura Universității din București, p. 219–226.
Béjoint, Henri, Philiphe Thoiron, 2000, Le sens en terminologie, Lyon, Presses Universitaires de
Lyon.
Bidu-Vrănceanu, Angela, 1993, Lectura dicționarelor, București, Editura și Atelierele Tipografice
Metropol.
Bidu-Vrănceanu, Angela, 2000, Lexic comun, lexic specializat, București, Editura Universității din
București.

250
Bidu-Vrănceanu, Angela, 2007, Lexicul specializat în mișcare. De la dicționare la texte,
București, Editura Universității din București.
Bidu-Vrănceanu, Angela (ed.), 2010, Terminologie și terminologii, București, Editura Universității
din București.
Bidu-Vrănceanu, Angela (ed.), 2012, Terminologie și terminologii, II, București, Editura
Universității din București.
Bidu-Vrănceanu, Angela, 2015, „Contribuții ale lingvisticii în terminologie‖, în Rodica Zafiu,
Isabela Nedelcu (ed.), Variația lingvistică: probleme actuale. Actele celui de-al 14-lea
Colocviu Internațional al Departamentului de Lingvistică (București, 28Ŕ29 noiembrie
2014), II, București, Editura Universității din București, p. 159–164.
Cabré, Maria Teresa, 1998, La terminologie. Théorie, méthode et applications, Ottawa, Presses de
l‘Université d‘Ottawa et Paris, Armand Colin.
Ciolăneanu, Roxana, 2010, „Terminologia marketingului economic‖, în Bidu-Vrănceanu (ed.)
2010: 159–177.
Depecker, Loïc, 2002, Entre signe et concept. Eléments de terminologie générale, Paris, Presses
Sorbonne Nouvelle.
Museanu, Elena, 2010, „Terminologia economică‖, în Bidu-Vrănceanu (ed.) 2010: 141–155.
Săpoiu, Camelia, 2010, „Hiperonimia ca modalitate de definire lexicografică a termenilor
medicali‖, în Bidu-Vrănceanu (ed.) 2010: 241–260.
Toma, Alice, 2010, „Terminologia matematică‖, în Bidu-Vrănceanu (ed.) 2010: 73–98.

ROMANIAN DESCRIPTIVE-LINGUISTIC TERMINOLOGY.

DIRECTIONS AND PERSPECTIVES

(Abstract)

The way in which the terms are used in mass-media has a direct impact on their contextual meaning,
which can be different from the one that can be found in dictionaries. As a result, the present article
emphasises the importance of linguistics regarding terminological studies and, above all, the results achieved
by certain Romanian analyses.

251
 PARADIGMATIC ȘI SINTAGMATIC ÎN CÂMPUL
LEXICO-SEMANTIC AL ÎNSCRISURILOR OFICIALE ÎN
LIMBA ROMÂNĂ (SECOLELE AL XV-LEA – AL XIX-LEA)

DIANA CĂRBUREAN
Universitatea din București

În acest articol vor fi prezentate câteva observații privind structura internă a câmpului
lexico-semantic sau conceptual-semantic al ÎNSCRISURILOR oficiale, întocmite în Țara
Românească și Moldova, în perioada cuprinsă între secolele al XV-lea și al XIX-lea.
Demersul în cauză poate fi util cercetării lingvistice deoarece, prin gruparea și clasificarea
lexico-semantică a numelor de înscrisuri, pot fi oferite informații structurate, atât de natură
lingvistică (descrierea ierarhiilor stabilite între lexemele acestui câmp semantic, relațiile
semantice dintre acestea, influențele lingvistice externe), cât și de natură extralingvistică
(cutume de acum șase veacuri, statutul țărilor române în raport cu alte țări, mai exact cu
Imperiul Otoman, organizarea administrativă, repartizarea puterilor în stat etc.).

1. Preliminarii metodologice

Analiza preia un model propus în Școala de Terminologie românească de către Bidu-

Vrănceanu (1986), Bidu-Vrănceanu și Forăscu (2005) și utilizat cu succes în cercetarea altor
câmpuri și terminologii științifice românești. Totodată, demersul se înscrie într-o cercetare
diacronică personală mai largă, privitoare la terminologia juridico-administrativă, în general, și
de influență greacă, în particular. În general, un câmp lexico-semantic se constituie prin
extragerea lexemelor ce prezintă un sem comun, stabil din textele domeniului avut în vedere sau
prin utilizarea unui lexicon tematic. În cazul de față am optat pentru cea din urmă variantă și am
utilizat volumul lui Sachelarie și Stoicescu (1988), urmând ca pentru confirmarea apartenenței
acestor lexeme la câmpul lexico-semantic avut în vedere, pentru atestarea lor cronologică,
precum și pentru stabilirea sensurilor lexemelor polisemantice să utilizez DA, DLR.
Se cuvine făcută precizarea că lexemele studiate aici, într-o majoritate covârșitoare și așa
cum era de așteptat, prezintă în dicționarele avute în vedere, între paranteze, marca diastratică
/învechit/, indice utilizării lor în epocile mai vechi, dar și al ieșirii lor din uz. Aceste lexeme se
grupează în jurul semelor sinonime (și, în același timp, arhilexeme pentru majoritatea claselor
lexico-semantice rezultate) ÎNSCRIS, DOCUMENT, ACT, cărora, la rândul lor, li se pot
adăuga alte două seme sinonime pentru o perioadă mai veche: CARTE și SCRISOARE.
Sinonimia acestor arhilexeme poate fi probată prin poziționarea lor în sintagme ca înscrisuri
oficiale, documente oficiale, acte oficiale sau scrisori oficiale și cărți oficiale. Au rezultat peste
150 de tipuri de înscrisuri, adică un câmp lexico-semantic vast, constituit în baza semelor
comune, stabile, considerate nucleul paradigmei (Bidu-Vrănceanu 1986: 50), [înscris oficial] +
[cu scop determinat]. Toate lexemele incluse în acest câmp sunt substantive, având, în
majoritate, un sens de bază și unul sau mai multe sensuri secundare.
 2. Structura câmpului înscrisurilor

Pe baza definițiilor lexicografice și în funcție de opozițiile semantice constatate, în afara

celor două seme stabile, menționate mai sus, se delimitează semele variabile, caracteristice
fiecărei clase lexicale, în parte. Astfel, în tabelul de mai jos semul stabil [cu scop determinat]
grupează în jurul său seme variabile, condiționate extralingvistic, precum: [juridice],
[administrative], [dispoziție], [documente externe]. Acestea, la rândul lor, subordonează alte
seme variabile, neomogene: semul variabil [juridice], semele [petiție], [dovadă], [raport];
semul [administrative], semele [contract], [inventar], [registru], [de privilegii]; semul
[dispoziție], semele [a unui privat], [autoritate laică], [Biserică], [Vodă]. În sfârșit, semul
[documente externe] subordonează semele variabile neomogene [emise], [primite], [convenție].
Nu în ultimul rând, lexemele câmpului lexico-semantic al ÎNSCRISURILOR oficiale au fost
clasificate ținând cont și de semele referențiale ce privesc suportul pe care au fost redactate (coajă
de copac, pergament, hârtie), modul în care au fost redactate (manuscrise, tipărite) și caracterul
acestora (ordinar, extraordinar). Sunt încadrabile mai multor clase, datorită semelor variabile în
jurul cărora se construiesc. Subordonarea semelor variabile de către semele stabile este
determinată de o anumită imprecizie terminologică, caracteristică perioadelor mai vechi, generată
atât de insuficienta cristalizare a conceptelor, cât și de însușirea mai puțin temeinică a acestora și a
termenilor care le etichetează, de către utilizatori. Sintagme în care se modifică doar termenul de
bază (carte/hrisov/ispisoc/uric de întărire sau de întăritură) vin să susțină această afirmație.
Înlocuirea semului lor comun, „de întărire‖, contribuie la ambiguizarea semantică1, dar și la
apariția unei relații de sinonimie, polisemie sau omonimie între aceste lexeme.

[înscris oficial] + [cu scop Coajă (de dud), pergament sau membrană, hârtie
determinat] Manuscris sau tipărit
Caracter ordinar
[petiție] artic/articol/articul/articuluș (XVII2), arz (XVII),
arzihal/arzehal/arzohal/arzoval (XVII–XVIII), hîrtie de zi
(XVII–XIX), jalbă/jalobă/gialobă/jelburi (XVI–XIX), name/
namea/naimea (XVIII), pitac/petac/pitacuri/pitace (XVII–
XIX), răvaș de jalbă/jalobă (XVIII), răvaș de apelație (XVIII)
[dovadă] act doveditor (XIX), apodixis/apodicsis (XVIII–XIX), cambie
(?3), carte de adeverire (?); ~ de încredințare (?); ~ de mărturie
și întocmire (?); ~ de hotărnicie (XVIII), document
(XVIII)/ducament/docament/ducomant/ducoment (XVI), hoget
(XVII), martiricon (XIX), mărturie de botez (?); ~ de cununie
(?); ~ de vestiri (XVI–XIX), poliță (XVII), scrisoare de
acreditare (din XIX), sinet/senet/sened (XVIII–XIX),
zapis/zapes, ~ de arenduire (XIX), ~ de cumpărătură (XVIII–

1
În cazul termenilor denumind înscrisuri oficiale, emise de autorități (dregători, Divan, Vodă), nu mai putem
vorbi despre imprecizie conceptuală, ci despre variație diatopică și diacronică [uric de întăritură (Moldova,
secolul al XIV-lea – 1840) – ispisoc de întăritură (Moldova, secolul al XVII-lea) – hrisov domnesc de întăritură
(Țara Românească și Moldova, pentru acte normative, secolele al XVIII-lea – al XIX-lea)]. Aceste tipuri de
variație indică o stabilitate în timp a conceptelor, dar nu și a denominărilor acestora, mai sensibile influențelor
externe sau modei lingvistice.
2
Pentru o mai bună organizare a spațiului disponibil, menționăm doar cifrele romane ale secolului/secolelor
în care lexemul a fost utilizat, conform atestărilor DA/DLR.
3
Semnul „(?)‖ marchează lipsa atestării cronologice în DA/DLR.

254
[juridice] XIX),~ de vânzare (XVIII–XIX), ~ de așezământ (XVIII–XIX),
uric de întăritură (Moldova, XIV–XIX), zdelcă întărită (XIX)

[raport] anaforá (XVIII–XIX), carte de mărturie și întocmire (?), arz

(XVII), document (XVIII)/ducament/docament/ducomant/
ducoment (XVI), ectesis (XIX), foaie de mărturisanie, perigrafi
(XVIII–XIX), practicá/practicaoa (XVIII–XXI în practicaoua
hotărârii judecătorești), praxă/praxis/pracsis/praxie (XVIII–
XIX)

[adm.] [contract] acord (XVII–XIX), act (XIX), căsătorească alcătuire (XIX);

alcătuire a prețului (XIX), antihreză/antihrisis (XVIII–
XIX)/anticreză (XIX), așezământ (XVI–XIX), carte de ocină; ~
de cumpărătură, depoziton (sec. XIX), dres de cumpărătură
(XVII–XVIII), foaie de zestre (XIX–XX), ispisoc de
cumpărătură (XVII), căsătorească tocmeală (XIX),
paracatatichi (XVIII–XIX), sinalagmă (XVIII), zapis de
cumpărătură (XVIII), zdelcă (XIX)

[inventar] anatefter (?), arhondologiu (XIX), cartea mare (XIX); ~

depunerilor spre fructificare (XIX–XX), ~ orașului (?), ~ de
moșie (?), ~ de mărturisire (?); ~ de clacă (XIX), catagrafie
(XVIII–XIX), catalogul vistieriei (XVIII), catastif/catastih/
catastiv (din XIV), condică (din XVIII), foaie de zestre (XIX–
XX), izvod/isvod de zestre (XVIII); ~ de cheltuieli (XVIII); ~ de
numele neguțătorilor (XVII–XVIII), ~ de daturi și luaturi (?)

[registru] anatefter (?), arhondologiu (XIX), carte mare (XIX); ~

depunerilor spre fructificare (XIX–XX), ~ orașului (?), ~a cea
de obște a milosteniilor (?), ~ sărmanilor (?), ~ de întăritură
(XVIII), ~ de moșie (XVIII), ~ de mărturisire (?), ~ de clacă
(XIX); ~ de hotărnicie (XVIII–XIX), catagrafie (XVIII–XIX),
catastif/catastih/catastiv (din XIV), condică de poștă (?); ~ a
șireților (XVIII); ~ de havaeturi (XVIII), defter/tefter (?), delă
(XIX), izvod/izvod de daturi și luaturi (XVIII), metrice/mitrice
(XIX)
[de arhmahzar/mahzar/magzar (XVII–XIX), așezământ (XVII–
privilegii] XIX), carte domnească de întărire (XIX); ~ de miluire (?);
~ de scuteală (XVIII); ~ de slobozenie (?); ~ de volnicie
(XVIII); ~ de trecere (?); ~ de voie vegheată (XIX),
firman/ferman (XVII–XVIII), hatișerif (XVII–XIX), hoget
(XVII), hrisov de întărire (XIV–XVIII), ispisoc de întăritură
(XVII), întăritură domnească (XVI), nizam/nezam/nisam
(XVIII–XIX), scrisoare de acreditare (XIX),
pas/paș/pasuș/pasoș/pasuri (XIX), pașaport (XVIII), pitac de
boierie (XVII–XIX), răvaș domnesc (XVII); ~ de drum (XIX),
uric de întăritură (Moldova, XIV–XIX)

[a unui alcătuire căsătorească (XIX), ~a prețului (XIX),

255
 privat] antihreză/antihrisis (XVIII–XIX)/anticreză (XIX), cambie (?),
carte cu limbă de moarte (XVI–XVII); ~ de pâră (?); ~ de
mărturie și întocmire (?); ~ de jurământ (XVII); ~ de moștenire
(?); ~ de pace (XVIII); ~ de blestem (XVII); ~ mincinoasă (?),
diată (XVII)/adiat(ă), foaie de zestre (XIX–XX), harta
testamentului (XVI–XVII), hoget (XVII), izvod/isvod de zestre
(XVIII), înscris mincinos (?), perigrafi (XVIII–XIX), răvaș de
jalbă/jalobă (XVIII), sinalagmă (XVIII), sinet (XVIII–XIX),
zapis, ~ de arenduire (XIX), ~ de moștenire (XIX), ~ făr de
nume (XIX), zdelcă (XIX)

[autoritate apofasis (XVIII–XIX), așezământ (XVII–XIX), carte, ~ de

laică] judecată (XIV–XIX), ~ de vechilie/vechilâc (?), ~ de tocmeală
a eretocrisiei (XIX), ~ încredințătoare (?), ~ de adeverire (?),
~ de iertare, ~ de soroc (XVII–XIX), ~ de răscumpărare (?),
~ de epitrop (XVIII–XIX4), ~ de trecere (?), ~ de voie vegheată
[dispoziție] (XIX), ~ de clacă (XIX), ~ de menzil (XVIII–XIX), ~ carte de
cărat (?), delă (XIX), diataghi (XVIII–XIX), engrafa (XVIII),
hârtie de zi (XVII), hoget (XVII), hotărâre judecătorească (?);
~ de moarte (?), nizam (XVIII–XIX), pas (XIX),
pasport/pașaport (XVIII), practicaoa (hotărârii judecătorești)
(XVIII–XXI), răvaș de soroc (?), ~ de jalbă/jalobă (XVIII),
~ de drum (XIX), scrisoare de trăsură (?), suret (XVII)

[Biserică] carte de blestem (XVII)/~ de afurisanie (XVII); ~ de lăsăciune

(XVII); ~ de despărțeală (XVII); ~ de despărțenie (XIX), ~ de
miluire (?), ~ de preoție (?), diazighion (XVIII–XIX5), hrisoave
mănăstirești (XVIII), nomocanon (XV), pravilă (XIII)

Caracter extraordinar
[Vodă] Buiurdismă/buiurdizmă (XIX), buiurdiu (XVII), bulă de aur
(XVI–XVII), carte domnească (XVIII–XIX), ~ domnească de
întărire (XIX), ~ de volnicie (XVIII), ~ deschisă sau legată (?),
catastișe de obroc (?), condică politicească (XIX), ~
pravilnicească (XVIII), ~ criminalicească (XIX), ~ țivilă
(XIX), codichil (XIX)/codicil (XIX–XX), diataghi (XVIII–
XIX), dires (?), hrisov (XIV–XVIII), ispisoc de întăritură
(XVII), întăritură domnească (XVI), pitac de boierie (XVII–
XIX), pont (XVII–XVIII), răvaș domnesc (XVII), pasuri
domnești (?), scrisori libere domnești (?), scrisoare de
acreditare (XIX), sinet (XVIII–XIX), uric de întăritură
(Moldova, XIV–XIX)

[doc. ext.] [emise] arz (XVII), arzihal (XVII–XVIII), arzmahzar/mahzar/magzar

(XVII–XIX), bulă de aur (XVI–XVII), name/namea/naimea
(XVIII)

4
Apreciere personală, conform corpusului de texte parcurs în cadrul activității de cercetare personală.
5
Apreciere personală; neconsemnat în DA/DLR.

256
 [primite] carte împărătească (?), firman/ferman (XVII–XVIII), hat
(XIX), hatihumaium (XVIII), hatișerif (XVII–XIX),
name/namea/naimea (XVIII)

[convenție] acord (XVII–XIX), așezământ (XVI–XIX), capitulații (XVIII–

XX), sintichi (XVIII), tratat/trahtat (XVIII–XIX)/tractat
(XVII)

În cadrul unei clase mai extinse se pot stabili mai multe paradigme. În acest caz, semul
caracterizat drept variabil al unei clase (față de semul stabil al câmpului) acționează ca un sem
stabil față de semul variabil al paradigmelor care o alcătuiesc.

3. Relații semantice în cadrul câmpului ÎNSCRISURILOR

În ceea ce privește relațiile semantice dezvoltate între lexemele ce compun câmpului

semantic al ÎNSCRISURILOR oficiale, cazurile de sinonimie, polisemie și omonimie nu pot
fi considerate, în ciuda caracterului specializat pe care îl au, accidentale.

3.1. Sinonimia în câmpul lexico-semantic al ÎNSCRISURILOR

Caracteristică pentru terminologiile de început și cauzată de împrecizia conceptuală
(Guilbert 1965), sinonimia constituie o relație semantică foarte des întâlnită și explicabilă prin
coexistența a doi sau chiar trei termeni, proveniți din surse diferite (lexic comun sau surse
externe) în aceeași perioadă de timp. În dicționare, acest tip de relație semantică apare
consemnată prin punerea în circularitate absolută a unor termeni cu alții. Acest lucru s-ar
datora impreciziei metalimbajului lexicografic (Bidu-Vrănceanu 1986: 80) sau lipsei unui
inventar de seme, mai ales în cazul unor lexeme din epocile vechi.
Ca exemple de sinonimie în cadrul câmpului înscrisurilor menționăm:

(1) Harta testamentului, adecă carte cu limbă de moarte ce-i zâc diată acmu (DLR
2007: 981);
(2) Cartea de poliță numim cartea de împrumutare (LC 1955: 54).

Alte exemple de sinonimie: carte de adeverire = martiricon, carte de pâră = răvaș de

jalbă, carte de vechilie = zapis de arenduire, perigrafi = ectesis, hotărâre judecătorească =
apofasis, carte de lăsăciune = carte de despărțenie = diazighion, răvaș de soroc = carte
soroc = răvaș de jalbă = hârtie de zi etc.

3.2. Polisemia în câmpul lexico-semantic al ÎNSCRISURILOR

Polisemia, alături de omonimie, constituie cazuri de ambiguitate lexicală, la
dezambiguizarea cărora contribuie contextul. În acest sens, lexemul carte, datorită numărului
considerabil de hiponime, constituie un bun exemplu: ~ a orașului, ~ de adeverire, ~ de
blestem/de afurisanie, ~ de clacă, ~ de cumpărătură, ~ de despărțenie, ~ de epitrop, ~ de
hotărnicie, ~ de iertare, ~ de întărire, ~ de menzil, ~ de judecată, ~ de jurământ, ~ de
lăsăciune, ~ de mărturie și întocmire, ~ de miluire, ~ de moșie, ~ de moștenire, ~ de ocină, ~
de pâră, ~ de preoție, ~ de rămas, ~ de răscumpărare, ~ de scuteală, ~ de soroc, ~ de trecere,

257
~ de vechilie/vechilâc, ~ de voie vegheată, ~ de volnicie, ~ de (pentru o) zi, ~ cojnică/de
coajă, ~ cu limbă de moarte, ~ împărătească, ~ mincinoasă, ~ pentru tocmeala eretocrisiei;
~a depunerilor spre fructificare etc.
Totodată, cazurile de polisemie indică interdisciplinaritate terminologică:

(3) Datornici de acum înainte să nu mai metahirisească zapise făr de nume [...] (PC:
110).

În acest exemplu este vorba despre ceea ce astăzi cunoaștem sub denumirea obligațiuni
nenominale, sintagmă terminologică aparținând domeniului economic.

3.3. Omonimia în câmpul lexico-semantic al ÎNSCRISURILOR

Mai reduse ca număr față de lexemele polisemantice, omonimele câmpului
ÎNSCRISURILOR sunt reprezentate de lexeme ce dezvoltă sensuri paralele în lexicul comun
sau regional: pas (pl. pasuri, față de pl. pași), pitac (pl. pitace însemnând „acte‖ și pl. pitaci,
„monedă‖), poliță („înscris‖ și „suport‖). Apar astfel:

(4) Au voie veliții boieri a orândui cu pitacurile dumnealor pricini la ceale mai de jos
departamenturi (PC: 52);
(5) Deci Stanciul cerându-le banii... de car câte zloț 2, pitaci iar 2 și câte un mariiaș la
vamă (a. 1700) (DLR 1974: 658).

În încheierea acestui articol, putem afirma că structurarea și descrierea unui câmp lexico-
semantic precum cel al ÎNSCRISURILOR întocmite în secolele trecute nu a constituit un
demers facil, printre dificultățile întâmpinate numărându-se numărul apreciabil de lexeme,
mobilitatea unora dintre acestea (fenomen datorat polisemiei), lipsa atestărilor lexicografice
sau consemnarea de contexte insuficient de clare în dicționare, sinonimia marcată în dicționar
prin punerea în circularitate a lexemelor sinonime sau cvasisinonime, numărul mare de
hiponime. În ciuda acestor dificultăți, lexemele privind înscrisurile oficiale din perioada
secolelor al XV-lea – al XIX-lea pot fi grupate în așa fel încât să ofere informații relevante cu
privire la distribuirea prerogativelor în țările române (Țara Românească, Moldova) sau la
competențele anumitor instituții.

SURSE

DLR 1974 – Dicționarul limbii române, serie nouă, tomul VIII, partea a 2-a, litera P (PE –
PÎNAR), București, Editura Academiei R.S.R., 1974.
DLR 2007 – Dicționarul limbii române, serie nouă, tomul I, partea a 5-a, litera D (deținut –
discopotiriu), București, Editura Academiei Române, 2007.
LC – Legiuirea Caragea [1818], ediție critică, București, Editura Academiei R.P.R, 1955.
PC – Pravilniceasca Condică [1780], ediție critică, București, Editura Academiei R.P.R, 1957.
Sachelarie, Ovid, Nicolae Stoicescu (ed.), Instituții feudale din țările române. Dicționar,
București, Editura Academiei R.S.R, 1988.

258
 BIBLIOGRAFIE

Bidu-Vrănceanu, Angela, 1986, Structura vocabularului limbii române contemporane. Probleme

teoretice și aplicații practice, București, Editura Științifică și Enciclopedică.
Bidu-Vrănceanu, Angela, Narcisa Forăscu, 2005, Limba română contemporană. Lexicul,
București, Humanitas.
Guilbert, Louis, 1965, La formation du vocabulaire de l'aviation, Paris, Larousse.

PARADIGMATIC AND SYNTAGMATIC STRUCTURE IN THE LEXICAL

FIELD OF OFFICIAL DOCUMENTS ISSUED IN ROMANIAN
(15TH–19TH CENTURIES)

(Abstract)

Hrisov, uric, ispisoc, pitac, sinet or zapis (namely, words expressing different types of royal charters,
muniments, letter patents, and other deeds) are just a few of the lexemes that structure the field of the official
DOCUMENTS issued in Wallachia and Moldavia between the 15th and 19th centuries. In this article, we
follow the lexicological model elaborated by Bidu-Vrănceanu (1986), as well as Bidu-Vrănceanu and Forăscu
(2005), and applied for many other semantic fields in Romanian common vocabulary and scientific
terminologies.

259
 ADDENDA LA ADVERBELE ÎN -IȘ/-ÂȘ

ADRIAN CHIRCU
Universitatea „Babeș-Bolyaiŗ, Cluj-Napoca

„[…] fiecare cuvânt își are istoria și aria

sa de răspândire, deosebit de ale altora.‖
(Pușcariu 1976: 194)

0. Preliminarii

Alegerea subiectului de discuții sugerat în titlul comunicării noastre nu este întâmplătoare,

deoarece, în urmă cu zece ani (2006), am publicat în volumul Colocviului Catedrei de limba
română, ediția a 5-a, un studiu cu o temă asemănătoare (Adverbele românești în -iș/-âș), care a
permis formularea unor ipoteze noi asupra adverbelor supuse analizei1 și, de asemenea,
întocmirea unui inventar, conținând acest tip de unități adverbiale (Chircu 2006: 57–66).
La împlinirea unui deceniu de la apariția acestei prime contribuții la cunoașterea adverbelor
supuse analizei, dorim să actualizăm lista inițială, îmbogățind-o cu noi termeni, a căror prezență
în limbă confirmă vitalitatea acestor derivate mai ales la nivel dialectal, în ciuda influenței
semnificative a limbii literare asupra graiurilor.

1. Contribuții la descrierea adverbelor în -iș/-âș

Despre adverbele în chestiune, s-a scris susținut și amănunțit mai ales în cei din urmă ani
(Chircu 2006, Popovici 2006, Vasile 2013, Mîrzea Vasile 2012, 2015), deoarece, până în veacul
al XXI-lea, aceste adverbe au fost doar semnalate, neinsistându-se asupra particularităților de
ordin semantic și/sau distributiv.
Chiar dacă, în ultimele analize, s-a reușit o circumscriere adecvată a acestor adverbe, vom
încerca să aducem în discuție fapte de limbă care să întregească informațiile anterior obținute.
Astfel, pentru a realiza o interpretare apropriată, în mare parte, am excerptat adverbe din lucrări
considerate complementare de către cei care s-au ocupat de clasa adverbială, și anume atlase
lingvistice, glosare dialectale sau dicționare, ceea ce permite, fără îndoială, o delimitare pertinentă
și o relaționare justă a exemplelor cu informații care nu sunt străine de subiectul în discuție.
1.1. Înainte însă de a discuta efectiv asupra adverbelor reperate în paginile lucrărilor
amintite, considerăm că este necesar să trecem în revistă principalele încercări de descriere a
acestora. O primă conturare o datorăm lui Pascu (1916: 367), care explică sufixul -iș ca
„provenind din suf. adjectival -iș‖ și că, „în limbile slave, există sufixul -și pentru a forma
adiective din adverbe.‖

1
Nu ne vom referi decât tangențial la varianta afixală -uș.
 1.2. La o distanță considerabilă de timp, acestuia îi urmează Georgeta Ciompec, care,
referindu-se la adverbele în -iș din perioada veche a scrisului românesc, observă că sufixul se
dovedește a fi „puțin productiv, deși pare vechi în limbă‖ (Ciompec 1985: 73), apărând „în
raport de complementaritate‖ cu adverbele în -ește‖ (p. 74). Cât despre prezența acestuia în
limba contemporană, autoarea susține că avem a face cu o clasă închisă, cu un sufix
neproductiv, întâlnit „aproape exclusiv în limbajul popular, familiar și în literatura artistică‖ (p.
104).
1.3. La începutul veacului al XXI-lea, adverbele în -iș/-âș reintră în atenția specialiștilor. În
articolul nostru, menționat la începutul acestei comunicări (Chircu 2006: 57), remarcam că, la
acea dată, nu există un studiu în care să fie comentate detaliat aceste adverbe, în ciuda faptului
că individualizează limba română în cadrul familiei de limbi romanice.
De asemenea, observam că bazele derivative erau vechi și foarte vechi și că adverbele sunt
atestate în texte din secolul al XVI-lea, ceea ce sugerează că acest tipar era prezent înainte de
primele texte românești care au ajuns la noi. Pe lângă aceste remarci de ordin diacronic și
etimologic, relevam semantismul particular al acestor adverbe, insistând asupra faptului că
„exprimă, în general, o poziție particulară a corpului omenesc în raport cu o persoană sau cu un
obiect sau un mod special de a se comporta, de a acționa, într-o anumită situație (mișcări sau
diverse poziții ale corpului)‖ (Chircu 2006: 60).
1.4. La rândul său, Popovici (2006: 156–161) se apleacă asupra acestor adverbe derivate
într-un articol mai amplu, în care discută pe marginea prezenței și a funcționării acestui sufix în
limba română. În viziunea autoarei, circumscrierea adverbelor în -iș/-âș „apare problematică‖,
deoarece acestea au, deseori, valori semantice multiple și valori gramaticale diverse, adverbe
pure fiind doar 37 (Popovici 2006: 159).
1.5. Alte două cercetări succesive asupra acestor adverbe întreprinde (Mîrzea) Vasile
(2012: 85–100, 2013: 45–71), care își propune să îmbogățească inventarul și să facă anumite
corecții la studiile anterioare. Autoarea consideră că avem de-a face cu niște formații vechi, cu
valori modale diverse:

„modul ca specie a mișcării/poziționării cu un anumit tip de parcurs desemnat de bază

(costiș…); specia mișcării/poziționării unui agent, în general [+ uman], prin partea corpului
care dă specificul acestei mișcări/poziționări (brățiș…); modul ca indicație de poziționare
în spațiu (alăturiș…); modul de realizare a acțiunii prin comparație cu noțiunea desemnată
de bază (arciș…)‖ (Mîrzea Vasile 2012: 92).

Pe baza investigațiilor efectuate, lingvista bucureșteană susține că este destul de greu de

urmărit răspândirea acestui tip de adverbe, întrucât

„un număr însemnat de adverbe în -iș și -âș sunt atestate în ultimele două secole – fapt
dificil de interpretat în termeni de productivitate și vitalitate a sufixelor, pentru că aceste
adverbe caracterizează limba populară și dialectală (nu există niciun derivat cu bază
neologică), iar atestarea în scris, pentru română, este problematică‖ (Vasile 2013: 71).

Aceeași autoare reia majoritatea ideilor anterior vehiculate, într-un subcapitol din FCLR IV
(Mîrzea Vasile 2015: 523–532), în care descrie pe larg sufixele -iș/-âș, conchizând că acestea
„sunt total neproductive‖ și că sunt specifice limbajului „popular și familiar, varianta orală a
românei, de unde au fost preluate și în limbajele beletristic și jurnalistic‖.

262
 Față de inventarul anterior realizat (Chircu 2006: 57–66, Popovici 2006: 137–189), Vasile
(2013: 45–71) adaugă alte adverbe care nu se regăsesc în listele precedente, și anume cârmiș,
ciuciuliș, ghiontiș, glomotiș, glotiș, mârâiș, muțiș, pogorâș, snopiș, suciș. Mai precis, în
perspectivă statistică progresivă, situația se prezintă astfel: Popovici (2006) identifică un număr
de 60 de forme, Chircu (2006) înregistrează 78 de unități, iar (Mîrzea) Vasile (2012; 2013)
inventariază un număr de 93 de termeni, întregit prin substantive în -iș, prezente în structura
unor locuțiuni adverbiale (de-a cufundișilea, de-a-mboișul, de-a săniișul, de-a țiiș).

2. Îmbogățirea inventarului cu noi unități adverbiale

Ținând cont de toate aceste repere preliminare de ordin lexico-semantic sau cantitativ, ne
propunem să lărgim inventarul anterior stabilit, prin includerea altor adverbe, apropiate atât
structural, cât și semantic de cele incluse în lista sintetică, întocmită de (Mîrzea) Vasile (2012:
87–92; 2013: 46–58, 2015: 523–532).
După cum se va putea observa, aspectele de ordin teoretic din studiile amintite se validează
și în cazul noilor adverbe, relevându-se atât semantismul unitar și complex, cât și eterogenitatea
bazelor derivative, a căror origine este mai degrabă adstratică decât stratică.
2.1. Adverbul borborâș are drept bază derivativă verbul de origine latinească *a borborî,
care trebuie să fi fost prezent odinioară în graiurile oltenești (Chircu 2015: 126–132). Adverbul
s-a constituit prin adăugarea la baza derivativă a sufixului adverbial -âș, variantă a lui -iș. În
ceea ce privește semnificația, adverbul borborâș păstrează sensul bazei derivative verbale,
având înțelesul ‗zgomotos și cu bulbuci, care clocotește, care fierbe cu bulbuci‘ și trebuie pus în
legătură cu sinonimul său clocotiș, semnalat cu același înțeles ‗în clocote, în fierbere, cu vuet‘
de către Papahagi (1981: 167), în subdialectul maramureșean („A ta ziță-i de ovăz/Mestecată
clocotiș‖). Adverbul borborâș este înregistrat în GDO: 8–9 și a fost cules în localitatea
Sărbătoarea (pct. 971): „Apa de mămăligă…o lăsăm șî fierbe pănă să saltă sus, borborâș‖.
2.2. Derivatul briciș are semnificația ‗care sunt strânși, lipiți de corp, mulați pe picior‘ (GP:
34). Din păcate, autorul nu ne oferă un context și consideră că avem a face cu un adjectiv, însă
credem că este vorba despre un adverb, care exprimă un anumit mod de a purta pantalonii ‗care
stau lipiți pe lângă corp, precum lama de la brici‘. Baza derivativă o reprezintă substantivul brici
(<v. sl. briči ‗instrument de bărbierit‘, DELR I: 337).
2.3. Buiș ‗cruciș‘. Adverbul este înregistrat în coloanele DGDS I: 133, însă este
cartografiat și în NALR. Muntenia și Dobrogea, vol. I, harta 14, pct. 682 (Cetățeni-Vale) și a fost
obținut ca răspuns la întrebarea indirectă [121]: Cum spuneți că-i omul care se uită cu un ochi
într-o parte și cu altul în altă parte? (GEST). Răspunsul primit a fost: să u ită bui ș. Baza
derivativă a acestui adverb trebuie să fie verbul regional a bui (<srb. bujati), căruia i s-a atașat
sufixul adverbial -iș.
Dacă analizăm cu atenție semantismul verbului, se poate întrevedea legătura de
semnificație dintre verbul a bui și adverb. De pildă, în DLR I: 679, se menționează că verbul a
bui este răspândit în Muntenia, Ungaria și Transilvania de Nord și are mai multe înțelesuri,
dintre care amintim ‗a țâșni, a năvăli, a veni cu furie, a se slobozi la vale‘. Însă cu valoare
reflexivă are și sensul de ‗a se vârî, a se băga orbește, a se provoca la luptă, a deveni buiac‘. De
asemenea, putem relaționa adverbul și cu adjectivul buiac, care are și accepțiile ‗sălbatic, nebun,
smintit, nechibzuit‘, de unde, probabil, avem ‗se uită ca nebunii, ca sălbaticii; se uită cruciș‘.
În paginile FCLR IV: 526, este precizat faptul că există cazuri în care unele substantive
derivate în -iș, „apar doar în locuțiuni adverbiale‖, precum de-a řmboișul (de-a řmboișele)
‗rostogolit peste cap‘, dar poate fi avansată, în astfel de cazuri și ideea unui adverb inițial, căruia
i s-au adăugat particule deictice.

263
 2.4. Ceuriș ‗cruciș, ponciș‘ a fost obținut ca răspuns la întrebarea din ALR, I/I, privitoare la
adjectivul sașiu. La baza adverbului, se află adjectivul ceur (<srb. ćör <tc. kör ‗chior de un
ochi‘), ce face arie în Banat-Hunedoara și în zona învecinată, până înspre Târnave (în limba
veche, ceur apare în texte de proveniență bănățean-hunedoreană; de pildă, în DVL: 78, 641, fără
echivalare latinească), unde, de altfel, este înregistrat adverbul (ALR, harta 68, pct. 160 – mă it
ĉăuríș(u). Acest adverb trebuie să se fi constituit prin atașarea sufixului adverbial -iș la adjectivul
ceur, derivare facilitată probabil și de folosirea lui ceur cu valoare adverbială. În ALR I/I, sunt
câteva puncte de anchetă (pct. 109, pct. 144 etc.), în care e semnalat ceur, însă fără context, ceea
ce face ca valoarea gramaticală să fie destul de dificil de apreciat. Adjectivul apare și în
Cronograful lui Moxa, scriitor din Oltenia vecină, căruia nu trebuie să-i fi fost străini termeni
din graiurile bănățene: „Trecu împărățiia grecească și la Anastasie Ceurul, ce cum era el, așa
avea și viața ceură. Că ceură dentâiu-ș strâmb spre eresa lui Evtihie‖ (MC, 64v, p. 149).
2.5. Adverbul chiombiș a fost înregistrat în NALR. Oltenia, vol. I, h. 30, pct. 902
(Voineasa, Vâlcea), având înțelesul ‗cruciș, chiorâș, ponciș, cordiș‘. A fost obținut ca răspuns,
se uită chiombiș, la întrebarea indirectă 121: Cum spuneți că-i omul care se uită cu un ochi într-
o parte și cu altul în altă parte? (GEST). Adverbul trebuie relaționat cu adjectivul primit ca
răspuns alternativ om chiomb; chiombi și cu întrebarea complementară 122: Dar dacă e femeie?,
unde s-a răspuns cu chiombă, chiombe. Așadar, derivatul trimite la adjectivul chiomb, al cărui
înțeles este ‗prost, netot; infirm, șchiop, miop, sașiu‘. Se pare că, la baza acestuia, se află magh.
tömpe ‗1. scurt, teșit și puțin cârn; 2. bont; 3. tâmp, bont; 4. rar, lit. îndesat, bondoc‘ (MRS II:
2561) (<tompa <v.sl. tǫpŭ) (DELR II: 210), întâlnit în puncte de anchetă învecinate, de dincolo
de munți, cu influență maghiară semnificativă (ALRR. Sinteză, I, h. 48, pct. 440, 446, 387, 383,
tř/křomb, -i), dar și în nord unde se resimte aceeași influență maghiară (NALR. Transilvania I,
pct. 247; ALRR. Sinteză, I, h. 48, pct. 247, ĉomb).
2.6. Semnificația lui codiș este ‗cu coada ochiului‘. Acest adverb l-am reperat în harta 44
din NALR. Crișana, vol. I, în punctul de anchetă 124, și a fost obținut ca răspuns la întrebarea
indirectă Când te uiți așa, numai dintr-o parte, la un om, ca să nu bage de seamă [GEST], cu ce
zici că te uiți la el? După cum se poate observa, termenul trebuie pus în legătură cu răspunsul
dat în multe puncte de anchetă, și anume cu coada ochiului. Din punct de vedere lexical,
adverbul trimite la substantivul coadă, căruia i s-a atașat sufixul adverbial -iș.
2.7. Conciș ‗sașiu, cruciș‘ este înregistrat în Crișana, în două puncte de anchetă învecinate
(cǻnĉiș – ALR I, harta 68, pct. 295 și pct. 305; a se vedea și pct. 148, din NALR. Crișana, unde
avem același adverb) și este semnalat și în zona Argeșului (GA: 56). Acest adverb are înțeles
asemănător cu cel al adverbului cruciș, asociindu-se, de asemenea, verbului a se uita. Nu
credem că trebuie să presupunem o alterare a adverbului ponciș, semnalat tot în Argeș, care are
semnificație diferită ‗împleticit‘ (a merge ponciș – GA: 56).
În acest caz, ar trebui să ne îndreptăm atenția înspre o bază derivativă adjectivală de origine
maghiară, și anume kancsi ‗sașiu, zbanghiu, ceacâr, chior; cruciș, sașiu, chiorâș‘. Adjectivul
maghiar are un caracter popular, însă, în română, avem și situații în care este folosit ca atare, cu
valoare adverbială (ALR I/I, pct. 333). Cu același înțeles, se folosește adverbial în maghiară un
derivat al său kancsal (fig. ~ szemmel néz valakit (sau valamit) ‗a se uita chiorâș la cineva (sau
ceva)‘ (MRS I: 1280).
2.8. Cumpăniș are sensul ‗drept, în poziție dreaptă, ca o cumpănă, așezat asemenea
cumpenei de la fântână‘ și l-am identificat într-o culegere de balade oltenești: Umblam pin tine
pitiș/Cu săbioara târâș,/Cu paloșu cumpăniș (BO: 12–13). Acest adverb trebuie raportat mai
degrabă la substantivul de origine slavă cumpănă decât la verbul a cumpăni. Însă nu trebuie
abandonată întru totul această din urmă ipoteză, deoarece, în DLR II: 982, se precizează că

264
verbul în chestiune cunoaște sensul ‗a așeza o prăjină după principiul cumpenei de la fântână‘.
De asemenea, în MDA I: 751, unul dintre înțelesurile verbului, în vorbirea populară, este ‗a
așeza o prăjină asemenea cumpenei de la fântână‘.
2.9. Curiș(cap) apare numai în acest compus, însă trebuie să presupunem că adverbul a
circulat și singur. Sensul este ‗cu fundul la cap, ghemuit, de-a berbeleacul, roată, a se da peste
cap să…‘. Fără doar și poate că baza derivativă este substantivul cur, căruia i s-a adăugat sufixul
-iș > curiș. Adverbul mai cunoaște și o formă curuș (stă în curuș ‗stă pe vine‘), înregistrată în
punctul de anchetă 80, în Banat. Pentru acest din urmă adverb, trebuie să presupunem că aveam
de-a face, ca în multe alte cazuri, cu o variantă a sufixului -iș, trecut, probabil, prin -âș și,
ulterior, -uș. În culegerile de folclor din Banat și în glosarele dialectale din această zonă,
compusul adverbial este frecvent înregistrat: „Mă-mburic p-un gard dă spini/Curișcapu la
veśini‖; „Niś dacă s-ar da Măriuțoaca d-a curișcap‖ (Antol.: 98, 412); „Tu nu poți să te dai d-a
curișcapcili‖ (GG: 63).
După cum se poate observa, adverbul în chestiune cunoaște o însemnată varietate de forme
și, uneori, asocieri prepoziționale (d-a curișcap (Antol.: 412); curișcapu (Antol.: 98 );
curișcapite (GB II: 10); curișcap(u), curincapu (GR: 35).
2.10. Adverbul peltiș este întâlnit tot la nivel dialectal și are un înțeles asemănător cu
conciș, respectiv, ‗chiorâș, cruciș, sașiu‘. L-am reperat tot în harta 68 (ALR I/I), în zona Argeș,
pct. 768 (să ită pelt ș). În perspectivă etimologică, credem că trebuie să facem trimitere la
verbul a pleti (DLR XI: 827), care are înțelesul ‗a împleti‘. Considerăm că avem de-a face cu o
lărgire a semnificației bazei derivative care a ajuns să se întrebuințeze și cu înțelesul ‗a împleti
într-un mod special, a împleti în cruce‘, care ar justifica selectarea ca bază derivativă. În ceea ce
privește schimbarea din interiorul rădăcinii verbale, avem de-a face cu metateza lui l, care,
alături de r, sunt consoanele cel mai des afectate.
2.11. Potopiș l-am întâlnit în revista Arhivele Olteniei, în numărul 39–40/1928, într-un
articol al lui R.S. Molin, intitulat Din zestrea poporului: Jocuri copilărești din Banat, unde
autorul înregistrează o serie de „22 zicători de joc, versificații de cele mai multe ori fără înțeles
ori șir, din cele care, de obicei, se spun indicând cu fiecare silabă ori accent tonic pe jucători în
rând, până ce prin eliminare treptată rămâne unul singur, acel care, bunioară la de-a v-ați
ascunselea, urmează să caute pe ceilalți‖ (Molin 1928: III, 511): „Una roca/Para
roca/Cioranuș/Potopiș/Varaș/ Vașco/Ilia/Câmpia/Zadravița/Oravița…‖ (Molin 1928: 512).
Adverbul are înțelesul ‗potopind, distrugând‘. Deși este destul de greu de sesizat valoarea
adverbială a termenului, trebuie să presupunem că avem a face cu un derivat adverbial de la verbul
de origine slavă a potopi (<sl. potopiti).
2.12. Adverbul pungiș ‗pe furiș, cu coada ochiului‘ are o singură ocurență în partea de est a
teritoriului dacoromân, înregistrată în NALR. Muntenia și Dobrogea, h. 18, pct. 873 (Luncavița,
jud. Tulcea). Adverbul a fost obținut ca răspuns la întrebarea indirectă [126] Cum te uiți așa numai
dintr-o parte, la un om care să nu te bage de seamă (GEST), cu ce zici că te uiți la el? Trebuie să
raportăm cu siguranță termenul la sinonimele sale hoțiș, pândiș și furiș, cel din urmă atestat în
câteva puncte de anchetă din același subdialect. Adverbul pungiș are ca bază derivativă
substantivul pungă, care a fost antrenat și în procesul derivativ al unui adverb cu înțeles
asemănător, respectiv pungășește ‗ca pungașii, în felul pungașilor; hoțește‘ (DLR XII: 1778).
2.13. Ronciș este un adverb identificat în Banat și presupunem că are înțelesul ‗distrus,
distrugând‘. L-am reperat în aceeași serie de strigături de joc ale copiilor, înregistrate de Molin
(1928: IX, 512): „Am o capră cu mărgele,/Că-s mai multe ghiocele/Ronciș/Ponciș/Păn la casa
lui Timiș‖.

265
 2.13.1. Sensul trebuie să fie apropiat de cel al adverbului potopiș. Înclinăm spre valoarea
adverbială a acestui termen, deoarece este asociat unui alt adverb ce caracterizează graiurile
bănățene, și anume ponciș ‗cruciș, în cruce‘ (<ponc + -iș; magh. ponk ‗deal‘).
2.13.2. În perspectivă etimologică, ronciș trimite la magh. roncs ‗epavă, rămășiță‘ și la
verbul roncsol, -tam, -t, -jon ‗vb. tranz. 1. a zdrobi, a strivi, a distruge‘, mai ales că Banatul a
cunoscut o influență semnificativă a limbii maghiare, care și-a pus adesea amprenta asupra
lexicului. Se pare că, în maghiară, există și un adverb roncsul ‗complet distrus, stricat, răblăgit,
zdrobit‘: „Még roncsul sem jönne meg‖, adică ‗Nici chiar distrus n-ar veni‘, pe care l-am reperat
în traducerea unei fabule a lui La Fontaine (2013: 113), și anume A cseréplábas meg a vaslábas
‗Oala de lut și oala de fier‘.
2.13.3. De asemenea, roncsul apare și în traducerea maghiară (A holló ‗Corbul‘) a unui
poem scris de Alan Edgar Poe: „Én roncsul is büszke-bátran itt e rémségek házában‖, în
traducere: ‗Eu chiar răvășit mândru în casa ororilor‘ (www.hotdog.hu). Adverbul maghiar l-am
întâlnit și în limba vorbită: „Pedig szerencsétlen nagyon roncsul nézett ki‖, tradus așa: ‗Dar, din
păcate, sărmanul arăta foarte rău‘ (www.nlcafe.hu) și al cărui semantism este apropiat de cel al
adverbului potopiș.
2.14. Adverbul săbiiș ‗strâmb, chiordiș, pieziș‘ trebuie raportat la substantivul sabie, care a
fost derivat cu sufixul -iș. Presupunem că, la origine, este vorba despre un anumit mod de a tăia,
respectiv sensul ‗așa cum tai cu sabia‘, adică nu drept, ci într-o parte, oblic, probabil și pentru că
această armă este mai greu de mânuit, iar tăierea nu este foarte precisă (Mi-a tăiat o stofă săģiiș,
adică mi-a tăiat-o strâmb – DGDS III: 184).
2.15. Stârciș ‗ghemuit, pe vine‘ apare pe lângă verbele a sta sau a ședea stârciș, având
înțelesul ‗a sta pe vine, ghemuit, în felul stârcului, ca un stârc‘ (GP: 258).
2.15.1. Trebuie să raportăm negreșit adverbul la verbul a se stârci (DLR XV: 1625), care
are diferite înțelesuri, dintre care le-am reținut pe următoarele: ‗a se ghemui (de frig, de foame,
de durere, în așteptare), a mototoli‘. Adverbul a fost înregistrat și în NALR. Banat, vol. I, h. 135,
pct. 21, în zona de sud, înspre graiurile oltenești și a reprezentat un răspuns la imitarea poziției
‗a sta pe vine‘.
2.15.2. După cum am precizat, cuvântul-bază este reprezentat de verbul a se stârci, care
este un derivat de la stârc ‗numele a două specii de păsări migratoare de baltă, din ordinul
ciconiiformelor, cu ciocul, gâtul și picioarele lungi; barză‘ (<sl. strŭkŭ) (DLR XV: 1625).
2.15.3. De asemenea, am putut constata că, în zona precizată, există mai multe variante de
răspuns, care au ca bază derivativă verbul a se stârci, ilustrându-se astfel largile posibilități de
constituire a unităților adverbiale în limba română și, în special, în Banat: stă (în) stârci, stârcit,
stârciu (în ALRR. Sinteză, II, p. 96, stă stârca, stârcește, în stârcite, în stârcele, cocostârc etc.).
2.16. Adverbul strâmbiș ‗chiorâș, cruciș, încrucișat‘ a fost primit ca răspuns la întrebarea
indirectă Cum spuneți că-i omul care se uită cu un ochi într-o parte și cu altul în altă parte?
(GEST) și a fost reținut de către autorii NALR. Crișana (vol. I, h. 41, pct. 135), care, în
comentariile pe marginea răspunsurilor primite, precizează că „în unele puncte, s-a răspuns
numai cu adverbe sau locuțiuni adverbiale pe lângă verbele a se uita, a vedea, a căuta, în altele
astfel de forme apar alături de adjectivul cerut prin întrebare. Au fost notate următoarele adverbe
și locuțiuni adverbiale: „[…] coardiș, chiorâș, strâmbiș…‖. Adverbul are la bază adjectivul
strâmb ‗într-o parte, pieziș, întortocheat‘, de origine latinească (<lat. strambus <strabus ‗sașiu‘),
care cunoaște, de asemenea, și o valoare adverbială.
2.17. Locuțiunea adverbială (în) veriș ‗în verif, pieziș‘ ([Tăiem aluatul] în veriș, în pieziș,
așa spunem noi în veriș, așa când nu mergem drept) este înregistrată în DGDS III: 10. Probabil,
în acest din urmă caz, avem a face cu o contaminare a adverbului pieziș cu locuțiunea adverbială

266
sinonimă în verif, al cărei element constitutiv secundar este de origine turcă (verev), intrat la noi
prin filieră bulgărească.
În DLR XVIII: 360, se precizează că termenul apare în structura loc. adj. și adv., în
legătură cu felul de a așeza, a îndoi sau a croi o stofă, o mătase etc. În verif = (așezat) pieziș, în
diagonală. Probabil că, în ceea ce privește constituirea acestei locuțiuni adverbiale, a funcționat
și analogia, deoarece sufixul în chestiune apare în structura unor adverbe cu înțeles apropiat
(pieziș, ponciș, costiș, păliș, săbiiș etc.).

3. Unitate în diversitate

Din descrierea lexico-semantico-etimologică a acestor adverbe, reiese că avem a face cu o

diversitate mai degrabă în ceea ce privește bazele derivative și mai puțin afixul derivativ (-iș, -âș
sau -uș). Privitor la semnificația adverbelor descrise, se poate observa că, în afara unora (briciș,
cumpăniș, potopiș, ronciș), semantismul nu diferă semnificativ de cel al adverbelor inventariate în
studiile anterioare asupra adverbelor în -iș, aspect ce se justifică prin specificul acestor unități
lexicale.
3.1. Un număr important dintre noile unități adverbiale se referă la o poziție specială a
corpului sau a unui obiect (briciș, cumpăniș, curiș, stârciș), la un mod special de a vedea, de a se
uita, de a privi (ceuriș, chiombiș, codiș, conciș, peltiș, pungiș, strâmbiș) sau la un mod particular,
care vine să completeze acțiunea exprimată de verb (borborâș, potopiș, ronciș, săbiiș, în veriș).
3.2. De asemenea, se reconfirmă, în unele cazuri, bogăția sinonimică a limbii române (de
pildă, adverbe precum buiș, chiombiș, conciș, peltiș, strâmbiș se adaugă seriei sinonimice
cordiș, cruciș, ghioldiș, chiorâș, pieziș, păliș, ponciș etc.) și posibilitățile derivative ale acesteia.
3.3. În general, cuvintele antrenate în procesul derivativ sunt substantive (brici, cumpănă,
cur, coadă, pungă, sabie etc.), însă sunt și situații în care avem adjective (strâmb, conci, ceur,
chiomb) sau verbe (*a borborî, a bui, a pelti, a potopi, a se stârci), fapt care dovedește că limba
română rămâne derivativă prin excelență și când este vorba despre constituirea clasei adverbiale.
3.4. În perspectivă etimologică, menționăm faptul că bazele derivative sunt de proveniență
diversă, dominante rămânând însă cele împrumutate (în special, din maghiară și din limbi slave,
precum bulgara sau sârba), care vin să ilustreze diversitatea de la nivelul graiurilor (avem
cuvinte ce sunt specifice doar anumitor subdialecte ori graiuri, dar și termeni-bază generali).
Chiar dacă adverbele în -iș caracterizează, în special, subdialectele de sud și cele vestice,
derivarea adverbială persistă insular și în alte părți ale teritoriului dacoromân, unde, deseori, în
constituirea acestor adverbe, funcționează și analogia (Vasile 2013: 68).
3.5. Numărul relativ ridicat de adverbe în -iș din Banat ori din Oltenia vecină poate susține
originea sârbească a sufixului, întrevăzută de către Ovid Densusianu, care afirma că „trebuie să
distingem acest sufix adverbial de cel pe care-l găsim în substantive. […] Să fie oare același
sufix cu cel pe care îl găsim în adverbul sârbesc četveriš?‖ (Densusianu 1961 I: 234).
3.6. Uneori, constituirea acestor adverbe poate reprezenta și un fapt de economie
lingvistică, în sensul că adverbele suplinesc anumite sintagme ori expresii adverbiale (cu coada
ochiului = codiș; pe vine = stârciș).

4. Sintagmatica adverbelor în -iș/-âș

În ceea ce privește disponibilitatea combinatorie a adverbelor analizabile descrise supra,

acestea apar ca adjuncți ai unor verbe, având funcție de circumstanțial de mod, fiind postpuse în
cadrul grupului verbal (GBLR: 284, GALR: 592–593).

267
 Se observă că, între adverbe și centrul de grup verbal determinat, este o strânsă legătură
sintactică și semantică, ce face ca, în anumite situații, să avem a face cu un oarecare grad de
lexicalizare, adverbul neselectând orice verb, ci doar un număr redus de verbe, ce au un
semantism bogat, dar care este limitat prin asocierea cu aceste adverbe. Este vorba despre verbe
de stare, de mișcare, de percepție vizuală sau de acțiune. De asemenea, se poate observa că
verbul-centru poate fi același în cazul multor adverbe, variația apărând la adjunctul adverbial și
se datorează relației de sinonimie dintre acestea, determinată și de semantismul verbului, al
bazei derivative sau chiar al sufixului.

5. Concluzii investigative

Faptele de limbă prezentate nu schimbă opiniile privitoare la caracteristicile acestor

adverbe, însă completează inventarul anterior stabilit, ceea ce pune sub semnul întrebării
neproductivitatea acestui sufix (Ciompec 1985: 104), care, la nivel dialectal, pare a fi mai viu
decât oricând, mai ales că termenii discutați sunt relativ recent înregistrați.
Am avut astfel posibilitatea de a ilustra persistența unui tip derivativ, care, după cum se
știe, apare încă din primele texte românești și care, spre deosebire de altele, la fel de vechi,
dăinuie până în zilele noastre.

SURSE, ATLASE, GLOSARE ȘI DICȚIONARE

ALR I/I Ŕ Sever Pop, Atlasul linguistic român, partea I, vol. I (Părțile corpului omenesc și boalele
lui), Cluj-Napoca, Muzeul Limbii Române, 1938.
ALRR. Sinteză Ŕ Nicolae Saramandu (coord.), Atlasul lingvistic român pe regiuni. Sinteză, vol. I–
II, București, Editura Academiei Române, 2005–2012.
Antol. Ŕ Ioan Viorel Boldureanu, Simion Dănilă, Cornel Ungureanu, Antologia literaturii
dialectale bănățene (poezie, proză, teatru) – 1891–2011, Timișoara, Editura Universității de
Vest, 2011.
BO Ŕ Constantin St. Nicolăescu-Plopșor, Balade oltenești, Cluj-Napoca, Editura Dacia XXI, 2011.
DELR Ŕ Marius Sala, Andrei Avram (coord.), Dicționarul etimologic al limbii române, vol. I (A–
B) – II/1 (Ca–Cizmă), București, Editura Academiei Române, 2012–2015.
DGDS Ŕ Maria Marin (coord.), Ion Ionică, Maria Marin, Anca Marinescu, Iulia Mărgărit, Teofil
Teaha, Dicționarul graiurilor dacoromâne sudice, vol. I–III, București, Editura Academiei
Române, 2009–2011.
DLR Ŕ ***, Dicționarul limbii române, tomurile I–XIX, București, Editura Academiei Române,
2010.
DVL Ŕ ***, Dictionarium valachico-latinum. Primul dicționar al limbii române, studiu
introductiv, ediție, indici și glosar de Gh. Chivu, București, Editura Academiei Române,
2008.
GA Ŕ D. Udrescu, Glosar regional Argeș, București, Editura Academiei Române, 1967.
GB Ŕ Lucian Costin, Graiul bănățean, vol. I–II, Timișoara – Turnu Severin, Institutul de Arte
Grafice „Cartea Românească‖ & Tipografia Luiza I. Niculescu și Ion N. Bojneagu, 1926–
1934.
GDO Ŕ Boris Cazacu (coord.), Glosar dialectal. Oltenia, București, Editura Academiei Române,
1967.
GG Ŕ Ion Murariu, Vorbe d-ale noastre. Glosar girocean, ediția a IV-a, revăzută și adăugită,
Timișoara, Editura Waldpress, 2014.

268
GP Ŕ Gheorghe Mirulescu, Pavel Mirulescu, Dicționar al graiului bănățean (Plugova – Sud-Estul
Banatului), [s.l.], [s.e.], [s.a.].
GR Ŕ Simion Teodorescu-Răcoviśanu, Glosar de termeni dialectali din satul Racovița Ŕ județul
Timiș, Timișoara, Editura Eurostampa, 2013.
La Fontaine Ŕ Jean de La Fontaine, Meséi, 2013 (https://books.google.ro/books?id=
rUShCgAAQBAJ&pg=PT228&lpg=PT228&dq=roncsul&source=bl&ots=2XlqWF8Zb&sig
=lWw92SjIJ_iveNeoxjL22S6DXI&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwjEy-
eL5IzQAhWIwxQKHZvBDfA Q6AEIIjAB#v=onepage&q=roncsul&f=false, consultat în
data de 1 noiembrie 2016).
MC Ŕ Mihail Moxa, Cronica universală, ediție critică, însoțită de izvoare, studiu introductiv, note
și indici de G. Mihăilă, București, Editura Minerva, 1989.
MDA Ŕ ***, Micul dicționar academic, vol. I–IV, București, Editura Univers Enciclopedic, 2001–
2003.
Molin Ŕ Romulus Silviu Molin, „Din zestrea poporului: Jocuri copilărești din Banat‖, Arhivele
Olteniei, 39/40, 1928, p. 511–516.
MRS Ŕ Kelemen Béla, Szász Lőrinc (ed.), Magyar-román szótar/Dicționar maghiar-român, vol. I
(A–J) – II (K–ZS), București, Editura Academiei Române, 2010–2011.
NALR. Banat Ŕ Petru Neiescu (coord.), Noul atlas lingvistic român pe regiuni. Banat, București,
Editura Academiei Române, 1980.
NALR. Crișana Ŕ Ionel Stan, Dorin Urițescu, Noul atlas lingvistic român. Crișana, vol. I (Corpul
omenesc: părțile corpului, boli, însușiri fizice și morale), București, Editura Academiei
Române, 1996.
NALR. Muntenia și Dobrogea Ŕ Teofil Teaha et alii, Atlasul lingvistic român pe regiuni.
Muntenia și Dobrogea, vol. I, București, Editura Academiei Române, 1996.
NALR. Oltenia Ŕ Boris Cazacu (coord.), Noul atlas lingvistic român pe regiuni. Oltenia, vol. I,
București, Editura Academiei Române, 1967.
NALR. Transilvania Ŕ Grigore Rusu et alii, Atlasul lingvistic român pe regiuni. Transilvania, vol.
I, București, Editura Academiei Române, 1992.
Poe – Edgar Alan Poe, A hollo, [s.a.], http://www.hotdog.hu/irodalom/kulfoldi-koltok-
versei/edgar-allan-poe-a-hollo (consultat în data de 1 noiembrie 2016).

BIBLIOGRAFIE

Chircu, Adrian, 2006, „Adverbele românești în -iș (-âș)‖, în Gabriela Pană Dindelegan (coord.),
Limba română Ŕ aspecte sincronice și diacronice, București, Editura Universității din
București, p. 57–66.
Chircu, Adrian, 2015, „Un crâmpei latinesc în structura unui verb din graiul oltenesc (a borborî).
Sugestii etimologice și lexico-semantice‖, Caietele Sextil Pușcariu, II, p. 126–132.
Ciompec, Georgeta, 1985, Morfosintaxa adverbului românesc. Sincronie și diacronie, București,
Editura Științifică și Enciclopedică.
Densusianu, Ovid, 1961, Istoria limbii române, ediție îngrijită de J. Byck, vol. I–II, București,
Editura Științifică.
FCLR Ŕ Marina Rădulescu-Sala (coord.), 2015, Formarea cuvintelor în limba română, vol. IV,
partea 1: Sufixele. Derivarea nominală și adverbială, București, Editura Academiei Române.
GALR Ŕ Valeria Guțu-Romalo (coord.), 2008, Gramatica limbii române, vol. I–II, București,
Editura Academiei Române.
GBLR Ŕ Gabriela Pană Dindelegan (coord.), 2016, Gramatica de bază a limbii române, ediția a II-
a, București, Univers Enciclopedic Gold.

269
Mîrzea Vasile, Carmen, 2012, „Adverbele în -iș și -âș. Inventarul și câteva observații‖, Analele
Universității din București. Limba și literatura română, LXI, 2, p. 85–100.
Mîrzea Vasile, Carmen, 2015, „-ÂȘ, -IȘ‖, în FCLR: 523–532.
Papahagi, Tache, 1981, „Graiul și folklorul Maramureșului (Prefață. Introducere. Texte. Muzică
populară. Apendice. Toponimie, Onomastică. Glosar. Hartă. XII planșe)‖, în Tache Papahagi,
Grai, folklor, etnografie, ediție și prefață de Valeriu Rusu, București, Editura Minerva, p. 75–
390.
Pascu, Giorge, 1916, Sufixele românești, București, Edițiunea Academiei Române – Librăriile
Socec & Co, C. Sfetea, Pavel Suru.
Popovici, Victoria, 2006, „Sprachkontakt und Wortbildung. Das rumänische Suffix -iș‖, în
Wolfgang von Dahmen, Günter Holtus, Johannes Kramer, Michael Metzeltin, Wolfgang
Schweickard, Otto Winkelmann (ed.), Lexikalischer Sprachkontakt in Südosteuropa
(Romanistisches Kolloquium XII), 447, Tübingen, Gunter Narr Verlag, p. 137–189.
Pușcariu, Sextil, 1976, Limba română, vol. I (Privire generală), prefață de G. Istrate, note,
bibliografie de Ilie Dan, București, Editura Minerva.
Vasile, Carmen, 2013, Adverbul românesc între continuitate latină, specific balcanic și evoluție
internă, București, Editura Muzeului Național al Literaturii Române.

ADDENDA TO THE ADVERBS ENDING IN -IȘ/-ÂȘ

(Abstract)

In this study, our aim is to re-tackle on the puzzling adverbs derived in -iș/-âș, as well as to complete
the present-day inventory with new entries. The approached linguistic facts will be excerpted especially from
linguistic atlases, dialectal glossaries and lexicographic works. This type of adverbs will be interpreted from
different perspectives: etymological, dialectal, lexical, semantic and morphological.
The necessity of such an examination results from the need to exploit all the available sources in order
to provide a comprehensive perspective on a certain category of words.

270
 DIN NOUTĂȚILE LEXICALE ALE LIMBII ROMÂNE.
„RECOLTA” LUNII MARTIE 2016

FLORICA DIMITRESCU
Universitatea din București

Începând din august 1960 – deci, de acum mai bine de 56 de ani – și până în ziua de astăzi
(aprilie 2016), am urmărit cu interes mersul înainte al limbii noastre și, în special, îmbogățirea
sectorului său cel mai dinamic, lexicul. Concret, mi-am luat obiceiul de a extrage zilnic fișe
cuprinzând cuvintele și/sau sintagmele de curând atestate în lexicul românesc din presă, cu
precădere, cea propriu-zisă – scrisă – și, într-o măsură mult mai redusă, și din cea vorbită la
radio și la televiziune. Evident că nu toate cuvintele excerptate din presă au, de la bun început,
același drept de cetate în română: unele rămân simple prezențe, altele trec chiar meteoric prin
limba noastră, dar cum numai trecerea timpului poate valida implantarea unui termen în orice
idiom, m-am obișnuit să le înregistrez pe toate cele neconsemnate în dicționare, mai ales în
cele consacrate îndeosebi neologismelor. În această categorie intră și DCR-ul, dicționar pe
care l-am conceput de la începutul anilor ‘60 și care a văzut lumina tiparului în 1982. De
atunci, datorită materialului lexical tot mai numeros atestat, au urmat două ediții, în 1997 și în
2013. Pentru ediția din urmă, am colaborat cu doi foști excelenți studenți, Coman Lupu – timp
de ani, până de curând, șeful catedrei de limbi romanice de la Facultatea de Limbi Străine a
Universității din București – și Alexandru Ciolan – specialist în spaniolă, editor și autorul mai
multor apreciate lucrări lexicografice; ambii vor continua ceea ce am început în urmă cu 56 de
ani în noi ediții viitoare pe care ne-am propus să le facem să apară din zece în zece ani. Astfel,
următoarea ediție, a IV-a, la care lucrăm actualmente, sperăm să fie gata în anul 2023. Noile
ediții vor cuprinde termenii recenți ai respectivei perioade de zece ani, deci în a cea de a IV-a
se vor adăuga termenii noi excerptați între anii 2013 și 2023. Aceștia se împart în termeni
hapax legomenon, atestați mumai o dată, și alții care revin în scrierile din presă, uneori, chiar
după scurt timp față de prima atestare. Dar, în cele mai numeroase cazuri, introducerea și,
apoi, consolidarea noilor termeni se realizează ceva mai târziu, uneori, după ani de zile de la
întâia lor semnalare. În plus, trebuie ținut seama de un fapt important: fiecare dintre noi trei
lucrează independent și scoate de unul singur cuvintele din presa pe care o are de parcurs
după cum ne-am repartizat-o; este clar că niciunul dintre noi, și, de fapt, nici toți trei nu putem
cuprinde tot ce apare în presa zilnică – pentru așa ceva ar fi necesară o echipă întreagă, cum
există în alte țări; de aceea, ne-am împărțit ziarele și revistele luate în considerație între noi
trei. Roadele colaborării noastre însă nu se pot vedea nici zilnic și nici lunar, ci, de fapt și mai
sigur, de-abia când redactăm pentru ediția viitoare, întregul material lexical pus laolaltă de cei
trei colaboratori.
Dar, mai demult, am fost curioasă să urmăresc cam cum se configurează țesătura lexicală
nouă extrasă într-o perioadă finită, în cazul de față, într-o lună. În mod aleatoriu, m-am oprit la
luna martie a anului 2016, când tocmai se împliniseră trei ani după apariția ediției a treia a DCR-
ului, în februarie 2013. Aceste prime rezultate sunt comparate cu materialul lexical cuprins în
DCR3 din anul 2013, dar și în ediția ultimă a DEX-lui, apărută în anul 2012, unde unele dintre
aceleași cuvinte sunt atestate, dar nu beneficiază de citate pe care le putem furniza noi acum.
Cum am pornit, în prima ediție a DCR-ului, de la principiul lui Voltaire după care un
dicționar neilustrat prin citate este un simplu schelet, am ales să colectăm cât mai multe citate și,
în acest fel, să reiasă cât mai clară atât accepția, cât și „viabilitatea‖ termenului respectiv. Cum
altfel am putea determina semnificația unui cuvânt dacă nu-l ilustrăm prin citate? Încă din
prefața primei ediții a DCR-ului, la p. 9, am conceput acest dicționar ca un măr de pe lângă
drum din care orice alt dicționar să-și poată lua materialul ilustrativ de care are nevoie...

Trebuie specificat că, atunci când am hotărât extragerea noutăților lexicale – exprimate
prin termeni izolați sau prin sintagme – din presa celei de a treia luni a anului 2016, nimeni nu
putea bănui că martie 2016 va fi o lună extrem de agitată ale cărei evenimente vor pune în
circulație o serie de vocabule noi sau vor determina prezența extrem de intensă a altora deja
cunoscute, dar care vor dobândi o notorietate nebănuită mai înainte. Astfel, dintre toate, cel mai
important eveniment care a zguduit întreaga lume a fost unul de natură tragică: atentatul
criminal din capitala Belgiei, Bruxelles, care a declanșat, printre altele, și scandalul cu cartelele
prepay, despre care s-a aflat că aveau o anumită legătură cu țara noastră. Apoi, au fost de o
extremă importanță discuțiile aprinse despre brexit, ca și multiplele reacții cu caracter negativ la
venirea imigranților. Tot pe plan internațional, dar de o altă amploare, a fost un eveniment de
gen sportiv, anume, surprinzătoarea depistare pozitivă cu substanțe interzise a celebrei
tenismene Maria Șarapova. Ca eveniment cu caracter intern a avut o mare rezonanță în țara
noastră continuarea disputelor prilejuite de catastrofa întâmplată în București la clubul Colectiv
cu puține luni înainte, soldată cu numărul imens de 64 de morți și peste 180 de răniți, ca și
detectarea tardivă a unei maladii care a dus la decesul unor bebeluși, totuși, depistată din luna
următoare, aprilie, și, se pare, din fericire, stopată. Din această perspectivă, „recolta‖ lunii martie
este expresia vie a relațiilor care se stabilesc între, pe de o parte, istorie, societate, oameni și, pe
de altă parte, lexicul determinat de evenimentele petrecute atunci, devenit destul de repede
comun și, deci, ajuns pe buzele multora, dacă nu chiar ale tuturor...
Cuvintele sau sintagmele recente, extrase din presă în luna martie a anului 2016, vor fi
clasificate alfabetic; de obicei, am consemnat câte un singur exemplu pentru fiecare în parte,
pentru că numai o dată l-am întâlnit în presa din luna martie a anului 2016. În cazul mai rar când
am putut înregistra pentru un singur caz 2–3 exemple vom semnala aceasta punând cifrele 2,
eventual 3, în paranteză în fața termenului respectiv, de exemplu, (2) la antitehnocrație.
Lexemele sau sintagmele de mai jos vor fi separate conform criteriului etimologic; ele
aparțin următoarelor două categorii în privința originii lor:

I. Formații românești
antibăsism s.n. – „Strategii antitehnocrați apasă pe pârghiile deja știute și (răs)folosite:
antibăsismul și antiiohanismul în creștere.‖ „22‖, 29 III 2016, p. 2 (din anti- + numele propriu
Băsescu + -ism). Este foarte posibil ca termenul să fi fost folosit în limba română scrisă sau
vorbită și înaintea acestei date, prin urmare, în ceea ce ne privește, sperăm ca oricând să fie
predatat acest cuvânt;
antiimigrant adj. – „Campanie anti-imigranți făcută cu imigranți‖ A. 29 III 2016, p. 14
(din anti- + imigrant, probabil, totuși, după un model străin de tipul fr. anti-immigrant);

272
 antiiohannism s.n. – vezi antibăsism (din anti- + numele propriu Iohannis + -ism); vezi
observația de la termenul antibăsism și ne așteptăm, ca și în acel caz, la o predatare;
antirăsturnare s.f. – [La echipa de baschet în scaun rulant, în 1998 eram prima organizație
din România, iar din 2002 suntem afiliați la FR de Baschet] „Scaunele rulante pentru sport (roți
înclinate, sistem antirăsturnare, fără frâne) costă de la 1000 $, pentru începători, la 5000 $, cele
mai performante.‖ Lib. 14 III 2016, p. 23 (din anti- + răsturnare);
antitehnocrat adj., s. – vezi antibăsism (din anti- + tehnocrat);
(2) antitehnocrație s.f. – „Textele antitehnocrație par scrise de aceeași mână undeva într-
un laborator de partid‖ „22‖ 29 III 2016, p. 1; „Campania antitehnocrație‖ „22‖ 29 III 2016, p. 2
(din anti- + tehnocrație);
autoexilare s.f. – „Un caz de autoexilare din iadul comunist‖ „22‖ 29 III 2016, p. 16 (din
auto- + exilare). Menționăm că verbul autoexila este înregistrat în MDN.
BDA s. – „Citind și recitind cronologia evenimentelor legate de cazurile bebelușilor
suferinzi de BDA (boală diareică acută), din care majoritatea au fost contaminați cu E.coli, este
greu să te hotărăști dacă subiectul principal e incompetența autorităților, ticăloșia politicienilor
sau capacitatea românilor de a se lăsa manipulați.‖ „22‖, 22 III 2016, p. 5 (acronim din boală
diareică acută);
bien-pensism s.n. – „Occidentul [a fost] spălat pe creier de bien-pensism și
droitdelhomminisme stângist.‖ WP 22 III 2016, p. 3 (presupunem că termenul acesta a fost
format în română după modelul fr. bien pensant; oricum, ne aflăm în fața unui fals franțuzism);
bloc-cămin s.n. – „El revede cu ochii minții satul cu oameni flămânzi […] trenul ce-l
dusese la Milano, blocul-cămin dezolant din localitatea-satelit, ocupat de sicilieni și calabrezi.‖
R. lit. 25 III 2016, p. 25 (din bloc + cămin);
caz-școală s.n. – „Antena 3, caz-școală al manipulării și propagandei postdecembriste,
folosește libertatea presei – referința absolută a nonjurnaliștilor Gâdea, Ursu, Badea… pentru a
servi interese patronale de natură infracțională‖ „22‖ 10 III 2016, p. 3 (din caz + școală);
(2) compresă chirurgicală pediculată sint. s. – „Compresa chirurgicală pediculată sau
compresa inteligentă‖ A. 30 III 2016, p. 12; vezi și compresa-minune (din compresă
chirurgicală + pediculată);
compresă inteligentă s.f. – vezi compresa chirurgicală pediculată (din compresă +
inteligentă);
compresă-minune s.f. – „Compresa-minune – inventată în România [de doctorul] Filip
Panait [este] o compresă chirurgicală pediculată care ajută la vindecarea rănilor în timp-record.‖
A. 30 III 2016, p. 12 (din compresă + minune);
concert-medalion s.n. – „Concertul-medalion dedicat lui Robert Schumann.‖ R. lit. 4 III
2016, p. 27 (din concert + medalion);
coscrie vb. – A colabora cu altă persoană la scrierea unei lucrări – „Scenariul [a fost]
coscris de interpreta principală, A.G., și [de] regizor.‖ WP 24 III 2016, p. 38 (din co- + scrie);
cvasi-resemnat adj. – „Pe acest fundal cvasi-resemnat, în nov. 2015, Executivul vechi
cădea, iar cel nou se ridica.‖ „22‖ 29 III 2016, p. 13 (din cvasi- + resemnat);
droitdelhommeinisme s.n. – vezi bien-pensisme (presupunem că a fost format în română
pornindu-se de la sintagma din limba franceză droit de l‘homme; oricum, ne aflăm în fața unui
fals franțuzism);
DSU s.n. – „Departamentul pentru situații de urgență (DSU) a publicat răspunsul pe care l-
a transmis inspectorilor guvernamentali‖ A. 29 III 2016, p. 16 (acronim din Departamentul
pentru Situații de Urgență);

273
 experiență-limită s.f. – „Poezia experiențelor-limită‖ Obs. cult. 24 III 2016, p. 3 (din
experiență + limită);
expoziție-eveniment s.f. – „Expoziție-eveniment este marea expoziție omagială H. Bosch‖
Obs. cult. 24 III 2016, p. 12 (din expoziție + eveniment);
expoziție-retrospectivă s.f. – „Vernisajul expoziției-retrospectivă a artistei Maria Vianu.
Expoziția reunește lucrări din sticlă, desene și obiecte realizate pe parcursul întregii creații a
artistei‖ R.l. 22 III 2016, p. 12 (din expoziție + retrospectivă);
galben ocru – Nuanță de galben către roșcat – „Nuanțele calde de galben ocru, cămașa
retro și fusta trei sferturi dau un aer de eleganță desprinsă din alte vremuri.‖ WP 2 III 2016, p.
44 (din galben + ocru);
graviduță s.f. – Termen de alintare pentru o femeia gravidă – „Graviduța noastră,
Alexandra Păcuraru, vă va prezenta emisiunea Fresh, refresh.‖ 20 III 2016, ora 10:00, la
telejurnalul de la Realitatea TV (din gravidă + -uță). Cu această ocazie, trebuie să observăm că,
în DEX, termenul definit corect ca „(femeie) însărcinată‖ nu corespunde primei forme a
cuvântului titlu gravid,-ă, deoarece, în realmente imensa majoritate a situațiilor, acest termen nu
poate fi utilizat decât la feminin, odată ce, cel puțin până în momentul de față, nu poate fi în
postura respectivă decât femeia. Totuși, există și cazuri rarissime în care se poate folosi și
masculinul, dar despre, de exemplu, uterul însărcinat, evident, tot al femeii… Normal ar fi fost
ca în DEX să se fi dat un astfel de exemplu pentru a se justifica masculinul gravid…
grădiniță-fantomă s.f. – Grădiniță ilegală – „Se strânge lațul în jurul directoarei bătăușe I.
N. de la grădinița-fantomă «Flipper Garden» din centrul Capitalei‖ A. 30 III 2016, p. 2 (din
grădiniță + fantomă);
hipermediatizat adj. – Extrem de mediatizat – „Grupul snob și hipermediatizat al
tinerilor‖ R. lit. 25 III 2016, p. 3 (din hiper- + mediatizat);
islamolog s. m. – Specialist în islamologie – „Marius Lazăr, lector universitar la
Universitatea Babeș-Bolyai, este unul dintre puținii islamologi din România, studiind
problematica șiismului irakian.‖ A. 31 III 2016, p. 13 (din islam + –(o)log);
lideriță s.f. – (peiorativ) Femeie în calitatea de lider mic, neînsemnat – „S-a format
disciplinat o coadă de lideri, liderițe și liderași europeni care s-au adresat belgienilor și celorlalți
europeni‖ „22‖, 29 III 2016, p. 5 (din lider + -iță);
localitate-satelit s.f. – vezi bloc-cămin (din localitate + satelit);
mănușă mecatronică sint. s. – „Echipamentul a fost creat la Facultatea de Inginerie
Electrică din Iași și pacienții paralizați care beneficiază de mănușa mecatronică pot mișca mâna
bolnavă. Invenția urmează să fie brevetată.‖ A. 22 III 2016, p. 7 (din mănușă + mecatronică;
mecatronică este un termen științific care desemnează o disciplină ce unește mai multe specialități,
între care mecanica și electronica, de la care i se trage numele; în română este atestat în DCR2 din
1982, ceea ce arată că este mai puțin probabil să aibă ca bază etimologică fr. mécatronique, atestat
în limba franceză în 1985, ci mai curând engl. mechatronics, atestat din 1980);
(2) mega-moschee s.f. – O moschee de mari proporții. „O mega-moschee la București va fi
un avanpost excelent pentru Islam‖ AS III 2016, p. 3; vezi și WP 25 III 2016, p. 2 (din mega- +
moschee);
mega-petrecere s.f. – Petrecere de mari proporții – „În februarie, Pavel și Nikolai au
organizat o mega-petrecere la Barcelona, în Spania.‖ A. 22 III 2016, p. 14 (din mega- +
petrecere);
neignifugat adj. – „Cercetătorii au îmbrăcat un burete neignifugat într-o husă din material
textil tratat cu o soluție inventată.‖ A. 29 III 2016, p. 12 (din ne- + ignifugat);

274
 neliterar adj. – „[Volumul] Istoria traducerilor în limba franceză… repune în drepturi
traducerea ne-literară, fără a o vitregi însă pe opusa ei.‖ R. lit. 25 III 2016, p. 26 (din ne- + literar);
netihnă s.f. – Neliniște – „Despre tihna și netihna noastră într-un spectacol de Radu
Afrim.‖ „22‖ 29 III 2016, p. 16 (din ne- + tihnă);
nonjurnalist s.m. – vezi caz-școală (din non- + jurnalist);
obsesiv-compulsiv adj. – „La București, PNL are un singur obiectiv obsesiv-compulsiv, să
împiedice PSD să câștige alegerile.‖ A. 16 III 2016, p. 3 (din obsesiv + compulsiv);
părerist s.m. – (ironic, chiar injurios) Persoană care își dă cu părerea – „Jurnaliști care au
la activ fapte din domeniul penalului, stau bine mersi pe canapeaua confortabilă a păreriștilor‖
„22‖ 10 III 2015, p. 3 (din părere + -ist);
pictură-haiku s.f. – (formație personală efemeră) „Lucrările Mariei Vianu sunt picturi-
haiku, forțate să interiorizeze natura, anotimpul, într-o stare‖ Obs. cult. III 2016, p. 21 (din
pictură + haiku);
preislamic adj. – De dinainte de islamism – „Ce ticălos laș poate ataca un parc plin de
copii? Talibanul pakistanez se identifică mai mult cu un cod de onoare tribal preislamic.‖ A. 30
III 2016, p. 14 (din pre- + islamic); deși termenul este înregistrat în MDN, l-am consemnat aici
pentru că acolo nu beneficiază de nicio ilustrare;
punct-forte s.n. – Element de mare importanță – „Generozitatea este unul dintre punctele-
forte ale lui‖ A. 22 III 2016, p. 24 (din punct + forte, deși ar fi posibil să provină din fr. point fort);
reasambla vb. – A asambla din nou – „Unii care nu știu să meargă pe bicicletă o revizuiesc:
după ce o reasamblează, o desfac din nou.‖ R. lit. 12 III 2016, p. 3 (din re- + asambla);
relegitimizare s.f. – Legitimizare înnoită – „Alegerile și problema relegitimizării clasei
conducătoare‖ „22‖ 21 III 2016, p. 3 (din re- + legitimizare);
super-burger s.m. – Un sandvici care seamănă cu hamburgerul preparat cu carne de vacă
tocată, dar ce nu are în compoziția sa carne de vacă – vezi burgerizza (probabil formație
românească din super- + burger, acesta din urmă din engl. burger, atestat în română din 2007 în
DCR3);
tarzaniada s.f. – Acțiune românească având ca scop promovarea celebrei figuri a
personajului cinematografic Tarzan, interpretat în prima parte a secolului al XX-lea de un actor
american născut în Banat – „Casa de cultură a Studenților din Timișoara și Asociația pentru
Promovarea și Dezvoltarea Turismului Timiș vor organiza în această vară Tarzaniada, o acțiune
menită să îl cinstească pe Johnny Weissmuller‖ A. 30 III 2016 p. 23 (din n. propriu Tarzan + -iadă);
televiziune-tomberon s.f. – Televiziune care transmite exclusiv imundități – „Dan
Diaconescu, fondatorul televiziunii-tomberon OTV, maestru al șantajului‖ „22‖ 10 III 2016, p. 4
(formație efemeră din televiziune + tomberon);
test-grilă s.n. – „Un test-grilă standardizat‖ „22‖ 8 III 2016, p. 13 (din test + grilă; cf. fr.
test-grille);
țopenclatură s.f. – „Viața în țopenclatura noastră este oribilă‖ AS III 2016, p. 3 (creație
personală persiflatoare a Tiei Șerbănescu, autoarea articolului cu titlul citat aici, alcătuită din
țopen(ie) + (nomen)clatură);
ultramaraton s.n. – „Românul Tibi Ușeriu a câștigat ultramaratonul de la Cercul Polar. El
a parcurs 563 de km, la temperaturi care au ajuns la –62 de grade Celsius.‖ A. 21 III 2016, p. 16.
(din ultra- + maraton, după engl. ultramarathon);
unicorn s.n. – „Cea mai nouă tendință în materie de coafuri constă într-un corn pe care
femeile îl construiesc din podoaba capilară [pe creștetul capului, către mijlocul frunții, n.n.].
Coafura unicorn, după cum a fost botezată, este foarte populară în rândul tinerelor, dar nu este la
fel de bine văzută de femeile din mai multe țări în care, la fel ca în România, a avea coarne sau

275
a fi încornorat (fr. cornu, it. cornuto) are sensul de «a fi înșelat de partener».‖ A. 20 III 2016, p.
7 (extensie semantică a subst. unicorn);
venit minim de incluziune sint. s. – „S-a fixat un venit minim de incluziune pentru a veni
în ajutorul celor mai lipsiți de mijloace materiale‖ la Realitatea TV, 30 III 2016, la telejurnalul
de la ora 24:00 (aici incluziune „integrare‖);
zi-cheie s.f. – vezi super marți (din zi + cheie).

În total sunt 52 de exemple în această categorie.

II. Formații străine:

albastru precaut sint. adj. – „Se introduce codul albastru precaut când este o alertă cu risc
ridicat, ca după atacurile teroriste de la Bruxelles din martie 2016.‖ Telejurnalul de la TVR1, din
22 III 2016, ora 20:00 (după fr. bleu precaut). De remarcat că această sintagmă care aparține
domeniului cromatic, în citatul prezent se referă la alertele de risc ridicat, de genul celei
menționate în capitala Belgiei;
anecdotică s.f. – „Zona pasivității absolute, când nu a anecdoticii. A unei anecdotici dure,
precum e cazul cu acest banc recent, de sezon: La Cotroceni oprește o limuzină goală. Din ea
coboară Klaus Iohannis... Când bancuri de acest gen încep să circule… nu e deloc în regulă‖
„22‖ 8 III 2016, p. 4 (din fr. anecdotique);
antirefugiat adj. –Termen recent în momentul istoric respectiv, care apare în presă legat de
refugierea masivă din epocă; astfel, la 15 XI 2015, agenția de știri Aljazeera scria despre criza
refugiaților din Orientul Mijlociu: „Europe anti-refugee rhetoric‖ (Retorica europeană contra
refugiaților), iar în ziarul britanic The Guardian figurează termenul anti-refugee în titlul unui
articol din 1 II 2016. La aceeași dată, în publicația Middle East Eye se poate întâlni un articol cu
un titlu premonitoriu: „Anti-refugee hysteria will eventually rip Europe apart‖ (Isteria contra
refugiaților până la urmă va destrăma Europa). Este de menționat cât de repede, la o lună după
această dată, la 2 III 2016, este înregistrat și în limba română în: „Premierul ungar a ordonat
construirea gardului anti-refugiați la granița cu România‖ A. 2 III 2016, p. 3 (din engl. anti-
refugee);
bla-bla-bla s.n. – Vorbărie fără sens, trăncăneală, verbiaj – „Nu [este] orice fel de bla-bla-
bla; vorbim de un 3 B genetic‖ A. 29 III 2016, p. 5 (din fr. blablabla, cf. engl. blah, blah, blah);
bullying s.n. – (cuvânt englezesc) – Folosirea forței pentru a amenința sau speria pe cineva
– „[Cântăreața Inna] ambasadoarea campaniei Clubul Prieteniei Cartoon Network, împreună cu
Asociația Telefonul Copilului, a încurajat copiii și tinerii să spună stop fenomenului bullying:
«M-am alăturat inițiativei Cartoon Network pentru că toți știm ce înseamnă să fii agresat» TV
Mania, 11 III 2016, p. 5;
burgerizza s.f. – Denumirea tipului gigantic de burger numit burgerizza este englezească
și a apărut în publicația britanică Mirror la 25 III 2016 și, numai după patru zile, termenul este
prezent în presa noastră în: „Super-burgerul se face cu două pizza drept capace. În preparatul
botezat Burgerizza, chifla a fost înlocuită cu două mini-pizza.‖ A. 29 III 2016, p. 24 (Noul
termen englezesc este o combinație între denumirile a două alimente de origini diferite – burger,
de sursă engleză, și pizza, ce provine din limba italiană);
Daesh s.n. – „Pentru orice cetățean european devine evidentă legătura directă dintre
acțiunile musulmanilor radicalizați din Europa, migrație și DAESH‖ A. 23 III 2016, p. 5
(acronim al numelui arab al Dawla al-Islamiya al-Irak al-Sham, atestat în engl. din ianuarie
2015, când l-a folosit Tony Abbott, prim-ministrul Australiei; acest termen se traduce în engl.
prin Islamic State of Irak and Syria, adică ISIS);

276
 Dem-Tect s.n. – Sistem de depistare a demenței descoperit de prof. italian Pasquale
Calabrese de la Spitalul Universitar din Bochum în anul 2000 – „Testul de depistare a demenței
(testul Dem-Tect). Cu ajutorul lui, se evaluează, în decurs de aproximativ zece minute,
capacitățile funcționale ale creierului‖ AS III 2016, p. 9 (din germ., it., engl Dem-Tect –
dementia detection);
dred s.n. – Șuvițe împletite ca niște frânghii, stil de coafură răspândită, în special, prin
cântărețul de muzică reggae originar din Jamaica, Bob Marley – „Asha Mandela din SUA se
mândrește cu cele mai lungi dreduri din lume (coafură africană, cu împletituri – n.r.) de aproape
17 m. Asha e căsătorită cu hairstylistul E. Chege, care este îndrăgostit de părul soției. Această
coafură presupune folosirea extensiilor și nu se poate afla exact lungimea părului natural‖ A. 29
III 2016, p. 2 (cuvânt de sursă africană, atestat în engleză din 2004, este forma prescurtată a
termenului engl. dre(a)d(locks) „coafură alcătuită din șuvițe de păr împletite‖);
eggspresso s.n. – „Cafenelele din toată lumea au o nouă găselniță pentru atragerea
clienților: cafea în ouă de ciocolată… Moda cafelelor servite în ouă de ciocolată, cunoscută
drept eggspresso, a început în emisfera sudică, mai ales în Australia.‖ A. 28 III 2016, p. 24 (din
engl egg + (e)spresso; termenul eggspresso a fost atestat din 2011, moda servirii cafelei
espresso (probabil rece sau doar călduță, pentru că, dacă ar fi caldă s-ar topi repede oul de
ciocolată) în ouă de ciocolată a fost lansată la o cafenea din Perth, Australia);
epidermodisplazie veruciformă sint. s. – Boală genetică care face ca trupul celui bolnav
să se acopere cu negi imenși – „Epidermodisplazie veruciformă, o boală genetică de piele
extrem de rară, localizată la mâini și la picioare. Medicii din Dacca i-au îndepărtat [unui
bolnav], pentru început, negii de la mâna dreaptă care cântăreau circa cinci kilograme.‖ A. 2 III
2016, p. 22 (din engl. epidermodysplasia verruciformis. Cei doi termeni alcătuitori ai sintagmei
medicale sunt înregistrați, fiecare separat în MDN, dar fără niciun suport ilustrator.);
formator de opinie sint. s. – „Pentru formatorii-de-opinie de tip Papahagi, teroriștii și
refugiații… comparați cu noi, sunt sub-oameni.‖ WP 25 III 2016, p. 3 (din formator + de +
opinie, probabil după fr. leader dřopinion, engl. opinion leader);
grătar-cuptor s.f. – „Odată cu venirea primăverii, grătarul-cuptor portabil Rocbox a fost
pus în vânzare de un producător britanic.‖ A. 17 III 2016, p. 24 (din grătar + cuptor, traducere
din engleză, odată ce este vorba de o invenție britanică, a producătorului britanic Tom Gozney,
„tatăl‖ grătarului-cuptor portabil);
heteroagresiune s.f. – „Bărbatul prezenta plăgi tăiate în zona scrotală prin
heteroagresiune. A afirmat că soția l-a tăiat cu un cuțit, pentru că nu i-a oferit flori de 8 Martie.‖
A. 9 III 2016, p. 24 (din engl. hetero-agression);
hijab s.n. – Văl purtat pe față și pe păr de unele femei din anumite societăți islamice – „O
domnișoară cu hijab a țipat tare la statul belgian care nu o lasă cu burka la serviciu‖ „22‖, 29 III
2016, p. 5 (cuvânt de origine arabă, unde are sensul „perdea‖, cunoscut în fr. din 1984 conform
PR 2006);
hipercar s.n. – vezi hipermașină (din engl. hypercar, un concept de mașină dezvoltat din
1994, când s-au pus bazele Centrului Hypercar din Statele Unite; acesta a intrat relativ de
curând în limbajul industriei auto);
hipermașină s.f. – Mașină sport de mare performanță – „Hipermașinile, vedete la Geneva!
Avioanele pe șosea! Constructorii prezenți în acest an la Salonul Internațional Auto au adus
super și hipercaruri care depășesc viteza de 300 km/h, mai mare decât cea necesară avioanelor
de linie pentru a decola.‖ A 2 III 2016, p. 23 (după engl. hypercar, atestat din 1920);
(2) ISIS – „Vorbim cu seriozitate de un război împotriva ISIS‖ „22‖ 39 III 2016, p. 5;
„Problemele se țin scai de Donald Trump; atacat de un adept ISIS‖ Lib. 14 III 2016, p. 20

277
(pentru etimologie, vezi Daesh. Membrii ISIS nu folosesc termenul Daesh, pentru că acesta
seamănă cu două lexeme arabe cu sens negativ: cu Daes, care semnifică „cineva care sfărâmă
ceva cu piciorul‖, și cu Dahes, care înseamnă „cel care produce zâzanie‖. Canalul de televiziune
NBC a relatat că ISIS a amenințat că va tăia limba oricui va pronunța termenul Daesh. Jihadiștii
preferă un alt acronim, IS, din Islamic State, pentru că reflectă intențiile lor expansioniste.);
lobotomizat adj. – căruia i s-a înlăturat o parte din creier prin operație neurochirurgicală –
„[Sora cea mare a lui JFK, care avea probleme mentale bine ascunse de familie] a fost
lobotomizată la 23 de ani și apoi internată pe viață.‖ TV Mania 25 III 2016, p. 12 (din engl. to
lobotomize, atestat din 1943; fr. lobotomiser, atestat din 1953; verbul lobotomiza este înregistrat
în MDN, dar fără nicio exemplificare);
mini-pizza s.f. – O pizza de mici proporții – vezi burgerizza (din it. mini-pizza, cf. engl.
mini pizza);
macrofotografie – Fotografie de obiecte mici luată foarte de aproape, care dă impresia că
acestea sunt mai mari decât în realitate – „Analiza științifică a tablourilor și a desenelor s-a bazat
pe întrebuințarea unor tehnici de investigare de ultimă oră, macrofotografia, reflectografia‖ Obs.
cult. III 2016, p. 2 (din fr. macrophotographie, termen consemnat în DEX și în MDN, dar fără
exemplificări);
mantou-cort s.n. – (cuvânt englezesc) „Mantou-cort. Studenții de la Royal College of Art
din Londra au creat un mantou care poate fi transformat într-un cort pentru patru persoane.
Impermeabil și ușor de purtat, el le e destinat emigranților care așteaptă în frig la gardurile
Europei‖ AS 24 III 2016, p. 28 (în engl. wearable dwelling; studenții englezi de la design au
creat o manta de ploaie, pe care refugiații o pot folosi, la nevoie, drept cort; termenul a fost
atestat în presă, în ziarul The Guardian din 21 ianuarie 2016 și, după cum reiese din citatul
românesc de mai sus, a fost consemnat în limba română după numai două luni);
marțea neagră s.f. – „Marțea Neagră a Partidului Republican din SUA‖ A. 3 III 2016, p.
14 (după engl. Black Tuesday; în amintirea datei de 29 X 1929, când a avut loc prăbușirea pieței
de capital din New York și a început Marea Depresie);
metaanaliză s.f. – „Riscul de demență senilă și Alzheimer se reduce cu 60% la cei care
beau între trei și cinci cești de cafea pe zi. Ceva mai târziu, a doua metaanaliză a venit să
confirme punctele de vedere formulate anterior.‖ AS III 2016, p. 8 (din engl. meta-analysis);
negociator de pace sint. s. – „Sabin Mureșan (37 de ani), un român care a trăit mulți ani în
cele mai fierbinți zone de război ale Globului, a lucrat ca negociator de pace.‖ A. 31 III 2016, p.
13 (probabil un termen internațional provenit din engleză);
nosocomial adj. – Referitor la spital, cu trimitere specială la bolile care se contractează în
timpul unui sejur în spitale; apare mai ales în sintagma infecție nosocomială – „Infecții
nosocomiale sunt peste tot [în spitale]. Evident, moartea copiilor este groaznică.‖ A. 1 III 2016,
p. 17 (din fr. nosocomial; cf. engl. nosocomial, ambele provenite din lat. nosocomium „spital‖,
atestate de la jumătatea secolului al XIX-lea);
om-arbore s.m. – „Până acum în lume sunt cunoscute doar trei cazuri de oameni-arbore.
Un astfel de pacient a fost operat în 2008, în Indonezia‖ A. 2 III 2016, p. 22 (sintagmă, probabil,
calchiată după limba engleză din om + arbore, care denumește popular boala epidermodisplazia
veruciformă, din cauză că pe mâinile și pe picioarele pacientului cresc negi uriași);
prepay adj. – Plătit în avans – „Înțeleg că au fost folosite cartele [telefonice] prepay din
România în pregătirea unor atentate teroriste, a declarat Cioloș‖ A. 28 III 2016, p. 15 (din engl.
prepay „preplătit‖, referitor la cartele; atât preplătit, cât și prepaid – cu același sens – au fost
atestate în română, în DCR3, primul în 2004 și al doilea în 2008);

278
 radon s.n. – Element chimic radioactiv (Rn) – „Radonul, un gaz radioactiv prezent în
fiecare locuință, este extrem de periculos și îți poate provoca chiar moartea după o expunere
îndelungată. Sute de români mor anual de cancer pulmonar provocat de radon.‖ Mag. 17 III
2016, p. 10 (din germ., engl., fr., engl. radon; provenit din radium + -on; acest element chimic a
fost descoperit de profesorul german Friedrich Ernst Dorn, de la Universitatea din Halle, în
1900; în limba franceză, radon a fost atestat din 1923 conform PR 2006. Este înregistrat în
MDN, dar neilustrat cu exemple.);
ripperatura s.f. – Cărți scrise despre Jack Spintecătorul începând din anul 1888 și până
astăzi – „Cercetările cunoscute ca ripperology, ripperatura sau ripperman, se fac pe baza cărții
lui R. Edwards, Naming Jack the Ripper (Spintecătorul), unde autorul consideră că a găsit
identitatea celui cunoscut ca primul criminal în serie.‖ „22‖ 29 III 2016, p. 4 (din engl.
Ripperature, din Ripper „ucigaș, criminal care folosește cuțitul cu care spintecă victima‖);
Ripperman s.m. – Personaj din benzile desenate – vezi ripperatura (din engl. Ripperman;
vezi și Ripper Man, film artistic horror din anul 1995);
ripperology s.f. – (cuvânt englezesc) – Studierea cazului ucigașului în serie Jack the
Ripper Ŕ vezi ripperatura;
semiocapitalism s.n. – Definit în Techno Marx Dictionary ca apariția unor moduri de
producție post-Ford numite semiocapitalism, care folosesc limba și creativitatea drept mijloace
primare de producție a valorii – „Istoria relațiilor redevenite convergente, adică a marii regăsiri,
a marii reunificări Orient–Occident, China–Europa sub semnul dominației semiotice globale, a
„semiocapitalismului global, este destul de simplu de rezumat.‖ Obs. cult. 815, 2016, p. 11 (din
engl. Semio[tic] + capitalism, despre care Maurizio Lazzarato vorbește din 2006, iar marxistul
Franco Berardi, considerat „părintele semiocapitalismului‖, din 2007);
spin-off s.n. – Program de televiziune, film, carte bazate pe personaje din alte programe de
televiziune, filme sau cărți – „Ceea ce vine după «Las Fierbinți» e aproape un spin-off, producție
derivată‖ A. 31 III 2016, p. 23 (din engl. spin off, atestat din 1951, dar referirea la programe sau
la seriale TV apare din 1966);
supercelulă s.f. – „Celulele stem sunt numite instrumente magice ale medicinei, fiind
supranumite și supercelule. Se așteaptă ca ele să vindece toate bolile.‖ TV Mania 21 III 2016, p.
56 (din engl. Super Cell);
super-marți s.f. – „Super-marțea, zi cheie pentru campania din SUA‖ A. 1 III 2016, p. 15
(din super- + marți, după engl. super Tuesday);
Super Tuesday – (sint. engl.) – „Super Tuesday («Super marțea») este cea mai importantă
zi a sezonului alegerilor primare din Statele Unite. Aproximativ un sfert din voturile necesare
nominalizării unui candidat – republican sau democrat – pentru cursa prezidențială americană
sunt puse la bătaie într-o singură zi în care un rezultat bun poate fi decisiv.‖ A. 1 III 2016, p. 15
(din engl. Super Tuesday, apărut în 1980 în trei state americane (Alabama, Florida și Georgia),
care au organizat alegeri primare pentru candidații la președinție în aceeași zi; din 1984,
numărul statelor a crescut la 9, apoi la 21 din 1988 și la 24 de state în 2008, conform Wikipedia,
motiv pentru care a fost socotită cea mai importantă zi de alegeri primare din istoria SUA);
TTP – Alianță de organizații militante creată în 2007 pentru a unifica opoziția contra
armatei pakistaneze, mișcare cu legături strânse cu al-Qaida – „Atacul sinucigaș din Lahore a
fost revendicat de o facțiune a Mișcării Talibanilor din Pakistan (TTP).‖ A. 29 III 2016, p. 15
(acronimul denumirii Tehrik-e Taliban Pakistan);
turning point sint. s. – Moment de cotitură – „Colectiv, final de an 2015, tragedia pentru
care nu există cuvinte de împăcare, a părut, la rândul ei, că va fi un turning point în direcția
restartatului mult așteptat.‖ A. 19 III 2016, p. 7 (din engl. turning point);

279
 țâțogramă s.f. – „Rețetele sociale au concurență din partea site-ului rusesc botezat sugestiv
Titygram (Țâțograma, n.r.) o modalitate aparte de promovare pentru firme din toată lumea. Site-
ul permite afișarea de mesaje scurte, «țâțograme» în limita a 35 de caractere, pe sânii unei
femei. Pentru mai puțin de 10 dolari, un manechin cu bust generos își scrie pe sâni mesajul și
trimite imaginea prin e-mail într-o oră. Chipul și sfârcurile tinerei nu sunt dezvăluite niciodată.‖
A. 15 III 2016, p. 24 (termen originar din limba rusă care înseamnă „mesaj scris pe sâni‖,
serviciu de mesagerie lansat în primăvara anului 2015 de un grup de programatori din
Ulyanorsk);
zamioculcas s. – „Zamioculcas este o plantă cunoscută în Europa încă din anul 1828 și a
cucerit repede un loc fruntaș în categoria plantelor decorative exotice.‖ Mag. 17 III 2016, p. 15
(din engl. Zamioculcas, cunoscută și sub numele de Zanzibar Gem „nestemata de Zanzibar‖ sau
sub numele populare ZZ sau planta eternității);
zylon s.n. – Material alcătuit din polimeri sintetici – „Zylonul, un material mai puțin
cunoscut, este o fibră mai rezistentă decât kevlarul și a avut un rol crucial în salvarea de vieți
omenești. Un fir de zylon de grosimea de un milimetru poate susține 450 de kg și se
descompune doar la peste 1400 grade Celsius.‖ R.l. 22 III 2016, p. 10 (din engl. Zylon, material
inventat la Institutul de Cercetări din Stanford, California, în anii ‘80 și fabricat de Toyota
Corporation).

În total sunt 43 de exemple în această categorie.

Înainte de a supune discuției câteva concluzii rezultate din materialul lexical prezentat mai
sus, trebuie făcută o precizare importantă: nu este deloc imposibil ca, printre termenii „noi‖ de
mai sus, să se fi strecurat unii pe care i-am semnalat în alte contexte din presă în cei trei ani care
au trecut de la apariția ediției a treia a DCR-ului din 2013, dar care, nefiind clasați încă, nu au
intrat în sfera acestei cercetări. De-abia când ne apropiem de anul 2023, când cei trei autori ai
ediției a IV-a a DCR-ului vor aduna împreună materialul excerptat între timp și-l vor clasa, se va
putea avea o imagine de ansamblu reală, la zi, asupra noutăților lexicale. Acestea fiind afirmate,
iată câteva dintre concluziile, evident parțiale, ale „recoltei‖ lexicale a lunii martie 2016, din
perspectiva unuia singur dintre cei trei colaboratori la DCR.
Important de reținut este că nu toate aceste cuvinte se vor integra în limba română. În
schimb, cine știe care alți termeni interesanți vor fi, însă, implantați în română din cauză că
reprezintă, de exemplu, alte noutăți ale terminologiei științifice actuale în acel moment al istoriei
limbii noastre, dar care nouă ne-au scăpat acum.
Din punctul de vedere al formării noilor cuvinte, se observă că cele mai numeroase lexeme
(29) sunt alcătuite cu prefixe sau cu prefixoide, aceasta din urmă, o tendință constatată în limba
română de la jumătatea secolului al XX-lea în lucrările profesorului Iorgu Iordan și devenită,
pentru a folosi tot un termen cu o semnificație recentă, virală de buni ani de zile, de prin anii
‘70–‘80 ai secolului trecut, așa cum sperăm că, alături de alți cercetători, am reușit să dovedim,
de exemplu, în articolele din Dimitrescu, LRA sau P., pentru care vezi Teme:
anti-: antibăsism, antiimigrant, antiiohannism, antirăsturnare, antirefugiat, antitehnocrat,
antitehnocrație; dintre lexemele alcătuite cu anti-, din această listă se detașează, datorită
conjuncturii actuale internaționale, termenii antiimigrant și antirefugiat;
auto-: autoexilare;
hetero-: heteroagresiune;
hiper-: hipercar, hipermediatizat, hipermașină;
mega-: mega-moschee, mega-petrecere;

280
 ne-: neignifugat, neliterar, netihnă;
pre-: preislamic, prepay;
macro-: macrofotografie;
meta-: metaanaliză;
mini-: minipizza;
non-: nonjurnalist;
semio-: semiocapitalism;
super-: superburger, supercelulă, super-marți, Super Tuesday;
ultra-: ultramaraton.

În unele cazuri, se remarcă perfecta sinonimie dintre doi termeni: cel de origine, într-o
limbă străină, și traducerea lui în română, de exemplu, Super Tuesday și super marți,
antiimigrant și antirefugiat sau epidermodispazie veruciformă și (boala) omului-arbore.
Sinonime par a fi hipercar și hipermașină, la fel supercelulele care sunt egale cu celule tulpină,
celule matriță, celule sușe, toate atestate în DCR3 în anul 2001 și celule stem, înregistrate în
același dicționar în anul 2003, toate alcătuind un frumos buchet de cinci sinonime. Dintre toate
acestea, cea mai veche atestare în limba de origine pare a o avea engl. stem cell, în 1896. Într-un
caz, fiind vorba de o invenție românească, apar trei sinonime perfecte – compresa chirurgicală
pediculară, compresa inteligentă și compresa minune, în care prima este termenul științific și
celelalte două, traducerea în limbajul uzual a acestei premiere românești atestate în A. 30 III
2016, p. 12. În fine, heteroagresiune este, de fapt, sinonim cu lorenire, termen efemer creat ad-
hoc – atestat în anul 1994 în DCR2 – după numele Lorenei Bobbit care, într-un acces de gelozie,
a procedat la o heteroagresiune de același tip.
Nu putem să nu observăm și unele sinonimii dintre diverse prefixe sau prefixoide: super- și
hiper- (deși se pare că între hiper- și super- ar fi o anumită „distanță‖ din perspectiva
„superiorității‖, greu de sezisat, însă, de vorbitorul comun), ne- și non-, mega- și macro-.
Cuvintele compuse sunt, de asemenea, foarte multe (22): bloc-cămin, compresă
inteligentă, compresă minune, concert-medalion, caz-școală, experiență-limită, expoziție-
eveniment, expoziție-retrospectivă, grădiniță-fantomă, localitate-satelit, mănușă mecatronică,
mantou-cort, om-arbore, pictură-haiku, punct-forte, televiziune-tomberon, test-grilă, zi-cheie,
bla-bla-bla, grătar-cuptor, marțea neagră, turning point. Trebuie menționat că acestea sunt, în
cea mai mare parte, formații, pe de o parte, realizate în interiorul limbii române efemere și, pe de
altă parte, formații fără un viitor sigur…
Termenii alcătuiți cu sufixe sau cu sufixoide sunt puțin numeroși (9), indiferent că sunt
creați în interiorul limbii române sau proveniți din limbi străine: anecdotică, islamolog, lideriță,
lobotomizat, părerist, reasamblare, relegitimizare, Tarzaniada, țâțogramă.
Dintre acronime (5), se detașează două cu un semantism total negativ, devenite, cu
repeziciune, internaționale (prezente din lunile precedente, dar consemnate cu o anumită întârziere
în limba noastră, cu ocazii puțin spus neplăcute) – DAESH și ISIS, la care se adaogă trei mai puțin
cunoscute, având caracter intern și fiind legate de zona medicală (BDA, DSU și TTP).
Câteva sintagme nominale, dintre care unele născute mai demult pe alte coordonate
geografice, dar înregistrate în română mai tardiv, ca formator de opinie sau negociator de pace,
și una apărută în interiorul limbii române în zilele lunii martie 2016 în limbajul administrației –
venit minim de incluziune.
Prea puțin reprezentată este categoria dezvoltărilor semantice, pentru care am înregistrat în
luna martie 2016 numai un termen, anume, lexemul absolut exotic unicorn, cu slabe posibilități,
credem, de a se instala în limba noastră.

281
 Uneori, un lexem nou permite formarea unor familii de cuvinte, de exemplu, autoexilare se
alătură cuvântului autoexil, atestat de mai multă vreme cu citate în DCR, pentru a alcătui o (încă
firavă) familie de cuvinte.
Din perspectivă semantică, termenii științifici sunt numeroși și aparțin de diverse zone, dar
domină termenii medicali precum: mănușă mecatronică, epidermodisplazie, nosocomial,
supercelulă, veruciform, Dem-Tect, metaanaliză, precum și acronimele BDA, DSU și TTP
amintite mai sus; altor diverse arii științifice le corespund termeni precum serie-documentar,
spin-off, radon, zamioculcas, zylon.
De menționat că, printre termenii foarte recenți în întreaga lume, unii s-au atestat foarte
repede în română. Astfel, aceste atestări culminează cu termenul brexit, inventat și atestat în
engleză în luna ianuarie 2016, înregistrat în română numai cu două luni mai târziu, în martie
2016. Aceasta dovedește în ce măsură limba noastră se aliniază altor mari limbi de cultură, ceea
ce nu este puțin lucru, și atestă forța de adaptare a limbii noastre la noile realități mondiale.
Presa română pare a fi astfel, și așa ceva se constată deseori, în perfectă sincronie cu presa din
limbile străine de mare suprafață.
În fine, de remarcat prezența în presa noastră a câtorva termeni sau sintagme de sursă
engleză, precum prepay (deși, din 2004 – vezi DCR3 – s-a încetățenit în română [cartelă]
preplătită sau, mai rar însă, din 2008, prepaid) sau turning point, Super Tuesday, despre care
este dificil să spunem dacă se vor impune vreodată în română, precum și a două forme curioase,
sortite dispariției, credem, alcătuite, probabil, în limba noastră, la repezeală, de către jurnaliști pe
baza unor cunoscute sintagme din limba franceză, bien-pensism, droitdelhommeinisme.
Trebuie menționat că unor elemente lexicale care apar ca hapax legomenon în luna martie
2016, li se adaugă – celor mai multe chiar în luna imediat următoare, aprilie, când redactăm
acest articol, iar altora un an mai târziu, când ne aflăm în stadiul corecturilor pentru tipar – o a
doua atestare care conduce la probabilitatea ca, mai târziu, acestea să se instaleze în limba
noastră, deși, la început, au părut creații efemere. Un exemplu în această privință îl oferă
compusul grădiniță-fantomă, pe care-l consideram ca un produs personal, doar trecător prin
română, dar care a fost consemnat și în luna aprilie: „Curaj [numele ministrului Educației în acel
moment, martie 2016] despre grădinițele-fantomă: sunt societăți comerciale‖ A. 18 IV 2016, p.
6. Un alt caz, tot cu sens negativ, dar și mai grav pentru că privește îngrijorătoarea creștere
politică a extremei drepte într-o țară precum Austria, îl constituie termenul antiimigrant, pe care
l-am întâlnit la 26 IV 2016 în R.l., la p. 8: „Formațiunea sa [a lui N. Hofer] de extremă dreapta
este celebră pentru reacțiile anti-imigranți care i-au permis o ascesiune rapidă‖. De asemenea,
de data aceasta, ne referim la un termen medical – nosocomial – care apărea ca hapax
legomenon în luna martie, iar în aprilie în același an, a invadat, pur și simplu, în relatările
reporterilor de la diverse canale de televiziune, de exemplu, TVR1 și Realitatea TV, începând cu
data de 25 aprilie 2016, datorită unor dezvăluiri apărute în Gazeta Sporturilor, care denunțau
public o serie de neajunsuri ale spitalelor noastre, unde s-au înmulțit cazurile de infecții intra-
spitalicești, altfel spus, infecțiile nosocomiale. Termenul nosocomial a devenit astfel subit
prezent des în ziare, chiar „viral‖, de exemplu, în „un plan strategic de prevenire și combatere a
infecțiilor nosocomiale din spitale‖ A. 27 IV 2016, p. 11. Ascensiunea unor termeni de acest gen
este greu a mai fi stopată, deoarece se referă la nereguli grave în trei domenii de interes general
precum educația, politica sau medicina. Ceva mai târziu, anume, după mai bine de un an, i se
poate ridica statutul de hapax legomenon termenului englezesc bullying, prezent în WP 9–11 VI
2017, p. 3: „Finlanda a găsit soluția pentru combaterea bullying-ului. Aceasta constă într-un joc
video în care copiii sunt martori la o acțiune de hărțuire sau de violență‖. Tot în 2017, „familia‖
lui bullying s-a îmbogățit cu antonimul anti-bullying, prezent în varianta vorbită în telejurnalul
de la TVR1 de la ora 20:00 din 15 V 2017.

282
 Despre prezența masivă a unor termeni precum antiimigrant sau nosocomial, deveniți
cunoscuți aproape unanim prin frecventa lor utilizare în chiar lunile trecute, se poate afirma că
nu s-a mai întâlnit de la cuvintele paparazzo și tsunami, asupra căror evoluție nu rapidă, ci
fulgerătoare, m-am aplecat cu ani în urmă în articolul Aspecte, pentru care vezi Teme.

Înainte de a încheia, nu trebuie să neglijăm împrejurarea că, în perioada foarte scurtă

examinată, am reținut numeroși termeni deja atestați, cu citate, în DCR sau chiar prezenți în
DEX2 sau în MDN, dar neexemplificați. De ce îi vom semnala și pe aceștia, foarte numeroși,
după cum vom remarca? Pentru că, după principiul enunțat în DCR3, p. 10, suntem interesați să
urmărim nu numai prezența unor noi termeni sau sintagme în limba română, ci și viabilitatea
acestora; semnalându-le, acum, simpla prezență a doua sau a n-a oară, ne asigurăm că aceste
noutăți s-au păstrat în limbă. Deci, astfel se poate face departajarea între termenii efemeri și cei
realmente stabili, deja implantați în limba noastră.

Iată lista, probabil lacunară, a acestora:

(2) ADN – „Un segment de ADN‖ R. lit. 4 III 2016, p. 15; „Urmele de ADN de pe șalul
găsit lângă cadavru la un control antidoping‖ „22‖ 29 III 2016, p. 4;
(2) after-school – „Era o grădiniță privată, iar după amiaza era un fel de after-school,
numai că activitățile erau de lucru manual.‖ Lib. 14 III 2016, p. 8, vezi și R. lit. 4 III 2016, p. 15.
De menționat că, în limba vorbită, acest termen compus este deseori utilizat prescurtat în after:
„A venit autobuzul de after să ia copiii‖ (comunicat de prof. M. Rodina);
(femeie) android – „Un polițist urmărește o femeie android care a scăpat dintr-o locație
unde oamenii își trăiesc cele mai nebunești fantezii‖ A. 29 III 2016, p. 22;
(2) antidoping – „Maria Șarapova… a fost depistată pozitiv la un control antidoping și ar
putea părăsi lumea tenisului pe ușa din dos.‖ WP 9 III 2016, p. 18; vezi și ADN;
antigay – „Rapperul s-a declarat simpatizant al lui Putin și luptător anti-gay.‖ A. 31 III
2016, p. 4;
agent de securitate – „Agentul de securitate are uniformă, dar și o creastă punk…
trăsătură a contestării‖ „22‖ 8 III 2016, p. 13;
autovictimizare – „Într-o încercare jalnică de autovictimizare, [S.N. insinuează] că a fost
supus unui linșaj mediatic.‖ A. 10 III 2016, p. 4;
Black Friday „A fost mai rău decât într-o zi de Black Friday, a scris V.C, un părinte
participant la Facebook‖ A. 29 III 2016, p. 24;
(3) Brexit (cu varianta Brixit) – Ieșire a Marii Britanii din Uniunea Europeană, în urma
unui referendum național – Are prima citare în română în anul 2012, dar regretăm că nu l-am
„prins‖ atunci în DCR3, de pildă în: „O eventuală retragere britanică din UE nu ar semăna deloc
cu o eventuală retragere a Greciei, așa-zisa Grexit, având în vedere că Marea Britanie nu
utilizează euro și are controlul politicii sale monetare. Cu toate acestea, efectul asupra piețelor a
unei așa-zise Brixit ar fi greu de calculat‖ ziare.com. 9 VIII 12; se pare că BREXIT – abreviere
din Br(itish) exit – a avut ca model formația Grexit, creată de economistul Ebrahim Rahbari de
la Citigroup în ziua de 6 II 2012. Adăugăm un citat din 2016: „Brexit-ul poate afecta milioane
de oameni‖ A. 1 III 2016, p. 14;
burka – vezi hijab;
carioca – „Producători de creioane colorate și carioci‖ „22‖ 22 III 2016, p. 24;
caz-școală – vezi nonjurnalist;
ciberspațiu – „În adâncurile ciberspațiului‖ R. lit. 4 III 2016, p. 27;
cool – „Mamaie e foarte cool și adaptată la vremurile în care trăim‖ A. 29 III 2016, p. 3;

283
 dinning – „Ne-am întrebat de ce apare aici cuvântul dinning când, de câteva generații
bune, avem un alt nume‖ [n.n., sufragerie] Mag. 22 III 2016, p. 2;
distopie – „Criticii au găsit chiar un nume pentru acest gen romanesc cu tentă macabră,
distopie neagră‖ R. lit. 4 III 2016, p. 27;
e-mail – vezi țâțogramă;
establishment – „Și contestatarii, dar și establishmentul, au scos în spațiul public întreaga
artilerie pe care o putea mobiliza… chiar și tabloidele.‖ „22‖ 29 III 2016, p 11;
event – „Câinii atacă eventul, dar rămân în afara Europei‖ A. 3 III 2016, p. 17;
extensie – vezi dred;
(2) Facebook – „Contestatarii… sunt vulgari, notează pe paginile lor de Facebook
comentarii antisemite.‖ „22‖ 29 III 2016, p. 11; vezi și Black Friday;
femeie de carieră – „Femeile de carieră încurajate să devină mame‖ A. 9 III 2016, p. 3;
fidelizare – „Istoria fidelizării publicului‖ „22‖, 8 III 2016, p. 12;
grevă japoneză – „Medicii și asistenții medicali au făcut grevă japoneză, purtând
banderole albastre pe braț‖ A. 29 III 2016, p. 6;
Grexit – vezi Brexit;
happening – „Happening-rile personalizate ale lui Th. Paleologu pe tema caselor de
patrimoniu amenințate cu demolarea‖ „22‖ 29 III 2016, p. 13;
hairstilist – vezi dred;
hipster – „Marele Hipster de la Casa Albă‖ „22‖ 29 III 2016, p. 5;
interfață – „Compresa nu aderă la plagă, ci «plutește» pe rană. Tehnic vorbind, compresa
formează la nivelul plăgii o interfață activă din punct de vedere biologic.‖ A. 30 III 2016, p. 12;
iPhone – „FBI ar fi plătit peste 15.000 de dolari companiei Cellebrite pentru a debloca
iPhone-ul teroristului care ar fi comis un atac armat ce a avut loc în cursul anului trecut.‖ A. 31
III 2016, p. 14;
jandarmeriță – „A doua clasată jandarmeriță din Olt‖ A. 2 III 2016, p. 22;
(2) jihadist – „Gruparea jihadistă Statul Islamic se folosește de «lupi singuratici» care
comit atacuri nesofisticate, de mică amploare în Europa!‖ A. 31 III 2016, p. 14; vezi și WP 25–
27 III 2016, p. 18;
kamikaze – „Un kamikaze s-a aruncat în aer la câțiva metri de un loc de joacă din parcul
G.I. din Lahore‖ A. 29 III 2016, p. 15;
la pachet – vezi presopunctură;
mecatronic – vezi mănușă mecatronică;
mediatiza – „Mă bucur că revista Obsevator cultural a mediatizat abundent conferința
Dada‖ Obs. cult. III 2016, p. 10;
miniserie – „Postul Discovery a început filmările la prima miniserie filmată în țara
noastră.‖ TV Mania 11 III 2016, p. 5;
pamper – „Mi-am pus un pampers înainte să vorbesc la telefon cu Penelopa‖ AS III 2016,
p. 29 (în DCR3, am considerat că acest substantiv este un pluralia tantum, având numai citate cu
pamper la plural; aici apare, însă, un singular, dar greșit folosit cu forma de plural cu -s!);
prepaid – „Cartele prepaid românești sunt folosite în zone controlate de teroriști, precum
Siria sau Irak‖ A. 29 III 2016, p. 2;
paparazzo – „Cei doi soți evită pe cât pot aparițiile publice și se feresc de aparatele de
fotografiat ale paparazzilor.‖ AS III 2016, p. 32;
piratat – „Majoretele de la «Românii au talent» au fost «piratate» pe Internet. Un individ
cerea bani în numele majoretelor bistrițene care au făcut senzație la Pro TV‖ A. 16 III 2016, p. 23;
plantar – vezi presopunctură;

284
 presopunctură – „Nu rareori avem senzația că omniprezentele dureri de spate vin la
pachet cu dureri ori disconfort în cavitatea tălpii. De fapt, nu e o simplă coincidență: în
reflexologie, bolta plantară corespunde coloanei vertebrale, durerile se ameliorează prin
presopunctura plantară‖ Mag. 17 III 2016, p. 13;
punk – vezi agent de securitate;
reflexologie – vezi presopunctură;
site – vezi țâțogramă;
SMURD – „Serviciul de Urgență, Reanimare și Descarcerare (SMURD) a avut prima
acțiune în 1990 în echipă cu serviciul de ambulanță din Târgu Mureș‖ A. 8 III 2016, p. 9;
restartare – „Românii care au ieșit în stradă anul trecut au cerut restartarea României‖ A.
15 III 2016, p. 16;
solar adj. – „Cartierul solar, cartierul din București unde se folosește exclusiv razele
soarelui pentru a da căldură‖ Realitatea TV 9 III 2016, telejurnalul de la ora 17:00;
Spa – „Captivul a petrecut ca la spa, în arestul poliției belgiene.‖ „22‖ 29 III 2016, p. 12;
spadasină – „Am încredere în noi, am demonstrat că putem fi sus, dar suntem rezervate
după eșecul din 2012 [semnat] Simona Gherman, spadasină‖ A. 31 III 2016, p. 18 (termen
consemnat în DEX fără exemple);
supradimensionat – „O ediție specială cu litere supradimensionate‖ „22‖ 29 III 2016, p. 4;
șiism – vezi islamolog (termen înregistrat în DEX fără exemple);
tabloid – vezi establishment;
timp-record – vezi compresă-minune;
telomer – „Telomerii sunt fragmente de ADN‖ Lib. 18 III 2016, p. 5;
telomerazza – „Telomerazza, enzima descoperită de cei trei laureați Nobel pentru
medicină, împiedică îmbătrânirea celulelor‖ Lib. 18 III 2016, p. 5;
teleportat – „Tehnocrații sunt un soi de venetici, teleportați de la Bruxelles, ei fac jocurile
străinătății, vând țărișoara.‖ „22‖ 29 III 2016, p. 2;
tunat – „Cea mai ciudată femeie «tunată». Bizar. O tânără din Marea Britanie a apelat la o
serie de transformări externe. Femeia și-a despicat limba, și-a scos buricul și și-a tatuat ambii
globi oculari‖ A. 30 III 2016, p. 24;
tabloid – vezi establishment;
taliban – vezi preislamic;
țuțer – „Sunt miniștri vădit incompetenți, țuțeri de partid sau ai unor grupări de interese.‖
„22‖ 29 III 2016, p. 1;
viral – „Maria este cunoscută românilor pentru manifestul ei devenit viral în mediul
online, intitulat «Vreau să mă întorc în România»‖ A. 30 III 2016, p. 4.

După cum se poate observa ușor, se poate spune „cu ochiul liber‖, în lista de mai sus avem
de a face, pe de o parte:
A) cu o serie de termeni sau de sintagme deja bine instalate în limba română, precum țuțer
sau la pachet etc. și, pe de altă parte,
B) cu unele elemente lexicale astăzi rare dar care, probabil, mâine (evident că este vorba de
un mâine extins!), poate vor avea și acestea ocazia de a se integra în limba română, de exemplu,
mecatronic, ciberspațiu.
De altfel, o problemă totdeauna delicată în astfel de cazuri este aceea de a „alege‖ între
termenii cu un anumit grad de viabilitate (unde se poate presupune că vor intra numeroși dintre
cei cu caracter științific) și cei efemeri, pentru că lexicul ne poate rezerva oricând surprize în
acest domeniu, totul depinzând uneori de împrejurări absolut imprevizibile. Un singur exemplu

285
edificator: cine ar fi crezut, la începutul anilor ‘60, când, revenind la rarissimul termen
paparazzo – pur și simplu inventat de marele regizor Fellini pentru a denumi un anumit personaj
în filmul său La dolce vita Ŕ ar fi bănuit măcar că va face o fulminantă carieră internațională
începând cu toamna anului 1997, după dispariția tragică a prințesei Diana? Cu simplu beneficiu
de inventar și neavând deloc pretenția de a face pronosticuri – ceea ce, în știință, este absolut
aleatoriu! – vom avansa, cu toate precauțiile necesare, ipoteza că unii termeni consemnați în
luna martie a anului 2016 probabil că nu vor avea un viitor în limba română: burka, dred,
eggespresso, ripperatura, ripperman, ripperrology, burgerizza, om-arbore (pentru că reprezintă
realități de pe alte meleaguri decât ale noastre), lideriță (poate din cauza caracterului său
zeflemitor, deși tocmai această accepție ar putea să-l „consolideze‖, cine poate ști?), coscrie
(pentru care există un sinonim perfect, a colabora) sau mantou-cort (probabil pentru că pare a fi
o creație ad hoc, efemeră chiar și în limba în care s-a născut). Dar singurul factor care, în viitor,
va face vizibilă „separarea apelor‖ nu este altul decât timpul!Să-i așteptăm verdictul nu neapărat
acum, în vremea generațiilor de azi, ci, cu răbdare, probabil, în perioade ceva mai îndepărtate!

În concluzie, la acest infim experiment în care am urmărit dacă noul bagaj lexical excerptat
într-un eșantion de o lună de zile este sau nu reprezentativ – măcar într-o anumită măsură –
pentru unele tendințe ale limbii noastre, răspunsul de acum pare a fi pozitiv, dar cum cu o
singură rândunică nu se face primăvară, pentru a ne edifica, ne propunem să repetăm
experimentul actual tot într-o lună dintr-un viitor apropiat. Aceasta, deoarece, în comparație cu
cele 120 de luni cât cuprind cei zece ani care despart o ediție precedentă din DCR de una nouă –
în cazul în speță, anul 2013 al ultimei ediții față de anul 2023, când sperăm să prezentăm
următoarea ediție – o singură lună nu înseamnă prea mult. Și, totuși, considerăm că ceva clar se
poate contura dintr-un experiment similar… Oricum, tot ce am prezentat aici reprezintă o
mărturie despre realitățile lexicale cuprinse în acest cel mai activ domeniu al oricărei limbi!

Nu aș vrea să încheiem înainte de a cita un fragment dintr-o poezie apărută în luna

noiembrie a anului 2016 într-un volum al unui mare scriitor român1. Surpriza este că tema
acestor versuri parcă ar aparține unui lingvist inspirat, dar, din păcate, nu prea avem printre noi
un lingvist-poet de o asemenea altitudine. Iată versurile:

„Ce altceva fac

De o jumătate de veac
Decât să alerg după vocabulele vii
Pentru a le prinde-n gămălii
Pentru a le înfige penița în spate
Între rândurile înaripate.‖

Nu seamănă oare activitatea „de o jumătate de veac‖ evocată în versuri cu modestul nostru
demers, început tot de atâta timp, dar exprimat infinit mai frumos, pentru că niciodată lingviștii
nu pot ajunge la nivelul artistic al unei poezii asemănătoare, ci ei numai „comentează‖ câteva
„vocabule vii‖, adică exact cele recente care se publică, însă nu „între rânduri înaripate‖, ci,
foarte prozaic, într-un articol de revistă științifică sau într-un dicționar...

1
Autoarea versurilor este Ana Blandiana, iar volumul său este intitulat Orologiul fără ore și a apărut la
Editura Humanitas în anul 2016.

286
 SURSE

„22‖ – „22‖, revistă, după 1990, București.

A. – Adevărul, ziar înainte și după 1990, București.
AS – Formula AS, revistă, după 1990, București.
DCR – Florica Dimitrescu, Dicționar de cuvinte recente, București, Editura Albatros, 1982; ediția
a II-a, București, Editura Logos, 1997.
DCR3 – Florica Dimitrescu (ed.), Alexandru Ciolan, Coman Lupu, Dicționar de cuvinte recente,
ediția a III-a, București, Logos, 2013.
DEX – Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, București, Editura Univers
Enciclopedic Gold, 2012.
Dimitrescu, Aspecte – Florica Dimitrescu, „Aspecte din biografia unor cuvinte recente în limba
română: paparazzo, tsunami‖, în Dimitrescu, Teme, p. 94–101.
Dimitrescu, LRA – Florica Dimitrescu, „Lexicul românesc actual – două tendințe‖, în Dimitrescu,
Teme, p. 336–350.
Dimitrescu, P. – Florica Dimitrescu, „Trei pseudoprefixe în trei momente ale vieții
lor‖, în Dimitrescu, Teme, p. 359–368.
Dimitrescu, Teme – Florica Dimitrescu, Teme lexicale actuale (începutul secolului al XXI-lea),
București, Editura Academiei Române, 2014.
Lib. – Libertatea, ziar, după 1990, București.
Mag. – Magazin, revistă, înainte și după 1990, București.
MDN – Florin Marcu, Marele dicționar de neologisme, ediția a IX-a, București, Editura Saeculum
Vizual, 2007.
Obs. cult. – Observatorul cultural, revistă după 1990, București.
OTV – OTV, post de televiziune, după 1990, București.
PR 2006 – Le Petit Robert de la langue française, ediția 2006, Paris, Dictionnaires Le Robert
2005.
R. lit. – România literară, revistă, înainte și după 1990, București.
R.l. – România liberă, ziar, înainte și după 1990, București.
Realitatea TV – Realitatea TV, post de televiziune după 1990, București.
TV Mania – TV Mania, revistă, după 1990, București.
TVR1 – TVR1, post de televiziune înainte și după 1990, București.
Wikipedia, enciclopedie online, accesată în perioada martie 2016 (www.wikipedia.org).
WP – Week-end Plăcut, supliment de la sfârșit de săptămână al ziarului Adevărul, după 1990,
București.
ziare.com, site de știri, accesat în perioada martie 2016 (www.ziare.com).

ON THE LEXICAL INNOVATIONS OF ROMANIAN.

THE ―HARVEST‖ OF MARCH 2016

(Abstract)

The present article consists in an analysis based on the rich linguistic ―harvest‖ or the wide range of
new words encountered in Romanian mass-media during a single month (i.e., March 2016). One of the
conclusions of the study is that the majority of the recent words were created inside the Romanian language
and prove the actual tendencies in contemporary vocabulary. As a matter of fact, most of the lexical
innovations are compounds or were formed by using prefixoides. At the same time, the analysis takes into
account many contexts and highlights the usage of other recent words already found in Romanian.

287
TERMINOLOGIA METEO – O TERMINOLOGIE „TARE”?
STUDIU DE CAZ: DETERMINANȚII TERMENULUI
CEAȚĂ LA NIVELUL UNOR SURSE ȘTIINȚIFICE
DIN METEOROLOGIE

ANDREEA-VICTORIA GRIGORE
Universitatea din București

1. Introducere

Prezenta lucrare pornește de la o idee vehiculată în diferite studii de terminologie

descriptiv-lingvistică (Bidu-Vrănceanu 2002; Toma 2005), prin care se face distincția între
terminologiile „tari‖ (specifice unor științe „tari‖ ca matematica, chimia sau fizica) și
terminologiile „slabe‖ (caracteristice unor domenii precum artele plastice sau politica). Întrucât
meteorologia reprezintă o ramură a geofizicii (vezi DEX 1998: 626; DEXI 2007: 1140), plasându-
se la intersecția unor științe „tari‖ ca fizica și geografia, lucrarea urmărește să analizeze în ce
măsură terminologia meteo (TMt) poate fi considerată, la rândul său, o terminologie „tare‖.
Ținând cont că, în general, într-o terminologie „tare‖, exprimarea sensului specializat este
legată de dependențe contextuale mai mici (Bidu-Vrănceanu 2002: 38), lucrarea analizează
modalitățile de exprimare avute de termenul CEAȚĂ și de determinanții selectați de acesta la
nivelul unor surse științifice1. De asemenea, lucrarea cercetează gradul de accesibilitate și de
înțelegere de către nespecialiști a hiponimelor sintagmatice alcătuite pe baza termenului CEAȚĂ.
Sursele științifice care alcătuiesc corpusul lucrării sunt de referință pentru domeniul
meteorologic: un dicționar specializat de meteorologie și climatologie (DMC 2003) și două
manuale universitare de meteorologie (Ciulache 2006; id., Ionac 2007).
Referitor la structura lucrării, prima secțiune (Aspecte teoretice) trece în revistă unele
observații privind distincția dintre terminologiile „tari‖ și cele „slabe‖. A doua subdiviziune
(Considerații preliminare privind corpusul ales) indică premisele analizei, pentru ca a treia
subdiviziune (Hiponimele sintagmatice ale termenului CEAȚĂ) să identifice determinanții
termenului CEAȚĂ, să precizeze modalitățile de exprimare sintagmatică în care se organizează
și să urmărească în ce măsură devin accesibili unui public neavizat în chestiuni de meteorologie.
Ultima parte a lucrării (Concluzii) adună observațiile finale desprinse din cercetarea efectuată.

2. Aspecte teoretice

Analiza descriptiv-lingvistică realizată sincronic și/sau diacronic la nivelul mai multor

terminologii științifice românești relevă particularități interesante, care permit identificarea unor

1
În discuția de față, termenul determinant este utilizat în accepția regăsită în Bidu-Vrănceanu (2010: 22),
drept component al unei sintagme terminologice.
terminologii aparținând științelor „tari‖ sau „puternice‖ și a unor terminologii caracteristice
științelor „slabe‖ (Bidu-Vrănceanu (ed.) 2000, 2001; id. 2002; Toma 2005). Rezultă, astfel,
două categorii majore de terminologii – terminologiile „tari‖, respectiv, cele „slabe‖ – ale căror
denumiri indică faptul că relațiile lexic comun Ŕ lexic specializat și lexic specializat 1 Ŕ lexic
specializat 2 sunt continue și nicidecum unele strict delimitate (Toma 2005: 34).
La baza identificării științelor „tari‖ și a celor „slabe‖ stă gradul de „științificitate‖ a unui
domeniu, dat de forța avută de termenii limbajului specializat corespunzător. Prin urmare, cu cât
gradul de științificitate dintr-un domeniu este mai puternic, cu atât sensul termenilor este mai
precis sau exact (ibid.). În cazul limbajelor din științele „slabe‖, se constată că acestea sunt
plasate între limbajele științelor „tari‖ și limba comună. Această poziție intermediară a
limbajelor „slabe‖ se datorează vocabularului mai puțin fixat, adesea, împrumutat și, așadar,
puțin individualizat și specializat (ibid.).
În consecință, proprietățile lexicului specializat avut de științele „tari‖ diferă în mod
fundamental de proprietățile lexicului specializat al științelor „slabe‖ (ibid.: 36–37). O primă
proprietate se referă la tendința de expansiune a domeniilor științifice. Prin această tendință se
poate afirma că terminologiile „tari‖, precum cea matematică sau cea filosofică, exportă termeni
în alte vocabulare de specialitate. Din acest motiv, științele „puternice‖ reprezintă surse de
termeni, având calitatea de științe-donator (ibid.: 39).
Pe de altă parte, științele „slabe‖ constituie ținta migrării termenilor, dobândind statutul de
științe-gazdă sau de științe-receptor (ibid.: 37, 39). Tendința terminologiilor „slabe‖ de a importa
termenii din alte domenii științifice „tari‖ contribuie la caracterul lor interdisciplinar (ibid.: 36).
Situația este ilustrată prin terminologia artelor plastice și prin cea politică, întrucât mulți termeni
din artele plastice provin din chimie, mineralogie, matematică sau fizică, câtă vreme terminologia
științelor politice preia termeni din economie, filosofie, drept, lingvistică, biologie, medicină,
geografie, fizică, psihologie sau sport (Bidu-Vrănceanu 2002: 37–38; vezi și id. (ed.) 2001).
A doua proprietate care face distincția între științele „tari‖ și cele „slabe‖ (și, implicit, între
terminologiile aferente) privește deschiderea codurilor sau „laicizarea‖ științelor. Dacă științele
„tari‖ manifestă o deschidere mai mică, fiind inaccesibile sau accesibile cu dificultate
nespecialiștilor, științele „slabe‖ se caracterizează printr-un grad de deschidere mai mare, lăsând
impresia că pot fi înțelese chiar și de către un public neavizat (Toma 2005: 36). În plus,
frecvența și numărul termenilor strict specializați sunt mai ridicate în științele „tari‖ decât în cele
„slabe‖, întrucât cele dintâi sunt rezervoare de concepte și de termeni pentru celelalte (ibid.: 39).
Demnă de menționat este și modalitatea de exprimare a sensului specializat în fiecare
dintre cele două categorii majore de terminologii (Bidu-Vrănceanu 2002: 38). Pentru
terminologiile „tari‖, exprimarea sensului specializat este condiționată de dependențe
contextuale mai mici, în timp ce terminologiile „slabe‖ au o predilecție pentru exprimarea
contextuală, care, uneori, este favorabilă transparenței semantice sau deschiderii codurilor
științifice (vezi terminologia politică, analizată în id. 2004, 2005).

3. Considerații preliminare privind corpusul ales

În urma consultării celor trei surse științifice, importante pentru domeniul meteorologiei, s-
au consemnat 29 de structuri terminologice cohiponime, care au în centru termenul fundamental
CEAȚĂ. Numărul ridicat de construcții identificate, care, simultan, reprezintă tot atâtea
hiponime sintagmatice, fac ca unitatea terminologică CEAȚĂ să fie una dintre cele mai prolifice
din TMt. Faptul acesta se datorează complexității de care dă dovadă, în realitatea
extralingvistică, fenomenul atmosferic desemnat. Complexitatea privește numeroasele cauze

290
care stau la originea apariției ceții, procesul de formare a fenomenului, precum și modalitatea de
manifestare, cu toate efectele pe care le presupune.
În plan lingvistic, complexitatea este transpusă nu numai prin mulți dintre determinanții
utilizați, ci și prin cele șase tipare de structurare în care se organizează hiponimele sintagmatice,
în funcție de elementele lor componente. În mod firesc, termenul CEAȚĂ ocupă poziția
primului element (denumit, în cele ce urmează, substantiv sau substantiv 1 în cazul în care
există un alt substantiv prezent ca determinant), iar toate celelalte elemente care apar după
hiperonim constituie determinanții2.

4. Hiponimele sintagmatice ale termenului CEAȚĂ

Primul tipar de structurare inventariat în cazul unităților complexe este substantiv 1 +

prepoziția „deŗ + substantiv 2, care numără cei mai mulți membri, adică, 11 (exemplele (1)–
(11)). În cinci dintre cazuri, cel de-al doilea substantiv este, la rândul lui, un termen din
domeniul meteorologic (vezi exemplele (1) – CEAȚĂ DE ADVECȚIE, (3) – CEAȚĂ DE
EVAPORARE, (4) – CEAȚĂ DE GHEAȚĂ, (5) – CEAȚĂ DE INVERSIUNE și (9) – CEAȚĂ
DE RADIAȚIE).
Se remarcă faptul că termenii puternic specializați aflați în poziția de determinant în
exemplele (1), (3), (5) și (9) fac referire la fenomene meteorologice complexe3. Unele dintre ele
(de pildă, advecția sau radiația) sunt puțin cunoscute de către un public neavizat în chestiuni
meteorologice și, ca atare, nu pot fi decodificate cu ușurință.
Pe de altă parte, construcția CEAȚĂ DE GHEAȚĂ (exemplul (4)) n-ar trebui să ridice
probleme de interpretare majorității nespecialiștilor, datorită faptului că termenul meteorologic
GHEAȚĂ este preluat din limba comună, fiind frecvent folosit în situații variate. În plus,
combinarea sa cu determinatul CEAȚĂ contribuie la o accesibilizare ridicată, asigurând o
transparență semantică a structurii în rândul vorbitorilor obișnuiți.

2
În majoritatea situațiilor, sintagmele terminologice reproduse din DMC 2003 au intrări terminografice
proprii, beneficiind și de indicarea construcțiilor corespondente din engleză și din franceză, fapt care dovedește
proveniența lor din calchieri ale corespondentelor din cele două limbi străine, în special, din franceză. Pentru
aceste sintagme, s-a recurs la sublinierea cu o linie. Totuși, au fost selectate și structuri specializate care nu au o
intrare proprie în DMC 2003, fiind incluse în articolul de dicționar al termenului CEAȚĂ, sau unele care sunt
preluate din manualele de meteorologie pentru studenți (Ciulache 2006; id., Ionac 2007). În cazurile menționate,
s-a optat pentru sublinierea structurilor cu două linii, astfel încât să existe o delimitare clară între acestea și cele
care dețin un articol de dicționar în lucrarea terminografică precizată mai sus.
3
Pentru o mai bună înțelegere a noțiunilor vehiculate, sunt prezentate mai jos definițiile științifice ale
unităților terminologice (simple sau complexe), care denumesc fenomenele atmosferice în discuție:

(i) Advecție (advection; advection) Transportul orizontal sau predominant orizontal al maselor de aer
în câmpul de viteză al atmosferei. Aceasta poate fi: advecție caldă, advecție rece, advecție umedă,
advecție uscată, advecție turbulentă etc. (DMC 2003: 4);
(ii) Evaporație (evaporation; évaporation) Trecerea apei din stare lichidă ori solidă în stare gazoasă,
prin desprinderea de pe suprafața apei sau a gheții a moleculelor cu mobilitate mai mare (DMC
2003: 83);
(iii) Inversiune termică (temperature inversion; inversion de température) Distribuție verticală a
temperaturii, în care valorile acesteia cresc paralel cu creșterea înălțimii, în loc să scadă, cum se
întâmplă de obicei [...] (DMC 2003: 123);
(iv) Radiație (radiation; rayonnement) Formă a materiei posedând simultan atât însușirile undelor
electromagnetice, cât și pe cele ale particulelor, dar care nu este undă, nici particulă (DMC 2003:
189).

291
 În celelalte șase apariții ale primului tipar de structurare, în poziția celui de-al doilea
substantiv este un cuvânt din lexicul comun și, adesea, din sfera lexicală a geografiei generale.
Cuvintele acestea indică fie modalitatea de producere a fenomenului meteo (vezi exemplul (2) –
CEAȚĂ DE AMESTEC) sau locul propriu-zis afectat de apariția ceții (vezi exemplele (6) –
CEAȚĂ DE LAC, (7) – CEAȚĂ DE MARE, (8) – CEAȚĂ DE MLAȘTINĂ, (10) – CEAȚĂ
DE RÂU și (11) – CEAȚĂ DE VERSANT). Calitatea de cuvinte uzuale a substantivelor aflate
în poziție de determinant asigură, și de această dată, o semnificație transparentă a sintagmelor
terminologice și ajută la o decodificare corectă și rapidă, inclusiv printre vorbitorii neavizați.

(1) Ceața de advecție se formează în interiorul maselor de aer cald și umed care se
deplasează peste suprafețele întinse cu temperaturi scăzute [...] (Ciulache 2006: 70);
(2) Ceață de amestec (mixing fog; brouillard de mélange) Ceață [...] care se produce
prin amestecul a două mase de aer umed nesaturat, cu temperaturi diferite (DMC
2003: 32);
(3) Ceață de evaporare (evaporation/steam fog; brouillard dřévaporation) Ceață
produsă [...] prin evaporarea rapidă de pe suprafața unui organism acvatic mai cald
[...] (DMC 2003: 32);
(4) Ceață de gheață (ice fog; brouillard glacé) Suspensia, în aerul atmosferic, a
numeroase particule minuscule de gheață [...] (DMC 2003: 32);
(5) Ceață de inversiune (high inversion fog; brouillard dřinversion) Ceață produsă în
partea inferioară a norilor Stratus formați sub nivelul unei inversiuni termice (DMC
2003: 32);
(6) Ceața formată prin creșterea cantității de vapori de apă din aer poartă numele de
ceață de evaporare și se subîmparte în: ceață de mare, ceață de lac [...] (Ciulache,
Ionac 2007: 73);
(7) Ceața formată prin creșterea cantității de vapori de apă din aer poartă numele de
ceață de evaporare și se subîmparte în: ceață de mare, ceață de lac [...] (Ciulache,
Ionac 2007: 73);
(8) Ceața formată prin creșterea cantității de vapori de apă din aer poartă numele de
ceață de evaporare și se subîmparte în: [...] ceață de râu, ceață de mlaștină etc.
(Ciulache, Ionac 2007: 73);
(9) Ceață de radiație (radiation fog; brouillard de rayonnement) Ceață rezultată prin
răcirea radiativă nocturnă a suprafeței terestre și [a] aerului de deasupra sa (DMC
2003: 32);
(10) Ceața formată prin creșterea cantității de vapori de apă din aer poartă numele de
ceață de evaporare și se subîmparte în: [...] ceață de râu, ceață de mlaștină etc.
(Ciulache, Ionac 2007: 73);
(11) După geneză, loc de formare și alte criterii, se deosebesc: ceață de radiație [...];
ceață de advecție [...]; ceață de versant (suprasaturația se datorează răcirii
adiabatice a aerului în mișcare ascendentă) [...] (DMC 2003: 32).

Spre deosebire de tiparul anterior, caracterizat printr-un număr ridicat de ocurențe, al doilea
tipar este unul cu o apariție singulară, prin construcția CEAȚA DIN INTERIORUL ACELEIAȘI
MASE DE AER (exemplul (12)). Această unică ocurență ne îndeamnă să-l considerăm un tipar cu
totul secundar, o excepție, mai ales prin prisma gradului ridicat de complexitate a organizării. El
este structurat ca substantiv 1 + prepoziția „dinŗ + substantiv 2 + adjectiv demonstrativ +
substantiv 3 în cazul genitiv + prepoziția „deŗ + substantiv 4. Complexitatea din organizarea

292
elementelor componente nu se regăsește la nivelul semnificației, care este una transparentă pentru
un nespecialist în domeniul meteorologiei, dar cu o instruire medie.

(12) După condițiile sinoptice generale ale formării ei, ceața poate fi împărțită în două
categorii: ceața din interiorul aceleiași mase de aer și ceața frontală (Ciulache, Ionac
2007: 72).

Cel de-al treilea tipar (substantiv 1 + substantiv 2 în cazul genitiv + adjectiv) este întâlnit
în doar patru exemple, două fiind preluate din același articol de dicționar (exemplele (14) –
CEAȚA MĂRILOR ARCTICE și (15) – CEAȚA MĂRILOR ANTARCTICE). Celelalte două
exemplificări (numerotate cu (13) – CEAȚA AERULUI TROPICAL și (16) – CEAȚA
MĂRILOR TEMPERATE) au fost identificate într-unul dintre manualele universitare de
meteorologie (Ciulache 2006).

(13) Din această subdiviziune [a ceții de advecție Ŕ n.n.] fac parte: ceața aerului
(tropical), care se dezvoltă mai ales iarna [...]; ceața musonică [...]; ceața mărilor
arctice [...] (Ciulache 2006: 70);
(14) Ceața mărilor arctice [...] (arctic [...] sea smoke; fumée de mer arctique [...]) Ceață
de evaporare care se formează în aerul relativ rece și stabil de deasupra unei întinse
suprafețe acvatice acoperite, de regulă, de mari mase de gheață (DMC 2003: 31);
(15) Ceața mărilor [...] antarctice ([...] antarctic sea smoke; fumée de mer [...]
antarctique) Ceață de evaporare care se formează în aerul relativ rece și stabil de
deasupra unei întinse suprafețe acvatice acoperită, de regulă, de mari mase de
gheață (DMC 2003: 31);
(16) Din această subdiviziune [a ceții de advecție Ŕ n.n.] fac parte: ceața aerului
(tropical) [...]; ceața mărilor temperate (care se formează iarna, când aerul
continental mai rece se deplasează peste suprafețele acvatice mai calde) [...]
(Ciulache 2006: 70).

Pentru sintagmele exemplificate la (13), la (14), la (15) și la (16), se constată o asemănare

cu unele dintre construcțiile enumerate anterior, mai precis, cu cele reproduse la exemplele (6)–
(8), respectiv, (10) și (11). Asemănarea constă în faptul că determinantul face trimitere la arealul
geografic în care se manifestă tipul particular de ceață care este definit. Dacă, anterior, referința
era una cu un pronunțat caracter general, în cazurile de față, se indică în mod clar ariile
geografice vizate (regiunile tropicale, mările din zona arctică, cele din zona Antarcticii și cele
din zonele cu climat temperat).
Prezența ridicată a celui de-al patrulea tipar de organizare, substantiv + adjectiv, cu cele 11
ocurențe ale sale (exemplele (17)–(27)), constituie o nouă dovadă a preferinței, la nivelul TMt,
pentru această modalitate de exprimare4. Dintre cele 11 apariții, cele mai multe folosesc ca
determinant un adjectiv derivat sau compus de la un termen meteorologic (exemplele (17) –
CEAȚĂ ADIABATICĂ, (18) – CEAȚĂ ADVECTIV-RADIATIVĂ, (20) – CEAȚĂ
FRONTALĂ, (23) – CEAȚĂ MUSONICĂ, (24) – CEAȚĂ POST-FRONTALĂ, (25) –
CEAȚĂ PRECIPITABILĂ și (26) – CEAȚĂ PREFRONTALĂ)5. Un vorbitor instruit va putea

4
Vezi Grigore (2013: 175–178), id. 2015, 2017 pentru alte exemple ale preferinței TMt pentru tiparul de
organizare substantiv + adjectiv.
5
Întrucât determinanții multor structuri analizate în această secțiune au legătură cu termenul meteorologic
FRONT, se impune indicarea definiției sale științifice:

293
pune în relație adjectivele musonică și precipitabilă cu substantivele muson și, respectiv,
precipitație, deoarece ambele cuvinte se referă la fenomene meteo cunoscute. În schimb, ceilalți
determinanți dovedesc un caracter total opac în privința înțelegerii lor de către publicul larg,
fiind utilizate exclusiv între specialiștii în meteorologie.
Celor șapte construcții terminologice enunțate în cadrul tiparului al patrulea li se adaugă
patru sintagme ai căror determinanți sunt adjective derivate de la termeni de bază din geografie
(exemplele (19) – CEAȚĂ ARCTICĂ, (21) – CEAȚĂ LITORALĂ și (22) – CEAȚĂ
MARINĂ), dar și adjective din lexicul comun (exemplul (27) – CEAȚĂ URBANĂ/CEAȚĂ
INDUSTRIALĂ)6. Construcțiile sintagmatice identificate nu pun probleme de decodificare unui
vorbitor cu un grad mediu de instruire, iar sensul specializat devine unul transparent.

(17) Ceața adiabatică ia naștere în timpul mișcărilor ascendente lente ale aerului pe
pantele munților, fiind rezultatul răcirii acestuia (prin destindere adiabatică) până
sub punctul de rouă [...] (Ciulache 2006: 71)7;
(18) Ceața advectiv-radiativă ia naștere sub acțiunea conjugată a proceselor advective și
radiative [...] (Ciulache 2006: 70);
(19) Ceață arctică (arctic haze; brume arctique). Ceața regiunilor arctice [...], care reduce
vizibilitatea orizontală și oblică până la o înălțime de cca. 10 km (DMC 2003: 32);
(20) Ceață frontală (frontal fog; brouillard frontal). Ceață care se formează în zonele
frontale (numindu-se ceață prefrontală, dacă însoțește frontul cald, și ceață
postfrontală, dacă însoțește frontul rece) [...] (DMC 2003: 32);
(21) Ceața de amestec se datorează suprasaturației rezultate în urma amestecului unor
volume de aer cu temperaturi și umezeli diferite. Este caracteristică litoralelor (ceața
litorală) [...] (Ciulache 2006: 70);
(22) [Ceața de amestec] este caracteristică [...] regiunilor oceanice în care se întâlnesc
curenți calzi și reci (ceața marină) (Ciulache 2006: 70);
(23) Ceață musonică (monsoon fog; brouillard de mousson). Ceață de advecție care se
formează în regiunile litorale, în timpul perioadei musonului de vară [...] (DMC
2003: 32–33);
(24) Ceață post-frontală (post-frontal fog; brouillard postfrontal). Ceață de radiație care
se formează [...] după trecerea unui front rece (DMC 2003: 33);
(25) Ceață precipitabilă (fog drip; ruissellement du brouillard). Picături de apă ce cad pe
sol [...] prin contactul cu un banc de ceață în mișcare (DMC 2003: 33);

Front (front; front) Zonă de separație între două sau mai multe mase de aer cu însușiri fizice diferite în care
gradienții principalelor elemente meteorologice au valori deosebit de mari. Convențional, această zonă se
numește suprafață de discontinuitate sau suprafață frontală, când este situată la înălțime, și linie frontală
sau linia frontului, când suprafața frontală intersectează suprafața terestră. Fronturile trasate pe hărțile
sinoptice reprezintă tocmai liniile de intersecție ale diferitelor suprafețe frontale cu suprafața terestră [...].
După direcția de propagare, se disting: fronturi calde (care se deplasează spre masa de aer rece, în timp ce
aerul cald alunecă ascendent de-a lungul penei de aer rece) și fronturi reci (care se deplasează spre masa
de aer cald, deasupra părții lor posterioare putând exista atât mișcări ascendente ale aerului cald Ŕ frontul
rece de ordinul I Ŕ, cât și mișcări descendente Ŕ frontul rece de ordinul II) [...] (DMC 2003: 95–96).
6
Cu această ocazie, se cuvine semnalată sinonimia contextuală dintre unitățile complexe CEAȚĂ URBANĂ
și CEAȚĂ INDUSTRIALĂ. Relația de sinonimie existentă între cele două sintagme este datorată sinonimiei
parțiale a determinanților adjectivali urban și industrial.
7
Un alt proces meteorologic necunoscut publicului larg, care dobândește o anumită importanță în formarea ceții
adiabatice, este, deci, destinderea adiabatică, definită ca fiind„creșterea volumului unui gaz, cauzată de scăderea
presiunii exterioare și având ca efect răcirea lui, fără cedare de căldură către aerul din jur‖ (DMC 2003: 67).

294
 (26) Ceață prefrontală (prefrontal fog; brouillard prefrontal). Ceață formată în fața unui
front cald [...] (DMC 2003: 33);
(27) Ceața formată prin sporirea concentrației nucleelor de condensare [...] se numește și
ceață urbană sau ceață industrială (Ciulache, Ionac 2007: 73).

În mod asemănător cu cel de-al doilea tipar de organizare (vezi supra), o apariție singulară
se remarcă în cazul celui de-al cincilea tipar identificat (substantiv 1 + adjectiv participial +
prepoziția „deŗ + substantiv 2 + substantiv 3 în cazul genitiv). Această apariție singulară este
structura CEAȚĂ LEGATĂ DE LINIA FRONTULUI (exemplul (28)). Față de ocurența din cel
de-al doilea tipar de organizare, se constată o diferență semnificativă, întrucât sensul specializat
nu mai este unul transparent pentru un vorbitor obișnuit. Pentru o decodare corectă a CEȚII
LEGATE DE LINIA FRONTULUI, sunt necesare cunoștințe temeinice de meteorologie, care
depășesc, așadar, un nivel mediu de instruire.

(28) Ceața frontală apare în zonele de separație a maselor de aer cu însușiri fizice diferite
[...]. După poziția față de linia frontului, ceața frontală poate fi: prefrontală, legată
de linia frontului și postfrontală (Ciulache, Ionac 2007: 73).

În alcătuirea celui de-al șaselea tipar de organizare intră o propoziție relativă (atributivă).
Se formează, astfel, tiparul substantiv + propoziție relativă, cu un caracter izolat, subliniat de
construcția CEAȚĂ CARE ÎNGHEAȚĂ (exemplul (29)). Aceasta denotă un anumit tip de
ceață, supusă unei schimbări de stare de agregare, în condiții atmosferice cu totul deosebite8.
Chiar dacă desemnează un fenomen atmosferic complex, transparența semantică crescută este
asigurată de folosirea termenului CEAȚĂ (concomitent, un cuvânt din lexicul comun!),
coroborată selectării unui determinant care poate fi ușor de înțeles de orice vorbitor obișnuit de
limba română.

(29) Ceață care îngheață (freezing/rime fog; brouillard givrant). Ceață alcătuită din
picături suprarăcite de apă, care îngheață instantaneu pe suprafețele descoperite ale
obiectelor, acoperindu-le cu o peliculă fină de gheață (DMC 2003: 32).

5. Concluzii

Analiza efectuată s-a bazat pe o idee potrivit căreia terminologiile pot fi catalogate ca „tari‖
sau „slabe‖, ținând cont de o serie de criterii (Bidu-Vrănceanu 2002; Toma 2005). Pornind de la
sintagmele construite în jurul termenului meteorologic CEAȚĂ și selectate din trei surse științifice,
lucrarea și-a propus să demonstreze dacă TMt poate fi considerată o terminologie „tare‖, dat fiind
că meteorologia derivă din fizică și din geografie, două domenii științifice „tari‖.
Ca o primă concluzie, este utilă menționarea caracterului prolific al termenului CEAȚĂ,
prezent în componența a 29 de structuri terminologice din nivelul științific al TMt. Caracterul
prolific semnalat se bazează pe coordonate extralingvistice, precum: complexitatea propriu-zisă
a fenomenului atmosferic, suma de factori fizici și/sau geografici care duc la apariția sa,
modalitățile diferite sub care se manifestă ori zona geografică afectată.

8
Vezi și discuția purtată asupra sintagmelor terminologice PLOAIE ÎNGHEȚATĂ și PLOAIE CARE
ÎNGHEAȚĂ (Grigore 2017: 307–312).

295
 În cele 29 de sintagme terminologice, cu un grad ridicat de sudură și, uneori, de
complexitate a elementelor componente, termenul CEAȚĂ are rolul de determinat și, simultan,
de hiperonim al tuturor structurilor identificate. Desemnând tipuri variate de cețuri, sintagmele
hiponimice urmează șase tipare de organizare. Cele mai multe construcții se încadrează în
primul tipar (substantiv 1 + prepoziția „deŗ + substantiv 2, cu 11 ocurențe) și în cel de-al
patrulea (substantiv + adjectiv, cu 11 situații). La nivelul TMt, se observă că cele două tipare
relativ simple de organizare reprezintă modalități predilecte de exprimare sintagmatică a
sensului specializat.
În ceea ce privește determinanții propriu-ziși selectați de termenul CEAȚĂ, se constată un
număr important de determinanți legați de termeni meteorologici strict specializați, care sunt
utilizați numai de către specialiști și care nu sunt accesibili publicului larg (vezi exemplele (1),
(3), (5), (9), (17), (18), (20), (24), (26) și (28)). Cu toate acestea, deseori, determinanții care intră
în componența hiponimelor sintagmatice nu pun probleme de înțelegere pentru un vorbitor cu
un anumit grad de instruire. Situația se explică prin faptul că respectivii determinanți fac parte
din lexicul comun și/sau din terminologia geografică de bază, compartimente ale limbii care
sunt cunoscute de publicul larg.
Luând în considerare aspectele privind preferințele de exprimare sintagmatică, statutul
determinanților avuți de termenul CEAȚĂ, dar și aportul realității extralingvistice în domeniul
meteorologic, se poate afirma că TMt nu este în totalitate o terminologie „tare‖.

SURSE

Ciulache, Sterie, 2006, Meteorologie și climatologie, ediția a III-a, București, Editura Credis.
Ciulache, Sterie, Nicoleta Ionac, 2007, Esențial în meteorologie și climatologie, București, Editura
Universitară.
DEX 1998 – Ion Coteanu, Lucreția Mareș (ed.), Dicționar explicativ al limbii române, ediția a II-
a, București, Editura Univers Enciclopedic, 1998.
DEXI 2007 – Eugenia Dima (ed.), Dicționar explicativ ilustrat al limbii române, Chișinău, Editura
Arc Gunivas, 2007.
DMC 2003 – Sterie Ciulache, Nicoleta Ionac, Dicționar de meteorologie și climatologie,
București, Editura Ars Docendi, 2003.

BIBLIOGRAFIE

Bidu-Vrănceanu, Angela, 2002, „Contribuția lingvisticii la studiul terminologiilor științifice‖, în

Dan Tufiș, Florin Gheorghe Filip (ed.), Limba română în societatea informațională Ŕ
societatea cunoașterii, București, Editura Expert, p. 33–38.
Bidu-Vrănceanu, Angela, 2004, „Tradiție și inovație în lexicul politic. Există terminologie
politică?‖, în Gabriela Pană Dindelegan (ed.), Tradiție și inovație în studiul limbii române.
Actele celui de-al 3-lea Colocviu al Catedrei de Limba Română (27Ŕ28 noiembrie 2003),
București, Editura Universității din București, p. 255–263.
Bidu-Vrănceanu, Angela, 2005, „Structură și funcționare a lexicului specializat – termeni politici‖,
în Gabriela Pană Dindelegan (ed.), Limba română. Structură și funcționare. Actele celui de-
al 4-lea Colocviu al Catedrei de Limba Română (25Ŕ26 noiembrie 2004), București, Editura
Universității din București, p. 283–290.
Bidu-Vrănceanu, Angela, 2007, Lexicul specializat în mișcare. De la dicționare la texte,
București, Editura Universității din București.

296
Bidu-Vrănceanu, Angela, 2010, „Terminologie și terminologii. Stadiul cercetărilor‖, în Angela
Bidu-Vrănceanu (ed.), Terminologie și terminologii, I, București, Editura Universității din
București, p. 9–30.
Bidu-Vrănceanu, Angela, 2012, „Terminologia, interpretări și reinterpretări‖, în Angela Bidu-
Vrănceanu (ed.), Terminologie și terminologii, II, București, Editura Universității din
București, p. 9–72.
Bidu-Vrănceanu, Angela (ed.), 2000, Lexic comun, lexic specializat, București, Editura
Universității din București.
Bidu-Vrănceanu, Angela (ed.), 2001, Lexic științific interdisciplinar, București, Editura
Universității din București.
Grigore, Andreea-Victoria, 2013, „Modalități de exprimare în terminologia meteorologiei‖, în
Rodica Zafiu, Ariadna Ștefănescu, Carmen Mîrzea Vasile, Raluca Brăescu (ed.), Limba
română. Variație sincronică, variație diacronică. Al 12-lea Colocviu Internațional al
Departamentului de Lingvistică (14Ŕ15 decembrie 2012), I, Gramatică. Fonetică și
fonologie. Lexic, semantică, terminologii, București, Editura Universității din București, p.
169–179.
Grigore, Andreea-Victoria, 2015, „Variația terminologică în terminologia meteorologiei. Studiu de
caz: sintagma terminologică VORTEX POLAR în mass-media actuală‖, în Rodica Zafiu,
Claudia Ene (ed.), Variația lingvistică. Probleme actuale. Actele celui de-al 14-lea Colocviu
Internațional al Departamentului de Lingvistică (București, 28Ŕ29 noiembrie 2014), II,
Pragmatică și stilistică. Lexic, semantică, terminologii, București, Editura Universității din
București, p. 209–220.
Grigore, Andreea-Victoria, 2017, „Din nou despre variația terminologică în terminologia
meteorologiei. Studiu de caz: sintagma terminologică PLOAIE ÎNGHEȚATĂ în mass-media
actuală‖, în Maria Stanciu Istrate, Daniela Răuțu (ed.), Lucrările celui de-al Șaselea
Simpozion Internațional de Lingvistică (București, 29Ŕ30 mai 2015), București, Editura
Univers Enciclopedic Gold, p. 304–315.
Toma, Alice, 2005, „Perspective lingvistice în caracterizarea științelor «tari» și a științelor
«slabe»‖, Analele Universității din București. Limba și literatura română, LIV, p. 33–40.

METEOROLOGICAL TERMINOLOGY – A ―STRONG‖ TERMINOLOGY?

CASE STUDY: THE DETERMINERS OF THE TERM CEAȚĂ (ŘFOGř) WITHIN
SOME SCIENTIFIC SOURCES IN METEOROLOGY

(Abstract)

The present paper starts from a theoretical distinction between ―strong‖ and ―weak‖ terminologies
(Bidu-Vrănceanu 2002; Toma 2005). According to this distinction, a ―strong‖ terminology belongs to a
―strong‖ scientific domain, and is characterised by a low or non-existent degree of accessibility/understanding
among unspecialised individuals, as well as less contextual possibilities in expressing the specialised
meaning. Since meteorology is part of geophysics (a ―strong‖ domain derived from both physics and
geography), the analysis focuses on the determiners of the term CEAȚĂ (‗FOG‘) found in three scientific
sources and examines whether meteorological terminology itself can be considered a ―strong‖ specialised
language.

297
 EXPRESII FRAZEOLOGICE FRANȚUZEȘTI TRADUSE
LITERAL ÎN ROMÂNĂ

LIVIU GROZA
Universitatea din București

În fiecare limbă, unele îmbinări de cuvinte devin idiomatice în sensul că, la nivelul uzului, se
instituie o convenție, uneori transparentă, alteori opacă, de ordin semantic între îmbinările de
cuvinte respective și anumite semnificații care nu pot fi motivate prin raportare la elementele
componente ale construcțiilor respective, căpătând, astfel, un sens global figurat și un caracter fix,
neanalizabil. Mecanismul idiomatizării, deosebit de complex și gradual, Mel‘čuk (1993: 83)
deosebind, în acest sens, „phrasèmes complets, semi-phrasèmes et quasi-phrasèmes‖, este același
în toate limbile, dar îmbinările de cuvinte care devin idiomatice nu sunt cu necesitate aceleași.
Deși s-au întreprins numeroase studii referitoare la aspectul idiomatic al expresiilor
frazeologice, caracteristicile pe baza cărora acestea pot fi deosebite de așa-numitele îmbinări
libere de cuvinte nu sunt valabile pentru fiecare caz în parte. Pasivizarea, relativizarea, trecerea
la forma negativă etc., potrivit observațiilor făcute de Martin (1997) sau de Gaatone (1997), sunt
probe evidente și suficiente în anumite cazuri, care nu funcționează, însă, și în cazuri similare.
Observația este valabilă și pentru criteriul intraductibilității literale. În afara cazurilor
evidente de paralelism frazeologic (Groza 1987), există numeroase situații în care expresiile
frazeologice pot fi considerate idiomatice din punct de vedere interlingvistic, ceea ce are drept
consecință incapacitatea de a fi traduse cuvânt cu cuvânt în alte limbi fără a-și pierde sensul
global figurat, expresiv și caracterul neanalizabil pe care le au în limba de origine. Sunt
cunoscute traducerile literale în franceză ale unor expresii românești pe care Alecsandri le-a pus
în gura celebrului său personaj Chirița, fr. *laver le baril, după rom. a spăla putina, fr.
*tambour dřinstruction, după rom. tobă de carte, care, printr-o retroversiune, pusă în circulație
de Al. Graur, a devenit fr. *tambour de livre (Hristea 1984: 143), fr. *pour les fleurs de coucu,
după rom. de flori de cuc, fr. *vous mřavez frotté au coeur avec du miel, după rom. m-ai uns la
inimă cu miere etc.
Cu toate acestea, în ciuda exemplelor prelucrate ad hoc de Alecsandri, precum și a multor
altora, invocate ca probe care susțin criteriul intraductibilității, traducerea literală a anumitor
expresii frazeologice franțuzești în română, și, probabil, și în alte limbi, este posibilă fără
destructurarea sensului global figurat și a coeziunii elementelor componente. Încă din prima
jumătate a secolului al XX-lea, au fost semnalate în vorbirea românilor instruiți o serie de
construcții frazeologice, unele traduse literal după modele populare, argotice, familiare, livrești
etc. din franceză, „fără ca cei care le utilizează să-și dea totdeauna seama că se află în fața unor
combinații de cuvinte neadaptate, adesea neadaptabile în sistemul lingvistic românesc‖ (a face
colțul unei străzi <fr. faire le coin de la rue, a face un cap <fr. faire une tête, a păstra patul <fr.
garder le lit etc., Iordan 1947: 253, 254–256 passim).
Tendința este mai veche și s-a manifestat încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
când generația pașoptistă a impus direcția modernizării limbii și a culturii române prin contact
direct cu limba și cultura franceză. Unele expresii idiomatice traduse literal din franceză în
perioada amintită au cunoscut o circulație limitată, nereușind să se impună în uz (Groza 1982),
altele s-au menținut până aproximativ la jumătatea secolului al XX-lea, fiind înregistrate de
unele dicționare explicative de uz curent sau utilizate de scriitori ai vremii (Tudor Arghezi, Gala
Galaction, Jean Bart): cavaler de industrie <fr. chevalier dřindustrie „escroc‖, a se confunda în
scuze <fr. se confondre en excuses „a se încurca în scuze‖, a-și lua concediu de la cineva sau de
la ceva <fr. prendre congé de quelquřun ou de quelque chose „a se despărți de cineva sau a
renunța la ceva‖, a lua curaj <fr. prendre courage „a îndrăzni, a acționa fără teamă‖, a dezbrăca
pe cineva de averea sa <fr. dépouiller quelqeřun de sa fortune „a deposeda pe cineva de
bunurile sale‖, a face tapiserie <fr. faire tapisserie „despre domnișoarele care merg la un bal
fără a fi invitate la niciun dans‖ etc.
Manierea de exprimare à la française poate fi sesizată și la scriitori din a doua jumătate a
secolului al XX-lea (Gheorghe Brăescu, George Călinescu, Tudor Mușatescu, Marin Preda,
Aurel Baranga etc.): a crăpa ochii <fr.crever les yeux „a fi evident‖, a crăpa inima <fr. crever
le cœur „a inspira milă, compasiune‖, a fura frontiera <fr. voler la frontière „a trece clandestin
granița‖, a cădea în apă <fr. tomber à lřeau „a abandona o discuție, un plan‖, a face grațiozități
<fr. faire des gracieusites „a face înlesniri, avantaje, gratificații acordate în mod liber cuiva‖, a-
și da o contenență <fr. se donner une contenance „a-și ascunde tulburarea‖, în friscă <fr. en
frisque „alert, viu‖ etc. (Groza 2011: 131–140).
Deși gradul de răspândire în română a frazeologismelor franțuzești traduse literal este
relativ din punctul de vedere al acceptării de uz și chiar al menționării în lucrările lexicografice
românești, generale și speciale, totuși, pot fi consemnate în română următoarele construcții
frazeologice grupate pe sfere semantice și înregistrate în dicționarele explicative sau
frazeologice franțuzești (TLFi, Rey 1989), unele cu mențiunea fam., folosite de scriitori români
mai vechi sau contemporani:

A. Viața mondenă și jocurile de noroc

a face trotuarul <fr. faire le trottoir „despre prostituatele care își racolează clienții
direct din stradă‖, a avea un beguin pentru cineva <fr. avoir un béguin pour
quelquřun „a fi îndrăgostit, pentru un timp scurt, de cineva‖; a fi capot <fr. être capot
„a nu ridica nicio carte la un joc de cărți‖, a trece mâna <fr. passer la main „la unele
jocuri de cărți, a nu cere nicio carte‖, a miza, a juca pe două tablouri <fr. miser,
jouer sur les deux tableaux „a-și proteja interesele în așa fel încât să nu aibă nicio
pierdere‖, fișă de consolare <fr. fiche de consolation „jeton oferit celui care nu a avut
niciun câștig la un joc de noroc‖ etc.;

B. Teatrul, cinematograful și televiziunea

a trece scena <fr. passer la scène, lřécran „a avea succes în teatru, cinematografie sau
în televiziune‖, a fi capul de afiș <fr. être la tête de lřaffiche „despre actorul care
deține rolul principal și este trecut primul pe afișul spectacolului‖, a ține afișul <fr.
tenir lřaffiche „despre reprezentații care se bucură mult timp de succes și sunt trecute
mai mult timp pe afișele teatrelor, a face săli pline <fr. faire salle comble „despre
reprezentații la care participă un număr foarte mare de spectatori‖ etc.;

C. Limbajul militar
cu arme și bagaje <fr. avec armes et bagages „despre armatele care se predau cu
întreg efectivul și cu tot echipamentul și fam. în întregime, în totalitate, cu trup și

300
 suflet‖, a trece în revistă <fr. passer en revue „a face inspecția unor trupe și fam. a
prezenta, a analiza pe rând o serie de evenimente, de fapte‖, vechea gardă <fr. la
vieille garde „persoanele rămase fidele unui crez, unei persoane politice etc.‖, a arde
etapele <fr. brûler les étapes „a atinge rapid și direct un obiectiv fără a se mai opri la
stadiile intermediare‖ etc.;

D. Limbajul medical
a avea bosă <fr. avoir la bosse „a avea anumite aptitudini și capacități‖, a fi în poziție
<fr. être en position „despre o femeie care este însărcinată‖, la rece <fr. à froid
„despre operații care se fac în afara unei crize acute și fig. fără emoții, de o manieră
lucidă‖, a lua pulsul <fr. prendre le pouls „a controla ritmul cardiac al cuiva și fam. a
se informa despre mersul lucrurilor, despre cum evoluează o anumită situație‖, a
păstra patul <fr. garder le lit „a sta în pat în timpul manifestării unei boli‖ etc.;

E. Limbajul familiar
a avea, a fi un cap cald <fr. avoir la tête chaude „a fi exaltat‖, a fi în fonduri <fr. être
dans les fonds „a dispune de bani‖, o mână de fier într-o mănușă de catifea <fr. une
main de fer dans un gant de velours „autoritate dură ascunsă sub un aspect fin,
delicat‖, a călca pe nervi <fr. taper, porter sur les nerfs „a irita pe cineva‖, a-și face
mâna <fr. se faire la main „a exersa pentru a se obișnui cu o activitate care cere multă
îndemânare‖, a forța mâna cuiva <fr. forcer la main de quelquřun „a obliga, a
constrânge pe cineva‖, a fi într-o pasă proastă <fr. être dans une mauvaise passe „a
fi într-o perioadă nefastă‖, a avea pasul asupra cuiva <fr. avoir le pas sur quelquřun
„a avea întâietate asupra cuiva‖ etc.

Potrivit teoriei lui Greimas (1960), fiecare limbă este idiomatică prin ea însăși și așa-zisul
caracter idiomatic al expresiilor frazeologice se manifestă la nivelul unui limbi date
(idiomaticité intralinguistique) sau prin compararea diferitelor limbi între ele (idiomaticité
interlinguistique). Traductibilitatea sau intraductibilitatea unor expresii idiomatice este relativă
și de ordin cognitiv, deoarece se raportează la nivelul propriu fiecărui vorbitor de cunoaștere a
limbii/limbilor respective (González Rey 2014: 229).
Astfel, pentru vorbitorii nativi de limbă română, buni cunoscători ai limbii și, implicit, ai
culturii franceze, expresii de felul fr. faire des boulettes „a face gafe grosolane‖, fr. crever les
yeux „a fi evident‖, fr. crever le cœur „a inspira milă, compasiune‖, fr. tourner quelque chose en
ridicule „a-și bate joc de ceva, a râde de ceva‖ etc. sunt cât se poate de traductibile, fără a-și
pierde sensul general figurat, expresiv: a face bulete, a crăpa ochii, a crăpa inima, a întoarce
ceva în râs, fiind vorba de un fond comun lingvistic și cultural. Dacă asemenea construcții
frazeologice sunt frecvent utilizate, utile sau absolut necesare în economia discursului comun
sau specializat, și vorbitorii care nu cunosc limba franceză tind să le acceptate ca unități
frazeologice ale propriului idiom.
În felul acesta, se poate spune că traductibilitatea sau intraductibilitatea expresiilor
frazeologice nu este idiomatică în sine, ci este un aspect variabil impus de utilizatorii limbilor
respective.
Poate că, dacă Monsiu Șarl ar fi cunoscut româna la perfecție, atunci traducerile literale ale
expresiilor românești făcute de Chirița nu i s-ar mai fi părut lipsite de sens. De altfel, și Guliță
era contrariat de formula de adresare folosită de Șarl, madam nenec.

301
 SURSE

Rey, Alain, Sophie Chantreau, 1989, Dictionnaire des expressions et locutions, Paris,
Dictionnaires Le Robert.
TLFi – Trésor de la langue française informatisé, ATILF – CNRS et Université de Lorraine
(http://www.atilf.fr/tlfi).

BIBLIOGRAFIE

Gaatone, David, 1997, „La locution: analyse interne et analyse globale‖, în Michel Martins-Baltar
(ed.) 1997: 165–177.
González Rey, María Isabel, 2014, „Le double principe d‘idiomaticité en traduction littéraire‖,
Revista de filología, 32, p. 227–244.
Greimas, Algirdas, 1960, „Idiotismes, proverbes, dictons‖, Cahiers de Lexicologie, 2, p. 41–61.
Groza, Liviu, 1982, „Arhaisme frazeologice de proveniență franceză‖, Limbă și literatură, I, p. 312–
317.
Groza, Liviu, 1987, „Câteva paralele frazeologice‖, Limbă și literatură, III, p. 321–326.
Groza, Liviu, 2011, Probleme de frazeologie. Studii. Articole. Note, București, Editura Universității
din București.
Hristea, Theodor (ed.), 1984, Sinteze de limba română, ediția a III-a revăzută și din nou îmbogățită,
București, Editura Albatros, p. 134–160.
Iordan, Iorgu, 1947, Limba română actuală. O gramatică a… „greșelilorŗ, ediția a II-a, București,
Editura Socec&Co.
Martin, Robert, 1997, „Sur les facteurs du figement lexical‖, în Michel Martins-Baltar (ed.) 1997:
291–305.
Martins-Baltar, Michel (ed.), 1997, La locution entre langue et usages, Paris/Fontenay-St. Cloud,
ENS Éditions.
Mel‘čuk, Igor, 1993, „La phraséologie et son róle dans l‘enseignement/apprentissage d‘une langue
étrangère‖, Études de linguistique appliquée, 92, p. 83–121.

FRENCH IDIOMS LITERALLY TRANSLATED IN ROMANIAN

(Abstract)

This article attempts to demonstrate that untranslatability, a characteristic of idiomatic expressions, is

relative and depends on the level of language spoken by the speakers. A Romanian speaker who knows
French will have no difficulty in understanding and using French idiomatic expressions translated word by
word in Romanian: Rom. a face trotuarul <Fr. faire le trottoir (‗(about a prostitute) to walk the streets‘, ‗to
be a prostitute who finds customers by walking around in the streets‘), Rom. a avea un beguin pentru cineva
<Fr. avoir un béguin pour quelquřun (‗to have a crush on someone‘), Rom. a fi capot <Fr. être capot (‗(in
games played with cards) not to lift any card at all‘), Rom. a avea, a fi un cap cald <Fr. avoir la tête chaude
(‗to be a hot-headed person‘), Rom. a fi în fonduri <Fr. être dans les fonds (‗to be in funds‘), Rom. o mână de
fier într-o mănușă de catifea <Fr. une main de fer dans un gant de velours (‗an iron fist in a velvet glove‘).

302
 FORMAREA CUVINTELOR CU SENS SPECIALIZAT
ÎN TERMINOLOGIA MASS-MEDIEI

ROXANA JOIȚA
Universitatea din București

1. Precizări generale

Dată fiind „profesionalizarea‖1 recentă a domeniului mass-media, și lexicul cu care se

operează la nivelul acestuia s-a specializat recent. Prin urmare, terminologia mass-mediei
(TMM) în româna actuală este în proces de formare: noutatea referențială2 introdusă de termenii
specifici și necesitatea operării cu entități conceptual-semantice inexistente în română se
reflectă, implicit, la nivel lingvistic.
Influența engleză reprezintă o trăsătură definitorie a terminologiei mass-mediei (TMM),
dată fiind ponderea semnificativă a unităților lexicale specializate adoptate prin împrumut sau
calchiate din/după limba engleză. Totodată, se observă existența unei serii de creații lexicale
interne, după model conceptual-semantic anglo-american, utilizate ca substantive abstracte. Din
această perspectivă, derivarea constituie unul dintre procedeele de formare a cuvintelor cu sens
specializat la nivelul lexicului corespunzător domeniului pe care îl avem în vedere.

2. Derivarea la nivelul TMM

Față de compunere, derivarea cu afixe – în majoritate, neologice, având etimologie

multiplă – este cel mai productiv procedeu intern de îmbogățire lexicală în limba română actuală
(Stoichițoiu Ichim 2001a: 8). Aplicând diferențierea propusă de Sextil Pușcariu pentru categoria
împrumuturilor (Pușcariu 1976: 371) în domeniul derivării, se ajunge la clasificarea derivatelor
în „necesareŗ și „de luxŗ (Stoichițoiu Ichim 2001a: 8). Se observă, astfel, că derivatele
„necesareŗ sunt „cuvinte cu funcție denominativă și sens denominativ, având rolul de a umple
un gol lexical sau de a propune un termen mai adecvat‖ (ibid.). Această observație privește și
TMM, unde se constată necesitatea denumirii unor entități referențiale pentru care limba română
nu are în uz corespondente lexicale. Prin urmare, derivatele specifice lexicului pe care îl avem în
vedere se încadrează în categoria celor „necesareŗ.

2.1. Creații interne

Semnalăm, din perspectiva dinamicii lexicale în româna actuală, creațiile interne
evenimențializare, internalizare, știricitate, trustizare, mass-mediat, massmediatizat. Acestea

1
Jurnalismul și-a dobândit abia în ultimii 25 de ani „legitimitatea profesională, norme și valori deontologice
caracteristice, devenind o ocupație definitivă‖ (Coman 1999: 185).
2
La nivel conceptual-semantic, TMM urmează modelul anglo-american.
ilustrează capacitatea sufixelor neologice de a facilita asimilarea unor termeni cu etimologie
engleză.
În structura derivatelor evenimențializare, internalizare, trustizare, se observă frecvența
sufixului neologic compus -izare. Sufixul -iza (la care se adaugă sufixul specific substantivelor
abstracte -re) a apărut inițial în română prin intermediul unor verbe împrumutate din limba
franceză și a devenit ulterior productiv în formarea de verbe factitive, pornind de la baze
nominale sau adjectivale (Stoichițoiu Ichim 2006b: 53).
Evenimențializare a fost identificat în lucrările de specialitate în contexte de tipul „proces
de evenimențializare‖ (Coman 2001a: 14) cu glosarea „accentul se deplasează de la noțiunea de
ceva care s-a petrecut/se petrece în mod neprevăzut – o ocurență mică, neprevăzută și
irepetabilă, în planul realului – la ideea de ceva care se transformă în eveniment, ceva care
dobândește pertinență în funcție de o perspectivă și face obiectul atenției publice (proces de
evenimențializare)‖ (ibid.). Evenimențializare reprezintă un derivat denotativ, format prin
afixarea neologică a substantivului eveniment cu sufixul adjectival -ial, sufixul verbal neologic -
iza și sufixul specific substantivelor abstracte -re. Sufixul -re este unul foarte productiv în
formarea abstractelor verbale, fiind atașat, în general, la infinitivul verbelor. Aprecierile
specialiștilor privind derivatele cu sufixul compus -(iza)re, neincluse în dicționare, dar
semnalate în uz, ca având baze substantivale neologice și sensuri specializate (Stoichițoiu Ichim
2001a: 28) își păstrează valabilitatea și în cazul termenului evenimențializare, pe care îl
includem în aceeași categorie cu esențializare, semnalat în Guțu-Romalo (2008: 183). Termenul
nu este înregistrat în dicționarele consultate: DEXI, DAN, DEJ, DCR33.
Internalizare este utilizat în lucrările de specialitate cu glosarea „internalizarea implică
asimilarea valorilor, semnificațiilor și modelelor de comportament difuzate de mass-media și
topirea lor în valorile care constituie concepția despre lume și în modul de comportament al
indivizilor‖ (Coman 1999: 108). Acest termen este un derivat de la verbul neologic internaliza4
cu sufixul specific substantivelor abstracte -re (vezi supra), neînregistrat de dicționarele
consultate (DEXI, DAN, DEJ, DCR3). Includem internalizare în aceeași categorie cu
evenimențializare, cu mențiunea că, în cazul substantivului internalizare, baza derivatului este
verbul a internaliza.
Știricitate apare în lucrările de specialitate cu sensul „valoare de informație‖, pentru a reda
sensul termenului din limba engleză „newsworthiness/news value‖5 – „(…) gazetarii sunt puși
în situația de a estima valoarea de informație (newsworthiness sau news value), altfel spus,
știricitatea faptelor, evenimentelor și întâmplărilor‖ (Coman 2001a: 41). Se observă prezența în
context a echivalentului din engleză (pentru dezambiguizarea semantică) și tendința de redare în
română printr-o unitate lexicală simplă (știricitate, față de unitatea lexicală complexă valoare de
informație) a termenului din engleză (newsworthiness). Acesta este un derivat denotativ
substantival, neînregistrat în dicționarele consultate (DEXI, DAN, DEJ, DCR3), format cu
ajutorul sufixului neologic -(ic)itate. În ceea ce privește semantismul sufixului neologic cu
etimologie multiplă -(ic)itate, cea mai importantă este valoarea abstractă, derivatele exprimând
însușiri (Cuniță 2003: 107–115), trăsătură care se regăsește și în exemplul știricitate. Interesant
este procesul de alcătuire a acestui derivat, -itate6 formând, de regulă, substantive de la baze
adjectivale rezultate în urma derivării cu sufixe adjectivale de tipul -al, -ic, -bil (ibid.).

3
DAN, DEXI și DCR3 înregistrează derivatul evenimențial și menționează etimologia franceză
(<événimentiel) (DAN, p. 382; DEXI, p. 684; DCR3, p. 228).
4
DEXI înregistrează verbul a internaliza, cu etimonul din engleză internalize (DEXI, p. 922).
5
DMC înregistrează newsworthy cu sensul „informație îndeajuns de interesantă pentru a fi difuzată‖/
„newsworthy stories that are believed to be interesting enough to be reported in the media‖ (DMC, p. 214).
6
Sufixul pentru nume abstracte -itate este considerat unul dintre cele mai productive în dinamica limbii
române actuale, alături de -ism, -iadă și -re (Stoichițoiu Ichim 2001a: 23). Aceeași observație apare și la Valeria

304
 Trustizare apare în lucrările de specialitate în contexte de tipul „cel mai elocvent exemplu
de trustizare‖ (Coman 1999: 42) – cu referire la „procesul prin care grupurile de presă ajung să
ia în stăpânire tot mai multe instituții de profil‖ (p. 40). Acest derivat denotativ este alcătuit cu
sufixul verbal neologic -iza și sufixul specific substantivelor abstracte -re (vezi supra).
Trustizare nu este înregistrat în aceleași dicționare consultate7.
Derivatele adjectivale massmediatizat8 și mass-mediat9 nu au fost identificate în corpusul
selectat, dar apar în dicționare: massmediatizat în DAN (p. 603) și mass-mediat în DCR3 (p.
337). Referindu-ne la mass-mediat, menționăm contextul din DCR3: „«De altfel, declarația
veleităților politice a Frontului Salvării Naționale era muzica de fond a scenei politice
massmediate a începutului de an 1990.»; R.l. 7 III 91 p. 1‖ (DCR3, p. 337).

2.2. Derivate calchiate

În ceea ce privește derivatele calchiate în TMM, se constată adaptarea structurilor cu
sufixe din engleză prin construcții cu sufixe românești pentru următoarele categorii
morfosintactice: sufixul -re pentru nume abstracte: documentare (engl. documentation),
procesare (engl. processing), randare10 (engl. rendering); sufixul -tor pentru nume de agent11:
prezentator (engl. announcer/introducer), producător (engl. producer).
Derivatele din limba engleză alcătuite cu prefixe sunt redate în limba română prin calchiere
parțială, păstrându-se forma prefixului din limba-sursă: predocumentare (engl.
predocumentation), preinterviu (engl. preinterview), preproducție (engl. pre-production),
postprocesare (engl. post-processing).

3. Termeni cu etimologie multiplă în TMM

Majoritatea termenilor neologici din TMM au etimologie anglo-americană, după modelul

referențial denotat. Pe lângă aceștia, am identificat o serie de termeni cu etimologie multiplă
(franceză/latino-romanică, germanică), care își specializează, însă, sensul după engleză12.
Această categorie include unități lexicale simple, desemnând nume de profesii din mass-
media: coordonator – înregistrat în DAN și DEXI cu etimologie franceză (<fr. coordonnateur)
(DAN, p. 249; DEXI, p. 442); editor – înregistrat de DAN cu etimologie latino-romanică (<fr.
éditeur, lat. editor) (DAN, p. 345), în timp ce DEXI menționează și etimonul din engleză

Guțu-Romalo, care clasează acest sufix drept „extrem de productiv‖, mai ales în terminologiile științifice și
tehnice. Cu ajutorul sufixului -itate, atașat la baze adjectivale, se creează substantive abstracte exprimând calitatea.
Unele dintre acestea sunt „frecvente și bine încetățenite în limbă‖ (Guțu-Romalo 2008: 182).
7
DAN și DEXI indică pentru derivatul adjectival trustier sensul „al unui trust; care se referă la trust‖ și
menționează etimologia engleză (engl. trustier) (DAN, p. 1004; DEXI, p. 2075).
8
În cazul adjectivului massmediatizat înregistrat în DAN, semnalăm ca noutate, sub aspectul grafiei, forma
radicalului mass-media, scris fără cratimă, deși norma recomandă ortografierea mass-media (cf. DOOM2, p. 468).
De altfel, chiar DAN înregistrează forma mass-media într-un alt articol (DAN, p. 603).
9
Sensul „adus la cunoștința publicului prin mass-media‖, înregistrat în DCR3 sub mass-mediat (p. 337), apare în
DAN în dreptul cuvântului-titlu massmediatizat (p. 603). S-ar deduce, astfel, existența formelor a mass-media,
neatestată în uz (corespunzătoare adjectivului mass-mediat din DCR3), și a massmediatiza (corespunzătoare
adjectivului massmediatizat din DAN), pentru „a aduce la cunoștința publicului prin mass-media‖.
10
Acest termen este folosit în audiovizual, desemnând tehnica de editare a imaginii pentru știrile de televiziune.
Apare și în terminologia informaticii (vezi Stoichițoiu Ichim 2006b: 73), ilustrând interdisciplinaritatea TMM.
11
În cazul unităților lexicale simple pentru nume de agent, ca reporter sau editor, se observă preluarea ca atare,
prin asimilare, din limba-sursă de către limba receptoare: reporter <engl. reporter, editor <engl. editor. DAN
consemnează etimologia multiplă: editor <fr. éditeur, lat. editor; reporter <fr., engl. reporter, germ. Reporter.
12
Pentru specializarea sensului în TMM, vezi Joița Khalifa 2015.

305
(<engl. editor) (DEXI, p. 628); prezentator Ŕ DAN și DEXI consemnează etimologia franceză
(<fr. présentateur) (DAN, p. 785; DEXI, p. 1552); producător – înregistrat în DAN și DEXI cu
etimologie franceză (<fr. producteur) (DAN, p. 790; DEXI, p. 1569); redactor – inclus în DAN
și DEXI cu etimologie franceză (<fr. rédacteur) (DAN, p. 827; DEXI, p. 1649); reporter apare
în DAN și DEXI cu etimologie multiplă (<fr., engl. reporter, germ. Reporter) (DAN, p. 838;
DEXI, p. 1664). Aceste unități lexicale intră în structura unor compuse de tip substantival, din
domeniul lexicului profesional aferent mass-mediei românești: editor-coordonator, editor-
imagine, editor-șef, editor-voce, producător-emisie, redactor-publicist, redactor-șef ș.a.
De asemenea, încadrăm în această categorie substantive ca emisie, montaj, sursă,
înregistrate în dicționare cu etimologie latino-romanică și/sau franceză, care se specializează
semantic după engleză. Unitățile lexicale din această serie ilustrează trăsătura de
interdisciplinaritate a TMM.

4. Tipuri de împrumuturi

În categoria împrumuturilor lexicale și frazeologice13, cea mai mare pondere o au

numele comune, care desemnează entități referențiale noi, specifice TMM. Dintre acestea,
menționăm:
- desk este înregistrat în DEJ cu specificarea etimologiei anglo-americane (amer.) și sensul
„departament, redacție centrală‖ (DEJ, p. 111). De asemenea, DEJ menționează sensul figurat,
general în TMM, „redacție‖. DAN și DCR3 nu consemnează această unitate lexicală simplă,
deși înregistrează desktop <engl. desktop, alcătuit cu ajutorul cuvântului desk, cu sensul propriu
din engleză – „birou, masă de scris‖ (DAN, p. 302; DCR3, p. 190). În DEXI, acesta nu apare.
DMC înregistrează sensul restrâns, referitor la un anumit departament, o anumită secție dintr-o
redacție – „desk in newspaper parlance, a department concerned with a certain topic or area of
coverage (e.g. sports desk, city desk)‖ (DMC, p. 92). Textele de specialitate utilizează desk cu
sensul din DEJ, reluat în construcții explicative, având chiar caracter metaforic – „(…) desk-ul
este inima unui organ de presă, locul prin care trec și unde sunt triate toate informațiile‖ (Coman
2001a: 42);
- feature este înregistrat în DEJ ca „termen polisemantic în limbajul american de
specialitate. 1. În presa tipărită și în radio, fapt divers. 2. Reportaj consacrat unui fapt divers‖, cu
menționarea etimologică anglo-americană (amer.). Feature apare în construcții sintagmatice ca
standing feature, feature de culise, feature strălucitor, înregistrate în DEJ (p. 135). DEXI, DAN
ori DCR3 nu înregistrează acest împrumut neologic. În textele de specialitate, feature figurează
ca membru al calcului structural total de tip perfect știre-feature (vezi Coman 2001b: 127).
DMC înregistrează definiția corespunzătoare presei scrise, radioului și televiziunii, după cum
apare și în DEJ: „feature 1. longer, more probing article or story in a print medium (newspaper
or magazine) covering human interest topics as opposed to hard news; 2. item for a radio or
television program, usually consisting of interviews‖ (DMC, p. 120);
- flash apare în DEJ, cu sensul „1. Pentru agenția de presă este anunțarea în câteva cuvinte
a unui fapt de o importanță excepțională (…). 2. În audiovizual – titlurile știrilor care formează
un buletin de știri. În televiziune – sumarul telejurnalului (…)‖ (DEJ, p. 139). DAN
înregistrează sensul (pe care îl deducem, contextual, ca specializat pentru domeniul mass-media)
„informație importantă transmisă cu prioritate; informație radiofonică foarte scurtă‖, fără a
menționa marca diastratică. DAN specifică etimologia engleză a acestui termen (p. 415).

13
Împrumutul și calchierea la nivelul TMM sunt tratate în Joița Khalifa 2014a, 2014b.

306
Aceeași descriere lexicografică apare în DEXI, fără menționarea mărcii diastratice14, dar cu
specificarea mărcii stilistico-semantice și a etimologiei engleze. DCR3 consemnează sub flash3
sensul „scurtă declarație‖ (DCR3, p. 247). DMC înregistrează pentru flash1 sensul din TMM –
„știre scurtă difuzată imediat (după producerea evenimentului – n.n.), întrerupând, programul în
desfășurare/flash 1. brief news story that is broadcast immediately, often interrupting an
ongoing program‖ (DMC, p. 124). Se observă că, față de TMM românească, unde flash
funcționează ca „anunțarea în câteva cuvinte a unui fapt de o importanță excepțională/titlurile
știrilor care formează un buletin de știri/sumarul telejurnalului‖, în limba-sursă, flash apare cu o
definiție care se apropie de breaking news. În lucrările de specialitate, flash apare fie ca membru
al calcului frazeologic total de tip imperfect (vezi Stoichițoiu Ichim 2006b: 72), fie ca element
lexical rezultat prin elipsă, din știre flash. Sub aspect flexionar, în cazul articulării cu articol
hotărât, acesta apare atașat primului membru al sintagmei știrea flash Ŕ „știrea flash, care
conține numai elementele definitorii ale evenimentului‖ (Coman 2001a: 227) ori atașat prin
cratimă anglicismului: „Flash-ul are structuri și dimensiuni diferite‖ (ibid.);
- hard news este înregistrat în DEJ, într-un articol lexicografic amplu, din care reținem
știre șocantă, cu etimologia anglo-americană – amer. (DEJ, p. 153). Primul membru al
sintagmei (hard) sugerează relația de antonimie cu soft news, definit în DEJ ca „știre blândă;
știri, relatări, reportaje al căror conținut permite publicarea lor după o vreme, nu cu prioritate‖.
DAN, DEXI ori DCR3 nu înregistrează această unitate lexicală complexă, deși DAN
menționează alți termeni cu formantul hard: hardback, hard disk, hardpan, hard-top, hardware.
DMC înregistrează hard news cu o definiție mai amplă, descriptivă, față de DEJ: „hard news
news stories that are designed to help audiences make intelligent decisions about an issue or
event, with little accompanying commentary‖ (DMC, p. 142). În lucrările de specialitate, hard
news apare în relație conceptuală de opoziție și în relație semantică de antonimie cu soft news
(vezi Coman 2001b: 124; Zeca-Buzura 2005: 38);
- stand-up nu apare în niciun dicționar, general sau terminologic (DEXI, DAN, DEJ,
DCR3, DMC), dar apare în lucrările de specialitate (vezi Coman 2001a: 251), unde, în unele
ocurențe, este însoțit de traducerea (relatare) în picioare. DEJ nu înregistrează acest tip de
relatare specific televiziunii nici în articolul despre relatare. Deducem de aici că este un termen
foarte recent. Stand-up nu este consemnat în lucrările lexicografice, deși este utilizat și în alte
domenii15. Neînregistrarea acestuia în dicționare nu surprinde, însă, având în vedere dinamica
lexicală a terminologiei mass-mediei dată de noutatea domeniului de referință și faptul că stand-
up apare însoțit în context de traducerea în limba română relatare în picioare. Șansele de
asimilare ale acestui anglicism cu sens specializat sunt discutabile. Pe de o parte, apreciem că
anglicismul nu se va impune, dat fiind faptul că se utilizează în paralel forma tradusă în limba
română, chiar în situațiile contextuale de specialitate. Pe de altă parte, însă, ținând cont că o altă
unitate lexicală specializată (aparținând terminologiei financiare) din aceeași familie de cuvinte
– stand-by, dar cu o mai mare frecvență în uz și care prezintă similitudini fonetice, morfologice,
structurale cu stand-up este înregistrat în DEXI (p. 1872) – cu varianta standby (din care cratima
lipsește) – și în DAN (p. 884), considerăm că statutul lexicografic al structurii stand-up va fi
definitivat de norma de uz;
- talk-show/talk show – DEJ definește acest împrumut neologic ca „format de emisiune, în
principal în televiziune, cu invitați/personalități, cu public în platou‖. De asemenea, se

14
Deși descrierea lexicografică face trimitere la mass-media, marca diastratică specifică acestui domeniu nu
este menționată. Interdisciplinaritatea TMM poate motiva absența acestei mențiuni.
15
Stand-up apare și în sintagma din domeniul teatral (stand-up comedy).

307
precizează etimologia anglo-americană (DEJ, p. 392). DAN specifică etimologia engleză și
sensul „conversație între un moderator și mai mulți invitați și pe o anumită temă‖ (DAN, p.
954), iar DEXI indică sensul acestui termen ca „emisiune de radio sau televiziune în care au loc
discuții pe o anumită temă între un moderator și una sau mai multe persoane invitate‖ (DEXI, p.
1977). În dreptul cuvântului-intrare talk show, DCR3 face trimitere către articolul lexicografic
show (DCR3, p. 521). Descrierile lexicografice sugerează apartenența acestui împrumut neologic
la TMM. DMC oferă o descriere amplă a sensului, care reunește definițiile din DEXI, DAN ori
DCR3: „talk show genre of radio or television program in which people discuss aspects of their
lives or current issues with a host. Late-night talk shows emphasize entertainment; others may
focus on politics, controversial social issues, or sensational topics. Some talk shows allow
listeners or viewers to take part in the program by telephoning the station to ask questions or
give their opinions‖ (DMC, p. 283). Lucrările specializate utilizează talk-show pentru
desemnarea emisiunilor care presupun dezbatere aprinsă, controversată, polemică (vezi Coman
2001b: 185). Se observă, totodată, îndepărtarea de etimon prin ortografierea cu cratimă talk-
show (cf. DOOM2, p. 782; DEXI, p. 1977; DAN, p. 954; DCR3, p. 782; DEJ, p. 392), față de
forma din engleză talk show (cf. DMC, p. 283; COED, p. 1470);
- teaser nu este înregistrat în DEJ ori DEXI, dar apare în DAN ca „s.n. anunț publicitar fără
menționarea produsului sau a mărfii, urmărind interesul publicului‖ (DAN, p. 960) și în DCR3
ca „s. În jargonul publicității și al televiziunii, imagine ori secvență menită a atrage atenția
publicului‖ (DCR3, p. 524). În textele de specialitate, definiția pentru teaser se deduce din
context, prin reluările explicative ulterioare, care îl definesc ca „un text care să incite la lectură‖,
„pe lângă titlu‖ (vezi Coman 2001b: 269). Dezambiguizarea semantică se face prin trimiterea la
relațiile semantice de sinonimie pe care le dezvoltă: „teaser-ul sau șapoul trebuie să fie scris așa
încât să ofere o idee despre ce conține articolul‖ (ibid.). DMC înregistrează același sens ca în
DAN și DCR3, cu referire explicită la publicații: „teaser 1. preview of a broadcast or
publication intended to elicit interest; 2. advertisement that gives little information about a
product, thus making consumers curious to know more‖ (DMC, p. 284);
- travelling16 este prezentat în DEJ ca termen aparținând domeniilor17 film, TV cu
etimologie anglo-americană – engl.-amer.: „mișcare. Camera se deplasează lateral, înainte sau
înapoi‖ (DEJ, p. 397). DEXI înregistrează travelling, precedat de marca diastratică (cinemat.,
telev.), cu definiția „procedeu de filmare sau de televizare cu ajutorul unui aparat mobil de luat
vederi [...]‖ (DEXI, p. 2049). Aceeași descriere a sensului apare în DAN, fără marcare
diastratică și/sau stilistică (DAN, p. 994). DCR3 menționează traveling cu definiția procedeu de
filmare cu un aparat mobil și specifică între paranteze domeniul (cinem.) căruia îi este
circumscris termenul (DCR3, p. 544). Cu acest sens apare și în lucrările de specialitate, descriind
variante de filmare a interviurilor (vezi Coman 2001b: 212). DMC și COED nu înregistrează
acest termen.
Sub aspect structural, se observă trei tipuri de împrumuturi lexicale. Prima categorie
include împrumuturi lexicale simple (flash, insert, lead, off, teaser18), compuse (stand-up, talk-
show) și sintagmatice (hard news, soft news, spot news).

16
Apare în lucrările de specialitate și sub formele travling/traveling (cf. Drugă, Murgu 2004: 28; Bucheru,
Roman 2010: 48). DCR3 înregistrează traveling, după etimonul anglo-american, față de DEXI și DAN, unde
travelling este ortografiat conform etimonului din engleza britanică (DCR3, p. 544; DEXI, p. 2049; DAN, p.
994). COED și DMC nu înregistrează această unitate lexicală.
17
Statutul acestui termen ilustrează interdisciplinaritatea TMM.
18
În jargonul profesional, teaser apare în uz sub formă trunchiată /tiz/, în comunicarea orală.

308
 5. Tipuri de calcuri

Unitățile lexicale adoptate prin calchiere identificate la nivelul TMM urmează tipologia
generală a calcurilor în româna actuală. Astfel, acestea se împart în: calcuri de structură
(lexicale și semantice) și calcuri frazeologice.
Preponderente în TMM sunt calcurile frazeologice, care reproduc atât structura internă, cât
și sensul din limba engleză: articole de aventuri, după engl. adventure stories (Coman 2001b:
127); articol de calendar, după engl. seasonal story (ibid.: 130); articol explicativ, după engl.
explanatory story (ibid.); articol principal, după engl. main story (ibid.: 128); informație de
context, după engl. information on background (ibid.: 138); informație de context ascuns, după
engl. information on deep background (Coman 2001a: 25); valoare de informație, după engl.
news value (ibid.: 41); declarații on the record (engl. declarations on the record), declarații off
the record (engl. declarations off the record) (ibid.: 225), informații de background (engl.
information on the background) (Coman 2001b: 138).
Am identificat, totodată, unități terminologice redate în limba română prin traducere liberă
și/sau echivalare, procedee similare calchierii, după cum urmează: a) prin traducere liberă –
articol amuzant, engl. brightner (ibid.: 129); director de sunet, engl. sound designer (Bălășescu
2003: 138); scurt fragment, engl. sound bite (Coman 2001b: 129); surse atribuibile/neatribuibile,
engl. on the record/off the record sources (Coman 2001a: 65); tehnica deal-vale, engl. valleys and
peaks story (Coman 2001b: 129); b) în categoria echivalărilor, includem: articole de context, engl.
backgrounders (ibid.: 127); articole de interes general, engl. brightners (ibid.); surse la vârf 19,
engl. deep sources (from the White House) (Coman 2001a: 57).
Împrumuturile de sens din limba-sursă, care îmbogățesc semantic corespondentul din
limba receptoare, au o mare frecvență de utilizare în TMM. Îndeplinind condițiile de
bisemantism și sens comun cu termenul din limba receptoare, în corpusul analizat am identificat
următoarele calcuri semantice specifice TMM: a ambala20 (informații/știri), după engl. pack
(the news): „cum se ambalează informația pentru a fi vândută‖ (ibid.: 102); captarea
(sunetului), după engl. sound capture: „Microfonul de tip lavalieră a devenit instrumentul
discret și performant de captare a sunetului (…)‖ (Zeca-Buzura 2005: 118); colectarea
(informației), după engl. news gathering: „Lucrările normative prezintă ca esențiale pentru
producerea textului două etape: colectarea informațiilor și redactarea textului‖ (Coman 2001a:
17); emisie, după engl. broadcast: „numărul casetei de emisie‖ (Zeca-Buzura 2005: 91); a
genera (documente), după engl. generate documents: „editorul coordonator va genera două
documente de bază‖ (ibid.); sursă, după engl. source: „Sursele de informare sunt multiple și de
importanță inegală‖ (Coman 2001a: 18).

6. Compunerea prin siglare

Siglarea este un procedeu cu mare frecvență în uz, care ilustrează creativitatea lexicală.
Siglele sunt formate din inițialele cuvintelor care alcătuiesc un grup sintactic stabil, de cele mai
multe ori, o sintagmă nominală.
Acest procedeu a devenit un mijloc de îmbogățire lexicală îndeosebi din secolul al XX-lea,
cel mai probabil, din rațiuni extralingvistice, și s-a dovedit foarte productiv în limba engleză
(varianta americană) și, sub impactul acesteia, în limbile franceză și rusă.

19
Structura poate fi interpretată, sub aspectul figurilor de stil lexicalizate, ca metonimie.
20
Se observă că sensul din TMM este rezultat al metaforizării (metaforă terminologică).

309
 Formularea de sigle presupune prezența fiecărui membru al structurii abreviate fie prin
menționarea inițialei, fie printr-o secvență silabică redusă, „motivarea constitutivă a siglei
rezultând din transpunerea determinărilor care stau la baza unităților sintagmatice în formă
lexematică‖ (DSL: 474). În cazul abrevierilor neologice, „secvența silabică nu corespunde decât
unui semn global definit prin materia fonică a semnificantului prin semnificat‖ (ibid.).
Fenomenul se poate explica prin argumente obiective, care privesc „economia de timp și
spațiu grafic, precizia, caracterul internațional‖, dar și prin argumente de ordin subiectiv –
„spiritul mimetic, snobismul și comoditatea unor categorii socio-profesionale‖ (Stoichițoiu
Ichim 2006b: 162).
În categoria compuselor prin siglare (împrumuturi neologice cu echivalent românesc) se
încadrează: CG – generator de caractere (engl. characters generator), ENPS – sistemul central
de producere a știrilor (engl. essential news production system), ESS – sistem de stocare (engl.
essential stocking system), GG – generator de grafică (engl. graphic generator), TC Ŕ secvența
de timp (engl. time code).

7. Concluzii

Din perspectiva formării cuvintelor cu sens specializat, la nivelul TMM, se constată

existența unor creații interne ilustrative pentru dinamica lexicală în româna actuală, derivate
calchiate după limba engleză, precum și împrumuturi lexicale/frazeologice și calcuri de
structură/frazeologice. Lor li se adaugă o serie de compuse prin siglare. Prin aceste procedee
de îmbogățire lexicală sunt denumite în TMM entități referențiale noi pentru care limba română
nu are corespondente lexicale. Acestea sunt consecința influenței neologice (anglo-americane),
preponderente în TMM românească, și a modelului anglo-american pe care TMM îl urmează la
nivel conceptual-semantic.

SURSE

I. Dicționare (generale și terminologice)

COED Ŕ Angus Stevenson, Maurice Waite (ed.), Concise Oxford English Dictionary, Oxford,
University Press, 2011.
DAN Ŕ Florin Marcu, Dicționar actualizat de neologisme, București, Editura Saeculum Vizual,
2015.
DCR3 – Florica Dimitrescu (ed.), Alexandru Ciolan, Coman Lupu, Dicționar de cuvinte recente,
ediția a III-a, revizuită și adăugită, Cluj-Napoca, Editura Logos, 2013.
DEJ Ŕ Cristian Florin Popescu, Dicționar explicativ de jurnalism, relații publice și publicitate,
București, Editura Tritonic, 2002.
DEXI Ŕ Eugenia Dima (ed.), Doina Cobeț, Laura Manea, Elena Dănilă, Gabriela Dima, Andrei
Dănilă, Luminița Botoșineanu, Dicționar explicativ ilustrat al limbii române, Institutul
Phillipide și Universitatea „Alexandru Ioan Cuza‖ din Iași, Iași, Editura Arc&Gunivas, 2007.
DMC Ŕ Marcel Danesi, Dictionary of Media and Communication, Armonk, New York, M. E.
Sharpe, 2009.
DOOM2 – Ioana Vintilă-Rădulescu (ed.), Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii
române, ediția a II-a, revizuită și adăugită, Academia Română, Institutul de Lingvistică
„Iorgu Iordan – Al. Rosetti‖, București, Editura Univers Enciclopedic, 2005.
DSL – Angela Bidu-Vrănceanu, Cristina Călărașu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaș,
Gabriela Pană-Dindelegan, Dicționar de științe ale limbii, București, Editura Nemira, 2001.

310
 II. Lucrări de specialitate
Bălășescu, Mădălina, 2003, Manual de producție de televiziune, Iași, Editura Polirom.
Bucheru, Ion, Maria Roman, 2010, Limbajul imaginii filmate, București, Editura Norma.
Coman, Mihai, 1999, Introducere în sistemul mass-media, Iași, Editura Polirom.
Coman, Mihai, 2001a, Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, I, ediția a II-a,
Iași, Editura Polirom.
Coman, Mihai, 2001b, Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, II, ediția a II-a,
Iași, Editura Polirom.
Drugă, Ovidiu, Horea Murgu, 2004, Elemente de gramatică a limbajului audiovizual, București,
Editura Fundației PRO.
Zeca-Buzura, Daniela, 2005, Jurnalismul de televiziune, Iași, Editura Polirom.

BIBLIOGRAFIE

Cuniță, Alexandra, 2003, „Din nou despre sufixul verbal -iza‖, în Gabriela Pană Dindelegan (ed.),
Aspecte ale dinamicii limbii române actuale, II, București, Editura Universității din
București, p. 107–115.
Guțu-Romalo, Valeria, 2008, Corectitudine și greșeală. Limba română de azi, ediția a III-a,
București, Editura Humanitas.
Joița Khalifa, Roxana, 2014a, „Aspecte ale influenței engleze în terminologia mass-mediei‖, în
Rodica Zafiu, Ariadna Ștefănescu (ed.), Limba română. Diacronie și sincronie în studiul
limbii române. Actele celui de-al 13-lea Colocviu Internațional al Departamentului de
Lingvistică (București, 13Ŕ14 decembrie 2013), II, București, Editura Universității din
București, p. 325–334.
Joița Khalifa, Roxana, 2014b, „Terminology of Mass Media in Current Romanian. Aspects of the
Assimilation of English Lexical and Phrasal Borrowings‖, Studii și cercetări de onomastică
și lexicologie, VII, 1–2, p. 200–208.
Joița Khalifa, Roxana, 2015, „Specializat vs. nespecializat în terminologia mass-mediei‖, în
Rodica Zafiu, Claudia Ene (ed.), Variația lingvistică. Probleme actuale. Actele celui de-al
14-lea Colocviu Internațional al Departamentului de Lingvistică (București, 28Ŕ29
noiembrie 2014), II, București, Editura Universității din București, p. 225–234.
Pușcariu, Sextil, 1976, Limba română, București, Editura Minerva.
Stoichițoiu Ichim, Adriana, 2001a, Vocabularul limbii române actuale. Dinamică, influențe,
creativitate, București, Editura ALL.
Stoichițoiu Ichim, Adriana, 2001b, Semiotica discursului juridic, București, Editura Universității
București.
Stoichițoiu Ichim, Adriana, 2006a, Creativitate lexicală în româna actuală, București, Editura
Universității din București.
Stoichițoiu Ichim, Adriana, 2006b, Aspecte ale influenței engleze în româna actuală, București,
Editura Universității din București.

THE FORMATION OF SPECIALISED WORDS IN MASS MEDIA TERMINOLOGY

(Abstract)

The conceptual novelty introduced by the referential entities specific to Romanian mass media
terminology (TMM) is also reflected at the linguistic level. Generally, the terms from TMM specialise their
meaning according to the English concept. Thus, words with multiple etymologies get their specialised

311
meaning through their English correspondents. The internal lexical creations are illustrative for the lexical
dynamics in current Romanian. They are lexical forms derived by using the neological suffixes -iza, -izare, -
izat (evenimențializare ‗the process of turning something into an event‘, internalizare ‗internalisation‘,
massmediatizat ‗becoming well known or famous by means of mass-media‘, trustizare ‗the process in which
important media groups extend their influence over other media groups‘). We also mention here the suffix -
itate, specific to abstract nouns (știricitate ‗newsworthiness‘). The category of lexical/phrasal borrowings
from English includes terms such as desk, hard news, insert, script, soft news. The structural/phrasal calques
following the English pattern are represented in TMM by a series of terms such as declarații on the record
(‗declarations on the record‘), declarații off the record (‗declarations off the record‘), informații de
background (‗information on the background‘). We have also identified some derived calques using the
suffixes -re, -tor (documentare ‗documentation‘, producător ‗producer‘).

312
 TERMENII CROMATICI ÎN LIMBILE ROMÂNĂ ȘI
SPANIOLĂ: ECHIVALARE ȘI TRADUCERE

CARMEN LOZINSKI
Liceul „Miguel de Cervantesŗ, București

1. Numele de culori au făcut obiectul unor cercetări complexe din punct de vedere
lingvistic, semantic și semiotic. Descrierile din diferite limbi au urmărit (cu diferențe de la un
autor la altul în ceea ce privește amploarea și rezultatele acestora) inventarierea și clasarea
lexemelor care denumesc termeni cromatici, care sunt culorile primare în diferite limbi, rolul
referentului în analiza semantică de acest fel, relația paradigmatic/sintagmatic în descriere,
raportul dintre expresie și conținut în organizarea numelor de culori, mobilitatea denotativă și
conotativă a acestora etc.
Articolul urmărește o serie de probleme ale punerii în relație a termenilor cromatici din
limbile română și spaniolă la nivelul dicționarelor bilingve, aspecte care nu fac, de obicei,
obiectul studiilor de semantică contrastivă și de metalexicografie. Totodată, o astfel de analiză a
numelor de culori oferă date interesante atât despre specificul semantic al limbilor, cât și despre
fenomenul globalizării lingvistice.
Unele observații privesc ponderea termenilor cromatici din limbajul comun sau din diverse
terminologii în corpusul acestor dicționare, marcarea diastratică a termenilor înregistrați, iar
altele au în vedere structura articolelor, acuratețea soluțiilor lexicografice propuse, redarea
sensului la nivel sintagmatic1.
Materialul ilustrativ este selectat din două lucrări lexicografice de referință pentru domeniul
hispanic (Dicționarul spaniol-român Ŕ DSR și Dicționarul român-spaniol – DRS, elaborate de
Alexandru Calciu și Zaira Samharadze), iar descrierea semantică comparativ-diferențială, pe care
o preconizăm pentru echivalenții propuși, urmărește să pună în evidență distanța dintre clasele
stabilite de lexicografi și clasele descrise cu mijloacele semanticii moderne.
Rezultatele cercetării pot contribui la corectarea informaților lexicografice și la
actualizarea corpusurilor dicționarelor în acord cu dinamica numelor de culori din cele două
limbi puse în relație.
2. Înainte de analiza propriu-zisă, se impun câteva precizări referitoare la organizarea
acestui câmp lexico-semantic în cele două limbi puse în relație. Am preluat din lucrările Angelei
Bidu-Vrănceanu (1976, 1992, 2000, 2008) rezultatele descrierii termenilor cromatici din limba
română, iar observațiile referitoare la numele de culori din limba spaniolă se bazează pe
idiolectul nostru și pe studiul aprofundat al dicționarelor limbii spaniole (îndeosebi, Clave 2000,
Cumbre 2001 și DUE 1998)2.
1
Pentru principiile analizei, observații privind macro- și micro-structura dicționarelor bilingve și problemele
punerii ȋn relație a două limbi la nivelul acestora, vezi articolele noastre din Bibliografie, dar și Pierre Corbin
(1989), Narcisa Forăscu (2007) și Thomas Szende (1996).
2
Un corpus și o analiză a numelor de culori din limba spaniolă se regăsesc la Maria Grossman (1988), care
realizează o descriere sincronică, după principiile lexematicii lui Coșeriu (2000), a termenilor cromatici pentru
 Din punctul de vedere al semnificației, se remarcă, atât în română, cât și în spaniolă,
existența a două tipuri de structuri la nivelul câmpului lexico-semantic al termenilor
cromatici: una referențială și alta de semnificație. O altă opoziție se stabilește între clasa
numelor de culori care exprimă aprecierea cromatică în mod absolut (în această clasă fiind
incluse o parte din numele de culori simple: GALBEN, ROȘU, ALBASTRU, VERDE, ALB,
NEGRU pentru limba română și, respectiv, AMARILLO, ROJO, AZUL, MORADO, VERDE,
BLANCO, NEGRO, MARRÓN pentru limba spaniolă), față de clasa numelor de culori care
exprimă culoarea prin aproximare (în această clasă fiind cuprins restul numelor de culori).
Numărul culorilor-prototip (și al paradigmelor) din limba spaniolă este mai mare decât în
română, opt față de șase, în opinia noastră3, iar ierarhia claselor și relațiilor semantice din acest
câmp este mai complexă.
Semul /aproximarea ca intens (viu)/ este caracteristic sistemului cromatic spaniol, spre
deosebire de limba română, unde valoarea respectivă se exprimă numai sintagmatic, prin „foarte
+ numele culorii‖, și caracterizează câteva lexeme din acest câmp – JALDE, JALDO – și o serie
de derivate cu sufixul -ísimo și prefixul requete- (caracteristic limbajului colocvial) –
BLANQUÍSIMO, ENCARNADÍSIMO, MORENÍSIMO, PALIDÍSIMO, ROJÍSIMO, RUBÍSIMO,
REQUETEBLANCO, REQUETECOLORADO, REQUETEMORENO ș.a.
Derivatele cu -ísimo exprimă gradarea în plus a /intensității/ culorii comparativ cu valoarea
exprimată de realizările sintagmatice prin „muy + numele culorii‖ („foarte + numele culorii‖).
Astfel, un adjectiv cromatic, din seria celor citate anterior, poate fi caracterizat succesiv prin
„muy AMARILLO, AMARILLÍSIMO‖ – „foarte galben, de un galben foarte intens‖.
În multe cazuri, în spaniolă se realizează opoziții între termenii aceleiași clase, în funcție de
(1) gradul în care se manifestă o caracteristică, (2) frecvența actualizărilor unor termeni în
raport cu ceilalți, (3) preferințele combinatorii, (4) tipurile de specializări contextuale, situații
mai puțin întâlnite în cazul termenilor cromatici din limba română.
Anumitor valori semantice exprimate prin mijloace paradigmatice în limba spaniolă le
corespund în limba română realizări sintagmatice. Ne referim, în principal, la:
(1) valorile /aproximării ca intens/, cu lexicalizările din paradigmele /amarillo/ și /rojo/ și
numeroasele derivate cu -ísimo și requete-, față de tiparul „foarte + numele culorii‖, din limba
română);
(2) valorile /aproximării unei culori față de alta/ (CETRINO, VERDEMAR,
VERDINEGRO, față de GALBEN-VERZUI, VERDE-ALBĂSTRUI, VERDE CU NUANȚE
DE NEGRU ș.a.);
(3) o serie de termeni cromatici specializați contextual, cum sunt cei care se referă la
culoarea bărbii, din paradigmele /amarillo/, /rojo/, /blanco/, /negro/, /marrón/, pentru care
româna recurge la parafraze (cu barba NEAGRĂ BARBINEGRO, cu barba ROȘIE
BARBIRROJO, BARBITAHEÑO, TAHEÑO, cu barba ÎNSPICATĂ BARBIRRUCIO ș.a.);
(4) trăsăturile suplimentare asociate sensului de apreciere cromatică, care se manifestă la
nivelul câtorva termeni spanioli (COLORADOTE „robust și cu fața roșie‖, MORENAZO „brunet
și atrăgător‖).

limbile catalană, spaniolă, italiană, română, latină și maghiară. Lucrarea Mariei Grossman lasă, ȋnsă, loc de
discuții în ceea ce privește tipul de termeni inventariați, trăsăturile semantic distinctive cu care operează, clasarea
în paradigme și descrierea semică a unor lexeme.
3
Pentru spaniolă (ca, de altfel, și pentru catalană, română, italiană și maghiară), Maria Grossman (1988) identifică
nouă subparadigme: blanco, negro, gris, marrón, amarillo, rojo, verde, azul, morado, ordinea culorilor-prototip și a
claselor paradigmatice fiind cu totul alta decât la alți cercetători (gri și maro având poziție centrală).

314
 În limba spaniolă, structura referențială cuprinde un număr mare de termeni, care sunt
numai parțial formalizați (se utilizează atât numele obiectului propriu-zis, devenit termen
cromatic, cât și numele obiectului + unul dintre afixele a- și -ado), spre deosebire de limba
română, unde termenii din această structură sunt exprimați după modelul numele obiectului +
sufixul -iu (AURIU, CĂRĂMIZIU, CIOCOLATIU etc.).
Cei mai mulți termeni cromatici din structura referențială sunt obținuți în spaniolă prin
derivarea de la numele obiectelor cu diverse afixe, cele mai numeroase fiind derivatele cu
sufixul -ado (NACARADO, PLATEADO) și cele cu prefixul a- și sufixul -ado
(ACHOCOLATADO, ACABELLADO).
Mai puțin numeroși sunt termenii obținuți prin derivarea cu sufixele -izo (PLOMIZO,
PAJIZO), -eño (MARFILEÑO), -iento (CENICIENTO), -áceo (OLIVÁCEO), -este (CELESTE).
Uneori, termenii cromatici obținuți prin derivarea cu aceste afixe funcționează în paralel cu
numele de obiecte propriu-zise: SALMÓN, ASALMONADO „de culoarea somonului‖, TABACO,
ATABACADO „tutuniu‖ etc.
În cazul unor termeni, aceeași bază de derivare semantică dă naștere la două sau chiar trei
lexicalizări în spaniolă, spre deosebire de una singură în română (a se compara, de exemplu,
aramă, pentru care, în română, avem ARĂMIU, iar în spaniolă COBREÑO, COBRIZO,
ENCOBRADO, sau măslină, cu lexicalizările MĂSLINIU în română și, respectiv,
ACEITUNADO, ACEITUNIL, în spaniolă ș.a.)4.
De asemenea, foarte multe nume de obiecte propriu-zise dezvoltă un sens secundar de
„apreciere cromatică‖. Din acest punct de vedere, spaniola se diferențiază clar de română, pentru
care lipsa numelor de obiecte propriu-zise utilizate ca termeni cromatici este frapantă. În
română, numele de obiecte utilizate cu ambele sensuri (obiect și apreciere cromatică) sunt puține
(ACAJU, FISTIC, OCRU, TABAC, TERACOT), iar în cazul altora (OLIV, FREZ, ORANJ),
legătura cu obiectul s-a pierdut, aceștia fiind folosiți doar cu sens cromatic.

3. Date fiind diferențele de inventar și diferențele de organizare semantică dintre cele două
limbi puse în relație, absența unor lexicalizări în limba română, preferințele combinatorii
diferite, dinamica vocabularului interesează modul în care dicționarele bilingve pun în relație
termenii cromatici.
3.1. Se remarcă tendința generalizată a dicționarelor bilingve de a simplifica polisemia
termenilor înregistrați.
● Termenii polisemantici MORENO și RUBIO sunt înregistrați ca atare de DSR și puși în
relație cu doi echivalenți diferiți, în concordanță cu fiecare dintre cele două sensuri de apreciere
cromatică ale acestora: BRUNET și NEGRU, respectiv, BLOND și AURIU, GALBEN.
● În schimb, un alt termen cromatic polisemantic – RUBICUNDO – care acoperă o
realitate extralingvistică mai extinsă decât cea a omonimului său interlingvistic (sensul principal
se referă la culoarea blond-roșiatică a părului, iar cel secundar, la culoarea roșu-aprins a feței
unei persoane), este înregistrat ca monosemantic și pus în relație cu termenul corespunzător
sensului secundar – RUBICOND, ÎMBUJORAT.
● Discuția se poate purta și pentru LÍVIDO, în cazul căruia analiza definițiilor pune în
evidență trei sensuri specializate contextual – 1. (despre culoarea cărnii din cauza unei lovituri,

4
În unele cazuri, aceste lexicalizări duble din spaniolă sunt clasificate diferit (CÉREO „de culoarea,
strălucirea cerii‖ aparține structurii referențiale corespunzătoare paradigmei /amarillo/, în timp ce CEREÑO
„aplicat câinilor, de culoarea cerii‖ nu aparține acestui câmp, dat fiind faptul că aparține categoriei termenilor
care se referă la culoarea unor animale sau a unor părți ale corpului acestora).

315
frigului) vânăt, 2. livid, palid și 3. (despre cer, la apus) roșu-violet –, echivalat doar prin LIVID,
ÎNVINEȚIT LA FAȚĂ; PALID CA UN MORT.
● SEPIA, pentru care am delimitat două sensuri relativ specializate contextual (1. în special
despre fotografii vechi, sepia, cafeniu-gălbui; 2. despre culoarea anumitor rubrici de ziare, roz-
portocaliu), nu este tratat ca termen din limbajul comun, ci din pictură, și echivalat prin
corespondentul SEPIA, care desemnează un colorant.
● Pentru ALMACIGADO, termen polisemantic cu trei accepții de apreciere cromatică, al
cărui sens principal corespunde limbii literare și desemnează „o nuanță de galben ca a
masticului‖, este înregistrat doar un echivalent, care corespunde celui de-al doilea sens al
acestuia „(Am.) ROȘIATIC‖, fără a se indica și faptul că este specializat contextual (DUE 1998
îl glosează prin „s.2 aplicat vitelor, de culoare arămie‖).
Am întâlnit și situația inversă, în care unui termen înregistrat drept monosemantic în
dicționarele spaniole îi sunt atribuite două sensuri în DSR.
● Este cazul lui JALDE, care se definește prin /amarillo (galben)/ + /aproximare ca intens/,
pentru care sunt indicați echivalenții GALBEN INTENS și BEJ DESCHIS.
Mulți termeni cromatici formați de la numele unui obiect lipsesc din dicționar, deși
circulația lor reală5 ar fi impus înregistrarea ca atare a acestor subsensuri. Pentru un vorbitor cu
o competență lingvistică medie în spaniolă, sensul unora dintre acești termeni cromatici recenți,
care se actualizează frecvent, poate rămâne opac.
● Este cazul, de exemplu, al lui BUTANO, termen cromatic cu o bază de derivare eliptică,
care nu trimite la culoarea gazului butan, definit de dicționarele limbii spaniole drept „gaz
incolor‖, ci a recipientului în care se comercializează acesta – bombona de BUTANO –, care este
de un roșu-portocaliu. Prin urmare, sensul de apreciere cromatică nu poate fi decodat decât prin
raportarea la extralingvistic, fapt care nu este la îndemâna unui vorbitor cu o competență
lingvistică medie în limba spaniolă.
● În schimb, alți termeni cromatici cu bază de derivare eliptică, cum ar fi CRUDO (seda
CRUDO) „de culoarea mătăsii naturale‖, CORINTO (pasas de CORINTO) „de culoarea roșu-
violet a unui soi de stafide‖, sunt înregistrați de dicționar și puși în relație cu ECRU și, respectiv,
ROȘU ÎNCHIS, PUTRED.
Semul /exprimarea aprecierii cromatice prin specializare contextuală/ implică redarea
unor caracteristici combinatorii diverse. Explicitarea acestuia se poate face prin caracteristicile
combinatorii /+uman/, /referitor la regnul vegetal/, /referitor la regnul mineral/, /referitor la
(unele) elemente ale naturii/.
O serie de termeni caracterizați prin restricții combinatorii sunt tratați drept termeni
cromatici care admit o pluralitate de determinări contextuale.
● Sub GARZO, echivalat prin ALBĂSTRUI, nu apare precizarea că se aplică ochilor și
persoanelor cu ochi albaștri.
● Pentru BARCENO („referitor la taur, vacă, câine, care are părul alb cu cafeniu‖) și
RUBICÁN („se aplică cailor, iepelor, oilor cu părul sau lâna de culoare amestecată de roșu și
alb‖), sunt indicați, fără alte precizări, echivalenții ROȘCAT și, respectiv, ROȘCOVAN,
ROȘCAT, care nici nu identifică precis tipurile cromatice la care trimit termenii spanioli.
● Modul în care este glosat ALBAZANO MARO ÎNCHIS; ȘATEN/CASTANIU ÎNCHIS
și lipsa indicației preliminare (despre cai) induc ideea că s-ar putea aplica oricărui substantiv și
chiar și părului oamenilor.

5
Actualizările frecvente ale acestor termeni țin de mai mulți factori, între care putem menționa tendința
generală spre economia lingvistică, caracterul mai precis al identificării cromatice prin referirea la obiectele
respective și, nu în ultimul rând, fenomenul modei, care face ca mulți termeni cromatici din structura referențială
să se afle la zona de interferență cu termenii specifici acestui câmp.

316
 ● Nici în cazul lui BORRACHO4, care se combină exclusiv cu substantive care denumesc
niște soiuri de fructe și flori (pero BORRACHO, zanahoria BORRACHA), nu sunt indicate
aceste restricții contextuale, acesta fiind pus în relație cu un termen cromatic general – DE
CULOARE VÂNĂTĂ, VÂNĂT.
● RODENO este echivalat prin ROȘU și SÂNGERIU, fără a se face precizarea că
termenul se aplică doar culorii stâncilor, rocilor, iar pentru CERÚLEO nu apare precizarea că
este un termen (literar) și nici restricția combinatorie (termenul fiind folosit cu referire la
culoarea ALBASTRĂ a cerului, mării sau apelor).
Alteori, echivalenții propuși trimit la alt tip cromatic decât cel din limba-sursă.
● Sintagma propusă ca echivalent în cazul lui AGARBANZADO, care desemnează
„culoarea (galben pal, n.n.) a bobului de năut‖, trimite la alt referent și la alt tip cromatic – „de
culoarea mazării‖.
● GLAUCO, termen marcat de dicționarele spaniole drept (cultism) și glosat prin „verde
deschis sau cu nuanțe gri‖, nu este marcat similar și este tradus prin ALBASTRU VERZUI.
● Sub intrarea BRASILADO se regăsește o glosă ambiguă – ROȘU CA BĂCANUL –,
termen al cărui sens este elucidat doar dacă se consultă un articol anterior, în care BRASIL este
explicitat prin (botanică) BĂCAN, și, ulterior, un dicționar explicativ al limbii române.
DSR nu înregistrează sintagme uzuale cu termeni al căror sens iese de sub incidența
aprecierii cromatice: pescado BLANCO („pește slab‖), pescado AZUL („pește gras‖), ganado
MORENO („turmă de porci‖), CASA ROSADA („Guvernul argentinian‖), ceea ce poate crea
confuzii utilizatorilor cu o competență lingvistică medie în limba spaniolă.
În majoritatea cazurilor, DSR marchează consecvent termenii cromatici care aparțin altor
registre decât cel literar standard sau din diverse coduri și terminologii.
Am întâlnit, însă, și articole în care termeni cromatici din diferite subcoduri sau din
variante diafazice și distratice ale limbii sunt nemarcați, fapt care poate duce la interpretarea și
însușirea lor drept termeni neutri și uzuali.
● Astfel, ABRASILADO, AMUSCO, echivalați prin ROȘU, respectiv BRUN ÎNCHIS, nu
sunt marcați drept termeni învechiți, FLAVO, GUALDO, puși în relație cu GALBEN-ROȘCAT
și, respectiv, GALBEN, nu sunt precedați de mărcile (cult) sau (literar), JALDRE, specific artei
creșterii șoimilor, este pus în relație cu parafraza CULOARE GALBEN INTENSĂ, fără alte
precizări.
Soluțiile respective fie (1) nu țin cont de potențialul referențial al termenilor cromatici
spanioli, fie (2) lasă locul la ambiguități, fie (3) induc utilizatorului acestui dicționar însușirea
unor termeni cu diverse restricții contextuale drept termeni cromatici generali sau care pot
califica orice tip de substantive.
Dincolo de faptul că utilizatorii recurg la acest tip de dicționare în principal pentru
decodarea sensului, lipsa indicațiilor sintagmatice, a restricțiilor combinatorii sau a mărcilor
stilistice îi privează pe aceștia de informații semantice importante pentru învățarea lexicală în
limba spaniolă.
3.2. Un dicționar bilingv român-spaniol presupune probleme diferite de punere în relație a
celor două limbi.
De cele mai multe ori, DRS structurează riguros articolele consacrate termenilor cromatici.
● Pentru VÂNĂT, sunt identificate mai multe subsensuri și registre stilistice și sunt
indicați corespondenții identici semantic și/sau stilistic: 1. MORADO, CÁRDENO; (bot.)
BORRACHO; 2. (plumburiu) PLOMIZO; 3. (învinețit) AMORATADO, ACARDENALADO,
MORADO; 4. (la față) LÍVIDO; 5. (zool., sur) GRIS. Dacă avem în vedere și un subsens al lui
LÍVIDO, înregistrat de dicționarele limbii spaniole – s.1 „(aplicat și culorii cerului la unele

317
apusuri) violet; s.2 de culoare roșu-vânăt: El cielo se quedó LÍVIDO en el crepúsculo.‖, și
lexemul respectiv ar fi putut fi indicat drept echivalent pentru contextul cer VÂNĂT.
● VINEȚIU este echivalat cu AMORATADO, MORADO, CÁRDENO, termeni care
exprimă aprecierea cromatică /morado fără aproximare/. Între termenii acestei clase se stabilesc
noi opoziții: MORADO este termenul uzual pentru desemnarea culorii violet, iar AMORATADO
este selectat cu predilecție în contextele manos, labios, herida – manos AMORATADAS „mâini
vinete (de frig)‖, labios AMORATADOS „buze vinete‖, herida AMORATADA „rană vânătă
(învinețită)‖.
● Articolul consacrat lui GALBEN este bine structurat, iar fiecare din subsensurile acestuia
este pus în relație cu corespondentul corect: 1. AMARILLO; (lit.) GUALDO. 2. (blond) RUBIO;
(lit.) BLONDO; (ME) GÜERO. 3. (palid) AMARILLO, PÁLIDO, DE CARA AMARILLA,
QUEBRADO DE COLOR. 4. (arg.) BAYO. În plus, pentru contextul lumina GALBENĂ a
semaforului, este indicat mai întâi corespondentul consacrat prin uz Ŕ ÁMBAR („de culoarea
chihlimbarului‖) – și, abia apoi, sinonimul interlingvistic AMARILLO.
● Sintagma AMARILLO VERDOSO și termenul CETRINO, indicați drept echivalențe
pentru GALBEN verzui, nu sunt egale semantic, întrucât, pentru lexemul respectiv, sunt
distinctive /aproximarea lui amarillo față de verde/ și relativa specializare contextuală („s.2 se
aplică lucrurilor și în special persoanelor care au o culoare a feței galben-verzui, și acestei
culori‖), dar lexicografii DRS nu semnalează această diferență.
● Sub AURIU, lexem din aceeași paradigmă, lipsește ocurența PAGINI aurii, pentru
echivalarea căreia ar trebui selectată sintagma PÁGINAS AMARILLAS și nu PÁGINAS
DORADAS, cum ar fi tentat să creadă un vorbitor cu o competență lingvistică medie în limba
spaniolă.
● ALBĂSTRUI este pus în relație cu lexemele AZULENCO, AZULADO, AZULINO,
GARZO, ZARCO, caracterizate prin semul /aproximarea în minus a lui azul/. În această clasă, se
creează o nouă opoziție între termenii AZULENCO, AZULADO, AZULINO, care admit o
pluralitate de determinări contextuale, și lexemele GARZO și ZARCO, care se actualizează ca
determinanți ai substantivului OJOS, însă lexicografii DRS nu specifică această restricție
combinatorie.
● Pentru ROȘU aprins/intens/viu, sunt indicați drept echivalenți sintagmele ROJO
ENCARNADO/INTENSO/MUY VIVO/ENCENDIDO și termenii RUBOR, ACARMINADO, deși
spaniola dispune de lexeme pentru care este definitoriu semul /aproximarea ca intens (viu)/,
cum ar fi ESCARLATA („se aplică culorii roșu aprins intermediară între CARMÍN și
BERMELLÓN‖) și BERMELLÓN („roșu-aprins‖). Semul se manifestă diferențiat în clasă: între
ESCARLATA și BERMELLÓN se creează o nouă opoziție, primul termen fiind caracterizat drept
„mai puțin intens‖ decât cel de-al doilea.
● Pentru sintagmele ROȘU închis/putred, sunt indicate, în mod corect, echivalențele ROJO
OSCURO/CEREZA/VIOLADO, COLOR DE GRANA, dar și o serie de lexeme pentru care
/aproximarea în plus a lui rojo/ este o trăsătură distinctivă: BURDEOS („roșu-închis‖),
GRANATE („se aplică culorii roșii precum cea a unor rodii și chiar mai închise‖), SOBERMEJO
(„de culoare roșu închis‖), CORINTO („culoare roșu-închis, bătând în violet, asemănătoare celei
a unui soi de stafide‖).
● Lexemul COLORADOTE, indicat drept corespondent pentru sintagma cu obraji ROȘII,
se aplică culorii roșii a feței persoanelor sau persoanelor care au această culoare a feței, dar
adaugă trăsătura „robust‖ sensului de apreciere cromatică.
● ROȘU la față este pus în relație cu sinonimele interlingvistice ENCENDIDO,
COLORADO, sintagmele neutre CON EL ROSTRO ENCENDIDO, CON LA CARA

318
ENCENDIDA, dar și cu CON LA CARA INFLAMADA („cu fața inflamată‖), HECHO UNA
BRASA („roșu ca un cărbune aprins‖), CON EL PAVO SANGUĺNEO („roșu aprins ca un
curcan‖), expresie acceptabilă doar în registrul familiar.
Faptul că spaniola dispune de terminologii pentru domenii puțin reprezentate în cultura
materială românească (heraldică, tauromahie, arta creșterii șoimilor) implică marcarea
riguroasă a acestora în dicționarele bilingve. DRS indică în mod consecvent echivalenții
specializați pentru aceste domenii și subdomenii.
● Astfel, pentru un termen cromatic cu o polisemie amplă cum este NEGRU, DRS recurge
la indicații între paranteze pentru delimitarea sensurilor pentru care este indicat corespondentul
spaniol, manifestă preocupare pentru delimitarea lexicalizărilor diferite în spaniolă pentru
anumite coocurențe și pentru semnalarea echivalenților specializați contextual: (brunet)
MORENO; (despre taur sau vacă și) ZAINO; (despre cai și) HITO; cu barba NEAGRĂ –
BARBINEGRO; cu botul NEGRU – BOQUINEGRO; (despre cai și bovine) MOHÍNO; cu ochi
NEGRI – de ojos NEGROS; OJINEGRO; OJIPRIETO; strugure NEGRU Ŕ uva NEGRA; vin
NEGRU Ŕ vino TINTO, (fam.) MORAPIO; îmbrăcat în NEGRU a) vestido de NEGRO; b) (în
doliu) vestido de DE LUTO.
● Pentru sintagma ALBASTRU ca cerul, sunt indicați echivalenții AZUL CELESTE (care
corespunde lexemului BLEU), dar și lexemul marcat (her.) AZUR, iar pentru ALBASTRU
închis, AZUL TURQUĺ, TURQUĺNO și lexemul marcat (her.) BLAO.
Termenii care exprimă aprecierea cromatică prin comparația cu obiecte pot fi, în funcție de
cunoașterea obiectului, mai mult sau mai puțin folosiți. Felul în care sunt tratați în DRS nu este
egal. Numeroși termeni compuși prin parataxă dintr-un adjectiv cromatic și un substantiv, care
are rolul unui specificator cromatic, precum GRI-ARGINT, GRI-ȘOBOLAN, GALBEN-PAI,
GALBEN-MUȘTAR, BLEU-PETROL, ROZ-BOMBON, nu pun probleme de traducere,
întrucât au corespondenți cu structură identică în spaniolă, creați printr-un calc de structură
comun principalelor limbi europene moderne.
În ultimele două decenii, se remarcă tendința de asimilare în limba comună a termenilor
cromatici nume de obiecte din domeniul modei, cosmeticii, designului de interior, mobilierului,
precum (CULOARE) CACAO, (CULOARE) CAPUCCINO, (CULOARE) CARAMEL,
CIOCOLATĂ, MOCCA, WENGE ș.a., care se adaugă termenilor mai vechi ACAJU,
CONIAC, CORAI, FISTIC, FREZ, HAVAN, OCRU, OLIV, ORANJ, TABAC, TERACOT,
sporind, astfel, ponderea desemnării indirecte a culorilor6. Nici aceștia un pun probleme de
echivalare, dat fiind faptul că, în spaniolă, acești termeni cromatici nume de obiecte sunt uzuali
și îi dublează sau substituie frecvent pe cei derivați de la numele obiectului.
Probleme apar atunci când există o situație de decalaj cantitativ între cele două limbi puse
în relație.
În spaniolă, structura referențială nu este egală din punct de vedere cantitativ în diferitele
paradigme: sunt foarte bogate cantitativ paradigmele /rojo/, /blanco/, /marrón/, o situație
intermediară o reprezintă paradigma /amarillo/, iar celelalte sunt mai sărace în termeni. În limba
română, sunt bogate cantitativ paradigmele /galben/ și /roșu/ și relativ sărace în termeni
paradigmele /albastru/, /verde/, /alb/.
● /Aproximarea prin obiect a lui marrón/ este distinctivă pentru mult mai mulți termeni în
spaniolă.
În spaniolă, acești termeni exprimă o gamă variată de aproximări ale lui marrón:
/aproximarea în minus/ și ca /strălucitor/ în cazul lui (A)CABELLADO, /aproximarea în plus/ în

6
Vezi o discuție amplă pe această temă la Chelaru-Murăruș (2011: 183–196).

319
cazul lui DATILADO, MUSCO, MUSGO, NOGAL, NOGUERADO, /aproximarea lui marrón
față de rojo/ – ANTE, ANTEADO, TEJA – și diverse nuanțe „specialeŗ ale lui marrón, ca ale
obiectelor la care trimit termenii ACHOCOLATADO, ATABACADO, BRONCEADO,
FRANCISCANO, TABACO, (A)LEONADO, SEPIA.
În cazul seriei BARQUILLO, CANELA, CALAMOCHA, HABANO, TOSTADO, care se
grupează în jurul lui OCRE (deoarece au în formula semică acest lexem), am putea avea de a
face cu o clasă de termeni care manifestă tendința de a contracta relații semantice proprii7.
CALAMOCHA trimite la un ocru-galben foarte deschis (ca al dovleacului, n.n.),
BARQUILLO, la un ocru deschis („ca al gofrelor‖), CANELA și TOSTADO, la un ocru mai
închis („ca al scorțisoarei‖ și, respectiv, „ca al pâinii prăjite‖), iar HABANO, care este glosat prin
sinonimia cu OCRE, la o nuanță de ocru „ca cea a havanelor‖.
În cazul termenilor românești pentru care evocarea referentului s-a estompat, lexicografii
optează pentru echivalarea cu lexeme din structura de semnificație.
● Astfel, deși sensul de „roșu aprins‖ al lui STACOJIU este cunoscut, legătura cu
referentul STACOJ „1. homar. 2. rac‖, marcat (înv.) în DEXI, s-a pierdut. Termenul este pus în
corespondență cu lexemul ESCARLATA, în a cărui formulă semică se regăsește semul
/aproximarea ca intens (viu)/ și cu sintagma COLOR DE GRANA „roșu închis ca rodia‖.
● La fel, pentru TUCIURIU, lexicografii oferă corespondenți din structura de desemnare
directă, precum: NEGRUZCO, MORENO, MORENOTE, CARINEGRO; (smolit) PECIENTO,
ABETUNADO (D.Q.) PIZMIENTO.
Uneori, lexicografii DRS simplifică, nejustificat, paradigma corespondenților spanioli.
● Astfel, echivalenții lui TRANDAFIRIU (ROSADO, DE COLOR DE ROSA) nu
valorifică toate posibilitățile oferite de inventarul lexemelor spaniole care se definesc prin /roz/.
Mai mult, termenii seriei ROSA, ROSADO, RÓSEO, ROSÁCEO, SONROSADO manifestă
tendința de a contracta relații proprii. Astfel, ROSÁCEO „de culoare care bate în trandafiriu‖,
care se descrie semic prin /roșu/ + /alb/ + /aproximare în minus/, se opune clasei termenilor
ROSA, ROSADO, RÓSEO, SONROSADO „trandafiriu‖, care au formula semică /roșu/ + /alb/ +
/fără aproximare/. O altă opoziție se stabilește între SONROSADO „cu pielea/fața trandafirie
(roz)‖, caracterizat prin specializarea contextuală strictă, și toți ceilalți termeni care nu au
restricții combinatorii.
● Sintagma de culoarea CERII este pusă în relație cu AMARILLO COMO LA CERA, DE
COLOR DE CERA; TIENE (EL) COLOR DE UN CIRIO „de culoarea lumânării‖, ENCERADO,
dar lipsesc corespondenții paradigmatici/lexematici CÉREO, CEREÑO, ultimul având și
restricții combinatorii, deoarece se referă la culoarea (galbenă) a câinilor.

4. Termenii cromatici constituie un sistem complex și în română, și în spaniolă, strict

determinat extralingvistic, cu zone nestructurate sau pe cale de structurare, într-o continuă
expansiune. Analiza a pus în evidență diferențele de lexicalizare Ŕ mai bogată și mai specifică
în spaniolă, ceea ce creează, implicit, multe „casete goaleŗ în limba română, care fac dificilă
stabilirea corespondențelor exacte dintre cele două limbi.
Deși se pare că elementele semantice esențiale în funcție de care se constituie structurarea
câmpului numelor de culori nu diferă de la română la spaniolă, în detaliile analizei, diferențele

7
Dicționarele limbii spaniole glosează acești termeni astfel: BARQUILLO „se aplică culorii gofrelor, din
grupul culorilor deschise cu amestec de ocru și galben‖, CALAMOCHA „ocru-galben foarte deschis‖, CANELA
„culoare ocru ca cea a scorțișoarei‖, HABANO „se aplică culorii OCRE‖, TABACO „se aplică în apoziție
substantivului color pentru a desemna culoarea asemănătoare celei a tutunului‖, TOSTADO „se aplică culorii
ocru, de exemplu ca cea a pielii arse de soare sau a pâinii prăjite, și lucrurilor care au această culoare‖.

320
pot fi constatate atât la nivelul semelor, cât și al lexemelor, cu consecințe asupra relațiilor
semantice dintre termenii câmpurilor respective în fiecare limbă.
În corpusul analizat, am întâlnit atât soluții care țin cont de toate particularitățile lexemelor
analizate, cât și echivalențe eronate sau în care nu se regăsesc informațiile semantice din limba-
sursă. La modul general, soluțile DSR asigură decodarea sensului, dar privează utilizatorul de o
serie de informații prețioase pentru învățarea lexicală în limba spaniolă, în timp ce DRS nu
valorifică întregul potențial referențial și contextual al câmpului lexico-semantic al termenilor
cromatici spanioli.
Semnalarea situațiilor de decalaj semantic între cele două limbi puse în relație (datorate
lexicalizărilor diferite și lacunelor lexicale) este importantă pentru a rezolva dificultațile de redare
a unor termeni în dicționarele bilingve sau în traducerile dintr-o limbă în alta. Evaluarea
echivalențelor semantice propuse permite degajarea trăsăturilor semantice comune, a trăsăturilor
distinctive și a comportamentului specific fiecăreia dintre cele două limbi puse în relație.
Prin urmare, problemele discutate și rezultatele cercetării noastre au relevanță pentru
semantica contrastivă, lexicografia și traductologia româno-spaniole.

SURSE

Clave 2000 – Diccionario de uso del español actual, Madrid, Ediciones SM, 2000.
Cumbre 2001 – Aquilino Sánchez (ed.), Gran diccionario de uso del español actual (basado en el
corpus lingüístico Cumbre), Madrid, SGEL, 2001.
DEXI 2007 – Eugenia Dima (ed.), Dicționar explicativ ilustrat al limbii române, Chișinău, Editura
Arc & Gunivas, 2007.
DRS – Alexandru Calciu, Zaira Samharadze, Dicționar român-spaniol, București, Editura Univers
Enciclopedic Gold, 2009.
DSR – Alexandru Calciu, Zaira Samharadze, Dicționar spaniol-român, București, Editura
Științifică, 1992.
DUE 1998 – María Moliner (ed.), Diccionario de uso del español, segunda edición, Madrid,
Editorial Gredos, 1998.

BIBLIOGRAFIE

Bidu-Vrănceanu, Angela, 1976, Analiza structurală a vocabularului limbii române contemporane.

Numele de culori, București, CMUB.
Bidu-Vrănceanu, Angela, 1992, Numele de culoriŔsemantică, lingvistică, semiotică (I), Studii și
cercetări lingvistice, XLIII, 3, p. 279–290.
Bidu-Vrănceanu, Angela, 2000, „Dicționarele bilingve din perspectiva metalexicografiei‖, Limbă și
literatură, I–II, p. 11–17.
Bidu-Vrănceanu, Angela, 2008, Câmpuri lexicale din limba română. Probleme teoretice și aplicații
practice, București, Editura Universității din București.
Chelaru-Murăruș, Oana, 2011, „Despre culori și nuanțe în epoca globalizării. Noi termeni cromatici
în româna actuală (Studiu de caz: gri și maro), în Rodica Zafiu, Camelia Ușurelu, Helga
Bogdan Oprea (ed.), Limba română. Ipostaze ale variației lingvistice. Actele celui de al 10-lea
Colocviu al Catedrei de limba română (București, 3–4 decembrie 2010), I, București, Editura
Universității din București, p. 183–196.
Corbin, Pierre, 1989, „Lire les dictionnaires. Pour la constitution en champs de récherche de la
lecture critique des textes léxicographiques français contemporains‖, Le français dans le
monde, Léxiques, p. 31–41.

321
Coșeriu, Eugen, 2000, Lecții de lingvistică generală, Chișinău, Editura Arc.
Forăscu, Narcisa, 2007, Sinonimia: teorie și practică, București, Editura Universității din București.
Grossman, Maria, 1988, Colori e lessico. Studi sulla strutura degli aggettivi di colore in catalano,
castigliano, italiano, romeno, latino ed ungherese, Tübingen, Gunter Narr Verlag.
Lozinski, Carmen, 2006, „Problemele sensului în dicționarele bilingve româno-spaniole‖, în Gabriela
Pană Dindelegan (ed.), Limba română. Aspecte sincronice și diacronice, București, Editura
Universității din București, p. 297–306.
Lozinski, Carmen, 2008, „Problemele polisemiei în limbile română și spaniolă. Sensuri noi în
dicționarele bilingve‖, în Gabriela Pană Dindelegan (ed.), Limba română. Dinamica limbii,
dinamica interpretării. Actele celui de al 7-lea Colocviu al Catedrei de limba română
(București, 7–8 decembrie 2007), București, Editura Universității din București, p. 629–632.
Lozinski, Carmen, 2010, „Sinonimie și echivalență interlingvistică în dicționarele bilingve româno-
spaniole‖, în Rodica Zafiu, Adina Dragomirescu, Alexandru Nicolae (ed.), Limba română.
Controverse, delimitări, noi ipoteze. Actele celui de al 9-lea Colocviu al Catedrei de limba
română (București, 4–5 decembrie 2009), I, București, Editura Universității din București, p.
257–263.
Lozinski, Carmen, 2011, „Noul Dicționar român-spaniol. Aspecte macro- și micro-structurale‖, în
Rodica Zafiu, Camelia Ușurelu, Helga Bogdan Oprea (ed.), Limba română. Ipostaze ale
variației lingvistice. Actele celui de al 10-lea Colocviu al Catedrei de limba română (București,
3–4 decembrie 2010), I, București, Editura Universității din București, p. 275–283.
Lozinski, Carmen, 2012, „Cuvinte și sensuri recente în Noul Dicționar român-spaniol‖, în Rodica
Zafiu, Ariadna Ștefănescu (ed.), Limba română. Direcții actuale în cercetarea lingvistică.
Actele celui de al 11-lea Colocviu al Catedrei de limba română (București, 9–10 decembrie
2011), II, București, Editura Universității din București, p. 127–132.
Lozinski, Carmen, 2014, „Structuri semantice în dicționarele bilingve româno-spaniole‖, în Rodica
Zafiu, Ariadna Ștefănescu (ed.), Limba română. Diacronie și sincronie în studiul limbii
române. Actele celui de al 13-lea Colocviu al Departamentului de limba română (București,
13–14 decembrie 2013), II, București, Editura Universității din București, p. 335–343.
Lozinski, Carmen, 2015, „Mărcile diastratice în dicționarele bilingve româno-spaniole‖, în Rodica
Zafiu, Claudia Ene (ed.), Variația lingvistică. Probleme actuale. Actele celui de al 14-lea
Colocviu al Departamentului de limba română (București, 28–29 noiembrie 2014), II,
București, Editura Universității din București, p. 215–224.
Szende, Thomas, 1996, „Problèmes d‘équivalence dans les dictionnaires bilingues‖, în Henri Béjoint,
Philippe Thoiron (ed.), Les dictionnaires bilingues, Louvaine la Neuve, Édition Duculot, p.
111–126.

COLOUR TERMS IN ROMANIAN AND SPANISH LANGUAGES:

EQUIVALENCE AND TRANSLATION

(Abstract)

The present work is a short study of metalexicography that aims to analyse, from the semantic and
lexical points of view, the way in which some of the Romanian and Spanish colour terms are included and
translated in two bilingual dictionaries. The paper also aims to establish direct relationships between the
descriptions already made and the Romanian-Spanish dictionaries, in order to facilitate ―lexical learning‖ in
both languages, as well as the knowledge and correct use of less accessible colour terms.

322
 OBSERVAȚII PRIVIND GRADUL DE SPECIALIZARE
A DEFINIȚIILOR ÎN DICȚIONARELE
MULTILINGVE ROMÂNEȘTI

ANDREEA-GIORGIANA MARCU
Institutul de Filologie Română „A. Philippideŗ, Iași

1. Considerații preliminare

Cele câteva considerații care urmează reprezintă rezultatul implicării mele în proiectul de
cercetare Dicționarele multilingve românești. Istoric și tipologie, desfășurat sub conducerea dnei
CS dr. Alina Pricop la Institutul de Filologie Română „A. Philippide‖ din Iași.
Metalimbajul lexicografic are, se știe, un caracter complex și foarte specific. Spectrul
semantic, pragmatic, stilistic și textual al unui cuvânt reunește caracteristici temporale, sociale și
teritoriale, informații necesare în analiza elementelor lexicografice. Metalimbajul articolelor de
dicționar se constituie ca un microsistem textual, care permite descrierea, cercetarea și analiza
elementelor și a structurilor unei limbi, destul de important în dezvoltarea definițiilor și a
informațiilor. De asemenea, în elaborarea dicționarelor, este necesar să se stabilească tipologia
de care depinde volumul de informații lexicografice.

2. Definiția lexicografică

Diferitele accepțiuni date definiției lexicografice în literatura de specialitate reflectă

dificultatea, aproape imposibilitatea încadrării exacte a conceptului. Cu toate acestea, Josette
Rey-Debove definește termenul astfel:

„On appellera DÉFINITION: (1) L‘action de définir ou opération définitionnelle. (2)

L‘énoncé qui est censé expliciter le contenu du mot et qui représente le second membre d‘une
prédication définitionnelle totale dont le sujet est l‘entrée. Cette prédication porte aussi le
nom de définition, mais nous ne retiendrons pas ce sens. La définition est un énoncé dont les
éléments sont les DÉFINISSANTS et qui parlent de l‘entrée ou DÉFINI; elle se présente,
dans les dictionnaires modernes, séparée de l‘entrée (ne serait-ce que par l‘information de
catégorie grammaticale) et sans copule qui la relie à l‘entrée‖ (Rey-Debove 1971: 180).

Prin urmare, o definiție este alcătuită dintr-un element definit, adică „ceea ce este de
definit‖ și un element definitoriu sau „cum anume este definit ceva‖, stabilind, astfel, legătura
dintre concept și termeni prin intermediul unei relații necesare în care definitul reprezintă
termenul de definit.
 3. Clasificarea definițiilor

Un alt exeget, Bernard Quemada (1967), propune în lucrarea sa (Les Dictionnaires du

français moderne) trei tipuri de definiții lexicografice: definiția logică, definiția nominală sau
relațională și definiția structurală, care vor fi prezentate în cele ce urmează.

3.1. Definiția logică se bazează pe distincția dintre genul proxim și diferența specifică,
genul proxim oferind o primă abordare tipologică a termenului. Definițiile logice sunt făcute
prin înțelegere (prin enumerarea proprietăților obiectului analizat) sau prin extensie (prin
asemănare cu proprietățile altor obiecte). Această definiție prin analiză se bazează pe un
concept aristotelic clasic, definit de către Jacqueline Picoche (1977: 139) ca substanțial și care
„oriente l‘esprit vers une certaine catégorie de réalité extralinguistique, et une différence
spécifique qui délimite le mot par rapport à ses voisins‖.
În general, definițiile logice sunt utilizate pentru a defini substantive, adjective și adverbe.
Să luăm un prim exemplu:

(1) țeavă
pipe; tuyau, conduite
Piesă de metal, de material plastic, de cauciuc, de formă cilindrică sau
paralelipipedică și goală în interior, cu lungime mare în raport cu dimensiunile
secțiunii transversale, realizată prin deformare plastică, prin turnare sau prin
sudură (Anastasiu și Jiga 2012: 86).

În acest exemplu, se constată că elementul definitor este alcătuit dintr-o serie de

proprietăți ale obiectului de analizat: „piesă de metal‖, „material plastic‖, „cauciuc‖, „formă
cilindrică sau paralelipipedică‖, rezultând astfel o defini ție log ică prin în țelegere.
Să luăm un alt exemplu din primul dicționar multilingv de electronică apărut în
România:

(2) casetă
E. cassette
F. cassette s.f.
(eln) Cutie de forma unui paralelipiped, care conține o bandă magnetică. Se
introduce ca atare în casetofon sau videocasetofon, banda derulându-se în
interiorul ei, de pe o rolă pe alta (Gancz et al. 2005: 55).

În acest exemplu, elementul definitor este alcătuit din trei proprietăți: „cutie‖, „forma
unui paralelipiped‖ și „bandă magnetică‖.
Exemplul următor se încadrează în categoria defini ției lo gice prin ex tensie , iar
definirea termenului s-a făcut prin asemănarea cu proprietățile luminii.

(3) candelă
←cd; candela; candela
Unitate fundamentală SI a intensității luminoase, egală cu intensitatea luminoasă
într-o direcție dată, a unei surse care emite o radiație monocromatică de frecvență
540 1012 Hz și a cărei intensitate energetică în această direcție este 1/683 W/sr.
(Adoptată la a 16-a Conferință generală de măsuri și greutăți, 1979) (Drăgan et al.
2007: 162).

324
 3.2. Definiția nominală redă echivalente sau definește semnificația unui termen prin
sinonime, parafraze sau antonime. Prin urmare, această definiție nu furnizează informații
semantice asupra termenului.
Definiția trebuie să fie echivalentă, să poată substitui cuvântul în același context, fără a
pierde trăsăturile care o caracterizează.

(4) bandaj, pl. bandaje

garnissage; Verzug; lagging.
Căptușeala care se montează între elementele de susținere și pereții (tavanul) unei
excavații subterane, pentru a transmite presiunea terenului asupra elementelor de
susținere și pentru a împiedica ruperea și căderea rocilor din spațiile cuprinse între
aceste elemente.
Sinonim: căptușeală. După materialele din care sunt confecționate, bandajele sunt:
bandaje de lemn; bandaje din tablă ondulată; bandaje din beton armat; bandaje din
plasă; bandaje din tablă cu ochiuri romboidale; bandaje tip grilă metalică (Fodor et
al. 2012: 11).

În exemplul anterior, definirea termenului s-a făcut prin sinonimie.

Definiția relațională este o varietate a definiției nominale, care ține cont doar de
rădăcina cuvântului. În acest caz, „c‘est le suffixe, le dérivé, et non le lexème, qui est défini‖
(Picoche 1977: 138).
Să luăm un exemplu de definiție relațională:

(5) compoziție chimică/chemical composition/composition chimique.

Exprimă concentrațiile componenților unui amestec chimic omogen sau mecanic.
Principalele modalități de exprimare a compoziției chimice sunt:
- Concentrația masică (gi) Ŕ masa componentului i raportată la unitatea de
volum de soluție, exprimată în g/l, g/cm3, kg/m3 etc.;
- Concentrația molară (Ci) – numărul de moli sau kilomoli ai speciei i raportați la
unitatea de volum de soluție, se exprimă în moli/l, moli/m3, kmoli/m3 etc.:
Ci=gi/Mi (unde Mi este masa atomică a componentului i);
- Fracția masică (ωi) Ŕ raportul dintre concentrația masică a speciei i și
densitatea masică totală a soluției (ρ):
= ;

- Fracția molară (Xi) Ŕ raportul dintre concentrația molară a componentului i

și densitatea molară totală a sistemului (C):
;

- Procente de greutate (%i):

- Procente atomice sau molare (%i):

(Oprea et al. 2010: 93)

325
 Acest tip de definiție este adecvat pentru termenii de definit în cazul ecuațiilor matematice.

3.3. Definiția structurală implică «description de la structure sémantique des termes par
le recours à l‘étude des champs sémantiques, qui doivent être en rapport avec une véritable
utilisation des mots dans les énoncés» (Picoche 1977: 138).
Un exemplu de definiție structurală am găsit în același dicționar citat mai sus:

(6) capilaritate/capilarity/capillarité
Fenomen ce constă în urcarea sau coborârea unui lichid printr-un tub de diametru
foarte mic (tub capilar), de regulă cu diametrul sub 1 mm, sau între doi pereți plani
foarte apropiați (fig. C. 4).

Pentru ca fenomenul de capilaritate să se producă trebuie ca diametrul capilarului, sau

distanța dintre pereți, să fie de același ordin de mărime cu raza de curbură a
meniscului format de către lichid ca efect al acțiunii forțelor de tensiune interfazică.
După cum lichidul udă, sau nu udă pereții, el se ridică, sau coboară, pe o înălțime h
care, pentru cazul unui tub capilar, este dată de relația (legea lui Jurin): h = 4ζ/ (ρdg)
(ζ Ŕ tensiunea superficială a lichidului, ρ Ŕ densitatea acestuia, d Ŕ diametrul tubul). V.
udabilitate, tensiune superficială (Oprea et al. 2010: 69).

Această definiție este reprezentată printr-o schemă, rezultând un grad de specializare relativ
înalt.
O clasificare standardizată caracterizată de o încadrare teoretică mai strictă găsim la Angela
Bidu-Vrănceanu în DSL (s.v. definiție [...] 2)). Bidu-Vrănceanu dă prioritate punctului de vedere al
semanticianului. Aici se precizează că „definițiile lexicografice reprezintă echivalente [...] ale
cuvântului-titlu [...] formulate prin perifraze mai mult sau mai puțin complexe‖ (DSL: 155) și se
stabilește o clasificare a acestora după trei categorii: definiții substanțiale, definiții relaționale și
definiții ostensive sau referențiale, unde definiția substanțială „este un enunț bipolar [...] alcătuit
din gen proxim și diferențe specifice‖, definiția relațională constă în trimiterea, în virtutea
economiei, la un cuvânt-bază, iar definiția ostensivă constă în explicitarea semnificatului
cuvântului prin indicarea concretă a acestuia (ibid.).

326
 4. Concluzii

Din comparația exemplelor prezentate mai sus, avem ocazia să formulăm câteva observații
privitoare la tehnica lexicografică, la analizarea tipologiilor de definiții înregistrate în
dicționarele multilingve românești.
În ceea ce privește partea ce cuprinde informația de natură semantică a definiției
lexicografice, aceasta este redată adesea prin scheme, tabele, imagini etc.
Varietatea tipologică relativă a explicitării semnificatului, respectiv, a sensurilor
cuvântului, conferă o pondere superioară explicitării prin perifraze în raport cu sinonimele și o
rafinare superioară a formulărilor utilizate.

SURSE

Atanasiu, Costică, Gabriel Jiga, 2012, Dicționar explicativ pentru știință și tehnologie. Rezistența
materialelor: român-englez-francez, București, Editura Agir.
Drăgan, Gleb (coord.), Florin Teodor Tănăsescu, Aureliu Panaitescu, 2007, Dicționar explicativ
pentru știință și tehnologie. Electrotehnică: român-englez-francez, București, Editura
Academiei Române – Editura Agir.
Fodor, Dumitru, Ioan Dumitrescu, Maria Lazăr, Gabriela Dumbravă, 2012, Dicționar explicativ
pentru știință și tehnologie. Mine: român-francez-german-englez, București, Editura Agir.
Gancz, Andrei, Virgil Tiponuț, Margareta Gancz, 2005, Dicționar de electronică și domenii
conexe român-englez-francez explicativ, Cluj-Napoca, Editura Albastră.
Oprea, Florea, Ion Constantin, Petru Moldovan, Dragoș Taloi, Sandală Oprea, Jozsef Nagy, 2010,
Dicționar explicativ pentru știință și tehnologie. Știința și ingineria materialelor.
Metalurgie neferoasă: român-englez-francez, București, Editura Agir.

BIBLIOGRAFIE

DSL – Angela Bidu-Vrănceanu, Cristina Călărașu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaș,

Gabriela Pană-Dindelegan, 2005, Dicționar de științe ale limbii, București, Editura Nemira.
Picoche, Jacqueline, 1977, Précis de lexicologie française, Paris, Nathan.
Quemada, Bernard, 1967, Les dictionnaires du français moderne. Études sur leur histoire, leurs
types et leurs méthodes, Paris, Didier.
Rey-Debove, Josette, 1971, Étude linguistique et sémiotique des dictionnaires français
contemporains, The Hague, De Gruyter.

OBSERVATIONS ON THE DEFINITIONS‘ DEGREE OF SPECIALISATION IN ROMANIAN

MULTILINGUAL DICTIONARIES

(Abstract)

As a member of the team involved in the research project entitled Dicționarele multilingve românești.
Istorie și tipologie/Romanian Multilingual Dictionaries. History and Typology (PN-II-RU-TE-2014-4-0195,
Project Coordinator: CS dr. Alina-Mihaela Pricop), undergone at the ―A. Philippide‖ Institute of Romanian
Philology, Romanian Academy – Iași Branch, I have had the opportunity to participate in an intensive
documentary operation, which had as a result an important database, comprising almost all multilingual
dictionaries (printed) in Romania, having Romanian as a reference language or as the language involved in
the lexicographical approach.

327
 In the description of the selected material, we aim at highlighting various aspects, structures, formulae,
different lexicographical techniques, taking into account: the signaletic sheet, the summary sheet, the excerpt
sheet and the observation sheet.
In this paper, I am focusing on one aspect among those I have noticed and on answering the following
question: are there any gradual differentiations in the specialisation of the definitions? By specialisation of a
definition, I understand the extent to which a definition is presented as a simple ―synonymous‖ equivalent
between two or more languages, that is to say, an equivalence of designation as close as possible. On the other
hand, the definition is presented as an explanation of the term‘s content by extended phrasal structures, such as
phrases, collocations, or even complete statements (sentences or complex sentences). Between these two
extremes, I have found degrees of variation. I have noticed that multilingual dictionaries are placed especially on
a minimal level, and that the encyclopaedic multilingual dictionaries are situated on the maximal pole.
I aim to provide an analysis of the available material in order to propose a correct, realistic and
appropriate classification of the lexicographic structures under scrutiny.

328
 TERMINOLOGIA DE SUBSTRAT UTILIZATĂ
ÎN TRADUCEREA NOULUI TESTAMENT

MIHAELA MARIN
Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan Ŕ Al. Rosettiŗ al Academiei Române, București

1. Introducere

Lucrarea de față se dorește o analiză a câtorva termeni de substrat folosiți în traducerile

Noului Testament realizate în secolele al XVII-lea, al XX-lea și al XXI-lea, în scopul stabilirii
numărului acestora, a frecvenței lor și a particularităților lexico-semantice și gramatical-stilistice
specifice textelor religioase. Prezența lexemelor aparținând acestui compartiment al
vocabularului limbii noastre este semnificativă atât cantitativ, cât, mai ales, calitativ, deoarece
nu există, practic, traducător care să nu fi apelat la majoritatea acestor cuvinte pentru a reda
sensurile complexe și simbolismul textelor religioase. Pentru a ne susține afirmațiile făcute, am
considerat extrem de utilă și necesară ilustrarea lor cu cât mai multe contexte extrase din
versiuni românești ale Noului Testament, printre care Noul Testament de la Bălgrad (1648) și
traducerile existente în Biblia de la București (1688) și Biblia (1938, 1988, 2001).

2. Inventarul lexical

Noul Testament este un text fundamental pentru creștinism și, de aceea, s-a impus
traducerea acestuia în limba română, dar și revizuirea sa permanentă și modernizarea expresiei
și a lexicului. Dacă lexicul neologic este neglijabil din perpectivă cantitativă, nu la fel stau
lucrurile cu termenii de substrat. Traducătorii textelor biblice din secolele al XVII-lea–al XXI-
lea au folosit și folosesc majoritatea termenilor de substrat clasificați ca atare de autorii de
specialitate. Nu există versiune românească a vreunui text biblic, veche sau contemporană, care
să nu includă astfel de cuvinte. La întrebarea de ce sunt preferați acești termeni în detrimentul
altora, răspunsul rezidă în particularitățile dovedite de aceste lexeme:
a) termenii autohtoni din limba noastră sunt cam 90–100. Dintre aceștia, doar 5–6 sunt
regionali (provin din onomatopee), dar restul circulă în limba literară veche și contemporană și
sunt răspândiți în toate zonele geografice, reprezentând o pondere importantă în limbajul
oricărui vorbitor;
b) acoperă toate compartimentele lexicului nostru;
c) importanța lexicală a acestor cuvinte, semantismul lor complex și cuprinzător, prezența
lor în frazeologie, dar și capacitatea acestora derivativă și de transfer în onomastică (Brâncuș
1995: 19).
 3. Sfere semantice

Practic, observăm că nu există sferă semantică în care cuvintele autohtone să nu se

regăsească. Pe baza citatelor pe care le-am studiat, propunem următoarea clasificare a cuvintelor
de substrat: animale (balaur, mânz, țap); plante (strugure); fenomene naturale (abur); forme de
relief (măgură, pârâu); părți ale corpului (buză, grumaz); familie + statut social (copil, mire,
stăpân); elemente ale unei construcții (cursă, drum, gard, groapă); unități de măsură (fărâmă);
verbe (bucura, cruța); adverbe (pururea). Importanța acestui compartiment al vocabularului
nostru este asigurată și de productivitatea termenilor, astfel că ele au dat naștere multor derivate:
bucurie, bucuros, fărâmitură, îngropa, îngropare, stăpâni, stăpânire, stăpânitor. Prezența lor în
frazeologie, în special, în expresii, constituie un alt argument al importanței terminologiei de
substrat în limba română. În continuare, vom arăta care sunt termenii utilizați cu sensuri proprii
și cu sensuri figurate, punând în evidență și relațiile dintre termeni, așa cum rezultă din
variantele comparate.

3.1. Animale
Balaur este un termen popular, atestat frecvent în basmele și în poveștile noastre. În textele
religioase, desemnează două concepte, „monstru, dragon‖ și „satana‖. Ionescu (1985: 39) și
Brâncuș (1983: 34) îl derivă pe balaur de la baza bală „monstru, dihanie, fiară‖, cu sufixul -ure,
prezent și în cuvintele abur, strugure și fluture. În opinia Adrianei Ionescu (1985: 39), cuvântul
n-a înregistrat modificări semantice. În NT se regăsește varianta învechită băla.

(1) BALAUR: 1. „monstru asemănător dragonului‖: Apoc. 12, 4: NT: „Stătu bălaurul
înaintea muieriei carea năștea‖. B1938, B1988: „Balaurul stătu înaintea femeii care
era să nască‖. B2001: „Balaurul a stat înaintea Femeii care era sa nască‖.; 2. (fig.)
„diavol, satana‖: Apoc. 13, 11: NT: „Altă fiară … grăiia ca bălaurul‖. B1688, B1938,
B1988, B2001: „Altă hiară … grăiia ca un balaur. Apoc. 20, 2: NT: „Bălaurul
…carele-i diiavolul și Satana‖. B1688: „Balaurul … iaste diavulul și satana‖. B1938,
B1988, B2001: „Balaur… este diavolul și satana‖.

Cuvântul mânz desemnează doar noțiuni concrete. În româna veche și modernă, cuvântul
amintit are echivalente contextuale parțiale. El este general pe teritoriul românesc, fiind atestat
atât în nordul, cât și în sudul Dunării1. Mânz era, după părerea Adrianei Ionescu (1985: 154),
denumirea generică a oricărui „animal domestic sugaci‖, iar, ulterior, prin restrângerea sensului,
a ajuns să desemneze doar puiul de cal, de măgar (în română și în albaneză), de catâr (în
română), de vacă (în arealul italic și în cel germanic), de cămilă (în spațiul oriental).

(2) MÂNZ: „pui de măgar, de cal sau (învechit) de cămilă; cal până la un an‖: Mat. 20, 3:
NT: „Veți afla o asină legată și mânzul cu ia‖. B1688: „Veț afla o asină legată și
mânzul cu ea‖. B1938, B1988, B2001: „Veți găsi o asină legată, și un mânz cu ea‖.

Țap figurează doar cu sensul „masculul caprei‖ și nu are sinonime. Frecvența și

răspândirea sa generală în limba română veche și actuală sunt argumente ale importanței acestui

1
Cuvântul a fost pus în relație cu alb. mëz „cal de sau 3 ani‖ și cu mesap. Menzana, „epitet al lui Jupiter,
căruia i se sacrificau cai‖, celt. mandos, basc. mando „catâr‖, bavar. manz, menz „sterilis uacca‖, minzelkalb
„iuuenca‖, it. manzo, sard. mendzu „vițel‖, derivate de Ionescu (1985: 133) de la radicalul i.-e. *mend-/*mond-
„a suge piept, animal sugaci‖.

330
lexem în ansamblul vocabularului nostru. Este posibil ca termenul să fi fost utilizat în limba
veche și cu sensul „capră‖, o explicație fiind aceea că el reprezenta denumirea generică a
respectivului animal domestic fără a marca și distincția gen natural ca în limba contemporană.

(3) ȚAP: „masculul caprei‖: Evrei, 10, 4: B1688, B1938, B1988, B2001: „Este cu
neputință ca sângele de tauri și de țapi să înlăture păcatele‖.

3.2. Forme de relief

Măgură este un cuvânt foate vechi în limbă, considerat ca derivat de la radicalul mag- cu
sufixul traco-dac -urë (prezent în alți termeni autohtoni ca purure sau strugure), dar nu este un
împrumut din albaneză2. Cuvântul aparține vocabularului pasiv al limbii noastre, în locul lui
fiind utilizat termenul munte cu un semantism apropiat de al său. Ionescu (1985: 122) explică
semnificațiile „deal‖ și „munte‖ ale lui măgură ca dezvoltări ulterioare ale sensului primar al
acestuia „ridicătură, teren înălțat‖, pe baza semului „înălțime‖.

(4) MĂGURĂ: 1. „munte‖: Luc. 9, 28: NT: „[Iisus] Sui în măgură, să Să roage‖. B1688:
„S-a suit în măgură să să roage‖. B1938, B2001: „S-a suit în munte, ca să se roage‖.
B1988: „S-a suit pe munte să se roage‖. 2. „pășune la munte‖: Luc. 8, 32: B1688:
„Porci mulți păscând în măgură‖. B1938, B1988, B2001: „Porci, care pășteau pe
munte‖. 3. „loc înalt; deal, colină‖: Luc. 3, 5: NT: „Tot muntele și măgura să va
așăza‖. B1688: „Tot muntele și măgura să va smeri‖. B1938: „Orice munte și orice
deal se va pogorî (B1988: se va pleca)‖.

3.3. Elemente acvatice

Pentru abur, Ionescu (1985: 35) consideră că sensul de bază al lexemului era în româna
veche „vapori de apă‖, apoi, în general, „vapori de lichid‖. Sensurile secundare „fum‖, „suflare‖,
„răsuflare‖, „suflet‖, „viață‖, „duh‖, „Duh Sfânt‖ s-au dezvoltat de la cel primar ca urmare a
lărgirii sferei semantice a cuvântului de substrat și a trecerii sale de la concret la abstract.

(5) ABUR: 1. „vapori de apă‖; (fig.) „existență efemeră‖: Iac., 4, 14: B1688: „Care e
viața voastră? Că abur iaste‖. B1938, B1988, B2001: „Ce este viața voastră? Abur
sunteți‖; 2. „negură de fum‖: Fapt., 2, 19: B1688: „Voiu da minuni … foc și abur de
fum‖. B1938, B2001: „Minuni voi face … foc și fumegare de fum‖. B1988: Minuni
voi face… foc și negură de fum‖.

Inițial, lexemul pârâu era denumirea generică a oricărui „curs de apă‖, indiferent de
dimensiunile acestuia. Sensul „râu‖, pe care-l are pârâu în româna veche, reprezintă o evoluție
ulterioară explicată de Ionescu (1985: 146) prin asemănările formale și semantice dintre cei doi
termeni (râu și pârâu), care i-au determinat pe vorbitori să îi confunde. Relația de sinonimie
dintre pârâu și echivalentele sale contextuale a fost posibilă pe baza semantismului primar
foarte cuprinzător al termenului de substrat care reprezenta atât denumirea generică a oricărui
„curs de apă‖, cât și traiectoria parcursă de aceasta. Brâncuș (1983: 161–168) și Ionescu (1985:
163) remarcă lipsa unui sinonim total al lui pârâu și arată faptul că între el și râu este „un raport
ca de la general la particular rezultat din specializarea semantică pastorală a termenului‖, în
2
Ionescu (1985: 125) considerată justificată raportarea lui măgură la radicalul i.-e. *mag-, care se regăsește
și în sl. mog-ila, sp. mogote „montagne isolée‖, port. v. mongo „piatră de hotar‖ (de origine nelatină în ultimele
două idiomuri).

331
sensul că râu „acoperă o suprafață semantică mai mare‖, iar pârâu „i se subordonează ca specie
a genului, se include în sfera semantică a termenului latin‖. Acesta este un argument important
pentru care pârâu aparține vocabularului activ al limbii noastre.

(6) PÂRÂU: „râu‖: Ioan 18, 1: NT: „Iisus eși cu ucenicii Lui de ceaia parte de pârâul
Chedrului‖. B1688: „Iisus ieși împreună cu ucenicii Lui decinde de pârâul Chedrilor‖.
B1938: „Ieșit-a lisus cu ucenicii Lui dincolo de viroaga Chedronului‖. B1988, B2001:
„Iisus a ieșit cu ucenicii Lui dincolo de pârâul Cedrilor‖.

3.4. Vegetație
Cuvântul strugure este, după Ionescu (1985: 156), un derivat de la baza strug, atestată în
româna veche și în cea contemporană, cu sufixul autohton -ure (prezent în măgură, purure).
Înțelesurile sale primare erau „tulpină târâtoare, rug; fructul viței-de-vie‖. Ulterior, sensul său s-
a restrâns la ideea de „fruct‖, accepțiune cu care este utilizat astăzi. Această evoluție semantică
se datorează, în opinia autoarei citate (ibid.), concurenței dintre strugure „viță-de-vie‖ și lat.
vitea, cu același sens3. În textul biblic, termenul de substrat, strugure, desemnează, în mod
simbolic, conceptele de „lume‖, „fapte ale oamenilor‖, reprezentate metaforic ca „roade‖.
Sinonimele contextuale ale lui strugure sunt: bobiță, poamă, ciorchine. Strugure are (prin
comparație cu echivalentele sale) o poziție importantă atât în limba literară veche, cât și în cea
contemporană, datorită lipsei unui termen care să exprime semantismul său cuprinzător.

(7) STRUGURE: 1. „fructul viței de vie‖: Mat. 7, 16: NT, B1688: „Vor culeage den
spini struguri?‖ B1988, B2001: „Au doară culeg oamenii struguri din spini (B1938:
„din scaieți‖)?‖ 2. „ciorchine de struguri; boabă de strugure‖; (fig.) „lume, oameni‖:
Apoc. 14, 18–19: B1688: „Culeage strugurii [viei] pământului, căci s-au copt
poamele ei‖. B1938: „Culege strugurii viei pământului, căci boabele ei s-au copt‖.
B1988, B2001: „Culege ciorchinii viei pământului, căci strugurii ei s-au copt‖.

3.5. Părți ale corpului omenesc

Nici în traducerile vechi și nici în cele moderne ale textelor biblice studiate, buză nu
desemnează și conceptul de „formațiune anatomică care acoperă dinții‖, ci doar pe cele de
„gură‖, „viclenie‖, „popor străin‖ și „margine‖. Ionescu (1985: 58) consideră că buză a însemnat
inițial „margine (probabil a unei cavități)‖, apoi, prin specializare, a căpătat înțelesul „margine a
gurii‖, care s-a impus ca sens principal al lexemului de substrat. Semnificațiile „gură‖,
„viclenie‖, „popor‖ sunt astăzi învechite și rare. Buză este folosit atât la singular, cât și la plural.
Textele pe care le avem în vedere au provenit din Muntenia, Moldova și Transilvania, ceea ce
demostrează circulația generală a termenului nu numai în limba română veche, ci și în cea
contemporană. Substantivul analizat are un bogat simbolism religios, ca, de fapt, toate
elementele lexicale păstrate de la traco-daci pe care le-am discutat aici, el regăsindu-se în
structura metaforelor și a metonimiilor proprii textelor biblice.

3
Cuvântul provine din radicalul i.-e. *ster- „ausbreiten, ausstreuen‖, prezent și în v. ind. strnāti, strnot
„streut, streut hin, bestreut‖; wirft hin, wirft nieder‖, avest. star- „sternere‖, gr. stornomi „bestreue, streke hin,
breite aus‖; srw~ma „Streu, Lager, Bettdecke‖; lat. sternere „auf den Boden hinstreuen, hinbreiten‖, stramen
„Streu‖, engl. to straw „a se întinde (pe jos, pe pământ), a se târî‖ (de la care s-a format și engl. strawberry
„fragă‖), care au semul comun „întins (pe jos), așternut‖, prezent atât în alb. shtrij, shtroj, cât și în rom.
strug(ure) (Ionescu 1985: 157).

332
 (8) BUZĂ: 1. „gură‖: 1 Petr. 3, 10: B1688: „Buzele lui (B1938: sale) … să nu grăiască
vicleșug. B1988: „Buzele sale să nu grăiască înșelăciune (B2001: „vicleșug‖). Mat.
15, 8: NT: „Oamenii aceștea … cu buzele mă cinstescu‖. B1688: „Oamenii aceștea
… cu buzele Mă cinstesc‖. B1938, B1988, B2001: „Poporul acesta … mă cinsteste cu
buzele‖; cf. Marc. 7, 6: NT: „Aceștea oameni cu buzele Mă cinstescu‖. B1688:
„Acest norod cu buzele Mă cinsteaște‖. B1938, B1988: „Acest popor Mă cinstește cu
buzele‖. B2001: „Poporul acesta Mă cinstește cu buzele‖. 2. (fig.) „oameni străini‖: 1
Cor. 14, 21: B1688: „Cu alte buze grăi-voiu norodului acestuia‖. B1938: „Grăi-voi
către acest popor … prin buzele streinilor‖. B1988: Voi grăi acestui popor … prin
buzele altora‖. B2001: „grăi-voi acestui popor în alte limbi și prin buzele altora‖.

În ce privește cuvântul grumaz, în româna veche, sensul său primar era „gâtlej, esofag‖,
din care s-a dezvoltat cel secundar „gât, ceafă‖4. Termenul de substrat era frecvent utilizat în
secolul al XVII-lea, în timp ce, în româna contemporană, el este resimțit ca aparținând
registrului popular și familiar și apare în special în locuțiuni și expresii. Pentru a denumi partea
corpului, norma literară actuală le-a consacrat pe gât și, mai rar, pe gâtlej, derivat pe teren
românesc al lui gât.

(9) GRUMAZ: 1. „gât‖: Luc. 15, 20: NT: „[Tatăl] ... căzu spre grumazii (B1688: „preste
grumazii‖) [fiului] lui și-l sărută pre el‖. B1938: „El a căzut pe grumajii [fiului] lui și
l-a sărutat‖. B1988: „A căzut pe grumazul lui și l-a sărutat‖. B2001: „Tatăl i-a căzut
pe grumaz și l-a sărutat‖. 2. (fig.) „vorbă plină de răutate, bârfă‖: Rom. 3, 12: NT:
„Mormânt deșchis, grumazul lor‖. B1688: „Groapă deschisă – gâtlejul lor‖. Cf.
B1938, B1988, B2001: „Mormânt deschis este gâtlejul lor‖.

3.6. Familie
În privința lexemului copil, observăm că, în textele vechi, avea restricții semantice, dar și
contextuale. El denumea doar „progenitura de sex masculin rezultată dintr-o relație nelegitimă‖,
prin aceasta observându-se sinonimia cu bastard. Ionescu (1985: 75) presupune că acesta era
sensul primar al lexemului copil, fapt întemeiat pe semnificațiile cuvântului din limbile
balcanice5. Brâncuș (1984: 69) explică sensurile bastard și servitor ca evoluții ulterioare de la
sensul primar al lui copil, „prunc, ființă omenească în primii ani de viață‖. Ionescu (1985: 75) nu
exclude nici posibilitatea ca lexemul copil să fi avut o dublă semnificație: enfant și bastard, din
care româna a reținut doar primul sens, pe care l-a impus în urma concurenței cu lat. puer. Citatele
selectate demonstrează caracterul polisemantic al lui copil. Acesta este folosit atât cu sensuri care
circulă încă în limba contemporană, cât și cu unele care sunt învechite și chiar ieșite din uz.
Seria sinonimică copil, prunc, cocon pune în evidență opoziția semantică existentă doar în
limba veche între ultimii doi termeni – pe de o parte – prin care se înțelegea „urmașul născut din
căsătorie‖ și copil – pe de altă parte – care desemna „fiul sau fiica rezultată dintr-o relație
nelegitimă‖. Această diferență a dispărut în limba contemporană, deoarece prunc a intrat în
vocabularul pasiv, fiind resimțit ca termen învechit, în timp ce copil denumește astăzi „orice
urmaș al unui cuplu legitim sau nu‖. Ambii termeni menționați sunt literari, iar prunc este
popular ca și cocon.

4
El provine de la radicalul i.-e. *guer- „a înghiți, gâtlej, prăpastie‖, din care au rezultat și v. ind. girati,
grnāti „înghite‖, lit. geriuí, gerti „a bea‖ (Russu 1970: 171–172), fr. gourmand, it. disgrumare „a rumega‖.
Toate aceste cuvinte se referă la partea interioară a gâtului.
5
Vezi ngr. kopevlor „bastard‖; kopevli „copil‖, srb. kópile „bastard‖, bg. kópele, kopelak, cu același sens.

333
 În seria băiat, fecior, copil, relația dintre cele trei cuvinte are la bază semul „vârstă‖.
Distincția dintre băiat și copil este mai precisă decât cea dintre băiat și fecior, întrucât, în
ultimul caz, reiese și semnificația adolescent. Sinonimia băiat – copil presupune și o deosebire
de nuanță afectivă, copil conținând o nuanță peiorativă, deoarece face referire și la noțiunile
„fără înțelepciune, pricepere, experiență de viață‖, în timp ce băiat exprimă „simpatia,
aprecierea‖ față de cineva (vezi DA).
Poroboc, atestat doar în NT, este învechit și regional. În unele situații, s-a impus în limba
contemporană unul dintre echivalente (de exemplu, pentru a exprima noțiunea de rob, nu se mai
întrebuințează cuvântul copil, ci rob sau slugă). Printre echivalentele lui copil figurează și
derivatul său diminutival copilaș, care are o nuanță afectivă, subliniind ideea de „puritate,
naivitate‖ a unei persoane. Acest derivat este folosit și cu sensul „rob‖, situație în care trimite la
un referent „animat uman‖, fără a avea în componența sa semul „vârstă‖ și fără a exprima o
nuanță afectivă.

(10) COPIL: 1. „fiu, fiică‖; „urmaș‖: Marc. 12, 19: NT, B1688: „Va muri cuiva vreun
frate și-i va rămânea muiarea, și feciori nu va lăsa‖. B1938: „Va muri fratele cuiva si
va lăsa pe nevastă fară de copii‖. B1988: „Va muri fratele cuiva și va lăsa femeia fără
copil‖. B2001: „Moare fratele cuiva, și-și lasă femeia fără copii‖. Luc. 1, 7: NT,
B1688: „Nu avea feciori‖. B1938, B1988: „Nu aveau nici un copil‖. B2001: „Nu
aveau copii‖. Luc. 1, 66: NT: „Cine va fi porobocul acesta?‖ B1688: „Ce va fi copilul
acesta?‖ B1938, B1988: „Ce va fi, oare, acest copil?‖ B2001: „Ce va fi, oare, copilul
acesta?‖ Luc. 2, 17: NT: „Ei … vestiră ce era zis lor despre acel poroboc‖. B1688:
„Au conoscut … ce s-au grăit lor pentru Coconul acesta‖. B1938: „Au destăinuit
cuvantul … despre acest copil‖. B1988: „Au vestit cuvântul … despre acest Copil‖.
B2001: „Au vestit cuvântul … despre Copilul acesta‖. Luc. 9, 48: NT: „Cela ce va
priimi pre coconul (B1688: „cuconul‖) acesta ... pre Mine priimeaște‖. B1938,
B1988: „Oricine va primi pruncul acesta, ... pe Mine mă primește‖. B2001: „Tot cel
care-l primi pe pruncul acesta ... pe Mine Mă primește‖. Ioan 4, 49: NT: „Doamne,
pogoară nainte până nu moare fiiul mieu‖. B1688: „Doamne, pogoară-Te mai nainte
de ce va muri copilul mieu‖. B1938: Doamne, pogoară-Te, până a nu muri copilul
meu‖. B1988, B2001: „Doamne, coboară-Te înainte de a-mi muri copilul‖. Ioan 16,
21: NT: „Muiarea ... naște porobocul‖. B1688: „Muiarea ... va naște copilul‖. B1938,
B1988: „Femeia ... a născut (B2001: „naște‖) copilul‖. Marc. 10, 13: NT: „Atunci
adusără lui poroboci‖. B1688: „Și aduseră Lui copii‖. B1938: „Aduceau la el prunci‖
(B1988, B2001: „copii‖). Luc. 11, 7: NT: „Porobocii miei cu mine sunt în casă‖.
B1688: „Coconii miei cu mine sunt într-așternut‖. B1938, B1988: „Copiii mei sunt în
pat (B2001: „în așternut‖) cu mine‖. Luc. 18, 16: NT: „Lăsați porobocii (B1688:
„copiii‖) să vie cătră Mine‖. B1938, B1988, B2001: „Lăsați copiii să vină la mine‖. 2.
(p. ext.) „tânăr de sex masculin‖: Ioan, 4, 51: NT: „Feciorul tău iaste viu‖. B1688:
„Copilul tău trăiaște!‖. Cf. B1938: „Feciorul tău trăiește‖. B1988, B2001: „Fiul tău
trăiește‖. vs. Fapte, 20, 12: B1688: „Aduseră pre copil viu‖. Cf. B1938: „Pe băiat l-au
adus viu‖. B1988, B2001: „Pe tânăr l-au adus viu‖; 3. „bastard‖: Evrei, 12, 8: B1938:
„Sunteți feciori din desfrânare și nu fii adevărați‖. B1988: „Sunteți fii nelegitimi și nu
fii adevărați‖. B2001: „Sunteți copii neligitimi, iar nu fii‖. 4. (fig.) „om candid,
nevinovat‖: Mat. 18, 3: B1688: „De nu vă veți întoarce și să fiți ca copiii, nu veți întra
întru împărăția ceriurilor‖. B1938: „De nu vă veți întoarce ca să fiți ca pruncii, nu veți
intra în împărăția cerurilor‖. B1988: „De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum

334
 pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor‖. B2001: „De … nu veți fi precum copiii,
nu veți intra în împărăția cerurilor‖. Cf. Luc. 9, 47: NT: „Iisus … luo un poroboc
(B1688: „un copil‖)‖. B1938, B1988, B2001: „Iisus … a luat un copil‖.; 5. (fig.) „om
neînțelept, lipsit de experiență‖: 1 Cor. 13, 11: B1688: „Când eram prunc, ca un prunc
grăiiam, ca un prunc gândiiam, ca un prunc socotiiam; iară când m-am făcut bărbat,
am lepădat ale prunciei‖. B1938: „Când eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca
un copil, judecam ca un copil; când m-am facut bărbat, am lepădat chipul copilăresc‖.
B1988: „Când eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil, judecam ca un
copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului‖. B2001: „Când eram
copil, vorbeam ca un copil, gândeam ca un copil, judecam ca un copil; dar când am
devenit bărbat, le-am desființat pe cele ale copilului‖; 6. „om lesne iertător‖: 1 Cor.
14, 20: B1688: „Fraților, nu vă faceți copii cu crierii, ce cu răutatea fiți prunci‖.
B1938, B1988: „Fraților, nu fiți copii la minte. Fiți copii când e vorba de răutate‖.
B2001: „Fraților, nu fiți copii în gândire; în răutate, da, fiți prunci‖.

Mire are un semantism asemănător în textele vechi și contemporane comparate de noi.

Dicționarele nu consemnează, însă, sensul „soț‖ care este atestat în textele religioase ale
secolului al XVII-lea. Ionescu (1985: 130) explică evoluția semantică a lui mire pe baza semului
comun „raport social (căsătoria) dintre bărbat și femeie‖. Echivalentul latinesc al lui mire, și
anume, ginere, este folosit în NT și în B1688. Ginere circula doar în Transilvania și Muntenia
cu sensurile „logodnic; bărbat în ziua căsătoriei sale‖; „soț‖. Mire apare în texte începând cu
secolul al XVI-lea, concurența dintre mire și ginere rezolvându-se în româna contemporană în
favoarea cuvântului de substrat. Pentru semnificația „Hristos‖, toate traducerile amintite au
preferat termenul autohton, mire, care este ortografiat cu inițială majusculă în scopul
individualizării Mântuitorului Iisus Hristos. În citatul din Luca, 5, 33–34 (vezi infra), se folosesc
sintagmele fiii casei mirelui, fiii nunții și feciorii, prin care sunt desemnați, în sens denotativ,
„nuntașii‖, iar, în sens metaforic, „Sfinții Apostoli‖.

(11) MIRE: 1. „bărbat în ziua căsătoriei sale (sau în preajma acesteia); soț‖: Mat. 25, 1:
NT: „Zeace feate … eșiră întru tâmpinarea mirelui‖. B1688: „Zeace feate … ieșiră
întru întâmpinarea ginerelui‖. B1938, B2001: „Zece fecioare … au ieșit întru
întâmpinarea mirelui‖. B1988: „Zece fecioare … au ieșit în întâmpinarea mirelui‖.
Ioan 2, 9: NT: „Strigă pre mirele, nunul‖. B1688: „Strigă pre ginere arhitriclinul
measei‖. B1938: „Starostele mesei a strigat pe mire‖. B1988, B2001: „L-a chemat
nunul pe mire‖. Apoc. 18, 23: B1688: „Glas de ginere și de nevastă nu se va mai
auzi‖. B1938: „Glasul mirelui și al miresei nu se vor mai auzi‖. B1988: „Glasul de
mire și de mireasă nu se vor mai auzi‖. B2001: „Glas de mire și de mireasă, nu,
niciodată nu se vor mai auzi‖; 2. „logodnic‖: Ioan 3, 29: NT: „Cela ce are logodită,
mire iaste‖. B1688: „Cela ce are nevastă, ginere iaste‖. B1938: „Cine are mireasa,
acela este mirele‖; 3. „Iisus Hristos‖: Mat. 9, 15: NT: „Până iaste cu ei [cu fiii nuntei]
ginerele‖. B1688: „Fiii nuntei … iaste cu ei ginerele? Să va lua de la ei ginerele, și
atunci vor posti‖. B1938, B1988: „Pot oare fiii nunții să fie triști câtă vreme mirele
este cu ei?‖ B2001: „Pot oare nuntașii să se întristeze câtă vreme mirele este cu ei?‖.
Marc. 2, 19: NT: „Să va lua de la ei mirele (B1688: „ginerele‖)‖. B1938: „Se va lua
mirele de la ei‖. B1988: „Să va lua de la ei ginerele‖. B2001: „Mirele se va lua de la
ei‖. Luc. 5, 35: NT, B1688: „Să va lua de la ei mirele‖. B1938, B1988, B2001:
„Mirele se va lua de la ei‖. 4. „nuntași; Sfinții Apostoli‖: Luc. 5, 34: NT: „Nu puteți

335
 face pre fii nuntei, până iaste mirele cu ei, să să postească‖. B1688: „Au puteț face pre
fiii casei mirelui, întru cât iaste Mirele cu ei, să postească?‖ B1938, B1988: „Puteți,
oare, să faceți pe fiii nunții să postească, cât timp Mirele este cu ei?‖ B2001: „Puteți
oare să-i faceți pe nuntași să postească în timp ce mirele este cu ei?‖

3.7. Relații sociale

În ce privește cuvântul stăpân, în româna comună, avea sensul primar „posesor de animale,
de oi‖, de la care termenul menționat a ajuns să desemneze conceptele de „proprietar de bunuri
materiale‖, „administrator al unei gospodării, al unei comunități‖, „persoană care are servitori‖6.
Explicația dată de Ionescu (1985: 154–155) pentru această evoluție semantică ar fi aceea că
persoana care avea cele mai multe animale conducea și comunitatea de păstori din care făcea
parte pe baza autorității pe care i-o conferea starea materială superioară (cf. și alb. bagëti
„animale‖ aflat în relație cu sl. bogъ, vezi ind. bhágas „avuție‖). Philippide (1927: 451) și Ionescu
(1985: 154) arată că sinonimia dintre stăpân și domn acoperă doar sensul „stăpân al unei case, al
unei țări, proprietar de bunuri materiale‖, pentru accepțiunea „proprietar al unui animal‖,
folosindu-se exclusiv termenul stăpân. Structura semantică a lui stăpân nu a înregistrat modificări
de-a lungul timpului, ci este foarte apropiată de cea actuală. Echivalentul său contextual este domn
(pentru toate sensurile amintite). Semnificațiile lui domn în citatele menționate sunt învechite și
populare. Atât în româna veche, cât și în cea contemporană se observă preferința traducătorilor
textelor pentru termenul de substrat. Stăpân are în versetele de mai jos și un dublu simbolism
religios. Lexemul Îl desemnează în sens larg pe Dumnezeu, prin restrângere, pe Iisus Hristos, iar,
în accepțiune negativă, cuvântul trimite la ideea de „cel rău, diavolul‖.

(12) STĂPÂN: 1. „posesor de obiecte, proprietăți, animale etc.‖: Luc. 13, 25: B1688: „Să
va scula stăpânul casii‖. B1938: „Stăpânul casei s-a ridicat‖. B1988: „Se va scula
stăpânul casei‖. B2001: „Stăpânul casei Se va scula‖. Luc. 22, 11: NT: „Ziceți
stăpânului‖. B1688: „Veți zice stăpânului casii‖. B1938: „Stăpânului acelei case îi
veți spune‖. B1988, B2001: „Spuneți ... stăpânului casei‖.; 2. „persoană care are
slugi‖: Mat. 10, 24: NT: „Nu iaste ucenicul mai mare decît învățătoriul său, neci sluga
de domnul lui.‖ B1688: „Nu iaste ucenicul mai mare decât învățătoriul, nici slugă
decât domnul lui‖. B1938, B1988: „Nu este ucenic mai presus de învățătorul său, nici
slugă mai presus de stăpânul său‖. B2001: „Nu este ucenic mai mare decât învățătorul
său, nici sluga mai mare decât stăpânului ei‖. Mat. 25, 29: NT: „Domnul slugilor …
băgă samă cu ei‖. B1688: „Domnul slugilor … luo samă cu ei‖. B1938: „Stăpânul
acelor slugi și face socoteală cu ei‖. Luc. 12, 43: NT: „Fericit sluga aceaia, carele
viind domnu-său, afla-l-va făcănd așa‖. B1688: „Fericit sluga aceaea carele, viând
domnu-său, afla-l-va făcând așa‖. B1938: „Fericit este robul acela pe care stăpânul, la
venirea lui, îl va găsi făcând așa!‖ B1988: „Fericită este sluga aceea pe care, venind
stăpânul, o va găsi făcând așa‖. B2001: „Fericit este servul acela pe care, când vine
stăpânul său, îl va găsi făcând așa‖. Luc. 19, 18: B1688: „Doamne, grivna ta au făcut
cinci grivne‖. B1938: „Talantul tău, stăpâne, a fâcut cinci talanți‖. B1988: „Mina ta,
stăpâne, a mai adus cinci mine‖. B2001: „Mina ta, doamne, a adus încă cinci mine‖.
Luc. 12, 42: NT: „Oarecine iaste șofariu derept și înțelept, carele îl pune domnul mai
mare pre slugile sale?‖ B1688: „Cine iaste cel credincios diregătoriu al casei și
înțelept, pre carele îl va pune domnul preste slujba lui?‖ B1938: „Cine este iconomul

6
Rom. stăpân și corespondentul său alb. shtëpâ, shtëpreshë provin din etimon comun *stapan „proprietar de
animale‖ (Ionescu 1985: 154).

336
 credincios și întelept, pe care stăpânul îl va pune peste slugărimea sa?‖ Luc. 12, 47:
NT, B1688: „Sluga … știe voia domnu-său‖. B1938: „Servul … a știut voia
stăpânului‖. Luc. 16, 13: NT: „Nece o (B1688: „nici o‖) slugă nu poate sluji la doi
domni‖. B1938: „Nici o slugă nu poate să slujească la doi domni (B1988: „stăpâni‖)‖.
B2001: „Nici o slugă nu poate sluji la doi domni‖. Ioan 13, 16: NT: „Nu iaste sluga
mai mare decât domnu-său (B1688: „domnul său‖)‖. B1938: „Nu se poate rob mai
mare decât stăpânul său‖. B1988: „Nu este sluga mai mare decât stăpânul său
(B2001: „domnul ei‖)‖; 3. „șef de stat; rege, împărat‖: Luc. 22, 25: NT: „Craii
limbilor domnescu pre iale‖. B1688: „Împărații limbilor domnesc pre eale‖. B1938:
„Împărații păgânilor îi stăpânesc pe aceștia‖. B1988: „Regii neamurilor domnesc
peste ele‖. B2001: „Împărații neamurilor domnesc peste ele‖; (spec.) „cel rău‖: Ioan
14, 30: NT: „Au venit craiul lumii aceștiia‖. B1688: „Vine biruitoriul lumii‖. B1938:
„Vine stăpânul acestei lumi‖. B1988, B2001: „Vine și stăpânitorul acestei lumi‖. Ioan
15, 15: NT: „Sluga nu știe ce face domnu-său (B1688, B1938: „domnul său‖; B1988,
2001: „stăpânul său‖)‖. Ioan 16, 11: NT: „Craiul lumii aceștiia s-au giudecat‖. B1688:
„Biruitoriul lumii aceștiia s-au judecat‖. B1938: „Stăpânul acestei lumi e judecat‖.
B1988, 2001: „Stăpânitorul acestei lumi a fost judecat‖.

3.8. Elemente de construcție

În traducerile moderne, drum este întrebuințat atât cu sensul propriu „distanță, direcție,
cale, stradă‖, cât și cu cel figurat „loc deschis‖; „calea vieții‖. Scrierile vechi din care am extras
citatele menționate provin doar din Muntenia și din Transilvania. În cele din Moldova, în locul
lui drum, se utilizează sinonimul acestuia, cale. Observăm că termenul de substrat avea o
circulație destul de largă în limba veche, trăsătură pe care a păstrat-o și în cea contemporană.
Semantismul său complex i-a determinat, probabil, pe traducătorii din cele trei epoci să-l prefere
pe drum în raport cu echivalentele sale. Cale este cel mai apropiat de înțelesurile lui drum, dar
cele două lexeme nu sunt sinonime totale. Relația de sinonimie dintre drum, brazdă și ogor are
la bază semul comun „semn al trecerii‖, iar sensul figurat viață s-a dezvoltat pe baza ideii
potrivit căreia existența este văzută metaforic sub forma unei călătorii de-a lungul căreia orice
persoană participă la o suită de evenimente desfășurate într-o anumită perioadă de timp. În
traducerea versetului 14, 23 de la Luca din NT (vezi infra), substantivul neutru drum are atât
pluralul drumure (astăzi învechit), cât și drumuri. Cea de-a două formă este singura acceptată de
norma literară actuală.

(13) DRUM: 1. „loc deschis, răspântie‖: Mat. 22, 9: NT: „Meargeți la eșirile căilor‖.
B1688: „Meargeți la ieșirile căilor‖. B1938, B1988, B2001: „Mergeți deci la
raspântiile drumurilor‖. Luc. 14, 23: NT: „Eși la drumure și la cărări (B1688: „la
îngrădiri‖)‖. B1938, B1988, B2001: „Ieși la drumuri și la garduri‖; 2. „loc retras,
periferie‖: Luc. 18, 35: NT, B1688: „Un orb șădea lângă cale‖. B1938: „Un orb stătea
la marginea drumului‖. B1988: „Un orb ședea lângă drum‖. B2001: „Un orb ședea ...
la marginea drumului‖. 3. „ogor, brazdă‖: Luc. 8, 5: NT, 1688: „[Sămânța] căzu lângă
cale‖. B1938, B1988, B2001: „[Sămânța] a căzut lângă drum‖. Luc. 8, 12: NT,
B1688: „Cei de lângă cale sunt ceia ce aud … cuvântul‖. B1938, B1988, B2001:
„Cea de lângă drum sunt cei ce aud, … cuvântul‖; 4. „deplasare înspre o destinație‖:
Luc. 24, 17: NT, B1688: „Ce sunt cuvintele aceastea de carele vă voroviți unul cătră
altul, mergând?‖ B1938, B1988: „Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbați unul
cu altul, în drumul vostru? (B2001: „între voi mergând?‖)‖; 5. „călătorie‖: Luc. 9, 3:
NT, B1688: „Nemică să nu luați pre cale, nece toiag, nece taistră‖. B1938, B1988:

337
 „Să nu luați nimic pe drum‖. B2001: „Să nu luați nimic la drum‖. Luc.11, 6: NT: „Un
priiatin (B1688: „un prieten‖) den cale au venit la mine‖. B1938: „A venit din cale un
prieten la mine‖. B1988, B2001: „Mi-a venit un prieten de pe drum‖. Marc. 10, 32:
NT: „Era pre cale suindu în Erosalim‖. B1688: „Era pre cale, suindu-se în Ierusalim‖.
B1938: „Erau acum pe drum și se suiau la Ierusalim‖. B1988: „Erau pe drum, suindu-
se în Ierusalim (B2001: „la Ierusalim‖)‖; 6. (fig.) „existență plină de primejdii, de
păcate‖: Rom. 3, 15–16: NT: „Sfărâmare și scârbă întru căile lor‖. B1688: „Zdrobire și
dosadă – întru căile lor‖. B1988: „Pustiire și nenorocire sunt în drumurile lor‖. B2001:
„Pustiire și nenorocire sunt în căile lor‖. Cf. B1938: „Prăpăd și nenorocire sunt în
drumurile lor‖. Luc. 3, 5: NT: „Ceale strâmbe vor fi dereapte, și căile aspre, neatede‖.
B1688: „Ceale strâmbe vor fi direapte, și ceale aspre spre căi neatede‖. B1938: „Căile
cele strâmbe se vor face drepte cele cu anevoie de umblat drumuri netede‖. B1988:
„Căile cele strâmbe se vor face drepte și cele colțuroase, drumuri netede‖. B2001:
„[Căile] cele strâmbe se vor face drepte și căile colțuroase vor fi netede‖.

Cuvântul gard avea, după Ionescu (1985: 98), sensul inițial de „împletitură‖, fapt
demonstrat de către corespondentul său albanez, gardh, care denumește o „împletitură de nuiele,
de spini, în jurul unei grădini sau al unui ogor; și (fig.) obstacol‖, cf. și gr. gardon „pânză‖.
Ionescu (ibid.) arată că la început rom. gard și alb. gardh denumeau probabil împletitura care
împrejmuia locul în care se țineau animalele (vezi lit. gardas „loc împrejmuit cu o împletitură în
care se țin oile, ocol, țarc‖), iar, ulterior, cuvântul a început să desemneze orice îngrăditură
indiferent de materialul din care era confecționată, de scopul pentru care era folosită și de
tehnica utilizată pentru realizarea acesteia. Așa s-a dezvoltat sensul „zid‖. Gard este un termen
important atât prin conținutul său semantic, cât și prin preferința traducătorilor pentru el în
comparație cu sinonimele sale. Citatele pun în evidență mai multe sensuri proprii și figurate, dar
și faptul că acest element autohton era și este cunoscut vorbitorilor din Muntenia, Moldova și
Transilvania și că face parte din registrul literar al limbii române vechi și contemporane.

(14) GARD: 1. „zid; împrejmuire‖; „loc împrejmuit‖: Luc. 14, 23: B1688: „Ieș … la
îngrădiri‖. B1938, B1988, B2001: „Ieși … la garduri‖. Mat. 21, 33: NT: „Un om …
sădi vie și cu gard îngrădi pre ia‖. B1688: „Un om ... sădi vie și cu gard îngrădi pre
ea‖. B1938, B1988, B2001: „Un om … a sădit vie. A împrejmuit-o cu gard‖. Marc.
12, 1: NT, B1688: „Un om sădi o vie, și împregiur o îngrădi‖. B1938, B1988, B2001:
„Un om a sădit vie, a împrejmuit-o cu gard‖. 2. (fig.) „despărțitură‖: Efes. 2, 14–15:
B1688: „El … mijlocul păreatelui gardului au dezlegat, Vrajba‖. Cf. NT: „El ...
păreatele den mijloc al usebiturii l-au rupt‖. B1938: „El … a surpat peretele din
mijloc al despărțiturii‖. B1988: „El … rupând peretele cel din mijloc al despărțiturii,
Căci El este pacea noastră, Desființând vrăjmășia‖. B2001: „El, Care-n trupul Său a
făcut din cele două [lumi] una, a dică a surpat peretele cel din mijloc al despărțiturii –
ura –, desființând legea poruncilor în opreliștile ei, pentru ca să-I clădească-ntru Sine
pe cei doi într-un singur om nou‖.

Atestările demonstrează circulația termenului groapă în Moldova, în Muntenia și în

Transilvania, iar semantismul său cuprinzător exprimă nu numai noțiuni concrete ca „fântână,
puț, mormânt‖, ci și abstracte ca „iad‖, „uneltire, viclenie‖. Numele comun groapă a evoluat de
la sensul de bază „cavitate săpată în pământ‖ la cel de „mormânt‖, iar, mai târziu, la cel figurat
„iad‖. Trăsătura care diferențiază constituenții acestei serii este „destinația‖. Groapă este
denumirea generală a oricărui orificiu săpat în pământ, iar celelalte trei lexeme au în comun

338
semul „pentru înmormântarea celor decedați‖. Ultimele două sinonime ale seriei presupun
restricții semantice și referențiale în plus în raport cu groapă și mormânt.

(15) GROAPĂ: 1. „cavitate săpată în pământ‖: Mat. 12, 11: NT: „Iară El zise lor: „O oae
... va cădea sâmbăta în groapă‖. B1688: „Oaie ... va cădea aceasta sâmbăta în groapă‖.
B1938: „Va cădea oaia, sâmbăta în groapă‖. B1988, B2001: „O oaie … va cădea …
în groapă‖. Mat. 25, 18: NT, B1688: „Unul … săpă în pământ și ascunse argintul‖.
B1938, B1988, B2001: „Unul ... a săpat o groapă în pământ și a ascuns argintul‖; 2.
(fig.) „vorbă plină de răutate, bârfă‖: Rom. 3, 12: B1688: „Groapă deschisă – gâtlejul
lor‖. Cf. NT: „Mormânt deșchis, grumazul lor‖. B1938: „Mormânt deschis este
gâtlejul lor‖. B1988, B2001: „Mormânt deschis este gâtlejul lor‖.

3.9. Unități de măsură

Referitor la cuvântul FĂRÂMĂ, Ionescu (1985: 91) consideră că atât sensurile vechi, cât și
cele din româna contemporană au semul comun „divizat, fragmentat‖. Echivalentele cuvântului
autohton sunt sinonimul unic, fărămitură (un derivat pe teren românesc de la fărâmă) și
perifrazele ce cădea și cele ce cădeau. Fărămitură (derivat de la fărâmă) are o circulație mai largă
în limba contemporană în raport cu baza de la care s-a format, fapt care se vede și în cele două
traduceri moderne ale Bibliei (din 1938 și din 1988). Fărâmă este resimțit astăzi, mai degrabă, ca
învechit și rar, semantismul său fiind exprimat cu precizie de derivatul pe care l-a alcătuit.

(16) FĂRÂMĂ: „bucată mică (de pâine, carne etc.), rămășiță, rest‖: Mat. 15, 27: Cf.
B1688: „Fărâmele cealea ce cad den masa domnilor‖. B1938, B1988, B2001:
„Fărămiturile care cad de la masa stăpânilor‖. Luc. 16, 20–21: Cf. B1688: „Fărâmele
ce cădea den masa bogatului‖. B1938: „Ce cădea de la masa bogatului‖. B1988,
B2001: „Cele ce cădeau de la masa bogatului‖.

3.10. Verbe
În ILR (1969: 309) se consideră că răspândirea lui bucura la nordul și la sudul Dunării
demonstrează circulația generală a termenului și în româna comună, chiar dacă astăzi cuvântul
este foarte rar utilizat în aria din urmă. Verbul este un derivat de la adjectivul bucur. Ionescu
(1985: 55) este de părere că, inițial, bucur a fost folosit cu sensul de bază „frumos‖ și denumea
doar trăsături fizice7.
Ulterior, cuvântul a fost folosit și pentru a desemna stări sufletești. Pierderea sensului de
bază al lui bucur s-a datorat, în opinia autoarei citate, probabil concurenței acestuia cu adjectivul
moștenit din latină formosus, care s-a impus în detrimentul termenului autohton. Mai târziu,
bucur a căpătat un sens secundar mai larg, ca urmare a folosirii sale în legătură cu stările
sufletești. Ionescu (ibid.) presupune pentru lexemul de substrat și înțelesurile „înveselitor,
plăcut, mulțumitor‖; „care produce bucurie‖. Pentru accentuarea intensității acestui sentiment, în
textele religioase se întâlnește frecvent construcția a se bucura cu bucurie (mare), redată în
unele traduceri prin a se veseli cu veselie.
Verbul a se bucura este tranzitiv și reflexiv (în textele vechi și contemporane), iar, în
traducerile din secolele al XVI-lea și al XVII-lea, se construia cu un complement indirect
precedat de prepozițiile „asupra‖, „despre‖, „în‖, „întru‖, „pre‖, în timp ce, în limba actuală,
acesta este urmat întotdeauna de un complement indirect precedat de prepoziția „de‖.

7
Acest sens s-a păstrat doar în toponime și în antroponime.

339
 A se bucura circulă în toate subdialectele, atât în româna veche, cât și în cea contemporană,
fapt demonstrat de atestările provenite din texte traduse în Muntenia, în Moldova și în
Transilvania. Stabilitatea acestui cuvânt în limba română este dată de derivatele create de la el,
dar și de unitățile frazeologice pe care le-a alcătuit.

(17) BUCURA: „a se veseli‖: Mat. 5, 12: NT, B1688, B1938, B1988, B2001: „Bucurați-
vă și vă veseliți‖. Mat. 26, 49: NT, B1688: „Bucură-Te, Învățătoriule (B1938, B1988,
B2001: „Învățătorule‖)‖. Marc. 15, 18: NT, B1688: „Bucură-Te, împăratul jidovilor‖.
B1938, B2001: „Bucură-Te, împăratul (B1988: „regele‖) Iudeilor!‖ Luc. 1, 28: NT:
„Bucură-te în dar îndrăgită!‖. B1688: „Bucură-te cea plină de dar!‖. B1938: „Bucură-
te, ceea ce ești plină de dar!‖. B1988, B2001: „Bucură-te, ceea ce ești plină de har!‖.
Luc. 15, 6: NT, B1688, B1938, B1988, B2001: „Bucurați-vă cu mine!‖. Luc. 13, 17:
NT, B1688: „Mulțimea să bucura de toate lucrurele slăvite‖. B1938: „Norodul întreg
se bucura de toate faptele mărețe‖. B1988: „Toată mulțimea se bucura de faptele
strălucite (B2001: „de toate slăvitele fapte‖)‖. Ioan 20, 20: NT: „Să bucurară
ucenicii‖. B1688: „Bucurară-se ... ucenicii‖. B1938, B1988, B2001: „S-au bucurat
ucenicii‖. Ioan 16, 20: NT, B1688: „Lumea să va bucura‖. B1938, B1988, B2001:
„Lumea se va bucura‖. Luc. 23, 8: NT, B1688: „Irod, văzând pre Iisus, să bucură‖.
B1938: „Irod, când a văzut (B1988, B2001: „văzând‖) pe Iisus, s-a bucurat‖.

Verbul a cruța apare în traducerile textelor biblice din Muntenia, din Moldova și din
Transilvania, acesta fiind un indiciu clar al circulației generale a acestui lexem în provinciile
românești. Ionescu (1985: 81) arată că, de la sensul inițial „a păstra, a acoperi‖, a cruța a ajuns,
prin lărgire de sens, la semnificațiile „a feri, a menaja‖; „a avea milă, a se îndura de ...‖; „a ierta‖.
În limba literară contemporană, termenul autohton are un aspect învechit și rar, fiind
concurat de unele dintre echivalentele sale (de exemplu, „a păzi‖, „a ierta‖).
Traducerile din secolul al XVII-lea pun în evidență o particularitate sintactică distinctă a
acestui verb care se construiește nu doar cu un complement direct (substantiv sau pronume)
precedat de prepoziția „pe‖, ci și cu un complement indirect în dativ. Acest dublu regim
prepozițional demonstrează faptul că, în limba veche, a cruța era atât tranzitiv, cât și intranzitiv,
spre deosebire de limba actuală, în care s-a păstrat doar caracterul tranzitiv.

(18) CRUȚA: 1. (fig.) „a avea milă de‖: Fapte, 20, 29: B1688: „Lupi … necruțând turma‖.
B1938, B1938, B1988, B2001: „Lupi … nu vor cruța turma‖; 2. „a ierta‖: 2 Petr. 2, 4:
B1688: „Dumnezeu pre îngerii greșind nu i-au cruțat‖. B1938, B1988: „Dumnezeu n-
a cruțat pe îngerii care au păcătuit.‖ B2001: „Dumnezeu nu i-a cruțat pe îngerii care
au păcătuit.‖; 3. „a menaja‖: Rom. 8, 32: B1688: „Pre al Său Fiiu n-au cruțat‖. B1938,
B1988, B2001: „Pe însuși Fiul Său nu L-a cruțat‖.

3.11. Adverbe
Pururea se regăsește în traducerile vechi, dar și în cele moderne ale textelor biblice. Pe
baza semantismului său, acestui lexem i s-a atribuit exclusiv valoare adverbială de timp, deși
aceasta este, în opinia Adrianei Ionescu (1985: 149), secundară. Autoarea citată (ibid.) consideră
că, la origine, pururea este un substantiv, fapt probat de forma de plural, pururi, cu care acesta
circulă și astăzi. De asemenea, -a este o particulă adverbială de timp prezentă în alte adverbe
provenite din substantive (vara, noaptea, seara etc.). Prin comparație cu totdeauna, pururea a
ieșit din uzul comun și figurează, în special, în stilul religios și în cel poetic, în timp ce
sinonimul său este des întrebuințat în limba contemporană.

340
 (19) PURUREA: 1. „tot timpul‖ adv.: Mat. 26, 11: NT: „Sirimanii (B1688: „săracii‖)
pururea aveți cu voi, iară pre Mine nu Mă aveți pururea‖. B1988, B2001: „Pe săraci îi
aveți pururea cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți pururea‖. Ioan 7, 6: NT, B1688:
„Vreamea voastră pururea iaste gata‖. B1938: „Timpul vostru este gata pururea‖.
B1988, B2001: „Vremea voastră totdeauna este gata‖. 2. „deplin‖: Rom. 15, 29:
B1688: „Cu pururea blagosloveniei, a Evangheliei lui Hristos, voiu veni‖. Cf. B1938:
„Voi veni cu tot belșugul binecuvântării lui Christos‖. B1988: „Voi veni cu
deplinătatea binecuvântării lui Hristos‖. B2001: „Cu deplinătatea binecuvântării lui
Hristos voi veni‖.

4. Derivate

Brâncuș (1984: 19) remarcă productivitatea termenilor proveniți din substratul traco-dac.
Lexemele pe care le-am prezentat în lucrarea de fața reprezintă un exemplu concret al acestei
afirmații. Citatele selectate din corpusul utilizat de noi conțin șapte derivate substantivale
(bucurie, copilaș, fărămitură, îngropare, mireasă, stăpânire, stăpânitor), unul adjectival
(copilăresc), unul adverbial (bucuros) și unul verbal (îngropa). Oferim, în continuare, câteva
exemple extrase din versiunile românești vechi și moderne ale versetelor Noului Testament,
precum și sinonimele contextuale ale numelor comune autohtone.

Derivate substantivale:

(20) BUCURIE: Mat. 25, 21: NT, B1688, B1938, B2001: „Bucuriia domnului (B1988:
„stăpânului‖) tău‖.
(21) COPILAȘ: Mat. 19, 13: B1688: „Să adusără cătră El copilași‖. Cf. B1938: „S-au
adus la el copii‖. B1988: „I s-au adus copii‖.
(22) FĂRĂMITURĂ: Luc. 9, 17: NT: „Rămășițele fărmiturilor, corfe doaosprăzeace‖.
B1688: „Fărmituri, coșuri doosprăzeace‖. B1938: „Fărâmituri, douăsprezece coșuri‖.
B1988, B2001: „Douăsprezece coșuri de fărâmituri‖.
(23) ÎNGROPARE: Mat. 26, 12: NT: B1688, B1938, B2001: „Îngroparea (B1988:
„înmormântarea‖) Mea au făcut‖.
(24) MIREASĂ: 1. „femeie în ziua căsătoriei sale (sau în preajma acesteia); soție‖ Apoc.
18, 23: B1688: „Glas de ginere și de nevastă‖. B1938: „Glasul mirelui și al miresei‖.
B1988, B2001: „Glasul de mire și de mireasă nu se vor mai auzi‖; 2. „logodnică‖:
Ioan 3, 29: NT: „Cela ce are logodită, mire iaste‖. B1688: „Cela ce are nevastă, ginere
iaste‖. B1938: „Cine are mireasa, acela este mirele‖.
(25) STĂPÂNIRE: Luc. 7, 8: NT, 1688: „Om supt puteare rânduit‖. B1938: „Om pus sub
porunci (B1988, B2001: „sub stăpânire‖)‖.
(26) STĂPÂNITOR: Luc. 12, 11: NT, B1688: „Vor duce pre voi ... la putearnicii‖.
B1938: „Vă vor duce ... la stăpânitori (B1988, B2001: „la stăpâniri‖)‖.

Derivate adjectivale:

(27) COPILĂRESC: 1 Cor. 13, 11: B1688: „Am lepădat ale prunciei (B1938: „chipul
copilăresc‖; B1988, B2001: „cele ale copilului‖)‖.

341
 Derivate adverbiale:

(28) BUCUROS: Luc. 19, 6: NT, B1688: „Și-L priimi pre El, bucuros‖. B1938: „Și L-a
primit cu bucurie (B1988, B2001: „bucurându-se‖)‖.

Derivate verbale:

(29) ÎNGROPA: Luc. 9, 59: NT: „Să îngrop pre tatăl mieu (B1938, B1988, B2001: „pe
tatăl meu‖)‖.

5. Frazeologie

Importanța și stabilitatea inventarului lexical autohton se justifică și prin prezența

componentelor acestuia în unități frazeologice folosite în limba română veche și în cea
contemporană. Afirmația noastră este ilustrată prin locuțiunea verbală a da drumul și prin
construcția a se bucura cu bucurie, importante atât prin semantismul, cât și prin structura lor.
Construcția a se bucura cu bucurie apare frecvent în textele religioase și are ca echivalent a se
veselie cu veselie. Alăturarea termenilor din aceleași familii lexicale are rolul de a exprima
intensitatea trăirii sentimentului menționat (vezi supra).
În exemplele selectate, apare și locuțiunea verbală a da drumul, care se regăsește în limba
veche și în cea actuală cu sensul „a elibera, a lăsa să plece‖:

(30) A da drumul „a lăsa pe cineva să plece‖: Mat. 18, 27: NT, B1688: „Domnul slugii
aceiia, îl slobozi pre el‖. B1938: „Domnul slugii aceleia, … i-a dat drumul‖. B1988,
B2001: „Stăpânul slugii aceleia … i-a dat drumul‖. Marc. 12, 3: NT: „Pre el …
sloboziră deșărt‖. B1688: „Pri el … trimiseră deșărt‖. B1938: „I-au dat drumul fără
nimic‖. B1988: „Iar ei …i-au dat drumul fără nimic‖. B2001: „Ei … i-au dat drumul
fără nimic‖. Luc. 14, 5: NT: „[Pe bolnav] vindăcă-l și-l lăsă‖. B1688: „Vindecă pre el
și-l lăsară‖. B1938: „Pe bolnav, l-a tămăduit (B1988, B2001: „l-a vindecat‖) și i-a dat
drumul‖.

6. Echivalentele de traducere

Din exemplele prezentate, se poate observa că numele comune balaur, brâu, buză, a se
bucura, a cruța, mânz, țap nu au sinonime contextuale. Situația este distinctă în cazul celorlalte
cuvinte de substrat, care au echivalente unice. Au sinonime parțiale termenii: grumaz, gâtlej;
mire, ginere; stăpân, domn, stăpânitor; stăpân, împărat, crai, rege, stăpânitor, biruitor; drum,
cale; gard, îngrădire; gard, despărțitură; groapă, mormânt; pururea, totdeauna.
Termenii autohtoni folosiți în versiunile românești ale Noului Testament au echivalente de
origine necunoscută: băiat, prunc, poroboc; moștenite din latină: cale, cărare, domn, fiu,
ginere, împărat, mormânt, munte, negură, râu, rege, viroagă; împrumuturi: din slavă: boabă,
crai, deal, îngrădire; din franceză: colină; formate pe teren românesc: stăpânire, stăpânitor,
despărțitură (derivate) și totdeauna (compus).
Seriile sinonimice din contextele date sunt destul de puține, predomină cele cu doi termeni,
sunt mai rare cele cu trei termeni și una singură cuprinde patru termeni. În general, am observat
că sinonimia contextuală nu antrenează foarte multe elemente lexicale, ci predomină un singur
cuvânt ca urmare a polisemantismului său foarte interesant și cuprinzător.

342
 De remarcat este, de asemenea, faptul că, în aproape toate exemplele extrase, a fost preferat
același termen autohton indiferent dacă e vorba despre traduceri din secolul al XVII-lea sau despre
cele din cel de-al XXI-lea. Avem de-a face cu termeni care circulă și astăzi frecvent în limbajul
comun al vorbitorilor din toate provinciile românești. Aceste cuvinte au în textele vechi românești
sensuri care astăzi sunt învechite și care se raportează la etimonul cuvintelor de substrat.
În conformitate cu clasificarea propusă de Dimitrescu (1995: 34, 36–37), am identificat
următoarele serii sinonimice: balaur, (învechit) bălaur; măgură, munte; măgură, deal; pârâu,
viroagă; struguri, poame; grumaz, gâtlej; fecior, copil; cocon, fecior; fecior, ginere; stăpân,
domn; cale, drum, drumuri (pl. învechit) drumure; gard, îngrădire; gard, despărțitură; groapă,
mormânt; pururea, totdeauna. Avem serii cu trei termeni: abur, fumegare, negură; struguri,
boabe, chiochini (sensul 2); poroboc, cucon, copil; copil, cocon, prunc; stăpân, domn, crai;
crai, împărat, rege; fărâmă, fărămitură, cele ce cădeau; serii cu patru termeni: copil, fecior,
băiat, tânăr; crai, biruitor, stăpân, stăpânitor; serii cu cinci termeni: fecior din desfrânare, fiu
neligitim, copil, prunc, poroboc. Seriile cu doi termeni includ echivalentul literar și o variantă
învechită a acestuia de singular sau de plural, cuvântul și un derivat al acestuia, termenul literar și
echivalentul său arhaic. În cadrul seriilor sinonimice enumerate, se regăsesc atât elemente lexicale
literare, cât și unele populare (prunc, cocon, cucon), regionale (poroboc) și învechite (crai).

7. Particularitățile morfologice ale cuvintelor de substrat

Inventarul lexical cercetat este format, în majoritate, din substantive comune, două adverbe și
două verbe. În cazul substantivelor, am selectat contexte în care apar formele literare actuale și
cele învechite și populare de singular și de plural ale acestora: balaur (învechit) bălaur; grumaz,
are pluralele grumaze, grumaji; pururi apare în forma purure; drum (pl. drumuri, drumure).

8. Concluzii

În lucrarea de față, am studiat un inventar lexical extras din versiuni ale Noului Testament,
traduse în română în secolele al XVII-lea, al XX-lea și al XXI-lea. Din punct de vedere
cantitativ, avem 19 cuvinte, dintre care 16 substantive, un adverb (pururea) și două verbe
(bucura, cruța). Ele sunt atestate în lucrările din respectivele secole fără excepție, cu sensuri
etimologice, azi învechite, dar și cu cele cunoscute de vorbitorii limbii noastre. Este vorba
despre termeni polisemantici, utilizați, adesea, și ca echivalente contextuale ale altor termeni de
substrat (buză, măgură, țap etc.).
În contextele selectate, figurează variante populare și învechite ale acestor cuvinte, ca și
forme de plural învechite, populare sau chiar arhaice. Numele comune de substrat au puține
sinonime contextuale, de diferite origini, latină și slavă, dar și derivate pe teren românesc de la
baze de substrat. Unii dintre termenii cercetați au dat naștere unor derivate.
Semantismul complex, alături de productivitate și de capacitatea de a alcătui structuri
frazeologice, sunt argumente care demonstrează importanța terminologiei de substrat în
ansamblul vocabularului limbii noastre vechi și contemporane.

343
 SURSE

B1688 – Biblia, adecă Dumnezeiasca scriptură ale cei veachi și ale cei nouo leage toate, București,
1688.
B1938 – Biblia, adică dumnezeiasca scriptură a Vechiului și a Noului Testament, tradusă după texte
originale ebraice și grecești de preoții profesori Vasile Radu și Gala Galaction, București,
Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1938.
B1988 – Biblia, adecă Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului și Noului Testament, București, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1988.
B2001 – Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de
Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, sprijinit pe numeroase alte osteneli, tipărită
cu binecuvântarea Prea Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,
București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2001.
DA – Marius Sala, Gheorghe Mihăilă, Monica Busuioc (ed.), Dicționarul limbii române, ediție
anastatică după Dicționarul limbii române (DA) și Dicționarul limbii române (DLR),
București, Editura Academiei Române, 2010.
NT – Noul Testament, tipărit pentru prima dată în limba română la 1648 de către Simion Ștefan,
Mitropolitul Transilvaniei, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Alba Iuliei, 1988.

BIBLIOGRAFIE

Brâncuș, Grigore, 1983, Vocabularul autohton al limbii române, București, Editura Științifică și
Enciclopedică.
Brâncuș, Grigore, 1995, Cercetări asupra fondului traco-dac al limbii române, București,
Institutul Român de Tracologie.
Dimitrescu, Florica, 1995, Dinamica lexicului românesc Ŕ ieri și azi, Cluj-Napoca/București,
Editura Clusium/Editura Logos.
ILR 1969 – Ion Coteanu, Iancu Fischer, Marius Sala (ed.), 1969, Istoria limbii române, II,
Influența autohtonă, București, Editura Academiei Române.
Ionescu, Adriana, 1985, Lexicul românesc de proveniență autohtonă în textele din secolele al XVI-
lea Ŕ al XVIII-lea, București, TUB.
Philippide, Alexandru, 1927, Originea românilor, II, Iași, Tipografia „Viața Românească‖.
Russu, Ioan Iosif, 1970, Elemente comune în limba română. Substratul comun româno-albanez,
București, Editura Academiei Române.

THE TERMINOLOGY OF THE THRACO-DACIAN SUBSTRATE USED IN THE VERNACULAR

TRANSLATIONS OF THE NEW TESTAMENT

(Abstract)

The present article analyses nineteen Thracian-Dacian words inherited by the Romanian language
(nouns which belong to the fields of animals, relief, water, vegetation, parts of the human body, family, social
status, construction items, measure units, along with verbs and adverbs) and their semantic, lexical,
morphological and etymological characteristics in some biblical translation versions of the 17th, the 20th, and
the 21st century. Our research was based on verses taken from the Bible of Bucharest (1688), compared with
other translations of the religious text: The New Testament from Bălgrad (1648) and the full versions of the
Bible published in 1938, 1988, and 2001.
Substrate terms are present in all these works. Their semantic, lexical, morphological and stylistic
particularities are discussed in the present analysis. In the ancient writings mentioned above, except for the

344
words măgar (‗donkey‘) and țap (‗he-goat‘), which are monosemantic, all substrate lexemes have multiple
basic and figurative meanings. The examples which have been selected show some morphosyntactic
particularities of the Romanian language from the 17th century, such as old plural noun forms. These
common names usually have partial and contextual synonyms for their meanings. The synonyms are taken
from the Thraco-Dacian substrate, Latin (inherited), Slavic, Greek and French. The translators of the biblical
texts preferred the Thraco-Dacian words for two reasons: their rustic character and their complex semantics
which is only partially expressed by equivalents of other origins. In diachrony, the competition between the
two categories of words led to the imposition of the indigenous ones.
Our corpus underlines the importance of substrate words in Romanian, as well as their privileged
position resulting from certain aspects: their lack of total synonyms, and their productivity reflected in the
existence of derivatives and compounds in the studied texts.

345
 VARIAȚIA PLURALULUI NEUTRELOR.
PROBLEME ACTUALE

CRISTIAN MOROIANU
Universitatea din București

1. Introducere. Definiția variantelor. Probleme generale

Variantele lingvistice sunt reprezentate, în mod tradițional, de totalitatea oscilațiilor

formale ale unei singure unități lingvistice autonome considerate, la un moment dat, ca punct de
referință1. Aceste variații formale se datorează folosirii unităților lexicale sau a celor
frazeologice în comunicarea orală și/sau scrisă și au explicații – complementare – de natură
lingvistică sau extralingvistică (etimologică, analogică, culturală, stilistică, pragmatică,
cronologică, geografică etc.). Existența lor reprezenta și reprezintă, pentru fiecare unitate
lingvistică în parte, realitatea uzului la nivel popular și la cel al diferitelor dialecte, fiind, în sine,
rezultatul modalității concrete de vorbire a fiecărui locutor. Cel puțin, pentru limba veche, atunci
când lipsea conștiința existenței unei/unor norme literare, variantele unităților lingvistice de sine
stătătoare erau rezultate ale normei lingvistice la nivelul fiecărui dialect și se identificau cu acestea.
Consolidarea treptată a conștiinței apartenenței istorice a limbii și a unității ei a condus spre
evaluarea științifică a acesteia din partea oamenilor de cultură și spre configurarea, respectiv,
spre impunerea progresivă a unor norme supradialectale și, ulterior, culturale. În consecință,
începând cu remarcabile inițiative personale și continuând cu mișcări intelectuale de anvergură,
norma lingvistică dominantă devine, odată cu epoca modernă, obiect de evaluare, de discuție și
de selecție, constituind baza de realizare a normei literare. Diversele variații formale ale
unităților lingvistice, atât ale celor (mai) vechi și populare, cât și ale celor moderne – prin
definiție, culte – sunt circumscrise formelor dominante, iar acestea din urmă vor deveni, prin
convenție culturală impusă și asumată, literare la un moment dat în evoluția limbii. Depășind, de
multe ori, condiționările etimologice, relevante pentru împrumuturile din limbile de cultură,
ajung să fie considerate literare, în ultimă instanță, după perioade mai lungi sau mai scurte de
ezitare, acele variante care sunt (mai) ușor de pronunțat și mai ușor de încadrat în structurile
fundamentale ale limbii noastre. Caracterul literar al acestor variante, unice sau multiple, este
confirmat de prezența lor în DOOM.
Folosirea relativ frecventă în uz a unor variații formale ale cuvintelor (de tip fonetic,
accentual, grafic sau morfologic) este marcată la nivel lexicografic încă din perioada de început
a limbii noastre literare moderne, când dicționarele aveau rolul principal de a propune spre
folosință cuvinte și forme gramaticale care corespundeau atât structurii limbii, cât și atitudinii
proprii a autorilor, formatori de opinie și de școală lingvistică. Astfel, cel puțin unele dintre

1
Este vorba, în primul rând, de variantele lexicale (realizate la nivel fonetic, grafic, accentual și morfologic)
și, în al doilea rând, de cele frazeologice (realizate, de asemenea, prin oscilații sau substituții de diverse feluri ale
unităților componente).
dicționarele „purtărețe‖ de la jumătatea secolului al XIX-lea atestau variante etimologice sau
analogice ale aceluiași cuvânt (vezi, spre exemplu, Negulici 1848), reprezentanții latinismului
academic din partea a doua a aceluiași secol propuneau forme gramaticale orientate spre latină
(vezi LM 1871–1876), lexicografi ca redactorii DA-ului (1913–1948) sau ca Scriban (1939)
recomandau inclusiv forme duble acolo unde considerau că reprezintă variante justificate istoric
sau structural, dar și cu intenția implicită de a spune că este dificil sau chiar imposibil să alegi
una și să o respingi pe cealaltă. Trebuie admisă în continuare, așadar, cu toată responsabilitatea,
acea „zonă lingvistică de toleranță‖ (Pană Dindelegan 1983: 446), în care se manifestă
preferințele subiective ale vorbitorilor de limbă literară, explicabile prin criterii de ordin
educațional, profesional și, în general, cultural.
Prin raportare la varianta/variantele literare ale unei unități lingvistice de sine stătătoare,
sunt considerabile, prin convenție asumată temporal, neliterare toate celelalte variații formale
care nu (mai) corespund, uneori, în ciuda unor argumente etimologice sau tradiționale,
criteriului dominanței explicabile a uzului. Acestea din urmă sunt consemnate, mai ales când
reprezintă fapte de limbă cu relevanță istorică, regională, stilistică etc., de către Dicționarul-
tezaur și de către dicționarele explicative românești de referință, în primul rând, de DEX, care
selectează – cu mare strictețe – variante de diverse tipuri, ținând cont de relevanța etimologică și
de caracterul lor structural.
Statutul de variantă literară sau neliterară poate varia în timp prin schimbarea relevantă a
uzului, în funcție de fapte și criterii obiective (argumentabile structural și sprijinite analogic) sau
subiective (spre exemplu, în cazul împrumuturilor neologice, opțiunea pentru respectarea formei
originare a etimonului). Indiferent de statutul lor, unele variante lexicale reprezintă urmarea unei
lungi tradiții lingvistice, în timp ce altele – este adevărat, mai puține – reprezintă urmarea unor
decizii asumate și (parțial) argumentabile ale forului academic. În prezentarea de față, vom avea
în vedere variantele lexicale morfologice de număr, în interiorul genului neutru.

2. Variația de număr la neutre

În interiorul neutrului, variația între desinențele -e și -uri este foarte frecventă, iar opțiunea
pentru una sau alta dintre formele de plural depinde, în primul rând, de particularitățile corpului
fonetic al singularului, de analogie, de evitarea unor coliziuni deranjante (omonimice sau
paronimice) sau de simpla alegere a vorbitorilor. Subiectul a stat în atenția a numeroși lingviști,
printre care Iordan (1948: 64 ș.u.), Coteanu (1955: 103 ș.u.), Graur (1968: 131 ș.u.), Brâncuș
(2007 [1978]: 26–36), Pitiriciu (2006: 340–353), Zagaevschi (2007: 235–242), Croitor (2009:
33–58), Pană Dindelegan (2009: 21–26), toți autorii analizând, pentru faza contemporană a
evoluției limbii române, dinamica relației dintre pluralele în -e și cele în -uri la neologisme prin
raportare atât la dicționare (explicative și normative), cât și la texte sau la vorbitori. Concluziile
sunt, în general, convergente, plecându-se de la stabilirea și argumentarea prevalenței formelor
în -e și ajungându-se la o revenire în forță a celor în -uri, care a dus, pentru etapa actuală, la o
relativă echilibrare a raportului dintre cele două desinențe.

2.1. Spre exemplu, nu există nicio ezitare în opțiunea pentru desinența -uri în cazul
majorității aproape absolute a cuvintelor cu un corp fonetic redus, vezi burg, -uri (nu *burge),
card, -uri (nu *carde), caz, -uri (nu *caze), cânt, -uri (nu *cânte), cârd, -uri (nu *cârde), cip, -
uri (nu *cipe), club, -uri (nu *clube), chiul, -uri (nu *chiule), duh, -uri (nu *duhe), eșec, -uri (nu
*eșece), fân, -uri (nu *fâne), fel, -uri (nu *fele), flec, -uri (nu *flece), har, -uri (nu *hare), hit, -
uri (nu *hite), iad, -uri (nu *iade), iaht, -uri (nu *iahte), jeg, -uri (nu *jege), jug, -uri (nu

348
*juge), kitsch, -uri (nu *kitsch-e), leac, -uri (nu *leace), look, -uri (nu *look-e), mall, -uri (nu
*malle), meci, -uri (nu *mece), mod, -uri (nu *moade), nes, -uri (nu *nese), plex, -uri (nu
*plexe), pix, -uri (nu *pixe), plic, -uri (*nu plice), ranch, -uri (nu *ranch-e), rit, -uri (nu *rite),
scheci, -uri (nu *schece), seif, -uri (nu *seife), suc, -uri (nu *suce), șiș, -uri (nu *șișe), șliț, -uri
(nu *șlițe), șpriț, -uri (nu *șprițe), ten, -uri (nu *tene) etc.

2.2. De asemenea, alături de corpul fonetic (relativ) redus, alte restricții împotriva selectării
desinenței -e țin de evitarea unor alternanțe fonetice și de sentimentul etimologic al relației
formale cu sursa, mai ales în cazul împrumuturilor neologice2, vezi bord, -uri (nu *boarde),
cloș, -uri (nu *cloașe), cont, -uri (nu *coante), dom, -uri (nu *doame), drog, -uri (nu *droage),
drops, -uri (nu *droapse), for, -uri (nu *foare), job, -uri (nu *joabe), glod, -uri (nu *gloade),
mișto, -uri (nu *miștoaie), motto, -uri (nu *mottoaie), sos, -uri (nu *soase), șoc, -uri (nu
*șoace), tom, -uri (nu *toame), top, -uri (nu *toape) etc.

2.3. În cazul altor împrumuturi, mono- sau bisilabice, atât vechi, cât și noi, opțiunea
exclusivă pentru -uri este determinată de evitarea riscului unei succesiuni de diftongi, ceea ce ar
îndepărta considerabil forma împrumutului de cea a etimonului, vezi bistrou, -uri (nu
*bistroaie), cadou, -uri (nu *cadoaie), cargou, -uri (nu *cargoaie), carou, -uri (nu *caroaie),
cavou, -uri (nu *cavoaie), cazinou, -uri (nu *cazinoaie), ceai, -uri (nu *ceaie), depou, -uri (nu
*depoaie), ecou, -uri (nu *ecoaie), furou, -uri (nu *furoaie), hublou, -uri (nu *hubloaie), lingou,
-uri (nu *lingoaie), maiou, -uri (nu *maioaie), metrou, -uri (nu *metroaie), popou, -uri (nu
*popoaie), panou, -uri (nu *panoaie), reșou, -uri (nu *reșoaie), sacou, -uri (nu *sacoaie),
tangou, -uri (nu *tangoaie), tricou, -uri (nu *tricoaie) etc. Dorința de evitare a alternanțelor
fonetice din interiorul radicalului, corelabilă cu principiul eufonic al ortografiei noastre, poate fi
completată și de evitarea riscului unei complicări inutile a „nivelului de expresie a opoziției de
număr‖ (Brâncuș 1978: 30). În aceste cazuri, alternanța -o-/-oa- în radicalul neologismelor nu
funcționează nici măcar în cazul cuvintelor vechi, cu atât mai puțin, la neologisme.

2.4. Un motiv suplimentar al preferinței pentru -uri în dauna celor în -e este evitarea
riscului unor coliziuni omonimice sau paronimice datorate atât rezultatului alternanțelor de tipul
-oa-/-o- și -ea-/-e, cât și hazardului lingvistic: bor, -uri (nu *boare), căruț, -uri (nu *căruțe),
cep, -uri (nu *cepe), cifru, -uri (nu *cifre), clip, -uri (nu *clipe), con, -uri (nu *coane), consum, -
uri (nu *consume), cost, -uri (nu *coaste), cuplu, -uri (nu *cuple), curs, -uri (nu *curse), dat, -
uri (nu *date), dram, -uri (nu *drame), fes, -uri (nu *fese), final, -uri (nu *finale), fund, -uri (nu
*funde), gazel, -uri (nu *gazele), gen, -uri (nu *gene), gest, -uri (nu *geste), gol, -uri (nu
*goale), joc, -uri (nu *joace), laț, -uri (nu *lațe), lift, -uri (nu *lifte), mit, -uri (nu *mite), nod, -
uri (nu *noade), omor, -uri (nu *omoare), onor, -uri (nu *onoare), parc, -uri (nu *parce),
pârjol, -uri (nu *pârjoale), puț, -uri (nu *puțe), port, -uri (nu *poarte), pot, -uri (nu *poate),
pustiu, -uri (nu *pustie), ram, -uri (nu *rame), risc, -uri (nu *riște), rondel, -uri (nu *rondele),
sărut, -uri (nu *sărute), schimb, -uri (nu *schimbe), scul, -uri (nu *scule), sit, -uri (nu *site),
spat, -uri (nu *spate), star, -uri (nu *stare), sul, -uri (nu *sule), șiret, -uri (nu *șirete), târn, -uri
(nu *târne), tip, -uri (nu *tipe), tren, -uri (nu *trene), troc, -uri (nu *troace), trup, -uri (nu
*trupe), tur, -uri (nu *ture), vergel, -uri (nu *vergele) etc. Opțiunea normei morfologice literare
actuale ține cont de uzul lingvistic dominant, determinat de „preferința‖ inconștientă a
vorbitorilor pentru claritate și elimină, în consecință, de data aceasta, conștient, tot ceea ce nu
corespunde criteriilor de regularitate, de claritate și de comoditate în exprimare.

2
Dintre cuvintele vechi, vezi borș, borșuri (nu *boarșe), bot, boturi (nu *boate), ciob, cioburi (nu *cioabe),
coif, coifuri (nu *coaife), coș, coșuri (nu *coașe), dop, dopuri (nu *doape), dos, dosuri (nu *doase) etc.

349
 2.5. La fel se întâmplă, într-o proporție majoritară, și în ceea ce privește cuvintele al căror
plural în -uri pare a se explica prin aceeași tendință de evitare a confuziilor omonimice între
substantive și adjectivele sau verbele din care provin (Croitor 2009: 41): spre exemplu,
substantivele neutre obținute, pe cale internă sau mixtă, dintr-o formă de participiu sau, mai ales,
de supin se diferențiază, inclusiv prin forma de plural, de corespondentele lor verbale, vezi
complet, -uri (nu *complete), conținut, -uri (nu *conținute), cules, -uri (nu *culese), cuprins, -
uri (nu *cuprinse), descântat, -turi (nu *descântate), descâlcit, -uri (nu *descâlcite), parcurs, -
uri (nu *parcurse), țesut, -uri (nu *țesute) etc. Alături de acestea, respectă aceeași „regulă‖
inclusiv unele dintre neutrele împrumutate sau provenite prin conversiune din împrumuturi
adjectivale nonverbale, vezi adânc, -uri (nu *adânce), fals, -uri (nu *false), ideal, -uri (nu
*ideale), larg, -uri (nu *large), local, -uri (nu *locale), minim, -uri (nu *minime), moral, -uri
(nu *morale), nud, -uri (nu *nude), plan, -uri (nu *plane), plin, -uri (nu *pline), rotund, -uri (nu
*rotunde) etc. În toate exemplele de mai sus, pluralul în -uri este o marcă a caracterului lor
abstract și are rol de „clasificator flexionar‖ (Pană Dindelegan 2009: 23). Totuși, această
condiționare este relativă și nu se aplică în toate situațiile, vezi deviz, devize3, extras, extrase,
masiv, masive, rapid, rapide etc. Această temere asupra confuziilor omonimice nu mai este
valabilă, se pare, atunci când cuvintele aflate într-o atare situație au un corp fonetic egal sau mai
mare de trei silabe, vezi comunicat, -e, cotidian, cotidiene, imprimat, -e, manual, -e, material, -
e, memorial, -e, mercurial, -e, meridian, -e, metropolitan, -e, mineral, -e, negativ, -e, normativ, -
e, obiectiv, -e, original, -e, periodic, -e, plagiat, -e, potențial, -e, săptămânal, -e, subteran, -e,
terminal, -e etc. În cazul unora dintre cuvintele neologice cel puțin bisilabice, opțiunea pentru
desinența -e a fost explicată printr-un argument de ordin cultural, respectiv, prin presiunea
reprezentanților curentului latinist în forma sa academică (Brâncuș 1978: 35): „În Dicționarul lui
Laurian și Massim aproape toate neutrele neologice care circulau în epocă (și) cu pluralul în -uri
sunt înregistrate exclusiv cu pluralul în -e‖ (vezi azile, complemente, concepte, concerte, metale,
minute, modele, muzee, pretexte, procese etc.).

2.6. Din motive fonetice particulare, fără să se încadreze într-o clasă sau în clase anume, se
explică pluralul indiscutabil în -uri la cuvinte de tipul adevăr, -uri, desktop, -uri, grai, -uri, hoit,
-uri, laptop, -uri, living, -uri, pneu, -uri, plisc, -uri, safari, -uri, sari, -uri, schi, -uri, site, -uri,
teu, -uri, trenci, -uri etc. sau pluralul în -e la cuvinte de tipul film, -e, filtru, -e, sceptru, -e, test, -
e etc.

2.7. DOOM2 admite în variație liberă de plural (în -e și în -uri) următoarele substantive:
advon, amalgam, amanet, antet, cenotaf, cerebel, crucifix, debușeu, divan, esofag, fedeleș, grui,
hamac, jacard, jerseu, lemnuș, macat, maraton, meric, mielom, minciog, miom, nectar, nivel,
pantum, păiuș, piedestal, plonjeu, polieleu, poncif, pubis, regal, rond, slogan, strat, șantan, șiac,
șiboi, șopruț, șular, târboc, temnic, tunel, țintirim, țumburuș, vagin, vasistas, vexil, vinaț, voiaj
și vopsea. Dintre acestea, dicționarul sugerează că, în cazul lui jacard, plonjeu, pubis, rond și
strat, cele două forme de plural se folosesc în contexte și cu sensuri diferite, ceea ce ar fi un pas
către o viitoare specializare lexico-semantică, indicație preluată, cu unele nuanțe, de ultima
ediție a DEX-ului. În rest, DOOM2 indică pe primă poziție atât pe una, cât și pe cealaltă dintre

3
Mirabil, cu atât mai mult cu cât există deja, pe de o parte, pl. devize al paronimului feminin deviză și, pe de
altă parte, devize s.f. pl. („mijloace de plată‖). La fel se întîmplă și cu pendul s.n., pendule, în ciuda faptului că
există deja în română, cu alt sens, pl. pendule al s.f. paronim pendulă, cu aceeași origine indirectă. În cazul lui
cult s.n., pl. culte, opțiunea pentru acest plural este explicabilă prin ambiguitatea accentuală a unui plural
*culturi. La dictat s.n., pl. dictate, împotriva lui *dictaturi este același argument al ambiguității accentuale.

350
desinențe, având ca punct de referință consacrarea „prin uzul literar‖ (vezi Notă asupra ediției,
p. XI).

3. Ocurențe duble de plural neutru în limba actuală. Argumente pentru variația liberă

Intenția noastră este să urmărim pluralele neutre unice prezente în DOOM2 și să vedem,
atunci când nu se constată restricții explicite, în ce măsură este posibilă și o altă formă de plural.
În acest sens, am grupat substantivele selectate în corpus după finale (analizabile sau
neanalizabile) și am comparat cu situația perechilor considerate deja în variație liberă de către
principalul nostru instrument normativ.

3.1. Substantive care conțin secvențele finale -ac, -al, -am, -an, -ar/-âr, -aș, -az
În această clasă, am numărat în jur de 60 de plurale literare în -e care nu prezintă niciuna
dintre caracteristicile exemplelor discutate anterior (bisilabice: cadrane, caftane [c. 40 de
ocurențe în -uri], caiace [c. 145 de ocurențe în -uri], canale [distribuție echilibrată în -e și -uri:
c. 250 de ocurențe]4, capace [c. 100 de ocurențe în -uri], chenare [argumente
fonetice/eufonice?], chervane, chimvale [vezi chitare, cimpoaie, fluiere, flaute, goarne, lăute,
piane, țambale etc.], ciomege [vezi bâte, bețe, reteveie etc.], conace [distribuție echilibrată în -e
și -uri: c. 150 de ocurențe], cvartale [c. 150 de ocurențe în -uri], darace [c. 20 de ocurențe în -
uri], extaze [c. 200 de ocurențe în -uri], făgașe [c. 100 de ocurențe în -uri], fărașe [argumente
fonetice/eufonice?], firmane, focare [argumente fonetice/eufonice și analogice?], halate [are ca
omonim parțial pe halaturi „unealtă, instrument‖; în SDLR, halat „caftan‖ are ambele forme de
plural, n.n.], jurnale [c. 150 de ocurențe în -uri, cu tendință de specializare semantică: jurnal
personal, intim, de bord, de călătorie etc.], maidane [c. 150 de ocurențe în -uri], marfare
[restricții fonetice pentru -uri?], metale [cu -uri considerat rar în SDLR și în DEX: c. 350 de
ocurențe în -uri, cu tendință de specializare semantică: „sortimente de metale (mai ales
prețioase‖)], mormane [restricții fonetice pentru -uri?], noiane [c. 150 de ocurențe în -uri: SDLR
și DEX admit și pl. în -uri, fără mențiunea „rar‖], oceane [pl. în -uri, mai ales poetic, cu câteva
sute de ocurențe pe Google], ocheane, opale [pl. în -uri este destul de răspândit (c. 100 de
prezențe); prezent ca variantă liberă în SDLR și secundară în DEX)], orale [restricții fonetice,
cu tendință de specializare semantică în argou], orare [restricții fonetice pentru -uri?], pahare
[restricții fonetice pentru -uri?], palate [c. 150 de ocurențe în -uri; absent în SDLR, considerat
variantă populară în DEX, prezent în DOOM1], piane [c. 150 de ocurențe în -uri; în SDLR,
variație liberă în -e și -uri], samare [restricții fonetice pentru -uri; totuși, alternanța desinențială
apare în DLR], satâre [restricții fonetice pentru -uri?], sălașe [c. 150 de ocurențe în -uri, care
apare, cu excepția DOOM2, ca variantă secundară, fără restricții particulare], sertare [restricții
fonetice pentru -uri?], solare, spitale [c. 200 de ocurențe în -uri; variantă învechită în DLR,
variantă secundară în DEX], sumare, tavane [c. 150 de ocurențe în -uri; variantă rară în DLR,
variantă secundară în DEX]; trisilabice: aragaze [c. 150 de ocurențe în -uri, cu tendință de
specializare semantică, vezi DEX], cabestane, chilomane, cincinale, consulate, decanate,
epigrafe, estuare, felinare, galantare, geamantane, hanorace, iatagane, intervale [c. 350 de
ocurențe în -uri], minicare, pandișpane, parastase [c. 250 de ocurențe în -uri], samovare,
sanctuare, sarcofage; cvadrisilabice: deziderate, iconostase). Majoritatea lor sunt fie derivate cu

4
SDLR recomandă ambele plurale, NODEX 2002 are în vedere o specializare semantică a acestora și, în
consecință, recomandă două omonime parțiale interne, DEX 1998 le notează pe amândouă, cu sensuri diferite, în
timp ce DOOM și DEX 2012 recomandă exclusiv pluralul în -e.

351
sufixe, fie interpretate ca substantive analizabile derivativ, ceea ce confirmă ipoteza lui Brâncuș
(1978: 31) referitoare la opțiunea pentru pluralul în -e a derivatelor sufixale (nu numai noi: 35
de cuvinte, ci și vechi, n.n., într-un număr relativ egal).
Dintre substantivele care au plurale literare în -uri și prezintă aceleași trăsături formale cu
cele de mai sus (+ două silabe și secvență finală -a + consoană), am numărat c. 50 de
substantive (bisilabice: bairamuri [c. 150 de ocurențe în -e], balsamuri [c. 100 de ocurențe în -e;
variație liberă în SDLR], bazaruri [c. 300 de ocurențe în -e; variație liberă în SDLR], calvaruri
[aproximativ 300 de ocurențe în -e], cancanuri, catranuri, compasuri, conclavuri, coniacuri [?],
coșmaruri [c. 150 de ocurențe în -e], fundaluri, hatâruri, iatacuri [variație liberă în SDLR],
imașuri, impasuri, limanuri [variație liberă în SDLR; -e, variantă secundară în DEX], macazuri,
menajuri, năravuri, necazuri, pârleazuri, perdafuri, pervazuri [c. 180 de ocurențe în -e; variație
liberă în SDLR], pojaruri, portaluri [c. 170 de ocurențe în -e; variație liberă în SDLR],
postavuri, răgazuri, răsaduri, relașuri, ritualuri [c. 250 de ocurențe în -e; variație liberă în
SDLR], sabaturi [restricții fonetice pentru -e?], scandaluri, stomacuri, taifasuri, talazuri,
tarafuri, zăgazuri [variație liberă în SDLR]; trisilabice: aldămașuri [variație liberă în SDLR],
cașcavaluri, epitafuri [c. 300 ocurențe în -e, care este unică opțiune în SDLR], festivaluri [peste
350 ocurențe în -e; variație liberă în SDLR], girofaruri [după far], handicapuri [restricții
formale pentru -e], macadamuri, pancreasuri, porțelanuri, recitaluri [c. 100 de ocurențe în -e],
sulimanuri, valtrapuri; cvadrisilabic: epitalamuri [variație liberă în SDLR]). Dintre acestea,
jumătate sunt împrumuturi (mai) vechi, iar jumătate, neologice, ceea ce arată cum cele două
posibilități de realizare a pluralului neutru sunt într-un relativ echilibru din punctul de vedere al
momentului pătrunderii în limbă.
Cele două serii de substantive sunt relativ echivalente ca număr de componente, ca
structură fonetică și ca număr de silabe, ceea ce face ca opțiunea pentru una sau alta dintre cele
două desinențe să depindă, cel puțin în teorie, exclusiv de uz. Putem presupune, fapt confirmat,
în majoritatea cazurilor, atât de atestările din DA și din DLR, cât și din atestările găsite pe
Google, că aceste forme sunt rezultatul unei oscilații firești a vorbitorilor, permisă de structura
respectivelor cuvinte, mai vechi sau mai noi.

3.2. Substantive care conțin secvențele finale -eu, -âu/-ău, respectiv, -ai, -ei
În această clasă, se includ 25 de neutre cu pluralul literar în -e, cele mai multe,
împrumuturi neologice (bisilabice: condeie, ghișee [c. 50 de ocurențe în -uri; variație liberă în
SDLR], hârdaie, licee, mălaie [variantă secundară mălaiuri în DEX, variație liberă în DLR],
muzee, planșee [c. 50 de ocurențe în -uri], relee [c. 125 de ocurențe în -uri; variație liberă în
DLR], resteie, trasee [c. 200 de ocurențe în -uri; variație liberă în DLR], trolee [c. 150 de
ocurențe în -uri]5, turnee [c. 200 de ocurențe; variație liberă în SDLR; variantă rară în DLR];
trisilabice: evantaie, ginecee, heleșteie, hipogee, jubilee [c. 100 de ocurențe în -uri], panacee,
peronee, portmonee, procedee [variație liberă în DLR], relevee [c. 180 de ocurențe în -uri;
variație liberă în DLR]; cvadrisilabice: miscelanee, peritonee, succedanee), și 26 de substantive
similare cu pluralul literar în -uri, de asemenea, majoritar neologisme (11 bisilabice: debleuri,
deșeuri, dineuri, jeleuri, panseuri, pliseuri, poleiuri, puseuri [c. 100 de ocurențe în -e], rateuri,
saleuri, supeuri, tușeuri; 15 trisilabice: decolteuri [c. 150 de ocurențe în -e], defileuri [c. 150 de
ocurențe în -e], expozeuri [c. 100 de ocurențe în -e], imprimeuri, jărăgaiuri, macrameuri,
neglijeuri [?], obiceiuri [c. 150 de ocurențe în -e; variantă (mai) rară în SDLR, secundară în

5
Opțiunea literară pentru pluralul în -e este sprijinită, cu siguranță, și de atracția serială survenită din partea
numelor de mijloace de transport în comun: autobuze, microbuze, tramvaie, troleibuze etc.

352
DEX și înv., pop. în DLR], onduleuri, putregaiuri [c. 100 de ocurențe în -e], ricoșeuri,
separeuri, seraiuri, varieteuri).
Ca și la exemplele de sub 3.1., distribuția celor două forme de plural este relativ egală atât
pentru prima serie, cât și pentru cea de-a doua, ceea ce permite considerarea ambelor posibilități
de plural ca fiind valabile, în continuare, din punct de vedere structural și uzual. Interesantă este
situația dubletului frâu, pl. frâie, și desfrâu, pl. desfrâuri: forma frâie este etimologică și este
dublată de varianta analogică frâuri; a doua, după cum se vede, optează pentru pluralul în -uri,
mirabil dacă ținem cont de lungimea cuvântului (desfrâuri), dar explicabil prin tendința de
diferențiere a derivatului abstract față de baza concretă frâie.

3.3. Substantive care conțin secvențele finale -uc, -ug, -ul, -um, -un, -ur, -uș, -ut, -uț, -uz
În această clasă, am numărat 13 substantive cu pluralul literar în -e (bisilabice: belciuge,
căușe, coltuce, costume, coșciuge, lănțușe, module [c. 300 de ocurențe în -uri], ovule, pătule și
trisilabice: furuncule, păhărușe, păhăruțe, reticule) și 31 de substantive cu pluralul literar în -uri
(bisilabice: contururi, culcușuri, cumuluri, debuturi, femururi, flauturi [c. 300 de ocurențe în -e],
forumuri, furtunuri [c. 600 de ocurențe în -e; variație liberă în SDLR], gărduțuri, havuzuri
[câteva sute de ocurențe (mai ales poetic) în -e], lapsusuri, lănțuguri [variație liberă în SDLR],
muștiucuri, parfumuri, pătucuri, rebusuri, rebuturi, reculuri, refluxuri, săpunuri, șuruburi,
taifunuri, trabucuri, tributuri; trisilabice: așternuturi, calambururi, derdelușuri, gălbenușuri,
preambuluri, tedeumuri; cvadrisilabice: anacoluturi). Se poate vedea, prin comparație, cum
pluralele în -uri depășesc semnificativ numeric corespondentele în -e, în ciuda echivalențelor
formale (calitative și cantitative) dintre cuvintele citate mai sus. În ciuda acestei evidențe, spre
exemplu, împrumuturile savante latino-romanice formează pluralul în -uri (vezi cumuluri,
forumuri, lapsusuri, rebusuri, tedeumuri), dar și în -e (vezi module, ovule, furuncule, reticule).
De asemenea, derivatele populare în -uș au pluralul în -e (vezi căușe, lănțușe, păhărușe), dar și
în -uri (vezi derdelușuri, gălbenușuri), fără vreo concordanță particulară cu lungimea corpului
fonetic al radicalului.

3.4. Substantive care conțin secvențele finale -ef, -ej, -el, -em, -en, -er, -es, -eș, -et, -eț, -ex
În cazul acestora, diferența cantitativă este semnificativă: 70 de substantive în -e
(bisilabice: banchete, bareme [număr relativ egal de ocurență în -e și -uri; variantă secundară în
-e în DEX], castele (c. 150 de ocurențe în -uri), catrene, clinchete, closete, colete (c. 150 de
ocurențe în -uri), congrese, crátere, creștete, croșete, cuplete, cvartete, cvintete, decese [c. 300
de ocurențe în -uri], decrete, diesele [c. 100 de ocurențe în -uri], duete [c. 100 de ocurențe în -
uri], echere, edeme, excese, falsete, fișete, gulere, hangere, hârlețe, icnete, junghere, lasere,
mânere, mistere [c. 150 de ocurențe în -uri], mixere, modele, pachete, pamflete [c. 150 de
ocurențe în -uri], panele, parchete, partere, poeme, postere, reflexe, refrene [aproximativ 250 de
ocurențe în -uri, care este variantă secundară în DEX; variație liberă în SDLR și DLR], regrese,
regrete, repere, secrete, septete, sfredele, sipete, șrapnele, ștrudele, taifete, thrillere; trisilabice:
cabarete, carusele, comitete, epitete, falanstere, făcălețe, fenomene, frigidere, gărdulețe,
giuvaiere, lazarete, leviere, menuete, minarete, pacemakere, revolvere, uretére) și 30 de
substantive în -uri (bisilabice: blasfemuri, bordeluri [aproximativ 100 de ocurențe în -e; variație
liberă în SDLR], creneluri [c. 100 de ocurențe în -e], ecleruri [c. 300 de ocurențe în -e; variantă
secundară în DEX], eresuri, fireturi, haremuri, hoteluri [aproximativ 100 de ocurențe în -e],
iureșuri, manejuri, marketuri, măceluri, mezeluri, moteluri, oțeluri [vezi și pl. (înv.) oțele
„mecanisme de declanșare la puștile și pistoalele de tip vechi‖, DLR, DEX], pasteluri [(rar)
pastele în DLR; variație liberă în SDLR], peneluri, sidefuri, silexuri, sorbeturi, șepteluri,

353
șerbeturi, tandemuri; trisilabice: capiteluri, marafeturi, ostropeluri, palmaresuri, recviemuri,
reliefuri, sapropeluri). Caracterul analizabil sau aparent analizabil al majorității exemplelor din
prima serie confirmă, de asemenea, ipoteza lui Brâncuș în ceea ce privește preferința
„derivatelor‖ pentru -e, la care se poate adăuga, eventual, prezența e-ului din radical; comparativ
cu acestea, substantivele din seria a doua par a admite mai ușor o variantă în -e.

3.5. Substantive care conțin secvențele finale -ic, -id, -if, -il, -in, -ir, -is, -it, -iv, -iz
Și în acest caz, raportul dintre seriile de substantive cu plurale literare diferite este net
favorabil celor în -e: 47 de substantive cu pluralul în -e (bisilabice: ceainice [peste 100 de
ocurențe în -uri], clavire [peste 100 de ocurențe în -uri; variație liberă în SDLR; variantă
secundară în DEX], debite, destine, fluide [De ce nu s-a impus fluiduri?], furnire [c. 400 de
ocurențe în -uri], hronice, ibrice, ilice, motive, mundire, ornice, opise [peste 100 de ocurențe în -
uri], parbrize, petice, potire, recife, safire, sprijine [variație liberă în SDLR; număr relativ egal
de ocurențe pe Google; (rar) sprijinuri în DLR], tarife [c. 350 de ocurențe în -uri], zapise;
trisilabice: baldachin, catastif, cimitir, codicil, coviltir, deficit, elastic, elixir, genocid, impozite,
manechine, mezanine, narcotice, paraclise [variație liberă în SDLR și în DLR; variantă
secundară în DEX], pesticide, plebiscite, polonice, pomelnice, proiectile, suvenire [variație
liberă în SDLR; variantă secundară în DEX, variantă învechită în DLR], tabloide;
cvadrisilabice: diagnostice [variație liberă în SDLR; (rar) diagnosticuri DLR], paliative,
panegirice; pentasilabice: calificative, diapozitive) și 22 de substantive cu pluralul în -uri
(bisilabice: aziluri [peste 200 de ocurențe în -e; variație liberă în SDLR], cașmiruri, chibrituri
[peste 150 de ocurențe în -e; (rar) chibrite în SDLR], declinuri [explicații fonetice și
morfologice], deliruri [c. 100 de ocurențe în -e], dichisuri, exiluri, festinuri [c. 200 de ocurențe
în -e], fetișuri, fișicuri, fitiluri [c. 350 de ocurențe în -e; variație liberă în SDLR], pelvisuri,
poplinuri, profiluri [peste 300 de ocurențe în -e; variație liberă în SDLR; tendință de
specializare?], tainuri [explicații fonetice], tertipuri, turniruri [peste 100 de ocurențe în -e;
variantă secundară în DEX; variantă liberă în DLR]; trisilabice: cataifuri, chilipiruri, mizilicuri,
paradisuri, șiretlicuri).

3.6. Substantive care conțin secvențele finale -oc, -od, -og, -om, -on, -op, -os, -oș, -ot, -ov
Aceeași disproporție cantitativă se poate constata și la substantivele cu finale în -oc, -od, -
og, -om, -on, -op, -os, -oș, -ot, -ov: 40 dintre acestea au plurale literare în -e (bisilabice:
ceasloave, chiote, fasoane, filoane, foloase, hrisoave, jaloane, jargoane, jetoane, năvoade,
noroace, noroade, oboare [c. 150 de ocurențe în -uri, cu tendință de specializare semantică],
odgoane, ogoare, paloșe, paltoane, peroane, ponoase, prosoape, soboare [c. 300 de ocurențe în
-uri], șabloane, șampoane, șoproane; trisilabice: calapoade [c. 200 de ocurențe în -uri],
cozoroace [c. 50 de ocurențe în -uri], decameroane, episoade, eșaloane, eșantioane, etimoane,
ghinioane, hematoame, iarmaroace, pocinoage, poligoane, polinoame, protocoale, rotocoale;
cvadrisilabice: pavilioane) și 19 au pluralul în -uri (bisilabice: exoduri, nămoluri, padocuri,
pișcoturi, pogromuri, prinosuri [c. 400 de ocurențe în -e], prisosuri [c. 200 de ocurențe în -e],
pristoluri, prohoduri [c. 200 de ocurențe în -e], prologuri; trisilabice: decaloguri, dermatomuri
[c. 200 de ocurențe în -e], epiloguri, escalopuri, hipodromuri [c. 200 de ocurențe în -e],
idiomuri [c. 150 de ocurențe în -e], necrologuri [c. 350 de ocurențe în -e], panteonuri [c. 150 de
ocurențe în -e], paradoxuri).

354
 3.7. Substantive terminate în grup consonantic (două consoane finale)
În această situație se află 28 de plurale literare în -e (bisilabice: catarge, concepte,
concerne [c. 400 de ocurențe în -uri], concerte, conducte [după apeducte, oleoducte?,
viaducte/viaducturi], conspecte, constructe, contacte, contexte, contraste, defecte, districte,
edicte, rescripte, respecte, sarcasme, smaralde; trisilabice: apeducte, continente, contingente,
dialecte, diamante, diferende, falimente, filamente, firmamente, idiotisme, pașapoarte) și 22 de
plurale literare în -uri (bisilabice: bazalturi, denunțuri, deserturi, deșerturi, discounturi,
discursuri, eforturi, faulturi, forcepsuri, hazarduri, iaurturi, impacturi, implanturi, impulsuri,
incesturi, mitinguri, ofsaiduri, răspunsuri, reversuri; trisilabice: colecisturi, labirinturi,
obeliscuri).

4. Observații și comentarii

În general, repartiția desinențelor -e și -uri nu este întâmplătoare, fiind condiționată de

structura fonetică, silabică și morfologică a radicalului. După Al. Graur (1968: 131 ș.u.), în
româna actuală este preferată desinența -e la pluralul neutrelor, într-un raport aproape dublu față
de cele cu desinența -uri, observație confirmată de Brâncuș (2007: 26–36), după care 66,75%
dintre substantivele neologice au desinența -e și 28,68% au desinența -uri; potrivit Blancăi
Croitor (2009: 33–58), care a analizat pluralul neutrelor nou introduse în DOOM2, substantivele
normate cu desinența -uri sunt mai multe decât cele normate cu desinența -e, dar diferența dintre
ele este relativ mică (202 la 169), ceea ce arată o refacere a echilibrului între desinențe, fapt
confirmat și de Pană Dindelegan (2009: 21–26) inclusiv prin tendința de specializare lexicală a
variantelor în -e și -uri, destul de activă în etapa actuală de evoluție a limbii.
Prin comparație, selecția făcută de noi are un caracter intuitiv: ea are în vedere, în mod
special, acele exemple de neutre din DOOM2 care, indiferent de caracterul lor vechi sau nou,
implică, pentru un vorbitor nativ mediu instruit, posibilitatea oscilației între desinențele -e și -
uri. Rezultatele la care am ajuns, prin compararea numărului de ocurențe cu ajutorul motorului
de căutare Google, sunt următoarele:
a) pentru substantivele neutre terminate în -a- + cons. (analizabile, în aparență analizabile
sau neanalizabile), DOOM2 are în vedere un număr aproximativ egal de situații normate în -e și
-uri, cu o relativă superioritate numerică a primelor, dar care cunosc, majoritar, în uz, trecerea
de la o desinență la alta, vezi, spre exemplu, caiace și caiacuri, canale și canaluri, conace și
conacuri, extaze și extazuri, făgașe și făgașuri, jurnale și jurnaluri, maidane și maidanuri etc.,
respectiv bairamuri și bairame, bazaruri și bazare, coșmaruri și coșmare, pervazuri și pervaze,
portaluri și portale, ritualuri și rituale etc.; la fel se întâmplă și cu neutrele terminate în diftong
descendent (Pitiriciu 2006: 352), a căror oscilație actuală între -e și -uri este confirmată de
atestările relativ egale de pe Google: ghișee și ghișeuri, planșee și planșeuri, relee și releuri,
trasee și traseuri, turnee și turneuri etc., respectiv, decolteuri și decoltee, defileuri și defilee,
expozeuri și expozee, obiceiuri și obiceie, puseuri și pusee, putregaiuri și putregaie etc.;
b) pentru substantivele neutre terminate în -e-/-i- + cons. (analizabile, în aparență
analizabile sau neanalizabile), DOOM2 înregistrează o diferență cantitativă semnificativă – dar
așteptată – în favoarea pluralelor normate în -e comparativ cu cele în -uri, dar, în ciuda acestui
fapt, se menține destul de activă în uz variația desinențială, vezi bareme și baremuri, castele și
casteluri, ceainice și ceainicuri, clavire și claviruri, colete și coleturi, decese și decesuri, diesele
și dieseluri, duete și dueturi, furnire și furniruri, mistere și misteruri, pamflete și pamfleturi,
paraclise și paraclisuri, suvenire și suveniruri, tarife și tarifuri, thrillere și thrilleruri etc.,
respectiv, aziluri și azile, bordeluri și bordele, chibrituri și chibrite, creneluri și crenele, deliruri
și delire, festinuri și festine, fitiluri și fitile, hoteluri și hotele, profiluri și profile etc.;

355
 c) mirabilă poate fi considerată situația neutrelor (mai ales neologice) în -o- + consoană,
cele mai multe neanalizabile, pentru care DOOM2 certifică pluralul majoritar în -e, sub influența
cuvintelor vechi cu structură similară, în ciuda tendinței neologismelor de evitare a alternanțelor
fonetice din radical. Totuși, efortul de reașezare – într-o direcție sau alta – a pluralelor în seria
lor așteptată este și aici vizibil, vezi calapoade și calapoduri, oboare și oboruri, soboare și
soboruri, pe de o parte, și dermatomuri și dermatoame, hipodromuri și hipodroame, idiomuri și
idioame, necrologuri și necroloage, panteonuri și panteoane, prinosuri și prinoase, prisosuri și
prisoase, prohoduri și prohoade etc., pe de altă parte;
d) fac „opinie separată‖ neutrele în -u- + consoană, care cunosc în DOOM2 mai multe
forme în -uri decât în -e, dar care, în uz, mențin și ele practica alternanțelor, vezi module și
moduluri, respectiv, flauturi și flaute, furtunuri și furtune, havuzuri și havuze etc.

5. Concluzii

În ciuda aparențelor, rezultatele analizei noastre confirmă cele spuse până acum de către
specialiști, cu observația suplimentară a configurării unui echilibru intern între desinențele -e și -
uri atât la cuvintele vechi, cât și la neologisme. Se constată, astfel, o relativ de mare ușurință în
glisarea către una sau alta dintre cele două posibilități, mai ales, în limbajul uzual, standard,
nonacademic, la limita caracterului literar, dar în interiorul normei lingvistice. Pluralul neutrelor
românești este rezultatul exclusiv al uzului dominant atât în cazul cuvintelor vechi (moștenite,
creații interne sau împrumuturi), cât și în ceea ce privește cuvintele noi, creații interne sau
împrumuturi neologice. Regulile de construire a pluralului sunt cunoscute intuitiv de orice
vorbitor nativ și sunt, ulterior, confirmate și „reglate‖ prin educație și prin analogie în mod
complementar. Din acest motiv, conceptul de „greșeală‖ în realizarea pluralului substantivelor
românești este de luat în considerare exclusiv prin raportare la norma literară a momentului
istoric la care ne raportăm, prin definiție oficială, tradițională și, nu în ultimul rând, convențională,
impusă în multe cazuri ca regulă obiectiv „arbitrară‖. Dubla posibilitate de realizare a pluralului
neutrelor este o dovadă a flexibilității morfologice și trebuie evaluată ca o realitate pe care
vorbitorii și-o asumă punctual, în dependență implicită și complementară de gradul de instrucție,
de contextul în care se materializează opțiunea respectivă, de mecanismele analogice care
acționează în mintea vorbitorului, de intenția sa stilistică etc. În realitate, are loc o actualizare a
unei competențe lingvistice, o materializare a uneia sau alteia dintre posibilitățile admisibile sau
tolerabile la nivelul standard al limbii. În plus, ambele desinențe sunt vechi și validate prin tradiție,
e-ul fiind, după Brâncuș (1978: 36) „o expresie gramaticală a relatinizării limbii‖, iar -uri
reprezentând o marcă la fel de latină a încadrării neologismelor recente în structura gramaticală
românească. Mai degrabă decât „tendința uneia de a elimina pe cealaltă‖ (Iordan 1948: 74), se
constată tendința folosirii ambelor (Zagaevschi 2007: 240–241). Variația literară liberă corespunde
ideii de preferință normativă (Pană Dindelegan 1983: 448) a vorbitorilor cel puțin mediu educați și
este un fenomen lingvistic incontestabil, firesc și necesar în evoluția unei limbi ca româna,
particulară prin posibilitatea dublei realizări a unor valori gramaticale.
Luarea în considerare a acestei realități lingvistice la nivelul academic al limbii literare este
meritul DOOM-ului, care, în ambele sale ediții, a promovat principiul variației libere, de diverse
tipuri, inclusiv la nivel morfologic. Ca instrument explicativ și normativ oficial, DEX-ul
respectă regulile DOOM-ului, iar cele două lucrări de referință ale lexicografiei noastre actuale
trebuie să se coreleze și să ajungă împreună la o soluție unitară și, mai ales, argumentabilă.
Dinamica actuală a limbii române, vizibilă mai ales la nivel lexico-semantic și frazeologic,
cunoaște și aspecte – e adevărat, mai puțin spectaculoase – inclusiv la nivel fonetic, grafic,

356
accentual și morfologic, care merită a constitui o categorie aparte prin aceea că nu încalcă nicio
normă absolută, ci încearcă să armonizeze forme care par, la un moment dat, în dificultate, sau
să refacă un anumit echilibru structural. În asemenea situații, date fiind rațiunea construirii și
obiectivitatea existenței lor, propunerea noastră este aceea de a fi luate în considerare într-o
proporție mai mare, la nivel normativ, exemplele de variații morfologice de neutru plural
validate de uz și explicabile structural.

SIGLE

DA – Sextil Pușcariu (ed.), Dicționarul limbii române (A – Lojniță), București, 1913–1949.

DEX 1998 – Ion Coteanu, Lucreția Mareș (ed.), Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a
II-a, București, Editura Univers Enciclopedic, 1998.
DEX 2012 – Ion Coteanu, Lucreția Mareș (ed.), Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a
II-a, revizuită, București, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2012.
DLR – Iorgu Iordan, Alexandru Graur, Ion Coteanu (ed.), din anul 2000, Marius Sala, Gheorghe
Mihăilă (ed.), Dicționarul limbii române (serie nouă), București, Editura Academiei, 1965–
2010.
DOOM1 – Mioara Avram (ed.), Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române,
ediția I, București, Editura Academiei, 1982.
DOOM2 – Ioana Vintilă-Rădulescu (ed.), Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii
române, ediția a II-a, revăzută și adăugită, București, Univers Enciclopedic, 2005.
LM 1871–1876 – August Treboniu Laurian și Ion C. Massim, Dicționariul limbei romane (după
însărcinarea dată de Societatea Academică Română, elaborat ca proiect), București, Noua
Tipografie a Laboratorilor Români, 1871–1876.
Negulici 1848 – Ion D. Negulici, Vocabular român de toate vorbele străbune repriimite până
acum în limba română, și de toate cele ce sunt a se mai priimi d-acum înainte, și mai ales în
șciințe, București, Tipografia Colegiului, 1848.
NODEX 2002 – Noul dicționar explicativ al limbii române, Editura Litera Internațional, 2002.
SDLR – August Scriban, Dicționaru limbii românești (Etimologii, înțelesuri, exemple, citațiuni,
arhaizme, neologizme, provincializme), edițiunea întâia, Institutul de Arte Grafice „Presa
Bună‖, 1939.

SURSE ONLINE

www.dexonline.ro
www.google.ro

BIBLIOGRAFIE

Brâncuș, Grigore, 2007 [1978], „Pluralul neutrelor din româna actuală‖, Studii și cercetări
lingvistice, XIX, 3, p. 253–262 (republicat în Studii de istorie a limbii române, București,
Editura Academiei Române, p. 26–36).
Coteanu, Ion, 1955, „Despre pluralul substantivelor neutre în românește‖, Limbă și literatură, I, 1,
p. 103–117.
Croitor, Blanca, 2009, „Dinamica flexiunii substantivale, reflectată în DOOM 2‖, în Pană
Dindelegan (ed.) 2009: 33–58.

357
Graur, Alexandru, 1968, Tendințele actuale ale limbii române, București, Editura Științifică.
Iordan, Iorgu, 1948, Limba română actuală. O gramatică a „greșelilorŗ, ediția a II-a, București,
Atelierele Grafice Socec and Co., S.A.R.
Pană Dindelegan, Gabriela, 1983, „În sprijinul variantelor literare libere‖, Studii și cercetări
lingvistice, 5, p. 446–450.
Pană Dindelegan, Gabriela, 2009, „Trăsături flexionare ale substantivului în româna actuală‖, în
Pană Dindelegan (ed.) 2009: 3–32.
Pană Dindelegan, Gabriela (ed.), 2009, Dinamica limbii române actuale Ŕ aspecte gramaticale și
discursive, București, Editura Academiei Române.
Pitiriciu, Silvia, 2006, „Neutrele atematice cu pluralul în -e/-uri în româna actuală‖, în Marius Sala
(ed.), Studii de gramatică și de formare a cuvintelor. În memoria Mioarei Avram, București,
Editura Academiei Române, p. 340–353.
Zagaevschi, Vladimir, 2007, „Tendințe în evoluția desinențelor -e și -uri la pluralul substantivelor
neutre‖, în Dumitru Irimia, Ana-Maria Minuț, Ioan Milică (ed.), Limba română azi. Lucrările
Conferinței Naționale de Filologie „Limba română aziŗ (ediția a XII-a), Iași, Editura
Universității „Alexandru Ioan Cuza‖, p. 235–242.

THE VARIATION CONCERNING THE PLURAL OF NEUTER NOUNS. PRESENT-DAY ISSUES

(Abstract)

The present paper examines the variation in number of neuter nouns and focuses on the free
communication encountered on the Internet, especially in contexts which are independent from the pressure
imposed by the academic standard of the Romanian language. The result of our analysis is the categorical
reaffirmation of the freedom to use both desinences (i.e., -e and -uri), as long as the condition of inherent
structural restrictions is respected. Accordingly, our suggestion is to take into consideration – including
within the normative level of Romanian – the morphological variations of plural neuter which are validated
by the use and allowed by the structure of the language.

358
 DESPRE CONTRIBUȚIA LUI EUGENIU COȘERIU
LA STUDIEREA DIMINUTIVELOR

CRISTINEL MUNTEANU
Universitatea „Danubiusŗ din Galați

1. Eugeniu Coșeriu nu a scris un studiu aparte despre diminutive1, însă a fost preocupat în
mod constant de această problemă, dedicându-i mai multe paragrafe (uneori, chiar pagini) într-o
serie de lucrări. Cel mai adesea, Coșeriu face referire la diminutive în conexiune cu ideile sale
lingvistice; altfel spus, anumite aspecte ale diminutivelor sunt invocate pentru a justifica sau
pentru a ilustra distincții, concepte sau principii esențiale ale teoriei sale lingvistice, precum
sistem, normă și vorbire; tip, semnificat unitar, «cunoașterea lucrurilor» vs. «cunoașterea
limbii»2 etc.

1.1. Prezentând, în cadrul unui demers preponderent exegetic, conținutul fragmentelor

coșeriene ce tratează chestiunea anunțată, se poate reconstitui o viziune coerentă, unitară și, în
plus, consecventă cu ideile din punctul de plecare. Contribuția lui Coșeriu în această privință
poate fi judecată ca fiind concentrată pe trei aspecte:
(a) diminutivele în general (la nivel universal);
(b) diminutivele (b1) în limbile romanice și (b2) în limba română (la nivel istoric);
(c) diminutivele întrebuințate, cu diverse funcții, în discurs/text (la nivel individual)3.
Desigur, cele trei aspecte reprezintă rezultatul unor distincții și nu al unor separări4, fiindcă
unele constatări referitoare la punctul (b2) sunt valabile și pentru punctele (b1) și (a). O eventuală
manieră de prezentare ar putea porni de la această împărțire, însă, în expunerea mea, voi căuta
să organizez materia după criteriul cronologic, surprinzând evoluția ideilor lui Coșeriu despre
diminutive sau, mai bine zis, urmărind clarificarea progresivă/graduală a acestor idei. În
consecință, va fi nevoie să fac – în paralel – unele precizări legate de distincțiile și conceptele
coșeriene mai sus menționate.

1.2. Nu mi-am propus să realizez aici o caracterizare de ansamblu a situației diminutivelor

în limba română actuală ori să trasez un tablou cuprinzând evoluția și „tendințele‖ fenomenului

1
Aceasta explică probabil – dincolo de insuficienta cunoaștere a teoriei lingvistice coșeriene în România –
de ce în studiile sau articolele românești (din ultimele decenii) privitoare la diminutive punctul de vedere al lui
Coșeriu este ignorat.
2
Fac precizarea că termenii cuprinși între ghilimelele unghiulare, adică, de tipul «x», sunt discutați în
calitatea lor de concepte sau noțiuni, și nu de simple cuvinte.
3
Cele trei niveluri (universal, istoric și individual) reies din definiția pe care Coșeriu (2000: 233) a dat-o
limbajului: „limbajul este o activitate umană universală care se realizează în mod individual, dar totdeauna
conform unor tehnici istoric determinate («limbi»)‖.
4
Coșeriu obișnuia să spună că noțiunile/conceptele se disting, iar obiectele se separă. (Nu putem separa
noaptea de zi, fiindcă alcătuiesc un continuum, dar putem deosebi/distinge «noaptea» de «zi».).
în cauză. Pentru aceste probleme, trimit la studiile și articolele publicate de Rodica Zafiu (2010
și 2011)5, specialistă care, printre altele, are și meritul de a fi evaluat – în diacronie – atitudinea
vorbitorilor culți față de folosirea în exces a diminutivelor în diverse registre stilistice. În ceea ce
privește perspectivele de analiză, Rodica Zafiu consideră că acestea pot fi reduse – în perioada
recentă – la două tipuri, situația studiilor referitoare la valorile diminutivelor fiind descrisă în
felul următor:

„Abordările teoretice cognitiviste și pragmatice din ultimele decenii au optat fie pentru o
încercare de reducere a valorilor diminutivului la o semnificație principală, la o categorie
semantică primară, din care se dezvoltă radial celelalte («mic» și «copil», la Jurafsky
1996), fie pentru descrierea diferențiată: Dressler, Merlini Barbaresi (1994: 140–414)
investighează separat limbajul adresat copiilor, situațiile ludice, emoționale, familiare,
funcționarea diminutivelor în actele de limbaj (cereri, aserțiuni), în eufemisme, ironie și
sarcasm etc.‖ (Zafiu 2011: 376).

1.3. Totodată, nu intenționez să confrunt punctul de vedere coșerian cu cele ale altor
lingviști aparținând altor orientări teoretice (nici chiar atunci când concepția lui Coșeriu pare că
nu este pe deplin înțeleasă; cf., de pildă, Dressler și Merlini Barbaresi 1994: 51 și 141–142). Nu
doresc să arăt neapărat superioritatea lexematicii lui Coșeriu față de semantica cognitivă (punând
în opoziție, de exemplu, noțiunea coșeriană de «semnificat unitar» cu acea categorie semantică
primară de care vorbește, în cazul diminutivelor, Jurafsky 1996). Scopul principal al acestui
material este acela de a reda cât mai fidel viziunea coșeriană (cf. și Zuluaga 1970, Monge 1988 și
Hummel 1997), ca aceasta să fie cât mai bine înțeleasă de cei (eventual) interesați.

2. Într-un loc din cartea sa de referință, Sincronie, diacronie și istorie (apărută, în prima sa
ediție, la Montevideo în 1958), ocupându-se de originea viitorului romanic, Eugeniu Coșeriu
găsește ca fiind inacceptabilă distincția pe care unii lingviști (printre care și Leo Spitzer)
încearcă să o facă, în cadrul limbii, între forme „afective‖ și forme „logice‖, după cum
„inacceptabilă este și orice opoziție între «intelectual» (sau, și mai rău, «expresiv»), pe care cineva
ar încerca să o stabilească în planul «limbii» sau al modurilor lingvistice ca atare‖ (Coșeriu 1997:
149). Într-o asemenea pretenție, crede Coșeriu, se află și eroarea fundamentală a concepției
lingvistice a lui Bally, „viciul originar al așa-zisei «stilistici a limbii», care încearcă zadarnic să-și
delimiteze obiectul, față de cel al gramaticii, în planul limbii abstracte‖ (ibid., nota 49)6.
Neabătându-se de la temeiurile aristotelice ale teoriei sale (potrivit cărora orice activitate
culturală este guvernată, în primul rând, de scop, de causa finalis), savantul român susține că
„expresivitatea unei forme se măsoară prin raportare la o finalitate expresivă concretă‖ și că nu
se poate vorbi, așadar, de un domeniu „stilistic‖ (sau „expresiv‖) în domeniul „limbii‖: „din
punct de vedere «expresiv», toate modurile lingvistice au «valoare expresivă», iar din punctul de
vedere numit, în mod eronat, «logic», toate au «valoare logică»‖ (ibid.).
În concluzie, distincția dintre „afectivitate‖ și „logicitate‖ în limbă „nu poate fi înțeleasă
decât ca o distincție între semnificația subiectivă (manifestarea unei atitudini a subiectului
vorbitor) și semnificația obiectivă («starea de lucruri» care este semnificată)‖ (Coșeriu 1997:
150). Faptele de stil nu pot apărea în limbă, ci în vorbire (vezi și Coșeriu 2004: 107). Iar prin

5
De-a lungul timpului, diminutivele au stat în atenția mai multor lingviști români, de la Sextil Pușcariu și
Iorgu Iordan până la Florica Dumitrescu, Rodica Zafiu, Adrian Chircu ș.a.
6
În plus: „Adevărata opoziție se stabilește între perspectiva gramaticală și perspectiva stilistică, nu între
moduri în sine «gramaticale» și moduri în sine «stilistice»‖ (Coșeriu 1997: 142, nota 33).

360
„stilistică a vorbirii‖, Coșeriu susține că trebuie să înțelegem o lingvistică a textului7, disciplină
pe care lingvistul român o va fundamenta și dezvolta, ulterior, ca Texlinguistik în 1980 (vezi
Coșeriu 2013).

3. Lămurită fiind concepția stilistică generală a lui Coșeriu și pentru că am atins, în treacăt,
distincția (saussuriană, până în acest punct) dintre limbă și vorbire, se cuvine să amintesc, pe
scurt, faptul că E. Coșeriu a transformat opoziția respectivă într-o distincție tripartită (sistem,
limbă și vorbire) în celebrul său studiu din 1952, Sistema, norma y habla.

3.1. Astfel: (i) «Norma» cuprinde tot ceea ce în vorbirea unei comunități este tehnică
istoric realizată, adică ceea ce este realizare comună și tradițională, fără să fie în mod necesar
funcțională (de pildă, cum este cazul [r]-ului uvular/„graseiat‖ din franceza parisiană, de care
francezii s-ar putea lipsi, deoarece această absență nu ar crea nicio dificultate de ordin
funcțional). În schimb, (ii) «sistemul» reprezintă ansamblul trăsăturilor funcționale (distinctive)
ce pot fi constatate în aceeași vorbire, așadar regulile distinctive în baza cărora această vorbire
se realizează și, ca atare, limitele funcționale ale variabilității sale. De pildă, din punctul de
vedere al sistemului limbii române, nimic nu ne împiedică să spunem *tăurel (în loc de tăuraș)
sau *degetaș (în loc de degețel); restricțiile ne sunt impuse însă de normă.
Am dat, pe cont propriu, acest exemplu al diminutivelor, fiindcă mi-a fost oferit/sugerat de
Sextil Pușcariu, care, chiar dacă nu a teoretizat distincția dintre «normă» și «sistem», era perfect
conștient de o atare diferențiere, luând în considerație ceea ce se zice „în teorie‖ și ceea ce se
zice „în practică‖ (cu referire la problema diminutivelor):

„Uzul este un tiran care pune stavilă pornirilor individuale și limitează posibilitățile variate de
expresie la ceea ce a devenit normă pentru colectivitate. Astfel, sufixele diminutive -el (cu
femininul -ică), -uț, -iță, -aș, -uică etc. sunt vii în simțul limbii noastre, fără ca valoarea lor
micșorătoare să fie diferită; ele se pot adăuga, în teorie, la orice substantiv. În practică însă nu
zicem nici păsăriță, nici păsăruță, nici păsărușă, ci păsărică sau păsăruică; nu zicem nici
mân că, nici mânuică, ci mânuță; nu zicem degetaș, ci degețel etc.‖ (Pușcariu 1976: 28).

În Sistema, norma y habla, Coșeriu nu menționează paragraful lui Pușcariu (cu buna
intuiție a acestuia) de mai sus, însă face o primă referire la diminutivele românești, tocmai
pentru a ilustra raportul dintre normă și sistem:

„O serie de diminutive românești prezintă la singular sufixele substituibile reciproc -ică sau
-ea (rândunică, rândunea; floricică, floricea) și fac pluralul în -ici, respectiv în -ele
(rândunici, rândunele); cele două tipuri de opoziții sunt substituibile în sistem, dar norma
preferă pe -ică la singular și pe -ele la plural (rândunică – rândunele; floricică – floricele),
astfel încât a apărut în sistem o nouă opoziție -ică/-ele, prin încrucișarea celorlalte două.‖
(Coșeriu 2004: 78–79)8.

7
Vezi, în acest sens, studiul lui Coșeriu Determinación y entorno (din 1956), cel în care, de altfel, se
înregistrează prima utilizare a sintagmei lingvistica textului (lingüística del texto) (vezi Coșeriu 2004: 294).
8
Am citat, acolo unde există traducere, după versiunile românești ale studiilor coșeriene, însă, de fiecare
dată, am consultat și versiunile originare (acolo unde nu există traduceri românești, am tradus eu însumi,
îndeosebi, din spaniolă). Exemplul reprodus mai sus este reluat de Coșeriu, tot pentru ilustrarea raportului dintre
sistem și normă, și într-o prelegere de la Iași, Arhitectura și structura limbii (Coșeriu 1994: 49).

361
 Câteva decenii mai târziu, într-un curs despre competența lingvistică, Eugeniu Coșeriu va
explica noțiunea de «sistem», dând și un exemplu de fals diminutiv (din perspectiva unui copil
care stăpânește sistemul, dar nu și norma limbii materne):

„Spaniola are sufixul diminutival -illa. Un copil care cunoaște sistemul spaniolei poate să-l
interpreteze pe -illa în ardilla [‗veveriță‘] ca sufix diminutival și să formeze în raport cu acest
cuvânt o formă de bază *arda. Dar forma ardilla, în tradiția spaniolei, nu este vreun
diminutiv care să se fi format în funcție de *arda, ci coincide întâmplător cu o formă de
diminutiv. Cunoașterea sistemului conduce aici la o realizare falsă în normă. Copilul trebuie
să învețe că regula diminutivului nu se aplică la ardilla.‖ (Coseriu 1992: 250–251; trad. m.)9.

3.2. Dovedind o extraordinară capacitate de abstractizare și de sinteză, după ce arătase

validitatea și însemnătatea unor concepte ca «normă» și «sistem», Eugeniu Coșeriu determină
ulterior (și pe linia celor susținute în Sincronie, diacronie și istorie) un concept și mai general,
«tipul lingvistic». Deși intuise noțiunea de «tip lingvistic» ceva mai devreme, Coșeriu o va
prezenta comunității oamenilor de știință abia în 1965, odată cu participarea sa la un congres de
limbă romanică, la Madrid. Este vorba, întâi de toate, de comunicarea Sincronía, diacronía y
tipología, publicată în 1968 (și reeditată apoi de mai multe ori).
În concepția sa, «tipul lingvistic» cuprinde principiile funcționale, adică tipurile de
procedee și categoriile de opoziții ale sistemului, reprezentând prin aceasta coerența funcțională
ce poate fi constatată între diferite secțiuni ale sistemului însuși. Prin urmare, cu tipul lingvistic
ne aflăm la un nivel superior de structurare lingvistică (vezi Coseriu 1991: 194–195). De
exemplu, în cazul limbilor romanice (cu excepția francezei moderne și, într-o mai mică măsură,
a occitanei), coerența funcțională de la nivelul tipului este dată de următorul principiu general:
„determinări materiale «interne» (paradigmatice), pentru funcțiuni «interne», designative,
adică nerelaționale (ca genul și numărul) și determinări materiale «externe» (sintagmatice),
relaționale (ca în funcțiile cazurilor, comparația adjectivelor etc.)‖ (ibid.: 195).
Felul în care sunt antrenate aceste elemente în dinamica limbilor (care sunt sisteme deschise,
supuse unei permanente deveniri) este surprins de Coșeriu în formularea următoare: „mișcarea
normei fără mișcarea sistemului (sau diacronia normei în sincronia sistemului); mișcarea
sistemului fără mișcarea tipului (sau diacronia sistemului în sincronia tipului)‖ (ibid.: 197).
Este curios cât de puțin cunoscută este concepția tipologică a lui Eugeniu Coșeriu chiar în
rândul romaniștilor, deși ideile sale privind o nouă tipologie a limbilor romanice au fost
prezentate de către marele lingvist român (și publicate) cu diverse ocazii (cf. și Munteanu 2013:
146–147). Revenind la obiectul exegezei mele, semnalez faptul că E. Coșeriu apelează frecvent
la cazul diminutivelor din limbile romanice pentru a justifica principiul tipologic identificat:

„Diminutivele s-au înmulțit în limbile romanice față de latină. Dar ce înseamnă ele, dat
fiind că au determinare internă? Diminutivele nu au valoare relațională, privesc micimea,
micșorarea intrinsecă într-un singur obiect, cu privire la norma unui obiect, nu cu privire la
raportul cu alte obiecte. Așa că, dacă avem o singură carte mică, o numim un libricino, un
libretto, o cărticică; dacă avem două, nu se zice: Vreau cărticica, nu vreau cărțoaia, ci se
spune: Vreau cartea mică, nu pe cea mare. Primero quiero construir una casita nu implică
niciun raport cu o altă casă din afară, este casa aceasta mică și nu casa mai mare, pe care

9
Exemplul este foarte potrivit și în traducere, căci, măcar în joacă, și copiii români îl analizează pe veveriță
drept *veveră + -iță, la fel cum procedează, bunăoară, și cu gărgăriță (analizat ca *gărgără + -iță).

362
 mă gândesc s-o construiesc mai târziu. Cartea care se numește Le petit Prince în franceză
nu se poate numi în spaniolă sau italiană decât Il Principito, pentru că altfel înseamnă că
mai este cel puțin un prinț. Titlul colecției din engleză și franceză Les petits livres dřor a
fost calchiat în Mexic: Los pequeñas libros de oro; construcția normală e în Argentina: Los
libritos de oro, unde există și o altă colecție: Los grandos libros dřoro. Se aplică deci și la
vocabular acest principiu al limbilor romanice; nu se aplică însă în franceză, unde
diminutivele au dispărut sau, dacă există, nu se deosebesc de determinarea externă: une
maisonette = une petite maison. Unii au atribuit această dispariție gustului francez pentru
abstracție, contrar afectivității, dulcegăriei (în franceza veche însă diminutivele erau
numeroase, ca și în celelalte limbi romanice). Dar limbile nu se pot caracteriza prin fapte
afective de vorbire: un uometto nu e mai puțin afectiv decât un petit homme‖ (Coșeriu
1994: 142–143).

4. Cele afirmate de Coșeriu în fragmentul pe care tocmai l-am reprodus in extenso nu se

pot înțelege întru totul dacă nu se are în vedere ceea ce teoreticianul român a susținut efectiv și
exclusiv cu privire la problema diminutivelor în câteva paragrafe aparte. Nucleul concepției lui
Coșeriu despre diminutive poate fi aflat într-o intervenție pe care savantul a avut-o în cadrul
lucrărilor celui de-al X-lea Congrès International de Linguistique et Philologie Romanes10,
desfășurat la Strasbourg în 1962. Pe spațiul unei singure pagini, lingvistul român concentrează
ideile în felul următor:
(a) valoarea de bază a diminutivului este întotdeauna aceea de „diminuare obiectivă‖
(aminoración objectiva). Această valoare nu rezultă din ansamblul diverselor valori „de vorbire‖
ale diminutivului, ca medie a acestor valori, și, în plus, ea nici nu se poate stabili în afara
opoziției față de micșorarea exprimată prin adjective;
(b) diferența dintre diminuarea „diminutivăŗ și diminuarea „adjectivalăŗ constă în aceea
că „diminutivul prezintă obiectul ca fiind mic în mod intrinsec, în timp ce diminuarea
adjectivală îl prezintă ca fiind mic în mod extrinsec (adică în comparație cu un alt obiect, cu o
mărime considerată ca fiind normală, cu un stadiu anterior al aceluiași obiect etc.)‖ (Coseriu
1991: 169). Un enunț de tipul Ne-am construit o căsuță (în sp.: una casita) nu presupune o
comparație cu o altă casă; în schimb, un enunț de genul Ne-am construit o casă mică (în sp.: una
casa pequeña) implică o atare comparație (de pildă, cu casa visurilor noastre, pe care nu am mai
reușit să ne-o construim). Desigur că o „căsuță‖ poate fi adesea tot atât de mare cât o casă sau
cât un palat, dar în acest caz avem de-a face nu cu o micșorare reală, ci cu una lingvistică. Așa
iau naștere variatele valori ironice ale diminutivului: „prin contrastul cu realitatea obiectului
(care nu este mic, nu poate fi mic sau, pur și simplu, nu admite aprecierea în termeni de
mărime)‖ (ibid.: 170)11;
(c) întrucât funcția „expresivă‖ (subiectivă) este mai frecvent întâlnită în texte, se consideră
că ea este mai „importantă‖. Însă nu aceasta este funcția de bază sau constantă a diminutivelor
și, de altfel, nu este singura: există mai multe și foarte diferite, conform contextelor. Din punct

10
Actele acestui congres s-au publicat la Paris, în 1965. Textul respectiv a fost reprodus, alături de alte
Quaestiones disputatae, în antologia El hombre y su lenguaje, sub titlul Los diminutivos: «noción» y «emoción»
(vezi Coseriu 1991: 169–170).
11
Vezi și cele spuse de Coșeriu într-o carte-interviu: „Un diminutiv nu e de la sine ironic; poate deveni
ironic când se aplică, de exemplu, la un obiect extrem de mic. Dacă, în fața unui palat, spui: «Ce căsuță și-a
construit domnul ăsta!», atunci diminutivul devine ironic, însă în discurs. Căsuță în limbă nu e ironic, înseamnă
«casă mai mică decât norma»; că e «mai mare decât norma» se vede în discurs, și atunci se înțelege că e ironic‖
(Coșeriu 1996: 56).

363
de vedere metodologic, „funcția generală de «diminuare intrinsecă» poate explica toate valorile
expresive ale diminutivelor, în timp ce multiplele «funcții expresive» nu pot explica diminuarea
intrinsecă și nici opoziția x -uț(ă)/x mic(ă) [în orig. sp.: x -ito/x pequeño; n.m.]‖ (ibid.). De
altminteri, funcțiile expresive nu se pot explica nici unele pe altele. Coșeriu se întreabă, cum ar
putea, de exemplu, un diminutiv care exprimă afectivitatea să explice, în unele cazuri, ironia,
aversiunea sau disprețul.
Ultima frază a intervenției lui Coșeriu reprezintă o concluzie care, deși pare atât de firească
în sine, necesită, de asemenea, lămuriri suplimentare: „Valoarea subiectivă este întotdeauna o
valoare contextuală, o «accepție» care se oferă în desemnarea concretă, și nu o valoare
opozițională a limbii, un «semnificat»‖ (ibid.). Ca să înțelegem în deplinătatea sa această
afirmație, este nevoie să prezentăm, pe de o parte, deosebirea dintre «semnificat» și
«desemnare» și, pe de altă parte, în ce constă «semnificatul unitar», menținându-ne în zona
diminutivelor utilizate ca exemple edificatoare.

5. Una dintre distincțiile tripartite cele mai importante propuse de teoria coșeriană o
reprezintă cea referitoare la conținutul lingvistic. Este vorba de triada conceptuală și
terminologică formată din desemnare (referirea la realitatea extralingvistică), semnificat
(conținutul dat exclusiv de limbă și numai prin intermediul acesteia) și sens (conținutul unui act
concret de comunicare, al unui discurs sau text).

5.1. Într-un articol (publicat inițial în limba germană, în 1970), Significado y designación a
la luz de la semántica estructural, Coșeriu stabilește cu mare acuratețe deosebirile dintre
«semnificat» și «desemnare», respectiv, dintre «cunoașterea limbii» și «cunoașterea
„lucrurilor‖». Unele paragrafe ale acestui studiu important au ca obiect contribuția experienței
extralingvistice (a cunoașterii „lucrurilor‖) la vorbire, la utilizarea sau înțelegerea unor formule
în discursuri concrete. De pildă, apreciind că expresii precum fr. lourd comme un bœuf, bêtte
comme un bœuf au justificare extralingvistică, Eugeniu Coșeriu observă că și expresiile contrare
(din punct de vedere lingvistic) ale acestora nu se interpretează ca fiind opuse celor deja
amintite, ci tocmai ca niște „sinonime‖ (obiectiv vorbind): agile comme un bœuf și intelligent
comme un bœuf sunt înțelese imediat ca fiind ironice (Coseriu 1977: 194).

5.2. Imediat după aceea, este dat – printre altele tot ca o justificare suplimentară a ideii
susținute – și exemplul diminutivelor, într-o caracterizare similară celei prezentate cu opt ani în
urmă, doar că, de data aceasta, mai concentrat, în cadrul unui singur paragraf, și cu o mai mare
precizie terminologică, fiindcă sunt întrebuințate verbele sp. significar și designar:

„Diminutivele, în limbile în care există ca atare, semnifică tocmai o diminuare obiectivă a

desemnatului. Astfel, căsuță, pădurice (în sp.: casita, bosquecillo), din punctul de vedere al
limbii, se interpretează într-o manieră imediată drept «casă mică», «pădure mică». În schimb,
dacă desemnatul [lo designado; n.m.] nu poate fi micșorat în mod obiectiv sau dacă
micșorarea obiectivă este negată de înseși lucrurile care sunt desemnate (și care nu sunt
«mici»), atunci diminutivele trec automat la alte accepțiuni.‖ (Coseriu 1977: 194–195).

În acest sens, Coșeriu oferă un exemplu din limba italiană, Italietta, care se poate interpreta
fie ca depreciativ, fie ca afectiv (dacă se referă la Italia actuală și nu la Italia dintr-o altă
perioadă, mai mică obiectiv vorbind). La fel, una cervecita (‗o berică‘) și un bosquecillo, zise
despre o halbă enormă de bere sau despre o pădure imensă, nu implică nicio diminuare obiectivă
(ibid.: 195).

364
 6. În fine, pentru a avea o imagine oarecum completă asupra modului în care vede Coșeriu
problema diminutivelor, se cuvine să fac și o prezentare a conceptului de «semnificat unitar», la
care lingvistul român s-a referit de mai multe ori (vezi, pentru detalii suplimentare, Munteanu
2015).

6.1. Un moment important al teoretizării noțiunii de «semnificat unitar» îl constituie

articolul El estudio funcional del vocabulario (compedio de lexemática)12, în care Coșeriu
fixează principiile generale ale lexematicii, care sunt, de fapt, principiile fundamentale ale
structuralismului analitic. El vorbește pe scurt aici de principiul funcționalității, căruia îi adaugă
un important corolar referitor la semnificat, cel al semnificatului unitar, precum și un corolar
metodologic sau tehnic, acela al comutării (Coseriu 1987: 222–224). Conform acestui corolar,

„pentru orice formă lingvistică distinctă, în gramatică și în lexic, trebuie să se presupună în

primul rând un semnificat unic, și anume un semnificat unitar valabil pentru toate
contextele în care apare forma respectivă și care să poată justifica accepțiile acesteia ca
fiind motivate prin determinări contextuale‖ (ibid.: 223–224; trad. m.).

Însă locul în care Coșeriu consacră cele mai multe pagini semnificatului unitar îl reprezintă
magistralele sale Lecții de lingvistică generală. Într-o caracterizare făcută structuralismului,
savantul vede în semnificatul unitar – cum deja am observat mai sus – corolarul imediat al
principiului funcționalității, cu referire la problema formelor omofone. Pentru mai multă rigoare,
Coșeriu simte nevoia unor precizări suplimentare: „În această privință, trebuie să distingem între
semnificat unic și semnificat unitar și, paralel, între polisemie și variație semantică‖ (Coșeriu
2000: 173). Cele afirmate implicit de Aristotel în Metafizica și în Respingerile sofistice îi
servesc lui Coșeriu ca punct de plecare:

„Semnificatul unei forme anumite poate, prin urmare, să nu fie «unic», deoarece există
forme polisemice (forme care au mai mult de un semnificat); dar orice semnificat de limbă
– atât un semnificat «unic», cât și fiecare din semnificatele unei forme polisemice – trebuie
interpretat ca semnificat «unitar»‖ (ibid.: 174).

Urmează iarăși precizări importante, cum este și aceasta: „Un «semnificat unitar» –
insistăm asupra acestui lucru – nu este un punct: este o zonă de semnificație delimitată de
limbă‖ (ibid.: 175).

6.2. În continuare, Coșeriu apreciază că există „trei tipuri de semnificat unitar‖, pe care,
dovedind o capacitate excepțională de a surprinde esența mecanismelor lingvistice, le
semnalează și le caracterizează în linii generale, ilustrând clasificarea sa tripartită cu exemple
luate preponderent nu din domeniul lexicologiei (eventual, al lexematicii) – unde faptele ne sunt
mai la îndemână –, ci din acela mai dificil (sub acest aspect) al gramaticii (vezi Munteanu 2015:
566–567).
Demn de semnalat este amănuntul că al doilea tip de semnificat unitar („un semnificat de
bază, caracteristic anumitor întrebuințări, [care] justifică celelalte tipuri de variante, cu toate că
nu le «conține» propriu-zis‖) este ilustrat cu ajutorul diminutivului din spaniolă, Coșeriu trăgând
concluzia că, în pofida valorilor „emoțională‖, „expresivă‖, „ironică‖ sau „afectivă‖, în realitate,
12
Redactat și publicat inițial în germană (în 1976) și reluat în versiune spaniolă în cartea lui Eugeniu
Coseriu, Gramática, semántica, universales (vezi Coseriu 1987: 206–238).

365
valoarea de bază a diminutivului poate fi doar aceea de „«diminuare intrinsecă», opusă
«diminuării extrinseci» exprimate prin intermediul unor adjective ca pequeño‖ (vezi, pentru
toate informațiile, Coșeriu 2000: 176–179).

7. În multe privințe, meritul lui Coșeriu este (și) acela de a fi fundamentat ori justificat în
mod riguros intuiții teoretice pe care le au, uneori, și alți lingviști. În loc de concluzii, pentru a
evidenția o anumită convergență de gândire, îmi permit să citez un paragraf din Stilistica lui
Iorgu Iordan, în care vechiul profesor ieșean al lui Coșeriu dovedește o excelentă intuiție
(exprimată metaforic), pe care avea să o dezvolte elevul său:

„Când spunem diminutiv, ne gândim, în primul rând (poate chiar exclusiv), la un obiect
mic în comparație cu altele asemănătoare, mari sau mai mari. Dar la această nuanță, care,
este drept, predomină, alcătuind ceea ce în muzică se cheamă tonul fundamental al unei
note, sufletul nostru adaugă, după împrejurări, încă una, eventual mai multe, menite să
joace oarecum rolul armonicilor. Aceste nuanțe (secundare, din punctul de vedere al
raportului strict obiectiv, față de nuanța inițială) pot căpăta, în momente psihologice
determinate, o importanță atât de mare, încât să treacă pe primul plan și, deci, să întunece
sensul originar diminutival‖ (Iordan 1975: 158).

BIBLIOGRAFIE

Coseriu, Eugenio, 1977, Principios de semántica estructural, Madrid, Editorial Gredos.

Coseriu, Eugenio, 1987, Gramática, semántica, universales. Estudios de lingüística funcional,
segunda edición revisada, Madrid, Editorial Gredos.
Coseriu, Eugenio, 1991, El hombre y su lenguaje. Estudios de teoría y metodología lingüística,
segunda edición, revisada, Madrid, Editorial Gredos.
Coseriu, Eugenio, 1992, Competencia lingüística. Elementos de la teoría del hablar, Madrid,
Editorial Gredos.
Coșeriu, Eugen, 1994, Prelegeri și conferințe (1992Ŕ1993), supliment al publicaţiei Anuar de
lingvistică şi istorie literară, XXXIII, 1992–1993, Seria A, Lingvistică, Iaşi.
Coșeriu, Eugeniu, 1996, Lingvistica integrală, interviu cu Eugeniu Coșeriu, realizat de Nicolae
Saramandu, București, Editura Fundației Culturale Române.
Coșeriu, Eugeniu, 1997, Sincronie, diacronie și istorie. Problema schimbării lingvistice, versiune
în limba română de Nicolae Saramandu, București, Editura Enciclopedică.
Coșeriu, Eugeniu, 2000, Lecții de lingvistică generală, traducere din spaniolă de Eugenia Bojoga,
cuvânt înainte de Mircea Borcilă, Chișinău, Editura Arc.
Coșeriu, Eugeniu, 2004, Teoria limbajului și lingvistica generală. Cinci studii, ediție în limba
română de Nicolae Saramandu, București, Editura Enciclopedică.
Coșeriu, Eugeniu, 2013, Lingvistica textului. O introducere în hermeneutica sensului, versiune
românească și index de Eugen Munteanu și Ana-Maria Prisacaru, cu o postfață de Eugen
Munteanu, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza‖ din Iași.
Dressler, Wolfgang U., Lavinia Merlini Barbaresi, 1994, Morphopragmatics: Diminutives and
Intensifiers in Italian, German, and Other Languages, Berlin, New York, Mouton de
Gruyter, 1994.
Hummel, Martin, 1997, „Para la lingüìstica de vuestro diminutivo: los diminutivos como
apreciativos‖, Anuario de Estudios Filológicos, XX, p. 191–210.
Iordan, Iorgu, 1975, Stilistica limbii române, ediția a II-a, București, Editura Științifică.

366
Jurafsky, Daniel, 1996, „Universal tendencies in the semantics of the diminutive‖, Language, 72,
3, p. 533–578.
Monge, Félix, 1988, „Diminutivos: cuantificaciñn, subjetividad, especializaciñn‖, în Jens Lüdtke
(ed.), Energeia und Ergon, III, Das sprachtheoretische Denken Eugenio Coserius in der
Diskussion, Tübingen, Narr Verlag, p. 129–140.
Munteanu, Cristinel, 2013, „«Dezacordul» în caz al atributului adjectival în limba română. O
explicație dintr-o perspectivă tipologică‖, Analele Universității „Dunărea de Josŗ din Galați,
VI, 1–2 (9–10), p. 143–149.
Munteanu, Cristinel, 2015, „Problema «semnificatului unitar» la Eugeniu Coșeriu (cu o aplicație la
cuvântul român)‖, în acad. Marius Sala, Maria Stanciu Istrate, Nicoleta Petuhov (ed.),
Lucrările celui de-al Cincilea Simpozion Internațional de Lingvistică (București, 27Ŕ28
septembrie 2013) (Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Alexandru
Rosetti‖), București, Editura Univers Enciclopedic Gold, p. 564–580.
Pușcariu, Sextil, 1976, Limba română. Privire generală, I, București, Editura Minerva.
Zafiu, Rodica, 2010, „Evaluarea diminutivelor‖, în Gheorghe Chivu, Oana Uță Bărbulescu (ed.),
Studii de limba română. Omagiu profesorului Grigore Brâncuș, București, Editura
Universității din București, p. 291–297.
Zafiu, Rodica, 2011, „Diminutivele în româna actuală: lexicalizare și utilizare pragmatică‖, în
Isabela Nedelcu, Alexandru Nicolae, Alice Toma, Rodica Zafiu (ed.), Studii de lingvistică.
Omagiu doamnei profesoare Angela Bidu-Vrănceanu, București, Editura Universității din
București, p. 373–382.
Zuluaga, Alberto, 1970, „La funciñn del diminutivo en espaðol‖, Thesaurus, XXV, 1, p. 23–48.

ON EUGENIO COSERIU‘S CONTRIBUTION TO THE STUDY OF DIMINUTIVES

(Abstract)

Eugenio Coseriu did not write a special study on diminutives; yet, he was constantly interested in this
issue, devoting many paragraphs (sometimes, even pages) to it in some of his works. Most often, Coseriu
refers to diminutives in connection with his linguistic ideas; in other words, some aspects regarding
diminutives are invoked in order to justify or illustrate essential distinctions, concepts or principles of his
linguistic theory, such as type, system, norm and speech, unitary signification etc. By presenting, within a
mostly exegetic article, the content of those Coserian excerpts which deal with the question under study here,
one can reconstruct a coherent, unitary vision, consistent with the ideas from the point of departure. Coseriu‘s
contribution regarding this issue can be seen as centred on three aspects: (1) diminutives in general (at the
universal level); (2) diminutives in Romance languages (at the historical level), with a special interest in
Romanian language; (3) diminutives in discourses/texts (at the individual level), by emphasising some of their
contextual functions. A possible manner of presentation could start from this very distinction. However, in my
presentation, I will try to organise the manner chronologically, by pointing to Coseriu‘s evolution of ideas about
diminutives, or, better said, by following the gradual clarification of these ideas. Accordingly, I will have to
make – in parallel – some remarks regarding the Coserian distinctions and concepts mentioned above.

367
 TERMINOLOGIA MEDICALĂ ÎNTRE VOCABULARUL
SPECIALIZAT ȘI VOCABULARUL COMUN
DIN PERSPECTIVĂ LEXICOGRAFICĂ.
CAZUL LEXEMELOR CARE INCLUD
ELEMENTUL DE COMPUNERE ENTER(O)-

RALUCA-MIHAELA NEDEA
Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan Ŕ Al. Rosettiŗ al Academiei Române, București

1. Introducere

Vocabularul biomedical internațional, inclusiv cel al limbii române, se află de cel puțin o
jumătate de secol sub impactul unui aflux informațional intens și constant. O astfel de
îmbogățire lexicală continuă este, desigur, generată de multitudinea și complexitatea inovațiilor
din acest domeniu extrem de important pentru supraviețuirea speciei umane într-o lume și într-o
societate din ce în ce mai ostile sănătății și integrității sale fizice și psihice. Permeabilitatea
lexicului comun față de cuvintele care exprimă noțiuni medicale a devenit o necesitate, în
condițiile în care familiarizarea vorbitorului nespecialist cu utilizarea lor a crescut simțitor pe
fundalul „laicizării‖ științelor în societățile moderne1.

2. Surse

Pentru a urmări pătrunderea în lexicul comun a cuvintelor aparținând terminologiei

biomedicale (și tuturor celorlalte terminologii), integrate inițial lexicului (supra)specializat, este
nevoie a utiliza, ca principală sursă, presa scrisă și audiovizuală, nu însă pe aceea de specialitate,
ci pe aceea de vulgarizare/popularizare (vezi și Dimitrescu 2005, republicat în Dimitrescu 2014:
1022), alături de diverse dicționare ale limbii române și de studii consacrate analizei tendințelor
și inovațiilor din vocabularul limbii române contemporane.
Pe de altă parte, lucrările de strictă specialitate (în cazul de față, dicționarele, articolele și
studiile medicale), în care este vehiculat un limbaj savant, în mare parte accesibil doar
specialiștilor, se cuvine totuși a fi consultate pentru a stabili cu acuratețe semnificația științifică
exactă a noțiunilor denotate prin termenii care fac obiectul cercetării lingvistice (terminologice,
etimologice) și/sau inventarierii lexicografice.

1
Vezi Dimitrescu (2005), republicat în Dimitrescu (2014: 102–103), și Nedea (2009: 509).
2
Cf. Stoichițoiu-Ichim (2008: 237): „sistemul reprezentat de dicționar‖ (un dicționar virtual, echivalent cu
inventarul lexical exhaustiv al limbii române) vs. actualizarea lui în discursul mass-media.
 3. Studiu de caz

Oferim ca exemplificare a dinamicii terminologiei medicale din perspectivă lexicografică

situația familiei lexico-etimologice a vocabulelor care includ elementul de compunere neologic
enter(o)-, provenind din greaca veche, ἔνηερον, substantiv neutru, cu sensul general de „interior
(al unei entități)‖ și, utilizat în elină de obicei la plural, cu sensul derivat, particular, de „intestin
(în speță subțire)‖3. Vom analiza în sincronie, dar și în diacronie, înregistrarea acestor lexeme în
diverse dicționare de specialitate (medicale), dar și în dicționarele nontehnice (explicative,
enciclopedice și generale) ale limbii române. Vom propune totodată o serie de criterii cât mai
coerente ale necesității includerii în dicționarele nontehnice a unor termeni având inițial o
utilizare restrânsă, dar care au căpătat ulterior o frecvență mai importantă, intrând treptat în
vocabularul comun al limbii române.
Din punct de vedere lexicografic, înregistrarea în dicționarele nontehnice a unor lexeme
consemnate inițial doar în dicționarele tehnice și vehiculate exclusiv de specialiști ar trebui să fie
condiționată de probarea prin fapte lingvistice a migrării acestor termeni din categoria
vocabularului specializat către aceea a vocabularului comun. Or, în această privință, constatăm
de foarte multe ori că includerea termenilor inițial pur tehnici, inclusiv medicali, în dicționarele
nontehnice ale limbii române este realizată de multe ori în mod arbitrar, prin preluarea mecanică
a unui inventar neologic constant supralicitat din motive de psihosociologie editorială, evident
pseudoștiințifică4.
Un prim criteriu al pertinenței înregistrării în dicționarele nontehnice a acestor lexeme este, în
mod cert, atestarea lor în cât mai multe compartimente (stiluri sau variante funcționale) ale limbii,
în primul rând în vocabularul presei, orale sau scrise, în vocabularul literar sau în acela colocvial.
Ieșirea unor cuvinte din lexicul specializat și migrarea lor către lexicul comun poate fi
condiționată, pe de o parte, de un anumit context istoric sau socio-cultural favorabil, așadar de
motive extralingvistice – vezi Bidu-Vrănceanu (2007: 84) – (spre exemplu, difuziunea
termenilor HIV5 și SIDA6 către lexicul comun care a fost determinată de popularizarea, prin
intermediul presei, a fenomenului răspândirii în jurul anilor ‘90 a virusului cauzator al acestei
maladii și, respectiv, a sindromului însuși).
Pe de altă parte, accesibilitatea analizei lexico-etimologice, în esență empirice, a anumitor
termeni de către utilizatorul lor nespecialist, adesea și prin raportarea analogică la seriile de cuvinte
care conțin aceleași elemente de compunere savantă, contribuie la integrarea lor în lexicul comun.
Astfel de termeni compuși din cel puțin două elemente afixoidale, precum sunt cei cu enter(o)-, se
raportează, de altminteri, la cel puțin două serii lexico-etimologice distincte.
Spre exemplu, „despecializarea‖ termenului enterectomíe, cu varianta sa enteroctomie,
este, în mod evident, susținută de prezența afixoidelor neologice -ec și -tomie, din greaca veche,
cu sensul de „tăiere din‖, desemnând o manevră chirurgicală de îndepărtare a unei structuri sau
părți anatomice, după modelul unor termeni din seria lexico-etimologică respectivă ce au în

3
Pentru precizia științifică a noțiunilor medicale denumite (în cazul de față, diferențierea segmentelor
anatomice ale așa-numitului „tub intestinal‖), ar trebui făcută o distincție între semantismul acestui afixoid și
semantismul afixoidului colo-, provenind din gr. κόλον „intestin gros, colon‖. Putem semnala existența unui
prim compus de acest tip, în limba elină, cu afixoidul enter(o)-, și anume gr. ἔνηεροκήλη „hernie intestinale‖
(<κήλη „tumeur, particul. hernie‖), cf. fr. entérocèle, înregistrat în Dictionnaire grec-français de Ch. Bally, cu
atestarea cea mai veche la Gal. 2, 275, 396 (Galenós din Pérgam, medic din secolul al II-lea d. Hr.).
4
Nu credem că dicționarele nontehnice ale unei limbi ar trebui să cuprindă cât mai mulți termeni specializați
doar din considerentul sau potrivit criteriului cvasi-concurențial al amplitudinii inventarului lor neologic.
5
Atestat din 1995 (R.l. 24 X 95 p. 16), apud DCR3.
6
Atestat din 1983 (R.l. 1 VII 83 p . 6.), apud DCR3.

370
prezent o frecvență mai importantă: apendicectomie, histerectomie, mastectomie, ovarectomie,
simpatectomie etc. Cu toate acestea, vocabule precum angionevrectomie „rezecție a vaselor
sangvine și a nervilor‖, cleidectomie „ablație chirurgicală a claviculei‖, perichistectomie
„operație chirurgicală a țesutului periparazitar în tratamentul chistului hidatic‖ (DEXI, s.v.) ș.a.7,
care aparțin structural aceleiași serii lexico-etimologice prin prezența afixoidelor -ec și -tomie,
se situează, cu certitudine, între limitele unui vocabular specializat, cu șanse reduse de migrare
către vocabularul comun din pricina lipsei de transparență pentru vorbitorul nespecialist a
sensului avut de elementul inițial de compunere din structura acestor cuvinte8.
Din punctul de vedere al accesibilității integrării empirice în anumite serii lexico-
etimologice, următorii termeni compuși cu enter(o)- ar putea fi asimilați, în mod justificat,
vocabularului comun al limbii române: enteralgíe s.f.9, enterobactérie s.f., enterobacteriologíe
s.f. (consemnat în DCR2, cu atestare din 1985: R.l. 4 VII 85 p. 4), enterocentéză s.f.10,
enterogastrítă s.f., enterohemoragíe s.f., enterologíe s.f.11, enteromórf, -ă adj., enteropatíe s.f.,
enteroplastíe s.f., enteroptóză s.f.12, enteroragíe s.f., enterospásm s.n., enterostenóză s.f.13,
enterotomíe s.f., enterotoxínă s.f., enteroviróză s.f. (atestat în 1969, cf. D. MED. I, s.v.),
enterovírus s. m. (atestat în 1969, vezi D. MED. I, s.v.), consemnat și în DCR3, cu ocurență în
presa din 2007: G. 22 IX 07 p. 9).
„Alunecarea‖ unor cuvinte aparținând vocabularului specializat către vocabularul comun
poate fi și consecința unui fenomen de atracție lexicală, precum în cazul termenului enterotomíe
s.f. (numele unei intervenții chirurgicale de la nivelul intestinului), care legitimează totodată
înregistrarea lexicografică a lexemului enterotóm s.n. (numele instrumentului cu ajutorul căruia
este realizată intervenția chirurgicală respectivă)14.
În mod paradoxal, în pofida aparentei accesibilități a conținutului lor semantic prin
raportarea la vocabulele-bază din seriile lexico-etimologice corespondente, constatăm existența
unor termeni medicali compuși cu enter(o)- a căror explicitare probează caracterul lor denotativ
strict specializat: enterohepatítă s.f. „inflamație necrotică a cecumului și a ficatului, mai ales la

7
Din punct de vedere lexicografic, putem semnala în acest exemplu problema definirii aceleiași entități
lingvistice (un anumit tip de manevră chirurgicală) prin trei termeni sau elemente de clasare diferiți/diferite, ultimul
dintre ei/ele cu un grad sporit de generalitate.
8
Acești termeni sunt totuși înregistrați în DEXI.
9
Din fr. entéralgie, cu o primă atestare în franceză din 1823, de la gr. entér- et -algie (<gr. algos „durere‖),
definit în Le Grand Robert ca „Méd. Douleur intestinale‖, raportabil lexico-etimologic la termenul-bază neologic
algíe s.f. „durere apărută spontan sau în urma excitării patologice a nervilor senzitivi‖ (DEX, s.v.), dar și la cuvinte
compuse cu sufixoidul -algie mai accesibile, precum cervicalgie, dentalgie, gastralgie, nevralgie.
10
Din fr. entérocentèse, cf. gr. ἔνηερον „intestin‖, κένηηζις „înțepătură‖ (DEXI, s.v. enterocenteză), absent din
Le Grand Robert, raportabil, spre exemplu, la termenul românesc mai familiar amniocenteză s.f.
11
Din fr. entérologie, absent din Le Grand Robert, încadrabil în seria termenilor românești care denumesc
ramuri ale medicinei: alergologie, ginecologie, hematologie, pneumologie etc.
12
Din fr. entéroptose, cu o primă atestare din 1855, de la gr. entéro- et ptose, definit în Le Grand Robert ca
„Méd. Descente d‘un segment intestinal (surtout du cólon transverse) dans la cavité abdominale‖, raportabil lexico-
etimologic la termenul neologic ptóză s.f. „Fenomen patologic constând în deplasarea în jos a unui organ, de obicei
ca urmare a slăbirii și a relaxării unor ligamente de susținere‖ (DEX, s.v.), dar și la cuvinte compuse cu sufixoidul -
ptoză mai accesibile, precum hepatoptoză, splenoptoză.
13
Din. fr. entérosténose, de la gr. entéro- și sténose, absent și din Trésor de la langue française și din Le Grand
Robert, în relație lexico-etimologică cu termenul neologic stenóză s.f. „(Med.) Îngustare a unui canal sau a unui
orificiu din organism în urma unei cicatrizări, a unei inflamații, a unei tumori etc.‖ (DEX, s.v.), cf. și verbul stenozá,
dar și la cuvinte compuse cu sufixoidul -stenoză mai accesibile, precum aortostenoză, arteriostenoză.
14
În mod similar, termenul enterológ s.m., din categoria numelor de agent în -log (Stoichițoiu-Ichim 2006a:
72), ar putea figura, prin același fenomen de atracție lexicală și deopotrivă lexicografică, într-un dicționar general al
limbii române, în măsură să ilustreze vocabularul comun, alături de corelativul său enterologíe s.f. etc.

371
curcile tinere‖ (DLR, s.v.), enterorenál, -ă adj. „(În sintagma) Sindrom enterorenal = sindrom
infecțios produs de unele bacterii saprofite și manifestat prin tulburări intestinale urmate de
septicemie, apoi de o serie de tulburări renale și urinare‖ (DLR, s.v.), enterovaccín s.n. „vaccin
administrat pe cale digestivă‖ (DLR, s.v.).
Alături de utilizarea în mai multe variante funcționale ale limbii și de accesibilitatea
„descompunerii‖ prin intermediul analizei lexico-etimologice empirice a termenilor medicali de
către vorbitorul nespecialist, un alt argument al înregistrării unor cuvinte aparținând
vocabularului specializat medical în dicționarele nontehnice, mai cu seamă în cele care
ilustrează, prin înserierea diacronică a ocurențelor, fapte privind istoria limbii române, așadar, și
dinamica terminologiei medicale, ar fi vechimea atestării lor în limbă. Ca exemple, am putea
cita, din familia lexico-etimologică a vocabulelor care includ elementul de compunere neologic
enter(o)-, termenii entéric, -ă adj., atestat din 1830 (Vasici-Ungurean 1830: 63/3), enterítă s.f.,
cu atestare din 1849 (Dionisie Piru Tesalianul 1849: 3/23), enterocóc s.m., cu atestare din 1964
(ABC-ul sănătății: 294), enterocolítă s.f., cu atestare din 1910 (Bianu 1910: 271).
După cum am putut însă observa, numeroși alți termeni compuși cu enter(o)-, atât din
considerentul atestării lor exclusiv în sursele lexicografice, cât și din acela al evidentei lipse de
transparență pentru presupusul utilizator nespecialist (dificultatea analizei lexico-semantice) s-ar
încadra, mai degrabă, în categoria vocabularului medical specializat: enterectazíe s.f.,
enteroanastomóză s.f., enterobiáză s.f., enterocél s.n., enterochináză s.f., enteroclíză s.f.,
enterogastrónă s.f., cu varianta sa enterogastrón s.n. (DEXI, s.v.), enteropexíe s.f.,
enteroplexíe s.f., enterorafíe s.f. (D. MED. I, s.v.), enterostomíe s.f. (DLR, s.v.)15 etc.
Din punct de vedere lexicografic, un alt aspect controversat este acela care privește utilizarea
mărcilor diastratice în cadrul definițiilor termenilor aparținând terminologiei medicale.
În primul rând, este discutabilă necesitatea utilizării, în general, a unei mărci diastratice de
tipul (med.), (biol.), (chir.) etc., dată fiind, în majoritatea cazurilor, evidența apartenenței
termenilor respectivi la domeniul terminologic al medicinei.
O altă problemă ar fi caracterul arbitrar și adesea lipsa de consecvență în folosirea
submărcilor diastratice de tipul (chir.) = chirurgie, (microbiol.) = microbiologie, (farm.) =
farmacologie etc. în cadrul mărcii diastratice mai generale (med.) = medicină16.
Spre exemplu, în DEXI, s.v., un termen medical specializat din domeniul chirurgiei
precum enterorafíe s.f. „sutură a unei plăgi intestinale‖ este definit sub marca (med.) și nu sub
aceea (chir.), spre deosebire de un alt termen medical, de asemenea specializat din domeniul
chirurgiei, precum enteroanastomóză s.f. „intervenție prin care se stabilește o comunicație
anormală între două anse intestinale pentru a ocoli o tumoare sau altă piedică a tranzitului
intestinal‖, explicat însă sub marca (chir.).
O situație interesantă este aceea a termenilor medicali, echivalenți din punct de vedere
semantico-lexical (sinonimi), caracterizați prin posibilitatea inversării elementelor de
compunere (afixoidelor) neologice constitutive, spre exemplu enterogastrítă s.f., sinonim
perfect al lui gastroenterítă s.f.17.

15
Cu excepția lexemului enterochináză s.f. (din fr. entérokinase, datând din 1903, împrumut din rusă,
compus din afixoidele grecești entero- și kinein), vezi Le Grand Robert, toți acești termeni lipsesc, de altfel, și
din Le Grand Robert, iar unii dintre ei chiar din Trésor de la langue française, fiind însă înregistrați în DEXI și
parțial în celelalte dicționare nontehnice ale limbii române.
16
Vezi și Bidu-Vrănceanu (2007: 108–109): „Definiția lexicografică încearcă să suplinească absența mărcii
diastratice atât prin tehnicitatea metalimbajului medical, cât și, de multe ori, prin clasare (sau gen proxim) – boală,
sindrom ș.a. Absența mărcii diastratice pune un vorbitor obișnuit în dificultate, ca în cazul termenului antienzimă‖.
17
Este vorba despre așa-numitul „caracter bipozițional‖ al unor formanți care permite utilizarea lor dublă, ca
prefixoide, respectiv ca sufixoide (Stoichițoiu-Ichim 2006a: 26).

372
 Al doilea tip de echivalență semantico-lexicală totală îl reprezintă perechi de tipul
enterohemoragíe s.f./enteroragíe s.f., în cazul ultimului termen lipsind afixoidul hem(o)- „sânge‖.
Al treilea tip de echivalență semantico-lexicală poate fi stabilit între un termen precum
enterostenóză s.f. „îngustare patologică a intestinului‖ (DEXI, s.v. și DLR, s.v.) și explicitarea
sa frazeologică minimală: stenoză intestinală, în mod similar perechii aortostenóză s. f. (DEXI,
s.v.)/stenoză aortică18.
Din punct de vedere etimologic, majoritatea termenilor formați cu enter(o)- provin din (una
dintre?) limbile franceză și engleză, fiind, la rândul lor, în aceste două limbi, rezultatul
procedeului compunerii de tip tematic sau „savant‖ din elemente lexicale vechi grecești și
latinești19. Acești termeni aparțin, după cum se știe, vocabularului medical internațional (origine
externă multiplă20). Există, însă, și cuvinte formate pe teren românesc din seria semantico-
lexicală discutată: enterobacteriologíe s.f., din entero- + bacteriologie (DCR2: 92).
Pertinența și claritatea definițiilor reprezintă un deziderat important al dicționarelor de
orice factură, tehnice și nontehnice, însă, adeseori, pe de o parte, autorii dicționarelor tehnice nu
excelează în simț filologic, propunând explicitări neclare pentru utilizatorul lor nespecialist, și,
pe de altă parte, autorii dicționarelor nontehnice ale limbii române, nefiind specialiști în
domeniile respective, optează pentru glosări lacunare și imprecise din punct de vedere științific.
Ca ilustrare a necesității de a ne raporta consecvent la semnificatul „din punct de vedere
științific corect‖ al vocabulelor analizate, am putea menționa, spre exemplu, dificultățile
presupuse de explicitarea enciclopedică a cuvântului enterovírus. În D. MED. I: 500, termenul
este definit la plural ca „Enterovirusuri. Grup mare de virusuri cu habitat intestinal (de ex.
virusurile poliomielitice, Coxsackie, ECHO, Karaganda)‖. Termenul lipsește din DEX (ediția
1975) și din toate edițiile și tirajele sale ulterioare: DEX-S, DEX2 (ediția din 1996 și tirajele din
2009, 2012 și 2016). Definițiile acestui cuvânt din dicționarele limbii române, unul explicativ
(DEXI) și celălalt de neologisme (DAN), îl glosează în mod similar ca (grup) de „virusuri care
se află în intestin‖, respectiv „virusuri care trăiesc în intestin‖. În schimb, definiția cuvântului
din Dicționarul medical al lui Rusu (2007) este imprecisă în această privință: „denumire a
numeroase virusuri ARN descoperite în tubul digestiv la om‖. După cum ne-am informat personal
de la un specialist în microbiologie, enterovirusurile nu fac parte totuși din flora saprofită a
intestinului, ci doar din aceea patogenă, acestea înmulțindu-se la nivelul tractului gastrointestinal și
eliminându-se prin fecale doar în stările infecțioase. Spre deosebire de enterobacterii, care au
specii saprofite, specii condiționat patogene și specii obligatoriu patogene, se consideră că nu
există enterovirusuri saprofite, așadar, putem menționa, într-adevăr, în cadrul definiției
lexicografice a acestui termen, că ele „se află‖ sau că „trăiesc‖ în intestine?

18
Parafrazele definiționale concise sunt, de altfel, modalități frecvente de explicare a termenilor în texte de
vulgarizare științifică (de ex. hematopoeză =„formarea sângelui‖). Vezi Bidu-Vrănceanu (2007: 122).
19
Extinderea spectaculoasă a acestui tip de compunere lexicală afixoidă („pseudoprefixare‖,
„pseudosufixare‖) în limba română, dincolo de granițele stilului tehnico-științific, în direcția discursului mass-
media și a limbajului literar, a fost semnalată inițial de Florica Dimitrescu ca un argument al tendinței spre
modernitate caracteristică lexicului românesc (Dimitrescu 1965: 244). Numită, totodată, de către alți lingviști
români și străini, compunere alogenă, recompunere sau confixare, această tendință este considerată un aspect
definitoriu al lexicului românesc postdecembrist (vezi Stoichițoiu-Ichim 2008: 237 pentru enunțarea acestei idei
și enumerarea cuprinzătoare a referințelor bibliografice cu privire la acest aspect).
20
Caracterul internațional al terminologiei medicale sau, altfel spus, internaționalizarea lexicală este, desigur,
explicabil/explicabilă prin necesitatea constituirii unei terminologii apte de a ilustra difuziunea rapidă și largă a
noțiunilor, de a denota realitatea extralingvistică a inovațiilor din domeniul medicinei și al biologiei (vezi și
Dimitrescu 2005, republicat în Dimitrescu 2014: 103–104).

373
 4. Concluzii

Pornind de la studiul de caz prezentat cu privire la familia lexico-etimologică a vocabulelor

care includ elementul de compunere neologic enter(o)-, putem constata dubla acțiune a
mecanismelor lingvistice și extralingvistice asupra proceselor de vulgarizare științifică,
determinologizare și banalizare ale termenilor discutați, corespunzând unor etape distincte de
asimilare a acestora din limbajul medical specializat în vocabularul comun. Din perspectivă
lexicografică, o astfel de evoluție uneori arbitrară, contextuală se cuvine a fi consemnată prin
înregistrarea termenilor deja „validați‖ în dicționarele generale ale limbii române în temeiul
unor criterii coerente și unitare.

SURSE

ABC-ul sănătății. Enciclopedie medicală populară, București, Editura Medicală, 1964.

BALLY – Bally, Anatole, 20004, Le Grand Bailly. Dictionnaire grec-français, Paris, Hachette.
Bianu, Vasile, 1910, Doctorul de casă sau Dicționarul sănătății, Buzău, Imprimeria Al.
Georgescu.
DAN – Florin Marcu, Dicționar actualizat de neologisme, București, Saeculum I.O., 2013.
DCR3 [DCR1 1982, DCR2 1997] – Dimitrescu, Florica, Dicționar de cuvinte recente, ediția a III-a,
mult îmbogățită (în colaborare cu Alexandru Ciolan și Coman Lupu), București, Logos, 2013.
DEX – Ion Coteanu, Luiza Seche, Mircea Seche (ed.), Dicționarul explicativ al limbii române,
București, Editura Academiei Române, 1975.
DEX-S – Ion Coteanu, Ion Dănăilă, Nicoleta Tiugan (ed.), Supliment la Dicționarul explicativ al
limbii române, București, Editura Academiei Române, 1988.
DEX2 – Ion Coteanu, Lucreția Mareș (ed.), Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a,
București, Univers Enciclopedic, 1996.
DEX2 (tiraj nou) – Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, revăzută și adăugită, [tiraj
nou], București, Univers Enciclopedic Gold, 2009, 2012, 2016.
DEXI – Eugenia Dima (ed.), Dicționar explicativ ilustrat al limbii române, Chișinău, Arc &
Gunivas, 2007.
DLR – Iorgu Iordan, Alexandru Graur, Ion Coteanu și (din anul 2000) Marius Sala, Gheorghe
Mihăilă (ed.), Dicționarul limbii române, serie nouă, București, Editura Academiei, 1965–2010.
D. MED. I – Pavel Simici (redactor responsabil), Alexandru Mincu, George Ionescu-Amza, Stela
Cărnaru (redactori coordonatori), Dicționar medical, vol. I–II, București, Editura Medicală,
1969.
Dionisie Piru Tesalianul, Encolpiul doctorilor seau Medicina practică, cuprinzând 363 de boale
numite elinește, italianește și românește, cunoștința patimelor, caracterul, cauzele (pricinile)
și vindecarea seau cura lor, fisiologhia și anatomia trupului omenesc, materia sau medicina
vindecărei, dietetica (paza), ighiena (ținerea sănătăței). Adunate din cărțile osebiților doctori
(medici) de cătră arhimandritul și doctorul de medecină... Tipărită de a doa oară în Atena la
anul 1840, eară acum tradusă pe românie și tipărită prin post[elnicul] D. Cornea, tomul I–II,
Iașii, Tipografia Institutului Albinei, 1849.
Le Grand Robert. Dictionnaire alphabétique et analogique de la langue française de Paul Robert.
Deuxième édition entièrement revue et enrichie par Alain Rey, tome III, CouvŔEnto, Paris,
Dictionnaires Le Robert, 1996 [19921].
Rusu, Valeriu, Dicționar medical, ediția a III-a revizuită și adăugită, București, Editura Medicală,
2007.

374
Trésor de la langue française. Dictionnaire de la langue du XIX e et XXe siècle (1789Ŕ1960).
Publié sous la direction de Paul Imbs de l‘Institut, tome septième (Désobstruer Ŕ
Épicurisme), Paris, Éditions du Centre National de la Recherche Scientifique, 1979.
Vasici-Ungurean [= Vasici-Ungureanu], Pavel, Antropologhia sau scurta cunoștință despre om și
despre însușirile sale. Întocmită și întru acest rând adusă de... al mediținei auzitoriu în Buda,
la Crăiasca Tipografia Universitatei Ungurești, 1830.

SURSE ELECTRONICE

www.netmedic.ro (portal de cultură medicală)

www.stetoscop.ro

BIBLIOGRAFIE

Bidu-Vrănceanu, Angela, 2007, Lexicul specializat în mișcare. De la dicționare la texte,

București, Editura Universității din București.
Dimitrescu, Florica, 1965, „Tendințe ale formării cuvintelor în limba română actuală‖, Limbă și
literatură, X, p. 231–245.
Dimitrescu, Florica, 2005, „Considerații etimologice referitoare la terminologia biomedicală‖,
Studii și cercetări lingvistice, LVI, 1–2, p. 101–112, republicat în Florica Dimitrescu, 2014,
Teme lexicale actuale (începutul secolului al XXI-lea), București, Editura Academiei
Române, p. 102–111.
Nedea, Raluca-Mihaela, 2009, „Câteva observații asupra terminologiei medicale din DEX.
Terminologia medicală actuală între lexicul comun și lexicul specializat‖, Limba română,
LVIII, 4, p. 509–518.
Stoichițoiu-Ichim, Adriana, 2001, Vocabularul limbii române actuale. Dinamică, influențe,
creativitate, București, All.
Stoichițoiu-Ichim, Adriana, 2006a, Creativitate lexicală în româna actuală, București, Editura
Universității din București.
Stoichițoiu-Ichim, Adriana, 2006b, „Neoconfixarea în româna actuală‖, în Gabriela Pană
Dindelegan (ed.), Limba română – aspecte sincronice și diacronice, București, Editura
Universității din București, p. 312–327.
Stoichițoiu-Ichim, Adriana, 2008, „Observații privind semantismul afixoidelor în româna actuală‖,
Studii și cercetări lingvistice, LIX, 1, p. 237–250.

MEDICAL TERMINOLOGY BETWEEN THE SPECIALISED VOCABULARY

AND THE COMMON VOCABULARY FROM A LEXICOGRAPHICAL PERSPECTIVE.
THE CASE OF ROMANIAN ENTER(O)- COMPOUND LEXICAL ITEMS

(Abstract)

Starting from the individual case of Romanian enter(o)- compound lexical items, this paper aims to
establish several intelligible criteria for the lexicographical selection of medical terms between the specialised
vocabulary and the common vocabulary. These criteria are: the use of medical terms in as many functional
styles of the language as possible, the speaker‘s double empirical semantic and etymological analysis, but
also the oldness of their attestations in language.

375
 CONSIDERAȚII ASUPRA SUFIXULUI -ALNIC

CAROLINA POPUȘOI
Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan Ŕ Al. Rosettiŗ al Academiei Române, București

1. Preliminarii

Derivarea lexemelor cu ajutorul sufixului -alnic reprezintă, în cadrul limbilor romanice, o

particularitate a limbii române. Afixul de față face parte din aceeași serie sufixală cu -elnic, -
olnic, -ilnic. Din punctul de vedere al productivității, acesta este ceva mai puțin eficient față de
sufixul -elnic și mult mai rentabil decât afixele -olnic și -ilnic. Ca și celelalte elemente de
derivare din seria menționată, sufixul -alnic a cunoscut în evoluția sa etape ascendente si
descendente.
Deoarece interesul lingviștilor pentru afixul în discuție a fost sporadic, acesta fiind tratat în
linii generale, am considerat necesară o abordare detaliată a fenomenului. Astfel, în lucrarea de
față, vom examina aspecte privind originea sufixului, tipul afixului în plan formal, clasele
morfologice constituite cu ajutorul lui, bazele de derivare și structurile cu etimologie echivocă.

2. Originea sufixului -alnic

În lingvistica românească, sufixul -alnic este considerat ca având proveniență slavă (vezi
Pascu 1916: 337; Graur 1929: 39; Dimitrescu 1978: 96). Pornind de la această constatare, era
de așteptat ca, în română, să existe împrumuturi slave, derivate în aceste limbi cu afixul -alnic.
Spre surprinderea noastră, în urma căutării în DLR și în MDA a lexemelor cu sufixul -alnic, nu
am găsit niciun împrumut organizat cu acest afix în slava veche sau în limbile slave moderne.
Cu toate acestea, Graur (1929: 39–40) vorbește despre posibilitatea unor cuvinte de a fi
împrumuturi din slavă. Printre slavisme, include pe strădalnic „asiduu, zelos‖ și pe
pârdalnic/părdalnic/purdalnic „drac‖, „afurisit, blestemat‖. Conform lingvistului menționat,
primul ar proveni din v.sl. * , iar cel de al doilea, din v.sl. * . Ca și în
cazul lexemelor (slave și românești) formate cu sufixul - (-elnic) (vezi Popușoi 2016:
335–346), cele cu afixul - (-alnic) ar fi trecut, în evoluția lor, printr-o etapă intermediară.
1
Astfel, vocabula * ar fi avut inițial forma * , de la care, prin
disimilarea n Ŕ n> l Ŕ n2, s-a ajuns la cea cu sufixul - (-alnic). Se pare însă că forma
* (strădanic) a fost nu doar primară, ci și cea mai uzitată, impunându-se ca
împrumut în primele texte românești:

Acesta să călugări și mare stradanic să vădi în mănăstire (a. 1682) Dosoftei, V.S., p. 15.

1
Drept dovadă, lexemul * este etimonul dat de unii lingviști pentru strădalnic. Vezi TDRG1,
3
CADE, TDRG .
2
Despre acest tip de disimilare, vezi Graur (1929: 37).
 Pe de altă parte, Graur (1929: 39) susține că lexemul strădalnic putea fi, la fel de bine,
creat pe teren românesc, de la vb. a se strădui + suf. -alnic, în momentul în care afixul analizat
era deja împrumutat. După opinia noastră, această etimologie nu este credibilă, deoarece nu se
poate justifica varianta strădanic.
Într-o lucrare apărută mai târziu, Al. Graur consideră însă că lexemul strădalnic provine de
3
la adjectivul din v.sl. : « On sait que souvent les adjectifs roumains en -nic ont un
corespondant slav en -ĭnŭ [- ] » (Graur 1969: 330).
Astfel stând lucrurile, am încercat să vedem dacă sufixul -alnic este, totuși, de origine
slavă, acest aspect presupunând prezența lui în slava veche, în slavonă și în limbile slave
moderne. Rezultatele acestei căutări au fost pozitive, constatându-se că, în slavonă, cuvintele
derivate cu afixul -alnic (- ) datează încă din secolele X–XI. Printre astfel de lexeme
4
slavone (care nu au fost însă împrumutate de limba română veche), semnalăm:
s.m. „monah care și-a luat penitența tăcerii‖ < „a tăcea‖ + suf. - ;
s.m. „dregător subordonat postelnicului‖ < „a dormi‖ + suf. - ; s.m.
„funcționar cu atribuții financiare sau juridice (care, înainte de a fi numit, depunea juramântul
sărutând crucea); jurat‖ < „a săruta‖ + suf. - .
Pe lângă elementele slavone de mai sus, am fost plăcut surprinși să descoperim lexemul
, presupus de Al. Graur că ar fi existat în slava veche. În această sursă, vocabula
are valoare de substantiv, cu sensul „muncitor‖ (sens identic cu cel al adjectivului strădalnic, -ă
din dicționarele românești5) și datează din secolul al XIV-lea. Tot aici, găsim că v.sl.
(verb de la care s-a format derivatul ) are, în afară de sensul consacrat „a suferi, a
pătimi‖ (secolul al XI-lea), și sensurile „a munci‖ (secolul al XI-lea), „a se strădui‖ (secolul al
XIII-lea). Prin urmare, lexemul din română strădalnic, -ă s.m., adj. „(om) harnic, sârguincios,
străduitor, asiduu, perseverent, zelos‖ este un împrumut direct din slava veche6 (fiind atestat
pentru prima dată la Dosoftei, V.S., p. 15, a. 1682).
De asemenea, sufixul -alnic figurează ca element de derivare și în cuvinte din limbile slave
moderne. Spre exemplu:
rus. вытиральник7/утиральник, ucr. витиральник/утиральник s.m. (reg.) „prosop‖
<rus. вытираться/утираться, ucr. витиратися/ утиратися „a se șterge‖ + suf. -альник;
rus., ucr. купальник s.m. „costum de baie pentru femei‖; ucr. „om care face baie, care se
scaldă‖ <rus. купаться, ucr. купатися „a face baie; a se scălda‖ + suf. -альник;
rus. молчальник, ucr. мовчальник s.m. (fam.) „om tăcut‖ <rus. молчать, ucr. мовчати „a
tăcea‖ + suf. -альник;
rus. полировальник, ucr. полірувальник s.m. „instrument pentru lustruit‖, ucr. „persoană
care lustruiește ceva‖ <rus. полировать, ucr. полірувати „a lustrui‖ + suf. -альник;
rus., ucr. поминальник s.m. „pomelnic‖; (fam.) „persoană care participă la un parastas‖
<rus. поминать, ucr. поминати „a pomeni‖ + suf. -альник;
rus. спальник s.m. (fam.) „sac de dormit‖ <rus. спать „a dormi‖ + suf. -альник;

3
Vezi această etimologie și în SDLR (s.v.).
4
Lexemele din slavonă au fost excerptate din Miklosich (1885), Цейтлин (1994), Крысько (2008), Дьяченко
(2009).
5
Vezi, spre exemplu, SDLR (s.v.): „care se străduiește, sârguitor, harnic‖, DEX2 (s.v.): „harnic, sârguincios‖.
6
Cuvântul страдальник (cu valoare substantivală, dar cu sensurile „pătimitor‖, „mucenic‖) se întâlnește și în
sârbă (vezi Толстой 2001). De altfel, vocabula din sârbă este dată în DEX2 ca etimon la cuvântul strădalnic, -ă.
7
Lexemele din limbile slave moderne au fost excerptate din Тришин (2013), Ефремова (2000), СУМ (1970–
1980).

378
 rus. умывальник, ucr. умивальник s.m. „chiuvetă‖ <rus. умываться, ucr. умиватися „a
se spăla‖ + suf. -альник;
ucr. фрезерувальник s.m. „persoană care prelucrează un material cu freza‖ <ucr.
фрезерувати „a prelucra un material cu freza‖ + suf. -альник;
rus. шлифовальник, ucr. шліфувальник s.m. „instrument pentru șlefuit‖, ucr. „persoană
care șlefuiește ceva‖ <rus. шлифовать, ucr. шліфувати + suf. -альник.
Lexemele prezentate în această listă sunt doar o parte dintre cuvintele din categoria
analizată. Existența vocabulelor cu sufixul -alnic în slavonă și în limbile slave moderne
constituie un argument esențial în abordarea lor ca potențiale modele de derivare în limbile care
au interacționat cu acestea, în speță, româna.

3. Structura sufixului -alnic

Sub aspect structural, sufixul -alnic (ca și afixele din această serie sufixală) este un formant
compus (extins/lărgit8), reprezentând o îmbinare dintre două sufixe simple, și anume: -al și -
nic9. Precizăm că, și în limbile slave, elementul de derivare -альник (-alnic) este unul compus,
fiind alcătuit din suf. -ал(ь) + suf. -ник. Alipirea acestor două afixe într-un număr considerabil
de elemente lexicale a dus, în timp, la sudarea lor, astfel încât sufixul -alnic se analizează în
ansamblu, ca morfem independent.

4. Derivate cu sufixul -alnic

În limba română, se înregistrează în jur de 30 de cuvinte care au o organizare certă cu

sufixul în discuție. Din informațiile prezentate în TDRG3, DLR, MDA și de Ursu (1962) sau de
Ursu și Ursu (2004, 2006, 2011), conchidem că primele derivate pe teren românesc cu afixul -
alnic datează de pe la mijlocul secolului al XVII-lea, adică din aceeași perioadă ca și formațiile
cu sufixul -elnic. Printre lexemele din această epocă, se numără poftalnic, -ă10 „care este
(excesiv de) doritor; pofticios, lacom‖ și vrăjalnic, -ă „persoană care face vrăji; vrăjitor‖. Ca și
în situația cuvintelor cu afixul -elnic, începutul veacului al XIX-lea reprezintă perioada cea mai
productivă pentru sufixul -alnic. Astăzi, afixul este însă perimat sau regional11, fiind acceptat în
limba standard în câteva cuvinte. Printre acestea, se află șăgalnic12 și zburdalnic, care au rezistat
în limbaj datorită virtuților poetice.
Sufixul -alnic este, cu precădere, un formant adjectival și substantival și, mult mai rar, unul
adverbial. Adesea, adjectivele formate cu afixul de față se pot substantiviza (intrând în clasa
substantivelor animate), iar substantivele animate se pot adjectiviza.
a) Derivate adjectivale: bâzalnic, -ă; comparalnic, -ă; continualnic, -ă; contralnic, -ă;
cruțalnic, -ă; culpalnic, -ă; dârvalnic, -ă; fățalnic, -ă; jălalnic, -ă; lăturalnic, -ă; miralnic, -ă;
nărăvalnic, -ă; obrăzalnic, -ă; poftalnic, -a; poporalnic, -ă; prădalnic, -ă; prujalnic, -ă;
sfădalnic, -ă; supăralnic, -ă; șăgalnic, -ă/șagalnic, -ă/șegalnic, -ă; tămășalnic, -ă; tăpășalnic, -
ă; țehalnic, -ă; urbarialnic, -ă; zburdalnic, -ă; zurbalnic, -ă etc.

8
Vezi Graur (1969). Alți lingviști îl numesc sufix dezvoltat (vezi Popescu-Marin 2007: 156).
9
Unii autori vorbesc despre aglutinarea sufixelor -ală și -nic (vezi Pascu 1916: 337).
10
Derivatele cu sufixul -alnic au fost excerptate și din Resmeriță (1924), CADE (1926–1931), SDLR (1939),
Coman (1939), Ciaușanu (1931), DI (1957), Bulgăr (1960) și Mareș (1967), Cazacu (1967).
11
Se susține că regionalismele din această categorie sunt răspândite, în special, în sudul teritoriului
dacoromân (vezi Tudose 1978: 50, 67, 70, 76).
12
Despre admiterea lui șăgalnic în limba literară contemporană, vezi Tudose (1978: 50).

379
 b) Derivate substantivale: avuțialnic s. n., comparalnic s. n., cruțalnic, -ă s.m. și f.,
culpalnic, -ă s.m. și f., dârvalnic, -ă s.m. și f., fățalnic, -ă s.m. și f., jipalnic s.m., s.m. și f.,
lăturalnic, -ă s.m. și f., s.m., nărăvalnic, -ă s.m. și f., poftalnic, -a s.m. și f., prădalnic, -ă s.m. și
f., prujalnic, -ă s.m. și f., sfădalnic, -ă s.m. și f., strupalnic s. n., supăralnic, -ă s.m. și f.,
șăgalnic, -ă/șagalnic, -ă/șegalnic, -ă s.m. și f., tăpășalnic, -ă s.m. și f., vrăjalnic, -ă s.m. și f.,
zburdalnic, -ă s.m. și f., zurbalnic, -ă s.m. și f. etc.
c) Derivate adverbiale: jălalnic, lăturalnic, zburdalnic.
Analizând derivatele din limba română create cu sufixul -alnic, conchidem că cele mai
multe fac parte din clasa adjectivului. Este adevărat, o bună parte dintre acestea pot trece, prin
conversiune, în clasa substantivului, lărgind considerabil categoria morfologică în discuție.

5. Baza de derivare a cuvintelor cu sufixul -alnic

Elementele lexicale formate cu afixul de față derivă, în limba română, de la teme

substantivale și verbale.
a) Bază de derivare substantivală: avuțialnic s.n. (Gram.) „posesivul‖ <avuție + suf. -alnic;
bâzalnic, -ă adj. (despre cai) „care are obiceiul să pornească nebunește, fără să poată fi oprit;
nărăvaș‖; (despre oameni) „vioi, iute, fâșneț‖ <bâză + suf. -alnic; culpalnic, -ă s.m. și f., adj.
„(persoană) care are o vină; vinovat‖ <culpă + suf. -alnic; dârvalnic, -ă s.m. și f., adj.
„(persoană) care îndeplinește tot felul de munci grele‖ <dârv[ar] + suf. -alnic; fățalnic, -ă s.m.
și f., adj. „(persoană) cu două fețe; fățarnic, ipocrit‖ <față + suf. -alnic; jălalnic, -ă adj., adv.
„jalnic‖, „cu glas plângător‖ <jale + suf. -alnic; jipalnic, -ă s.m. „prăjină‖, „lemn lung și
subțire‖, „stejar‖; s.m. și f. „persoană mare și solidă‖ <jip „par‖ + suf. -alnic; lăturalnic, -ă adj.,
adv. „lateral‖ <latură + suf. -alnic; nărăvalnic, -ă s.m. și f., adj. „(animal) cu nărav; îndărătnic,
încăpățânat; nărăvaș‖ <nărav + suf. -alnic; obrăzalnic, -ă adj. „care este propriu unei persoane;
personal‖ <obraz + suf. -alnic; poftalnic, -a s.m. și f., adj. „(persoană) care are dorințe
(excesive); pofticios, lacom‖ <poftă + suf. -alnic; poporalnic, -ă adj. „popular‖ <popor + suf. -
alnic; prujalnic, -ă s.m. și f., adj. „(persoană) care face glume; glumeț‖ <prujă „glumă‖ + suf. -
alnic; sfădalnic, -ă s.m. și f., adj. „(persoană) care se ceartă des; certăreț, gâlcevitor‖ <sfadă +
suf. -alnic; strupalnic s. n. „curelușă care trece pe sub bărbie (la chipiu, la cască etc.)‖ <strup
„curea de ham‖ + suf. -alnic; șăgalnic, -ă/șagalnic, -ă/șegalnic, -ă s.m. și f., adj. „(persoană)
care face glume; glumeț, hazliu, poznaș‖ <șagă + suf. -alnic; tămășalnic, -ă s.m. și f., adj.
„(persoană) care face glume; glumeț‖, „(persoană) căreia îi place să povestească; sfătos‖
<tămăș[ag] „glumă‖ + suf. -alnic; tăpășalnic, -ă s.m. și f., adj. „(persoană) care calcă apăsat și
rar‖ <tapșă „talpă a piciorului‖ + suf. -alnic; țehalnic, -ă adj. „care aparține de țeh‖ <țeh
„breaslă, corporație de meșteșugari‖ + suf. -alnic; urbarialnic, -ă adj. „care ține de urbariu;
urbarial‖ <urbariu „ordonanță imperială care reglementa drepturile și datoriile iobagilor față de
nobilii proprietari‖ + suf. -alnic; vrăjalnic, -ă s.m. și f. „persoană care face vrăji; vrăjitor‖ <vrajă
+ suf. -alnic; zurbalnic, -ă s.m. și f., adj. „(persoană) care are o fire agitată; neastâmpărat,
zglobiu, nebunatic‖, „(persoană) care are comportament ușuratic‖, „(persoană) care are o fire
rebelă; răzvrătit‖ <zurba „om răzvrătit‖ + suf. -alnic etc.
b) Bază de derivare verbală: comparalnic, -ă adj. „comparativ‖, „asemănător‖; s.n. (Gram.)
„gradul comparativ‖ <compara + suf. -alnic; continualnic, -ă adj. „continuu‖ <continua + suf. -
alnic; contralnic, -ă adj. „contrar, opus‖ <contra + suf. -alnic; cruțalnic, -ă s.m. și f., adj.
„(persoană) care cruță; cruțător‖ <cruța + suf. -alnic; miralnic, -ă adj. „care provoacă mirare‖
<mira + suf. -alnic; prădalnic, -ă s.m. și f., adj. „(persoană) care pradă, jefuiește, deposedează;
jefuitor‖; „(pasăre sau animal) care trăiește din pradă; răpitor‖ <prăda + suf. -alnic; supăralnic,

380
-ă s.m. și f., adj. „(persoană) care supără pe cineva; supărător‖; s.m. și f., adj. „(persoană) care se
supără pe cineva; supărăcios‖ <supăra + suf. -alnic; zburdalnic, -ă s.m. și f., adj., adv.
„(persoană) care zburdă (mult); zglobiu, neastâmpărat‖ <zburda + suf. -alnic etc.
Examinarea bazei de derivare a vocabulelor formate cu sufixul -alnic ne permite să
conchidem că cele mai multe formații din această categorie derivă de la substantive. Menționăm
însă că nici clasa verbului nu este de neglijat sub acest aspect. Atât temele substantivale, cât și
cele verbale stau, în egală măsură, la baza derivatelor din categoria substantivului, adjectivului
și a adverbului.

6. Structuri cu dublă și cu triplă analiză

Pe lângă lexemele formate incontestabil cu sufixul în discuție (vezi supra 4.), în limba
română, există o seamă de cuvinte terminate în -alnic, care însă, din punct de vedere etimologic,
sunt tratate echivoc. Acest fapt se întâlnește, adesea, în lucrările lexicografice, unde același tip
de formant (sau aceeași vocabulă, în funcție de sursă) apare cu etimologie diferită13.
În cadrul lexemelor analizate aici, putem vorbi de câteva situații în care are loc acest
fenomen.
a) Cel mai frecvent, vocabulele cu terminația în -alnic sunt abordate ca fiind derivate fie cu
sufixul -alnic, fie cu sufixul -nic. Spre exemplu, în DLR, adjectivul eparhialnic, -ă „eparhial,
episcopal‖ este dat drept derivat din substantivul eparhie + suf. -alnic, iar adjectivul sinodalnic,
-ă „sinodal, sinodic‖ apare ca fiind alcătuit din adjectivul sinodal + suf. -nic. O astfel de
inconsecvență se manifestă, în general, la lexemele a căror bază de derivare oscilează între un
împrumut substantival și un împrumut adjectival (cu aceeași rădăcină) terminat în -al. Din
categoria în discuție, fac parte următoarele lexeme: cadastralnic, -ă/catastralnic, -ă adj.
„cadastral‖ <cadastru (catastru) + suf. -alnic/cadastral (catastral) + suf. -nic; colosalnic, -ă adj.
„colosal‖ <colos + suf. -alnic/colosal + suf. -nic; districtualnic, -ă adj. „districtual‖ <district +
suf. -(u)alnic/districtual + suf. -nic; eparhialnic, -ă adj. „eparhial, episcopal‖ <eparhie + suf. -
alnic/eparhial + suf. -nic; experimentalnic, -ă adj. „experimental‖; s.m. și f. „persoană care
experimentează ceva‖ <experiment + suf. -alnic/experimental + suf. -nic; formalnic, -ă adj.
„formal‖ <formă + suf. -alnic/ formal + suf. -nic; fundamentalnic, -ă adj. „fundamental‖
<fundament + suf. -alnic/fundamental + suf. -nic; industrialnic, -ă adj. „industrial‖ <industrie +
suf. -alnic/industrial + suf. -nic; localnic, -ă s.m. și f., adj. „(persoană) care este din acea
localitate, din partea locului‖; adj. „care ține de un anumit loc; care se referă la un anumit loc;
local‖ <loc + suf. -alnic/local + suf. -nic; maghistratualnic, -ă adj. „care se referă la
magistratură, al magistraturii, de magistratură‖ <maghistrat + suf. -(u)alnic/maghistratual + suf.
-nic; materialnic, -ă adj. „material‖ <materie + suf. -alnic/material + suf. -nic; naturalnic, -ă
adj. „natural‖ <natură + suf. -alnic/natural + suf. -nic; naționalnic, -ă adj. „național‖ <națiune +
suf. -alnic/național + suf. -nic; orighinalnic, -ă adj. „original‖ <orighine + suf. -alnic/orighinal
+ suf. -nic; parohialnic, -a adj. „parohial‖ <parohie + suf. -alnic/parohial + suf. -nic;
personalnic, -ă adj., adv. „personal‖ <persoană + suf. -alnic/personal + suf. -nic;
proporționalnic, -ă adj., adv. „proporțional‖ <proporțiune + suf. -alnic/proporțional + suf. -nic;
proțentualnic, -a adj., adv. „procentual‖ <proțent + suf. -(u)alnic/proțentual + suf. -nic;
sinodalnic, -ă adj. „care aparține sinodului; sinodic‖ <sinod + suf. -alnic/ sinodal + suf. -nic;
totalnic, -ă adj., adv. „total; cu totul, în întregime‖ <tot + suf. -alnic/total + suf. -nic; triumfalnic,

13
Despre dubla etimologie la unele derivate sufixale, vezi Avram (1989: 9–10), Vasiliu (1989: 18–20),
Moroianu (2010: 160), Rădulescu Sala (2015: XXIV–XXV).

381
-ă adj., adv. „triumfal; (în mod) triumfător‖ <triumf + suf. -alnic/triumfal + suf. -nic;
victorialnic, -ă adj. „care se referă la victorie‖ <victorie + suf. -alnic/victorial + suf. -nic etc.
O astfel de abordare a lexemelor de tipul celor de mai sus este întâlnită și la Al. Graur, care
menționează: «Ils peuvent tous être interprétés comme des dérivés à l‘aide de -nic, aussi bien
que de -alnic» (Graur 1969: 330).
b) Cuvintele examinate aici sunt tratate ca fiind create pe teren românesc, dar sunt
comparate și cu echivalentele lor lexicale din limba rusă, comparație prin care se scoate în
evidență asemănarea dintre structurile din aceste limbi. Astfel, pe lângă una dintre cele două
posibilități de derivare prezentate mai sus, asemenea lexeme conțin o informație suplimentară, și
anume o trimitere (prin cf.) la corespondentul lor rusesc. Spre exemplu, în DLR, adjectivele
materialnic, -ă „material‖ și naturalnic, -ă „natural‖ sunt explicate etimologic în felul următor:
materie + suf. -alnic, cf. rus. материальный și natură + suf. -alnic, cf. rus. натуральный, iar
adjectivul sinodalnic, -ă „care aparține sinodului; sinodic‖ are, la rubrica etimologie, mențiunea:
sinodal + suf. -nic, cf. rus. синодальный.
c) Mai rar, cuvintele în discuție sunt analizate ca provenind direct din rusă. Spre exemplu,
în DLR, adjectivul orighinalnic, -ă „original‖ are indicația „din rus. оригинальный‖, iar
lexemul localnic, -ă „(persoană) care este din partea locului‖, „care ține de un anumit loc; local‖
are explicația etimologică „din rus. локальный‖.
În lucrările de lexicografie și de lexicologie, etimonul precedat de prepoziția din reprezintă un
împrumut. După părerea noastră, în exemplele de față, nu avem a face cu împrumuturi propriu-
zise, deoarece nu s-a preluat exact învelișul sonor, adică forma externă a cuvintelor din rusă.
În astfel de situații, mai potrivită ni se pare abordarea de la punctul b, unde doar se
compară etimonul/ structura lexemului din română cu cel/ cea din rusă, stabilindu-se similitudini
între derivate.
Cât privește opțiunea pentru una dintre cele două structuri de derivare de la punctul b, este
dificil de stabilit cu precizie dacă asemenea lexeme s-au format cu sufixul -alnic sau cu afixul -
nic, adică de la substantiv + suf. -alnic ori de la adjectivul terminat în -al (care, de cele mai
multe ori, este un împrumut) + suf. -nic. Cu toate acestea, înclinăm să credem că prima variantă
ar fi cea plauzibilă, pentru că, dacă, în perioada derivării lexemelor analizate, aceste adjective
terminate în -al erau (destul de) uzuale, nu credem că era necesar să se mai creeze alte adjective
de la ele cu sufixul -nic. Acest raționament are la bază două argumente:
(1) adjectivele cu sufixul -alnic sunt aici sinonime perfecte cu împrumuturile adjectivale
terminate în -al, dublându-le, astfel, inutil pe cele din urmă;
(2) formațiile cu sufixul -alnic sunt lungi și greoaie, iar limba, caracterizându-se prin
economie în limbaj, nu prea acceptă astfel de forme, decât dacă nu există altceva în locul lor.
De asemenea, ca dovadă întru susținerea celor expuse anterior, menționăm că marea parte a
adjectivelor cu terminația în -alnic sunt atestate cu vreo două decenii mai înainte față de
sinonimele terminate în -al. Faptul că, în unele cazuri, aceste dublete lexicale au apărut în limbă
cam în aceeași perioadă nu anulează supoziția de mai sus. Acest fenomen se explică prin
intrarea în paralel, în limbă, a unor forme sinonimice, care s-au creat separat una de alta și din
resurse diferite (recte o formă adjectivală s-a format pe teren propriu de la nume, cealaltă a venit
prin împrumut).
Stabilirea asemănărilor dintre etimonul autohton și cel al corespondentului dintr-o limbă
străină poate elucida, într-o oarecare măsură, dacă baza de derivare este una substantivală sau
una adjectivală terminată în -al. Spre exemplu, după cum am văzut, adj. sinodalnic, -ă este
explicat în DLR prin: adj. sinodal + suf. -nic, cf. rus. синодальный. Menționăm însă că, în
limba rusă, adjectivul în discuție este format de la substantivul синод (sinod) + suf. -альный (-

382
alnic), căci, în acest idiom, nu există adjective terminate în -al. Așadar, în cazul examinat, sau
era indicat să se dea etimonul sinod + suf. -alnic, sau nu trebuia să se facă o comparație cu
structura din rusă.
Din cele prezentate, conchidem că, cel mai probabil, elementele adjectivale terminate în -
alnic s-au format de la nume, după modelul unor lexeme existente deja în limbă (cum ar fi
lăturalnic, atestat la 1749), independent, deci, de împrumuturile adjectivale terminate în -al.

7. Derivate neologice

Derivatele cu etimologie echivocă (vezi supra 6.) reprezintă, cu precădere, elemente lexicale
culte, fiind create, în mare parte, de autori și de traducători. O seamă dintre ele au caracter
restrictiv (circulând într-un mediu limitat) sau ocazional (întâlnindu-se la un singur autor).
Din punct de vedere morfologic, lexemele analizate aici sunt formații adjectivale. Întrucât
o parte considerabilă dintre asemenea adjective se apropie semantic de numele de agent, acestea
se pot substantiviza, trecând, așadar, în clasa substantivelor animate. Mai rar, astfel de derivate
fac parte din categoria morfologică a adverbului.
a) Derivate adjectivale: cadastralnic, -ă/catastralnic, -ă; colosalnic, -ă; districtualnic, -ă;
eparhialnic, -ă; experimentalnic, -ă; finanțialnic, -ă; formalnic, -ă; fundamentalnic, -ă;
industrialnic, -ă; localnic, -ă; maghistratualnic, -ă; materialnic, -ă; naturalnic, -ă; naționalnic, -
ă; orighinalnic, -ă; parohialnic, -a; personalnic, -ă; proporționalnic, -ă; proțentualnic, -a;
sinodalnic, -ă; totalnic, -ă; triumfalnic, -ă; victorialnic, -ă etc.
b) Derivate substantivale agentive: experimentalnic, -ă s. m și f., localnic, -ă s.m. și f.,
materialnic, -ă s.m. și f., naționalnic, -ă s.m. și f. etc.
c) Derivate adverbiale: personalnic, proporționalnic, proțentualnic, totalnic, triumfalnic.
Adjectivele cu afixul -alnic au circulat în limbă pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea –
mijlocul secolului al XIX-lea, având un pronunțat caracter neologic. După 1850, când, prin
împrumuturi, are loc o redresare a sufixului romanic -al, derivatele cu afixul -alnic sunt scoase
din circulație, fiind înlocuite cu sinonimele terminate în -al (secvență care, de cele mai multe
ori, face parte din împrumut și, mai rar, este sufix): cadastral, -ă; colosal, -ă; districtual, -ă;
eparhial, -ă; experimental, -ă; formal, -ă; fundamental, -ă; industrial, -ă; local, -ă; material, -ă;
natural, -ă; național, -ă; original, -ă; parohial, -a; personal, -ă; proporțional, -ă; procentual, -a;
sinodal, -ă; total, -ă; triumfal, -ă etc.
Intrarea în forță a afixului -al în limbă, credem, a determinat declinul lui -alnic, căci, după
perioada în discuție, acesta cunoaște regresul total.
Deși ambele afixe (-al și -alnic) au o melodicitate aparte (dată de accentul pe care îl poartă,
dar și de consoana sonantă l), avantajul celui dintâi îl reprezintă economia în limbaj, fapt care a
contribuit semnificativ la perimarea sufixului -alnic.
Dintre lexemele din această categorie, este admis în limba literară exclusiv substantivul
localnic.

8. Concluzii

Lexemele formate în limba română cu sufixul -alnic14 pot fi grupate în câteva clase, în
funcție de caracterul lor cult vs. popular/regional și de aspectul cert vs. echivoc al etimonului.

14
Din lipsă de spațiu, nu am putut prezenta inventarul derivatelor examinate și analiza lor etimologică,
precum și informații privitoare la datare și la prima atestare, acestea urmând să fie abordate în altă lucrare.

383
 Primele derivate cu sufixul analizat apar pe la mijlocul secolului al XVII-lea, constituind
formații lexicale după model sufixal slav.
Din punctul de vedere al frecvenței în plan diacronic și funcțional, sufixul -alnic a avut o
circulație relativ mare în limba veche. O bună parte dintre lexemele în discuție au avut, totuși,
un caracter restrictiv și ocazional. În româna standard însă, numărul lexemelor care au fost
formate cu sufixul -alnic este redus la câteva elemente, ceea ce confirmă că derivarea cu ajutorul
lui nu mai este de mult productivă. Afixul a fost substituit în a doua jumătate a secolului al XIX-
lea cu elemente sufixale neologice, printre care -al, -ar, -aș, -cios, -tor. Astăzi, sufixul -alnic se
mai întâlnește la nivel regional, caracterizat prin conservarea elementului arhaic.
Cele mai numeroase cuvinte cu sufixul de față fac parte din clasa morfologică a
adjectivului, urmate de cea a substantivului și, mult mai rar, de cea a adverbului, derivând de la
teme verbale și substantivale.

DICȚIONARE, GLOSARE ȘI ALTE SURSE

Bulgăr, Gheorghe (coord.), Lexic regional, vol. I, București, Editura Academiei Române, 1960.
CADE – Ioan-Aurel Candrea, Gheorghe Adamescu, Dicționarul enciclopedic ilustrat, partea I–II,
București, Editura „Cartea Românească‖ S.A., [1926–1931].
Cazacu, Boris (coord.), Glosar dialectal. Oltenia, București, Editura Academiei R. S. R., 1967.
Ciaușanu, Gheorghe F., Glosar de cuvinte din județul Vâlcea, București, Imprimeria Națională,
1931.
Coman, Petre, Glosar dialectal, București, Monitorul Oficial și Imprimeria Națională, 1939.
DEX2 Ŕ Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, revăzută și adăugită, tiraj nou,
București, Univers Enciclopedic Gold, 2009.
DI – Dicționar invers, București, Editura Academiei Române, 1957.
Дьяченко Ŕ Григорий Дьяченко (ред.), Полный церковнославянский словарь, Москва,
Издательство „Отчий Дом‖, 2009.
DLR Ŕ Dicționarul limbii române, vol. I–XIX, ediție anastatică, București, Editura Academiei
Române, 2010.
Dosoftei, V.S. – Dosoftei, Viața și petreacerea svinților, ed. Rodica Frențiu, Cluj-Napoca,
Echinox, 2002.
Ефремова – Т.Ф. Ефремова (ред.), Новый словарь русского языка. Толково-
словообразовательный, Москва, Издательство „Русский язык‖, 2000.
Крысько – В.Б. Крысько (гл. ред.), Словарь русского языка XIŔXVII вв., Выпуск 1–28
(Старичекъ Ŕ Сулебный), Российская Академия Наук, Институт Русского языка им.
В.В. Виноградова, Москва, Издательство „Наука‖, 2008.
Mareș, Lucreția (coord.), Lexic regional, vol. II, București, Editura Științifică, 1967.
MDA – Micul dicționar academic, vol. I–IV, București, Univers Enciclopedic, 2001–2003.
Miklosich, Franz, Dictionnaire abrégé de six langues slaves (russe, vieux-slave, bulgare, serbe,
tchèque et polonais), St. Pétersbourg et Moscou, Vienne, Librairie de la société M.O. Wolff,
Guillaume Braumülle, 1885.
Resmeriță – Alexandru Resmeriță, Dicționarul etimologico-semantic al limbei române, Craiova,
Institutul de Editură „Ramuri‖, 1924.
SDLR – August Scriban, Dicționaru limbii românești (Etimologii, înțelesuri, exemple, citațiuni,
arhaizme, neologizme, provincializme), Iași, Institutul de Arte Grafice „Presa Bună‖, 1939.
СУМ – Словник української мови, Академічний тлумачний словник, том. I–XI, Київ,
Издательство „Наукова думка‖, 1970–1980.

384
TDRG1 – Hariton Tiktin, Rumänisch-Deutsches Wörterbuch, Band I–III, [Bukarest], Bukarest
Staatsdruckerei, 1903, 1911, 1912.
TDRG3 – Hariton Tiktin, Rumänisch-Deutsches Wörterbuch, Band I–III, überarbeitete und
ergänzte Auflage von Paul Miron und Elsa Lüder, Cluj-Napoca, Clusium, 2000, 2003, 2005.
Толстой – И.И. Толстой (ред.), Сербскохорватско-русский словарь, 7-е издание, Москва,
Издательство „Русский язык‖, 2001.
Тришин – В.Н. Тришин (ред.), Большой русский словарь. Справочник синонимов и
квазисинонимов, Москва, Издательство ASIS, 2013.
Цейтлин – Р.М. Цейтлин (ред.), Старославянский словарь (по рукописям XŔXI веков),
Москва, Издательство „Русский язык‖, 1994.

BIBLIOGRAFIE

Avram, Mioara, 1989, „Introducere în studiul sufixelor‖, în Laura Vasiliu, Formarea cuvintelor în
limba română, vol. III, Sufixele. 1. Derivarea verbală, București, Editura Academiei
Române, p. 5–13.
Dimitrescu, Florica (coord.), 1978, Istoria limbii române, București, Editura Didactică și
Pedagogică.
Graur, Alexandru, 1929, Nom dřagent et adjectif en roumain, Paris, Champion.
Graur, Alexandru, 1969, „Suffixes roumains élargis‖, Revue roumaine de linguistique, 4, p. 327–
332.
Moroianu, Cristian, 2010, „Etimologia multiplă internă, între certitudine și posibilitate‖, în
Gheorghe Chivu, Oana Uță Bărbulescu (ed.), Studii de limba română. Omagiu profesorului
Grigore Brâncuș, București, Editura Universității din București, p. 155–168.
Pascu, Giorge, 1916, Sufixele românești, București, Librăriile Socec & Co.
Popescu-Marin, Magdalena (coord.), 2007, Formarea cuvintelor în limba română din secolele al
XVI-lea Ŕ al XVIII-lea, București, Editura Academiei Române.
Popușoi, Carolina, 2016, „Un sufix în retragere: -elnic‖, în Rodica Zafiu, Mihaela Viorica
Constantinescu, Adina Dragomirescu, Alexandru Nicolae, Gabriela Stoica (ed.), Perspective
comparative și diacronice asupra limbii române. Actele celui de al 15-lea Colocviu
Internațional al Departamentului de lingvistică (București, 27–28 noiembrie 2015),
București, Editura Universității din București, p. 335–346.
Rădulescu Sala, Marina, 2015, „Introducere‖, în Marina Rădulescu Sala (coord.), Formarea
cuvintelor în limba română, vol. IV, partea 1, Sufixele. Derivarea nominală și adverbială,
București, Editura Academiei Române, p. XVII–XXXII.
Tudose, Claudia, 1978, Derivarea cu sufixe în româna populară, București, Editura Universității
din București.
Ursu, Neculai Alexandru, 1962, Formarea terminologiei științifice românești, București, Editura
Științifică.
Ursu, Neculai Alexandru, Despina Ursu, 2004, 2006, 2011, Împrumutul lexical în procesul
modernizării limbii române literare (1760Ŕ1860), vol. I–III, Iași, Editura Cronica.
Vasiliu, Laura, 1989, Formarea cuvintelor în limba română, vol. III, Sufixele. 1. Derivarea
verbală, București, Editura Academiei Române, p. 15–26.

385
 NOTES ON THE USE OF THE SUFFIX -ALNIC

(Abstract)

The Romanian suffix -alnic (together with the affixes from the same suffixal series: -elnic, -olnic, -
ilnic) is a particularity of Romanian among Romance languages. This is due to the Slavic origin of the suffix,
which is undoubtedly registered as such by the linguists interested in the topic of Romanian affixes. From a
formal point of view, this is a compound suffix, made of the simple suffixes -al and -nic. The first Romanian
words derived using the suffix -alnic date from the middle of the 17th century. From the perspective of its
diachronic frequency, register and function, the suffix -alnic was very used in Old Romanian. However, in
the contemporary stage of Romanian, its use is rather restricted, which confirms that it is no longer productive
in derivation. Today, words derived with this suffix are mostly poetic, but also non-standard and regional.
Most words built with this suffix are adjectives, then nouns and, in rarer cases, adverbs obtained from verbal
and noun roots.

386
 FUNCȚIA LUDICĂ – UN ANTIMETALIMBAJ?

MELANIA ROIBU
Universitatea din București

1. Precizări introductive

Prezentul studiu pleacă de la observația că o parte dintre procedeele utilizate pentru a

dezambiguiza limbajul pot fi utilizate și în sens invers, în scopul ambiguizării acestuia. Dat fiind
că prima dintre utilizări corespunde funcției metalingvistice, iar cea de-a doua, funcției ludice, s-
ar putea desprinde concluzia că funcția ludică se situează la antipozii funcției metalingvistice,
reprezentând, așadar, un antimetalimbaj. În ce ne privește, preferăm să considerăm funcția
ludică o fațetă a funcției metalingvistice, în sensul că și ea exploatează, în joacă, valențele
codului, ceea ce presupune o deturnare a limbajului de la funcția sa primordial explicativă.
Totuși, așa cum se va vedea în continuare, cele două funcții au suficiente puncte comune pentru a
fi puse mai degrabă într-o relație de complementaritate, decât într-una de opoziție. De altfel, acesta
este și obiectivul principal al lucrării, pe care vom încerca să-l atingem pe baza investigării unui
corpus alcătuit dintr-o carte care transpune corespondența electronică a lui Paul Goma cu Flori
Stănescu1 și un text din „Academia Cațavencu‖. Textele au fost reunite pe baza apartenenței la o
formă mixtă de comunicare, scrisul oralizat2, care permite combinarea strategiilor ludice specifice
oralului și scrisului, având ca rezultat apariția unor jocuri de cuvinte inedite.

2. Definirea conceptelor

Funcția metalingvistică (metacomunicativă sau metadiscursivă) și funcția ludică au în

comun faptul că se raportează la același factor al comunicării – codul –, dar diferă prin modul în
care se realizează această raportare.

2.1. Funcția metalingvistică ilustrează reflexivitatea limbajului, care devine, simultan, obiect
și instrument al descrierii. Ea reprezintă un caz particular al funcției referențiale (referentul fiind
reprezentat chiar de codul utilizat) și se actualizează ori de câte ori limbajul revine asupra lui
însuși, fie din motive obiective (explicitarea elementelor codului), fie din motive subiective
(marcarea unei luări de poziție față de o anumită utilizare a codului). Are puncte comune și cu
funcția fatică, ambele urmărind stabilirea sau menținerea contactului dintre emițător și receptor, cu
deosebirea că funcția fatică vizează transmiterea fizică a mesajului, în vreme ce funcția
metalingvistică vizează partajarea codului utilizat pentru transmiterea mesajului.

2.2. Funcția ludică presupune manipularea formei scrise/vorbite a cuvintelor, a

semnificației lor, sau a amândurora, cu alte cuvinte, utilizarea limbii ca material fonic/semantic,

1
Editoarea operelor lui Paul Goma în România.
2
Texte concepute cu strategiile oralului, dar transmise pe suport scris.
care este deformat, mai mult sau mai puțin explicit în raport cu norma. Patru trăsături ni s-au
părut relevante din perspectiva acestei funcții: ambiguitatea, (am)bivalența, deformarea
(devierea) și intenționalitatea.

2.2.1. Ambiguitate (echivoc)

Precizăm că, în cazul funcției ludice, ambiguitatea este creată și menținută deliberat, de
unde rezultă că mai corect ar fi să vorbim despre ambiguizare și exploatarea echivocului.
Rezultatul este apariția calamburului, definit de Guiraud (1976: 10) ca „un echivoc fonetic,
bazat pe o intenție «glumeață» și mai mult sau mai puțin «abuzivă» care exploatează polisemia,
omonimia sau sinonimia‖. Conform autorului menționat, jocurile de cuvinte reprezintă o revoltă
împotriva stereotipiei, întrucât presupun o deturnare a limbajului de la funcția sa primordială (de
transmitere a ideilor, într-o manieră univocă și imediat comprehensibilă).

2.2.2. (Am)bivalență
Majoritatea jocurilor de cuvinte se bazează pe ambiguitatea creată de existența dublului
sens: un termen este escamotat, la nivelul sensului sau al sunetelor, de un altul, neprevăzut (Henry
2003: 42), trecându-se, astfel, de la un sens manifest, dat de contextul verbal, la unul ascuns, care
se suprapune celui dintâi (Henry 2003: 43). Se vorbește în aceste situații despre un sens
exposé/sens explicite, care se opune unui sens imposé/sens implicite, cel din urmă rezultând din
interacțiunea dintre contextul verbal și cunoștințele împărtășite de către locutori. Concizia rezultată
din exploatarea ambiguității (asociată cu elipsa/implicitul) reprezintă o caracteristică esențială a
calambururilor, care permite exprimarea a două cuvinte (și a două idei) într-un singur cuvânt (vezi
relația cu polisemia/omonimia: o singură expresie trimite la două semnificații diferite).
Așadar, pentru ca un calambur să fie perceput, este necesar ca minimum două interpretări
să fie relevante în contextul în care se produce fenomenul. Opinii convergente apar la Sherzer
(1985: 213) și Koestler (1980: 54), care definesc calamburul drept „o formă a unui act de limbaj
ludic, în care un cuvânt sau o frază combină, în mod surprinzător și simultan, două sensuri
diferite‖, respectiv ca „asocierea unei singure forme fonetice cu două sensuri – două șiruri de
gândire legate printr-un singur nod acustic‖ (ceea ce trimite, din nou, la polisemie/omonimie).

2.2.3. Deformare
Pentru a reuși să capteze atenția, jocurile de cuvinte presupun inovații la nivel formal și/sau
semantic, prin echivocul rezultat din alăturarea neașteptată a unor cuvinte sau prin reactualizarea
lor în contexte imprevizibile. Jocurile de cuvinte par a avea propriile reguli de (de)formare,
adesea aleatorii sau chiar absurde. În consecință, receptarea calamburului presupune, la nivel
cognitiv, două operații din partea receptorului: cea de recunoaștere și cea de investigare a abaterii
de la un grad zero al unei discursivități normale, implicit de decriptare a discursivității deviante pe
care o presupune folosirea jocurilor de cuvinte. Limbajul figurativ este, prin urmare, un limbaj
retoric, în sensul că încearcă să creeze efecte, încălcând și exploatând regulile limbajului.
Jocul, inclusiv cel de cuvinte, presupune reguli, dar și o marjă de manevră cu privire la
sens. Această marjă de manevră reprezintă distanța pe care o pot lua cuvintele față de
semnificația lor convențională și față de utilizările lor convenționale. Jocurile de cuvinte sunt,
așadar, de două ori paradoxale: pe de o parte, pentru că se bazează deopotrivă pe rigiditatea
regulilor și pe maleabilitate/flexibilitate (libertate creativă) și, pe de altă parte, pentru că
utilizează limbajul de o manieră deviantă, recurgând frecvent la „accidente‖ de tipul omonimiei,
polisemiei, paronimiei (Henry 2003: 41), în loc să comunice un mesaj clar și univoc.

388
 2.2.4. Intenționalitate
Attardo (1994: 133, 134) și Ritchie (2004: 112–116) subliniază că ambiguitatea în sine
reprezintă o condiție necesară, dar nu și suficientă pentru crearea calamburului, adăugând că
sensurile trebuie să fie „opuse‖, iar ambiguitatea, creată în mod deliberat. De consemnat aici că
și deformarea/devierea de la normă trebuie să se producă în mod conștient și voluntar. Astfel,
prin jocurile de cuvinte, „le texte se mord la queue‖, adică trimite la propriul conținut și la
propriul cod, ceea ce evocă din nou funcția metalingvistică.

3. Delimitări

Ambele funcții (metalingvistică și ludică) presupun conștientizarea multiplelor valențe ale

codului, „exploatate‖ în mod conștient și voluntar, dar în direcții diferite: ludicul, în direcția unei
îndepărtări de la „gradul zero‖ al unei discursivități normale, apropiindu-se astfel de funcția
retorică, prin cultivarea echivocului (ambiguizare). În schimb, recursul la metalimbaj presupune
conștientizarea existenței acestor posibile puncte slabe în comunicare, pe care locutorul se
angajează să le îndepărteze, presărându-și discursul cu o serie de indicații de lectură
(metalimbajul îndeplinește, așadar, funcția de ―problem solving‖, contribuind la
dezambiguizare). Ludicul mizează pe elipsă și implicit, având ca rezultat economia de limbaj, în
vreme ce metalimbajul ilustrează o anumită redundanță, rezultată din necesitatea/dorința de a
explicita elementele codului prin apelul la diverse indicații de lectură, menite să dezambiguizeze
calitatea sau cantitatea sensului.
De altfel, la întâlnirea cu echivocul, sunt posibile două reacții din partea locutorului: fie
validarea unuia dintre sensuri și respingerea celuilalt (prin glose de tipul în sens
propriu/figurat/restrâns/larg), fie acceptarea sensului/sensurilor „în plus‖ (la propriu și la
figurat, în ambele sensuri, în toate sensurile cuvântului), în această din urmă situație granița
dintre metalimbaj și limbajul ludic devenind fluidă. Cu alte cuvinte, limbajul ludic și
metalimbajul nu se exclud reciproc, ci se completează, primul reprezentând problema, cel de-al
doilea, rezolvarea acestei probleme, pe baza unei relații de tip cauză-efect. În absența limbajului
ludic, intervențiile metalingvistice ar fi mult mai reduse cantitativ, limitându-se, eventual, la
metalimbajul științifico-didactic. Mai mult decât atât, o serie de mărci, situate la diverse paliere
lingvistice (grafico-fonetic, lexico-semantic și gramatical) sunt polivalente, contribuind
deopotrivă la ambiguizare și la dezambiguizare (vezi infra, 4. Mijloace utilizate în vederea
(dez)ambiguizării).

Funcția ludică Funcția metalingvistică

ambiguizare dezambiguizare
problemă rezolvarea problemei
cauză efect
concizie/economie de limbaj (elipsă, implicit) redundanță (nevoia/dorința de explicitare)
valorificarea valențelor codului
[+ intenție]
mijloace comune utilizate în vederea (dez)ambiguizării

4. Mijloace utilizate în vederea (dez)ambiguizării

Așa cum am precizat deja, se poate constata o anumită polivalență a mărcilor, indiferent de
nivelul la care se manifestă acestea.

389
 4.1. Mijloace grafice
Cea mai mare predispoziție către dubla utilizare (ludică și metalingvistică) se constată,
totuși, în cazul mărcilor grafice. Trebuie subliniat însă că semnele de punctuație și cele de
ortografie nu au o valoare metalingvistică intrinsecă, dar o pot căpăta contextual.

4.1.1. Liniile de pauză marchează, de regulă, relația de echivalență între două semne,
îndeplinind, așadar, o funcție preponderent explicativă (metalingvistică). În exemplul (1),
funcția metalingvistică interferează însă cu cea ludică, prin echivalarea scrisului cu „a nu face
nimic‖:

(1) P.G.: Mi-au venit în minte două versuri din miile comise de realist-socialezul
Cicerone Theodorescu: un prieten al casei venit în vizită o întreabă pe fetița poetului:
„Ce face tata, păpușică?ŗ La care păpușica răspunde: „Nimica, ce să facă –
scrie...ŗ (Stănescu 2008: 12).

Există și situații, cum este cea ilustrată de exemplul (2), unde linia de pauză se asociază cu
mijloace lexico-semantice (sinonimie interlingvistică și polisemie). Dacă sinonimia ar
corespunde valorii metalingvistice (explicative), care definește substantivul lovitură prin
trimitere la englezescul hit, ambiguitatea traducerii conduce, mai degrabă, spre o interpretare
ludică (vezi infra, exemplul (22)):

(2) Dacă superstarul n-a cântat nimic, în schimb, epigonii săi, învățăceii care odinioară
făceau coveruri după marile sale lovituri – sau hituri, cum le zice în limbaj de
specialitate, s-au întrecut în melodii (Academia Cațavencu, 20.04.2013, „All we need
is lovele‖).

4.1.2. Virgulele apar frecvent ca alternativă la utilizarea liniilor de pauză, cu valoare de

dezambiguizare (metalingvistică), atunci când relația de echivalență se stabilește între sensurile
de bază ale cuvintelor:

(3) … favorita unei însemnate părți din sală, Romica Puceanu […] (Academia
Cațavencu, 20.04.2013, „All we need is lovele‖).

Ele pot avea însă și o valoare de ambiguizare (ludică), atunci când se realizează echivalări
metaforice, prin eufemizare (cu o diferență graduală între termenii puși în ecuație), ca în
exemplul (4), sau prin apoziții în cascadă, ca în exemplele (5) și (6). Dacă în exemplul (4),
virgula precedă structura finală care atrage atenția asupra unei anumite inadecvări (voluntare) a
numirii, în exemplele (5) și (6), ea separă termenii unei apoziții multiple, care diferă ca structură
(topică), în sensul că primul începe cu numele propriu (Liviu Dragnea), căruia i se propun mai
multe echivalări metaforice, în vreme ce ultimul propune un fel de joc cognitiv, bazat pe
inferențe, în care numele propriu (Ion Iliescu) este dublu identificat, fiind precedat și urmat de
echivalări metaforice:

(4) De la cine voi fi învățat această „conduităŗ? Se vede că de la părinți. Îmi convine,
chiar dacă mi-a pricinuit numai ... dezagremente, ca să eufemizez catastrofele
(Stănescu 2008: 40–41);

390
 (5) … Liviu Dragnea, eternul număr doi din PSD, omul cu cârca, cioclul de serviciu al
partidului, acest Hound Dog care trage prinoasele ca să aibă alții foloasele, a
mărturisit franc… (Academia Cațavencu, 20.04.2013, „All we need is lovele‖);
(6) Dintr-un asemenea concert de zile mari nu putea lipsi legenda vie a PSD-ului, Ion
Iliescu, acest veritabil Bob Dylan roșu… (Academia Cațavencu, 20.04.2013, „All we
need is lovele‖).

4.1.3. Bara oblică se utilizează și ea, frecvent, ca marcă a unei relații de echivalență,
alternativele propuse fiind interșanjabile. Echivalarea se poate baza pe o sinonimie contextuală,
dublată de rimă și paronomază:

(7) F.S.: [...] Probabil îmi ziceam că despre Lătești am scris în alte părți/cărți, ce să mai
..., vorba ceea (Stănescu 2008: 39)

sau poate fi mijlocită de conversiune (substantivizarea adjectivului diafan, în text, la feminin

singular) și de asonanță. Cratima are și ea rolul de a cumula sensurile cuvintelor, dând numele
corect unei realități incorect numite. Sinonimele graduale (propunere, sugestie, directivă) apar
într-o structură care corespunde climaxului:

(8) P.G.: Propunere-sugestie-directivă acceptată fulgerător, cu ovații prelungite, în

picioare (gurile rele spuneau că inițiații, cei de la tribună, unde se afla și
diafana/Blandiana începuseră a fi în total acord cu geniala-măsură, înainte ca
genialul să o formuleze) de către breasla purtătoare a conștiinței scriitorului român
[...] (Stănescu 2008: 10).

Alteori, bara oblică apare ca o formă de realizare a comentariului metadiscursiv: unui

substantiv marcat grafic prin ghilimele (care corespund unei utilizări voit im-proprii,
eufemistice) îi este atribuit numele adevărat, mai precis o suită de nume, care contribuie la
corecta sa dezambiguizare printr-o structură apozitivă marcată la nivel grafic și prozodic. Ea
funcționează asemănător cratimei din exemplul anterior, unde seria sinonimică ad-hoc
alcătuiește o structură ascendentă de tip climax, având pe prima poziție termenul eufemistic
(„ridicarea‖), căruia i se propun două echivalente denotative (deportarea/uciderea), menite să
furnizeze o „traducere‖ adecvată a sensului:

(9) P.G.: În familia noastră copilul de mine a crescut bine, frumos, drept, cu dragoste de
carte Ŕ doar locuia între cărți, oricât erau ele de puține, apoi, după năvala rușilor
devenite și mai puține, prin grija kulturarmeiților, acei brigadieri, în cvasitotalitate
evrei, care credeau că ne prefac în-om-nou-sovietic prin arderea cărților noastre „cu
litere burgheze antisimiteŗ (adică latine) și prin „ridicarea”/deportarea/uciderea
luminătorilor: învățători, profesori, preoți (Stănescu 2008: 44–45).

4.1.4. Semnul exclamării, utilizat parantetic, are aceeași valoare îndeplinită, mai sus, de
bara oblică, aceea de a marca un uzaj im(-)propriu, deci o greșeală sau un joc de cuvinte. Aici
atrage atenția asupra unor nuanțe care altfel i-ar putea scăpa receptorului: jocul de cuvinte dintre
verzi și verze (bazat pe relația etimologică dintre adjectivul verde și substantivul varză și dublat
de o utilizare peiorativ-ironică a celui din urmă). Mijloacele grafice (semnul exclamării) se
combină cu cele morfosintactice (flexiunea, acordul), eventual și cu cele situate la nivel lexical
(vezi relația verde/varză, respectiv, îndulcit/dedulcit):

391
 (10) P.G.: Ce limbă se vorbea în satul meu? Oricât de îndulcit aș fi de o întrebare ca
aceasta, de dedulcit la vorbe bune, nu-mi pot stăpâni supărarea, mânia, furia, chiar
invectivările provocate de unii români-verzi (dar de româncele-verze!) (Stănescu
2008: 5).

4.1.5. Parantezele rotunde au, în general, o utilizare metalingvistică (atunci când transmit
informații referitoare la sens, contribuind astfel la dezambiguizare). Este cazul ilustrat de
exemplele (11), (12) și (13), care au aceeași miză (dezambiguizarea), dar diferă prin maniera de
introducere a glosei: juxtapunere, în exemplul (11), adverb care capătă valoare explicativă
(unde), în exemplul (12), și conector de reformulare/rectificare (corect), în exemplul (13):

(11) P.G.: Obiectele (pașapoartele) le-am primit, spre indignarea mânioasă și asimetrică a
lui Pleșiță, nu prin ei, securoșii (...), ci ... prin Ambasada Franței (Stănescu 2008: 13);
(12) ... vedeta rock Adrian PM (unde PM este, după caz, Premier-Minune sau Pușcăriaș-
Model ) n-a cântat ieri nimic (Academia Cațavencu, 20.04.2013, „All we need is
lovele‖);
(13) P.G.: Astfel am avut parte de spectacolul de operetă de trei parale de la Alba Iulia, în
care noul președinte se străduia să-și facă cruce (până la urmă a reușit, chiar mai
bine decât Petre Roman!), avându-l imediat în spate (corect: în cârcă) pe „domnul
Măgureanuŗ (așa i se adresa Liiceanu bestialistului secř încă din primele luni ale
anului 1990) (Stănescu 2008: 8–9).

Ele pot avea însă și o utilizare ludică, având drept scop ambiguizarea, prin faptul că permit
două lecturi: una, a întregului (deci, inclusiv a elementelor „facultative‖, cuprinse între
paranteze) și alta, strict a elementelor situate în afara parantezelor, singurele percepute ca
„obligatorii‖ în decodarea mesajului. În exemplul (14), parantezele includ două pronume, unul
reflexiv, în dativ (mi-), cu valoare de Beneficiar/Experimentator, și celălalt, personal, în
acuzativ, cu valoare neutră (-o). Dacă acuzativul neutru reia forma utilizată în contextul anterior,
prezența parantetică a dativului (reflexiv obiectiv) se justifică prin contaminarea a două expresii:
a și-o face cu mâna lui/ei, respectiv a (i-)o face (cuiva), cu sensul de „a(-i) juca o festă‖. Poate fi
atrasă în discuție și expresia clișeizată bine am făcut, care se pretează la două interpretări, în
funcție de mărcile lingvistice și/sau paraverbale (intonație) cu care se asociază. Contextul mai
larg, dublat de un joc de cuvinte bazat pe antonimie (bine...rău) contribuie la interpretarea
enunțului pe versant negativ:

(14) P.G.: Așa este, îmi răspund, însă cum nu accept minimalismul, nu mi-am spus
niciodată: „Ar fi putut să-mi fie și mai răuŗ, fiindcă de când mă știu am cunoscut
doar șimairăul; mi-am spus că, dacă mi-am făcut-o eu cu mâna mea, bine (mi-)am
făcut(-o), așa, rău; am avut dreptate să mi-o fac așa Ŕ fiindcă așa e bine, așa e drept,
așa e frumos (Stănescu 2008: 40–41).

În exemplul următor, parantezele izolează un sunet cu valoare dezambiguizatoare,

trimițând aluziv la o slăbiciune comună celor două personaje (Fănuș Neagu și Mircea Dinescu).
Lectura (ludică) este orientată și de un joc la nivel lexical, stabilit între substantivele spirit și spirt,
respectiv între derivatele lor adjectivale (vezi sintagma băuturi spirtoase). Relația este mai
transparentă în engleză, unde substantivul spirit actualizează sensuri diferite în funcție de categoria
numărului: la singular, cuvântul se caracterizează printr-o polisemie bogată: „suflet, duh, fantomă,
dispoziție, atitudine‖, în vreme ce pluralul spirits desemnează băuturi alcoolice foarte tari:

392
 (15) P.G.: N-ar fi prima oară când mi-o face Golanul Slobozean, fiul spir(i)tual al
Fănușului și elev al lui Gogu-Buldogu (Rădulescu)... (Stănescu 2008: 19).

4.1.6. Ghilimelele apar rareori cu valoare metalingvistică (explicativă), exceptând situațiile

în care este glosat sensul unor cuvinte/expresii. În exemplul următor, ele îndeplinesc un rol
similar liniei de pauză sau barei oblice, marcând o relație de echivalență metaforico-metonimică
între două personaje: Ion Iliescu și faraonul Ramses al II-lea. Deși relația este mijlocită de
sensul secundar al substantivului Ramses, ea are și un aport informativ (denotativ), trimițând
indirect la vârsta lui Ion Iliescu. Este interesantă și poziția pe care o ocupă secvența marcată
grafic prin ghilimele, disociind numele propriu și devenind, practic, parte din acesta (cu funcția
de focalizare a atenției receptorului):

(16) Ion „Ramses” Iliescu a încheiat apoteotic [...] (Academia Cațavencu, 20.04.2013,
„All we need is lovele‖).

De cele mai multe ori însă, ghilimelele au utilizări ludice. În continuare, ele semnalează o
utilizare im-proprie (greșită/non-proprie „conotativă‖) a cuvintelor, marcând, totodată,
detașarea3 raportorului față de materialul (p)reluat. Jocul de cuvinte, marcat la nivel grafic (prin
utilizarea ghilimelelor franțuzești) exploatează polisemia verbului a lucra și generează o figură
retorică de tipul antanaclazei, dublată de modificarea regimului verbului, utilizat tranzitiv, cu un
complement direct animat personal. Detașarea este transmisă prin mijloace prozodice (o
anumită intonație asociată segmentului marcat grafic prin ghilimele) și antrenează fenomene de
polifonie, prin raportarea la o utilizare anterioară a verbului a lucra, a cărei adecvare este
contestată printr-o reluare în cascadă:

(17) P.G.: [...] Ion Simuț (geamănul orădean al sibieleanului Nicolae Manolescu) mă
îndemna înțeleptos: „Veniți cu noi, să lucrați cu noi, să greșiți cu noi...ŗ La care îi
răspunsesem: „Să lucrez Ŕ eu cu voi? Dar voi unde erați când Securitatea mă
«lucra» de-mi ieșeau ochii din cap?ŗ (Stănescu 2008: 14).

4.1.7. Cratima se utilizează uneori pentru a marca un joc de cuvinte situat la nivel grafico-
fonetic (în fonetică sintactică), exploatând omofonia („trompe l‘oreilleˮ). Ea atrage atenția
asupra unor legături reale (etimologice) sau întâmplătoare între cuvinte ale căror corpuri
fonetice sunt identice sau foarte asemănătoare, îmbinând, deci, utilizarea metalingvistică și cea
ludică. În exemplul de mai jos, cratima corespunde unei pauze – artificiale – menite să
diferențieze omofonele adverbiale estetic și est-etic, între care se stabilește o legătură ad-hoc, în
sensul că acestuia din urmă i-ar corespunde o glosă de tipul „etica (specifică) estului‖:

(18) F.S.: Cred că în România ar trebui să fie săpate în piatră, la intrarea în școli, vorbele
care rezumă atât de cutremurător memoria suferinței (și estetic și est-etic, așa cum le
place criticilor noștri!), îndemnând la vindecarea amneziei [...] (Stănescu 2008: 42).

4.1.8. Apostroful capătă valențe ludice atunci când marchează trunchierea, asociată cu
fenomene de omonimie. Exemplul următor mizează pe omonimia lui sec‘, rezultat din
trunchierea lui securist, cu adjectivul primar sec, corpul fonetic al celui din urmă fiind inclus în

3
Ghilimelele detașării.

393
corpul fonetic al celui dintâi. În consecință, se poate vorbi și despre o formă de contaminație
prin includere, care transmite indirect atitudinea ironică a locutorului, pe baza unei relații
motivate între cele două cuvinte devenite omonime:

(19) P.G.: [...] „domnul Măgureanuŗ (așa i se adresa Liiceanu bestialistului sec’ încă din
primele luni ale anului 1990) […] (Stănescu 2008: 8–9).

4.2. Mijloacele lexico-semantice (antonimia, sinonimia, omonimia, paronimia, contaminația,

„derivarea etimologică‖4) se opun jocurilor de cuvinte „punctuale‖ (care au o anumită autonomie
semantică și pragmatică), dezambiguizarea lor realizându-se in praesentia (pe axa sintagmatică,
unde apar diferite semnale menite să orienteze interpretarea într-o anumită direcție).

4.2.1. Antonimia se realizează, de obicei, in praesentia, cu termenii antitetici co-prezenți.

Este cazul cuvintelor activ și pasiv (de partid), utilizate substantival, cu un sens apropiat de cel
specializat (economic/juridic); totuși, contextul lingvistic mai larg orientează lectura spre o
interpretare ironică, în care activul corespunde membrilor (PSD) prezenți în sală, iar pasivul,
celor absenți:

(20) Ion „Ramsesŗ Iliescu a încheiat apoteotic, dedicând întregului activ și pasiv de
partid un cântec care i-a amintit, desigur, de vremea când nu era decât un puradel
mâncând crap la carton, pe maidanele Olteniței... (Academia Cațavencu, 20.04.2013,
„All we need is lovele‖).

Fragmentul următor oferă un exemplu mai rar, de calambur in absentia, în care echivocul
este concentrat într-un singur termen, polivalent. Sintagma fiul adunător evocă, prin antiteză,
parabola fiului risipitor, trimițând aluziv și la pasiunea lui Adrian Năstase de a aduna/colecționa
(opere de artă):

(21) ... prima zi a Congresului PSD a prilejuit revenirea, printre pesediști, a fiului
adunător al partidului, Adrian Năstase (Academia Cațavencu, 20.04.2013, „All we
need is lovele‖).

4.2.2. Sinonimia apare ca formă de realizare a funcției metalingvistice ori de câte ori
contribuie la dezambiguizare (vezi cazul definițiilor prin sinonimie). Sinonimia interlingvistică
poate căpăta uneori valențe ludice, ca în exemplul următor, unde se exploatează ambiguitatea
substantivului hit: „lovitură‖/„melodie de succes‖. Contextul validează cea de a doua
interpretare, susținută de prezența altor cuvinte din domeniul muzical (cover și melodii), care
contribuie la dezvoltarea izotopiei (vezi supra, exemplul (2)):

(22) ... învățăceii care odinioară făceau coveruri după marile sale lovituri – sau hituri,
cum le zice în limbaj de specialitate, s-au întrecut în melodii (Academia Cațavencu,
20.04.2013, „All we need is lovele‖).

4.2.3. Omonimia constituie frecvent un factor destabilizator, exceptând situațiile în care

este subsumată unor intenții stilistice/ludice, ca în fragmentele de mai jos. Exemplul (23)

4
Combinarea unor cuvinte formate de la aceeași rădăcină (parigmenon).

394
ilustrează funcționarea sincretică a două funcții: ludică și de agresare, prin stabilirea unei relații
motivate între adjectivul lupesc și substantivul propriu Lupesc(u). Numele capătă astfel valoare
descriptivă, trădând intenția depreciativă a utilizatorului față de persoana desemnată ca atare. Pe
de altă parte, se poate vorbi de o dublă intenție, corespunzătoare unei duble orientări a
limbajului: depreciere/defăimare, prin raportare la persoana al cărei nume este invocat,
respectiv, crearea unor efecte comice, prin raportare la cititor(i) (Răuțu 2007: 447). Calamburul
se realizează in praesentia: elementele echivocului sunt co-prezente și contribuie la
dezambiguizare. Se poate vorbi aici și despre o antonomază (o modalitate de realizare a
echivocului, observabilă doar la nivel grafic), combinată cu antanaclaza (prezența, în același
context, a două omonime, desprinse din polisemie). De fapt, nu avem de-a face cu o alunecare a
adjectivului spre substantiv propriu, trecând prin etapa intermediară a substantivului comun, ci
cu o coincidență formală între un nume și un adjectiv, între care locutorul stabilește o relație de
motivare (abatere de la arbitrarul semnului lingvistic):

(23) P.G.: ... O. Șimonca, crescut-educat în România post-optzecișinouatică, nu ar scrie în

ruptul capului numele vinovatului: Silviu Lupescu! Cum să-și taie craca de sub
picioare scriind ceea ce știe, anume: directorul editurii a suprimat fără încuviințarea
autorului, nu „prefațaŗ, cum edulcorează O.Ș. comportamentul lupesc’, ci
„Introducereaŗ și „Anexaŗ volumului, iar în avântul său cenzurator a eliminat până
și indicațiile strict editoriale (Stănescu 2008: 114).

4.2.4. Paronimia apare și ea în exemple bazate pe o apropiere formală a unor cuvinte între
care utilizatorul stabilește o relație de motivare. Primul exemplu pe care îl discutăm aici
presupune modificarea corpului fonetic al unui cuvânt (Koch) în așa fel, încât să se suprapună cu
prima silabă a cuvântului următor (Crohmălnicieanu). Deși suprapunerea se limitează la nivelul
fonetic (prin introducerea unui sunet), efectul este dublu: comic și ironic (depreciativ), ca și în
cazul exemplului (23), unde funcția ludică interferează cu funcția de agresare:

(24) PG: Șefii cenaclurilor literare universitare (Manolescu, supraviețuitorul Bacil Kroh-
Crohmălniceanu, Mircea Martin, Cărtărescu, Lefter) știau ei ce fel de îndrumare să
practice (Stănescu 2008: 75).

Un procedeu asemănător este utilizat mai jos, unde calamburul se realizează tot in
praesentia, prin alăturarea unor paronime contextuale: canalie și canal (în text la feminin,
singular, ca rezultat al acordului cu substantivul regent). Referentul este identificat prin
intermediul unei glose parțial glumețe, care mizează pe o relație pseudoetimologică între
cuvintele amintite (canalie „autor al romanului Canalului‖), cu trimite la Petru Dumitriu, al
cărui nume precedă această identificare:

(25) P.G.: Apoi, trăind în pepiniera viitorilor scriitori aflam de la colegii mai în vârstă :
cutare clasic-în-viață (să-i zicem: Petru Dumitriu) primise pentru prima ediție a
Drumului fără pulbere Ŕ romanul Canalului, de aici supranumele autorului:
„Canalia Canală” – atâtea zeci de mii de lei (fuseseră rostite și „sute de miiŗ, dar
eu, băiat sărac, încercam să fiu rezonabil...), în timp ce Arghezi, interzis, era silit să
vândă cireșe pentru a supraviețui (Stănescu 2008: 91).

395
 4.2.5. Contaminația este interesantă doar în măsura în care are ca rezultat apariția
cuvintelor-valiză5, deci atunci când două (sau mai multe cuvinte) își combină nu doar forma, ci și
sensurile, care rămân nealterate: „cuvintele-valiză nu sunt ambigue, ci ambivalente, întrucât
presupun și îmbinarea dintre sensurile cuvintelor care fuzionează‖ (Fuchs 1996: 21). În exemplul
(26), adjectivul patrihoțică rezultă din împletirea formelor a două cuvinte: patriotic(ă) și hoț, cu
trimitere către o practică încetățenită în partidul vizat: hoția, și validată printr-un termen eufemistic
(adunător), derivat de la verbul a aduna „ a fura‖ (vezi și supra, exemplul (21)):

(26) Derulată într-o atmosferă de înaltă vibrație patrihoțică, prima zi a Congresului PSD
a prilejuit revenirea, printre pesediști, a fiului adunător al partidului, Adrian Năstase
(Academia Cațavencu, 20.04.2013, „All we need is lovele‖).

În schimb, în exemplul (27), multiunilateral rezultă din combinarea unor adverbe cu

prefixoide antonimice (multilateral și unilateral), a căror fuziune generează o structură care
corespunde, în plan retoric, paradoxului și care pare să privilegieze prefixoidul uni, așa cum o
dovedește contextul mai larg, peiorativ-ironic:

(27) P.G.: M-am obișnuit și cu neincluderea în manuale, în bilanțuri, în Uniunea

Scriitorilor, în societatea multiunilateral dezvoltată (Stănescu 2008: 76).

Un caz particular este reprezentat de contaminația prin incluziune, în care unul dintre
cuvinte este trunchiat și nu se mai regăsește în totalitate în structura nou creată (securist + sec).
În ciuda fuziunii imperfecte, cuvintele telescopate din această categorie păstrează un segment
comun și reprezintă un cuvânt nou format din alte două existente în limbă, prin incluziune (vezi
și supra, exemplul (19)). Spre deosebire de fenomenul contaminației propriu-zise, cuvintele
telescopate create prin acest procedeu nu presupun o relație semantică prestabilită, fiind
„considerate scurtări doar atunci când cumulează sensurile a două cuvinte autonome cu
înțelesuri diferite‖ (Suciu 2009: 75–76):

(28) P.G.: Chiar dacă nu public, scriu; ascund scrisul de seci [...] (Stănescu 2008: 11).

4.2.6. Derivare etimologică este o sintagmă creată prin analogie cu derivarea sinonimică și
se referă la cuvinte formate de la aceeași rădăcină, care determină, în plan retoric, apariția
parigmenonului. În exemplul următor, întâlnim trei cuvinte formate de la baza verbală a trece:
două infinitive lungi substantivizate: trecerea și pe-trecerea, respectiv, un participiu adjectival:
trecută. Cratima din structura substantivului pe-trecerea întărește jocul realizat cu mijloace
lexicale, îndeplinind un dublu rol: ludic și metalingvistic, prin faptul că atrage atenția asupra
unor nuanțe care i-ar putea scăpa receptorului:

(29) P.G.: [...] perspectiva nu era de aruncat, mai ales după trecerea prin pe-trecerea
abia trecută (oare?) (Stănescu 2008: 11).

Un procedeu asemănător apare și în exemplul de mai jos, care conține mai multe fragmente
(p)reluate de la același locutor și întrerupte de comentariile metalingvistice ale raportorului,
inserate parantetic. A doua paranteză contestă utilizarea determinantului propria, convergentă

5
Pentru care se mai folosește și denumirea de cuvinte telescopate.

396
cu interpretarea reflexivului obiectiv („el își închide sieși‖, contestat anterior), dar divergentă cu
... logica, în interiorul grupului nominal propria dezbatere; detașarea de cuvintele (p)reluate este
marcată printr-un joc de cuvinte care pune în relație etimologică substantivele zbatere și
dezbatere (via a bate, a (se) (z)bate, a dezbate), reunite în structura unui parigmenon.
Diferențierea operată de raportor între cele două substantive postverbale (dezbatere, respectiv,
Řzbatere) pornește de la semantica lor, în sensul că primul presupune activitatea conjugată a cel
puțin doi agenți, în vreme ce al doilea implică un agent/experimentator individual. Nu este,
totuși, exclusă o explicație plasată la nivel grafico-fonetic, ortografierea cu apostrof a
substantivului řzbatere putând fi pusă și pe seama aferezei:

(30) P.G.: Așadar, dezbaterea nu poate avea loc, doar pentru că Goma Ŕ intervenit târziu
Ŕ „își închideŗ [el însuși, de capul lui] „propria dezbatereŗ [eu, naivul, care
credeam că o dezbatere se realizează în cel puțin doi, de unul singur fiind o
‘zbatere... ], „fiind excesiv, nedrept, injuriosŗ! (Stănescu 2008: 123).

4.3. Mijloacele gramaticale (morfosintactice) apar mai rar și, de regulă, solidar în această
dublă ipostază, contribuind, așadar, deopotrivă, la ambiguizare și la dezambiguizare, fără a fi,
totuși, excluse. Exemplul (10), discutat anterior (vezi supra), propune un calambur complex,
bazat pe mijloace situate la toate palierele lingvistice: grafico-fonetic (prin intermediul semnului
exclamării, care avertizează în legătură cu o utilizare atipică), lexico-semantic (prin relația dintre
adjectivul verde și substantivul varză) și la nivel gramatical (morfologic, prin flexiune, și
sintactic, prin acordul determinanților). Din perspectivă morfologică, interesează încălcarea
voluntară a restricțiilor care vizează numărul de forme flexionare ale adjectivului verde, căruia i
se creează o formă de feminin plural, diferită de cea de masculin plural6, dar omonimă cu cea a
substantivului varză, la plural. Din punct de vedere sintactic, se realizează un fals acord între
varză (în text, la feminin plural) și româncele (feminin, plural), ceea ce atrage atenția asupra
statutului ambiguu al determinantului, care oscilează între clasa substantivului (utilizat
peiorativ-ironic: varză „care nu e bun/bună de nimic‖) și a adjectivului (verde):

(31) P.G.: Ce limbă se vorbea în satul meu? Oricât de îndulcit aș fi de o întrebare ca

aceasta, de dedulcit la vorbe bune, nu-mi pot stăpâni supărarea, mânia, furia, chiar
invectivările provocate de unii români-verzi (dar de româncele-verze!) (Stănescu
2008: 5).

5. Concluzii

Funcția ludică și funcția metalingvistică presupun intenții și efecte simetric inverse:

ambiguizare/dezambiguizare; problemă/rezolvarea problemei; cauză/efect; economie de limbaj
(bazată pe elipsă și pe implicit)/redundanță (rezultată din nevoia/dorința de explicitare a
elementelor codului). Totuși, ambele utilizează același material (limbajul), exploatând în mod
conștient și voluntar valențele codului. Mai mult decât atât, o serie de mărci sunt polivalente,
contribuind deopotrivă la ambiguizare și la dezambiguizare. Ca atare, considerăm că între
funcția ludică și funcția metalingvistică se stabilește mai degrabă o relație de complementaritate,
decât una de opoziție, cu atât mai mult, cu cât cea de a doua este dependentă de prima, în sensul
că, în absența ambiguității, recursul la metalimbaj nu s-ar mai justifica, exceptând cazurile
subsumabile metalimbajului științific sau celui didactic.

6
Conform normei morfologice, acestea se caracterizează prin omonimie, cu neutralizarea opoziției de gen.

397
 SURSE

Academia Cațavencu, 20.04.2013, „All we need is lovele‖ (autor Spartakus).

Stănescu, Flori, 2008, Paul Goma. Dialog, București, Vremea.

BIBLIOGRAFIE

Attardo, Salvatore, 1994, Linguistic Theories of Humor, Berlin, Mouton de Gruyter.

Fuchs, Catherine, 1996, Les ambiguïtés du français, Paris, Ophrys.
Guiraud, Pierre, 1976, Les jeux de mots, Paris, PUF.
Henry, Jacqueline, 2003, La traduction des jeux de mots, Paris, Presses Sorbonne Nouvelle.
Koestler, Arthur, 1980, Bricks to Babel, New York, Random House.
Răuțu, Daniela, 2007, „Despre funcția ludică a «pseudonimelor» din presa actuală‖, în Gabriela
Pană Dindelegan (ed.), Limba română Ŕ stadiul actual al cercetării. Actele celui de al 6-lea
Colocviu al Catedrei de limba română (29Ŕ30 noiembrie 2006), București, Editura
Universității din București, p. 447Ŕ452.
Ritchie, Graeme, 2004, The Linguistic Analysis of Jokes, London, Routledge.
Shertzer, Joel, 1985, „Puns and jokes‖, în Teun van Djik (ed.), Handbook of Discourse Analysis,
III. Discourse and Dialogue, London, Academic Press, p. 213Ŕ221.
Suciu, Emil, 2009, Condensarea lexico-semantică, Iași, Institutul European.

THE LUDIC FUNCTION: AN ANTI-METALANGUAGE?

(Abstract)

Playful uses of language seem to run counter to its main function, that is, to express a certain content in
a most unambiguous way. In other words, the two functions (ludic and metalinguistic) involve symetrically
opposite intentions and effects: problem/solution, cause/effect, language economy (based on ellipsis and
implicit)/superfluity (generated by the speakers‘ wish/need to explain the code). Yet, both of them use the
same material, i.e., language, by consciously and willingly taking advantage of the multiple possibilities
offered by the code. Moreover, some linguistic signals are polyvalent, being meant either to solve the
ambiguity or to increase it. Consequently, the two functions range in a relation which is based on
complementarity rather than on opposition.

398
 ANTONOMAZA LEXICALĂ versus
ANTONOMAZA DISCURSIVĂ

ADRIANA STOICHIȚOIU ICHIM

Universitatea din București

1. Analiza de față – consacrată metaforizării numelor proprii din publicistica politică – se

înscrie în contextul interesului tot mai larg manifestat în ultimele două decenii în lingvistica
românească și străină pentru investigarea metaforei, ca procedeu retoric privilegiat deopotrivă
în discursul jurnalistic1 și în cel politic2.
Ca zonă de interferență a celor două tipuri de discurs, publicistica politică
postdecembristă adresată publicului larg, evidențiază o creștere semnificativă a frecvenței
metaforelor, dublată de o diversificare tipologică a structurilor metaforice la care recurg atât
„actorii politici‖, cât și mass-media. Fenomenul se explică pe de o parte printr-o nouă viziune,
mai „relaxată‖, asupra politicii, înțeleasă ca o activitate democratică și transparentă, bazată pe
libertatea opiniilor și a exprimării3, iar pe de altă parte, prin multiplele intercondiționări care
leagă discursul politic de cel jurnalistic4. De altfel, mediatizarea a fost unanim recunoscută –
atât de politologi, cât și de lingviști – ca o condiție intrinsecă a oricărui act de comunicare
politică5. Ca mediator între participanții la actul de comunicare (politicieni și public/electorat),
jurnalismul politic nu se limitează la transmiterea faptului brut, ci recurge la strategii de
interpretare6, de încadrare7 și de etichetare8 a evenimentelor și actorilor publici implicați.

1
Vezi Duda (2016: 60): „Chiar dacă am accepta existența unei funcții estetice a metaforei în limbajul
publicistic, aceasta nu ar putea fi decât accesorie în raport cu dubla exigență de a informa, de a persuada/a
convinge, la care trebuie să răspundă orice text de presă‖. Observații relevante despre metaforele din publicistica
românească actuală, la Zafiu (2001) și (2007); Cvasnîi Cătănescu (2006); Stoichițoiu Ichim (2009) ș.a.
2
Între tehnicile de manipulare proprii discursului politic, Woods (2006: 52) include ―the insidious use of
metaphor and euphemism to influence and colour our perception of political events and associations‖. În același
sens, Pop (2000: 28) plasează metafora între procedeele retoricii politice prin care se poate realiza
„distorsionarea realității și manipularea imaginilor ca arsenal politic‖.
3
„După 1989, discursul public românesc s-a schimbat radical: dispariția cenzurii a permis afirmarea mai
multor voci, a limbajului spontan, autentic, în care se manifestau nu numai idei, puncte de vedere diferite, ci și
registre stilistice variate. Discursul politic s-a normalizat, a redeveni persuasiv și polemic, au reapărut dialogul
politic, dar și violența de limbaj și manipularea‖ (Zafiu 2007: 90).
4
Pop (2000: 5) semnalează „efectul de reciprocitate‖ prin care „între mass-media și politică se stabilesc
relații de schimb reciproc‖. Vezi, în același sens, Woods (2006: 46): „It is frequently unclear where to draw the
line between the discourse of politics, media and advertising. Political discourse has been profoundly affected by
the rapid media expansion of the twentieth and twenty-first centuries, and mass communication systems have
resulted in a huge proliferation of the forms it can take‖.
5
Van Cuilenburg et al. (2000: 275–280) susțin că mass-media participă la construcția democrației prin cele
patru funcții mediatice (informativă, interpretativă, expresivă și critică).
6
„Mass-media interpretează viața socială și evoluția fenomenelor și a personajelor prin contextualizare și
prin direcționarea atenției publicului asupra unor elemente considerate a fi relevante‖ (Pop 2000: 58).
7
Pop (2000: 58) asociază conceptul de încadrare (engl. framing) cu standardizarea și stereotipizarea.
 2. Pe baza unui corpus cuprinzător, selectat din publicistica pe teme politice a anilor
2004–20069 și 2015–2017 (articole din presa scrisă sau online și emisiuni de televiziune), ne
propunem o abordare în principal din perspectiva semanticii politice10 și, implicit, a
pragmastilisticii, vizând nume proprii de persoane (reale sau fictive) utilizate metaforic
(NPPM) cu referire la „actori‖ politici din spațiul românesc sau străin, desemnați în spațiul
public prin nume proprii de persoane atribuite oficial (NPPO). Avem de a face în acest caz cu un
proces antonomazic (antonomaza numelui propriu11), care realizează trecerea de la propriu la
comun prin transferul unor trăsături definitorii de la referentul inițial (purtătorul originar al
numelui, considerat ca reprezentant prototipic sau simbolic al unei categorii umane) la
referentul discursiv12, în virtutea unor analogii stabilite de locutor: notorietatea referentului
inițial (fie ea și efemeră, dar recunoscută la momentul respectiv), contextul politic și socio-
cultural, precum și fondul de cunoștințe, opinii sau credințe împărtășite de locutorul-jurnalist și
publicul-receptor13.
2.1. Dat fiind că prin procedeul antonomazei NPPM din publicistica politică se situează pe
o poziție intermediară, între numele proprii (NP) și cele comune (NC), amintim că NP –
considerate mult timp ca lipsite de sens lexical sau ca „désignateurs rigides14‖, asociați aceluiași
referent, indiferent de context – au ca funcție cognitivă principală identificarea individualizantă
prin denumire, în contrast cu identificarea clasificatoare, realizată de NC15. Pe de altă parte, se
cuvin subliniate trăsăturile distinctive ale NPP atribuite în mod oficial (NPPO), prin reguli și
convenții sociale („botezul‖ religios sau administrativ, realizat într-un cadru instituțional și
consemnat prin acte de identitate).
Dacă NPPO pot fi considerate simple „etichete onomastice‖, cu rol de identificare și
individualizare a purtătorilor, NPPPM au funcții discursive mult mai complexe: cognitive și
calificativ-evaluative (în raport cu referentul discursiv), persuasive/manipulatorii și expresive (în
raport cu receptorul).
2.2. Distincția frecvent menționată în teorie între antonomaze lexicalizate și antonomaze
discursive, respectiv între metafore „tocite‖ (catacreze) și metafore „vii‖ este dificil de aplicat în
practica analizei, deoarece trecerea din categoria NPP în cea a NC este un fenomen dinamic, în
continuă evoluție, ceea ce presupune existența unor grade/trepte diferite ale procesului de
lexicalizare16.
8
„The deliberate use of a label can have far-reaching and subtle effects. […] There is a selective use of
labels in the political press and in the broadcasting media that can change the tone, flavour and dimensions of the
political reality being reported‖ (Woods 2007: 62).
9
Cf. capitolul „Un procedeu complex: antonomaza‖ în Stoichițoiu Ichim (2006: 330–355). Reluarea
cercetării la interval de un deceniu a relevat creșterea explozivă a frecvenței de utilizare a procedeului și
diversificarea domeniilor de referință, fără modificări semnificative la nivel sintactic sau pragmastilistic. A se
vedea, în același sens, Zafiu (2001: 59–61) și Chelaru-Murăruș (2010: 178–179).
10
Pentru conceptul de semantică politică și problematica sa de studiu, vezi Van Cuilenburg et al. (2000:
195), care precizează: „Limbajul, strategia semantică și cea politică sunt interdependente, servind nu numai
transmiterii de informație, ci și persuadării. Ele oferă terenul de joc al manipulării politice‖.
11
Formulările «antomase du nom propre» și «nom propre antonomasique» apar la Flaux (1991), Leroy
(2000) și Bianchi (2013). Jonasson (1991) vorbește despre «emploi métaphorique du nom propre» sau «noms
propres modifiés», iar Miron-Fulea (2002) și Stoichițoiu Ichim (2006), despre „nume proprii metaforice‖.
12
El Khamissy (2012) folosește termenul „referent-țintă‖ («référent-cible»).
13
Referitor la rolul „cititorului-complice, activ și cooperativ‖, El Khamissy (2012) precizează: «Au
dialogisme interlocutif, entre l‘instance émettrice et l‘instance réceptrice à laquelle il appartient de trouver les
points d‘analogie entre le référent initial et celui visé, s‘ajoute donc un brassage culturel assez fourni qui résulte
de l‘emploi du Np modifié».
14
Saul Kripke, 1972, "Naming and Necessity", apud Kleiber (2007).
15
Cf. Kleiber (2007).
16
Vezi opiniile exprimate de Jonasson (1991: 70); Leroy (2000); Miron-Fulea (2002: 337); Leguy (2012).

400
 2.2.1. Între criteriile obiective propuse pentru identificarea antonomazelor lexicalizate
prin tradiție (istorică, religioasă, literară etc.) au fost menționate prezența în dicționare și
existența unei definiții de tip lexical, ca în cazul altor NC17, la care se poate adăuga renunțarea
la scrierea cu inițială majusculă. Astfel în NDU figurează metafore deja uzate, clișeizate
precum baubau, donjuan, Dumnezeu, Făt-Frumos, harpagon, mecena, mesalina, mesia,
satana, scaraoțchi. Din MDN, pot fi citate: adonis, don juan, harpagon, mecena, mesalina,
paparazzo, robinson. Se observă că în ambele dicționare apar antonomaze lexicalizate,
împrumutate ca atare din limbi cu circulație internațională.
Această categorie de antonomaze clișeizate poate fi ilustrată cu exemple în care NPPM
sunt utilizate cu sensul consacrat în conștiința publică sau în imaginarul colectiv cu privire la
politicieni. Domeniile-sursă din care acestea provin sunt:
– sfera religiei:

Cine va fi noul Mesia al politicii românești? ♦ Trădarea Iudei va duce la căderea

guvernului? ♦ Câteva mii de tineri l-au speriat pe Scaraoțchi de Teleorman. ♦ El,
Lucifer, care creat acest sistem vine și spune că e un stat mafiot. ♦ Dragnea, Moș
Crăciun pentru Sebastian Ghiță.

– folclorul tradițional sau cel urban:

[Dacian Cioloș și Nicușor Dan] sunt prezentați națiunii ca doi Feți-Frumoși. ♦

Afaceristul Soros de la mii de kilometri depărtare este Bau Bau pentru România ♦
Emil Boc este un fel de Gâgă sau Bulă. ♦ Poziția de „Gică Contra‖, adoptată de
președinte de la înscăunarea acestui Guvern este reală și începe să irite
covârșitoarea masă a românilor. ♦ Există o opinie răspândită în Ardeal că ei produc
mulți bani pe care îi fură miticii de la București. ♦ Dorel [prototipul muncitorului
incompetent] a ajuns la guvernare.

– politică, istorie și mitologie:

Zicerile lui Liviu Dragnea […] lasă să se înțeleagă tot mai mult ambiția de a trece
drept un Traian Băsescu al PSD, dacă nu chiar un Nicolae Ceaușescu al PSD. ♦
Președintele ales al SUA Ŕ noul Hitler Ŕ ovaționat de extremiști. ♦ Mulți politicieni
cu experiență s-au raliat lui Emmanuel Macron, acest Kennedy al secolului XXI. ♦
Casandrele care prevesteau nenorocirea extremismului în Europa s-au înșelat sau
au avut dreptate?

– dramaturgia românească:

Niciun Agamiță Dandanache nu va mai exista în PSD. ♦ Discursul președintelui

Iohannis a fost provocator, cu accente de Cațavencu. ♦ [Călin Popescu-Tăriceanu]
a dat în fandacsie! E Conu Leonida care se teme de o revoluție inexistentă.

17
Cf. Flaux (1991: 40), care subliniază caracterul «essentiellement évolutif» al antonomazei și existența unui
«large continuum» între antonomazele lexicalizate și discursive. Vezi, în același sens, Leroy (2000).

401
 – literatura străină:

Florin Iordache nu este un solitar, nu este un Don Quijote, nu a acționat fără

susținerea PSP. ♦ Președintele se comportă ca un adevărat Raskolnikov care
așteaptă momentul potrivit pentru a lovi.

2.2.2. Antonomazele discursive sunt cele mai variate și interesante, atât sub aspect
semantic (în virtutea libertății de selecție și chiar de interpretare condiționate contextual și co-
textual), cât și pragmastilistic. Majoritatea covârșitoare ilustrează creativitatea jurnalistică în
tonalitate ironică, peiorativă ori insultătoare, înscriindu-se astfel în categoria modalităților de
„agresare‖ a NPP și, implicit, de denigrare a purtătorilor acestora18.
Din perspectiva funcției cognitive a metaforei publicistic, domeniile-sursă din care sunt
selectat NPPM sunt mult mai diversificate, în concordanță cu finalitățile discursului (critic,
persuasiv, propagandistic, parodic, satiric etc.)19. Cele mai numeroase sunt antonomazele
discursive în care atât referentul inițial (aparținând domeniului-sursă), cât și cel discursiv
(reprezentând domeniul-țintă) se înscriu în sfera politicii:
– ambii referenți aparțin scenei politice românești:

Dacian Cioloș, acest Nicolae Văcăroiu al regimului Klaus Iohannis. ♦ Dl. Nicușor
Dan devine un fel de Becali al Predealului. ♦ Udrea este un fel de Elena Ceaușescu
pe rit nou. ♦ Lumea percepe că Grindeanu e un fel de Boc al lui Dragnea.

– referentul inițial este străin, iar cel discursiv, român:

Dragnea s-o vrea un Putin al României. ♦ [Liviu Dragnea] s-a crezut Erdogan de
Teleorman […], dar s-a văzut ca e doar un cleptoman. ♦ Președintele Băsescu
trebuie să se hotărască ce vrea să devină: un Miloșevici sau un Tito al României.

– referentul inițial este român, iar cel discursiv, străin:

Donald Trump este un Becali mai mare, mai bătrân și mai bogat. ♦ [Gabriela]
Firea are toate atuurile unei [Marine] Le Pen autohtone.

– ambii referenți sunt politicieni străini:

Theresa May este văzută de multă lume ca un fel de [Margaret] Thatcher 2. ♦ Marine
Le Pen este noul Donald Trump. ♦ Donald Trump va fi un nou Ronald Reagan.

Alte domenii-sursă „exploatate‖ în schemele de alcătuire a antonomazelor discursive

sunt istoria, filmul, serviciile secrete și literatura:

18
Vezi Angenot (1995: 237); Zafiu (2001: 60); Stoichițoiu Ichim (2014: 622–623); Bianchi (2016).
19
„En marge de l‘analyse de la métaphore dans ses fonctions expressives ou argumentatives, il faut signaler
que le choix du champ métaphorique, loin d‘être déterminé par les seules «lois» de l‘analogie, peut apparaître
comme un symptóme idéologique‖ (Angenot 1995: 260). Prezentări ale unor câmpuri metaforice conotate
politic, selectate din presa postdecembristă, la Stoichițoiu Ichim (2006: 369–370) și (2009); Duda (2016: 59–92).

402
 Președintele Băsescu este capul tuturor răutăților, „un Carol al II-leaŗ. ♦ În campania
electorală trecută, Raluca Turcan o vedea pe Elena Udrea ca pe un veritabil Kill Bill
al politicii românești. ♦ Sebastian Ghiță va deveni un fel de Snowden al României. ♦
Cozmin Gușă este un Dinu Păturică al vremurilor noastre.

Un aspect relevant pentru libertatea de construcție a antonomazei discursive este

posibilitatea raportării la același referent inițial (privit sub diverse unghiuri ale personalității și
activității sale) pentru caracterizarea – de regulă, critică, ironică sau chiar sarcastică – a mai
multor referenți discursivi (personalități politice române sau străine).
Astfel, în virtutea notorietății sale, Traian Băsescu este evocat în contexte neutre sau
critice, în legătură cu:
– funcția prezidențială: Nu ne așteptăm de la acest Băsescu mai leneș care este Iohannis
să promulge legea imediat ce o primește;
– atitudinea de opozant al regimului: Se pare că pentru Erdogan, Gulen e un fel de
Băsescu al turcilor;
– tendința de subordonare a justiției și serviciilor secrete: Reușește Liviu Dragnea să fie
noul Băsescu?
– câștigarea alegerilor din poziția de outsider: A câștigat Donald Trump, un Traian
Băsescu al Americii.
Inventivitatea jurnaliștilor români s-a evidențiat și în comentariile referitoare la alegerea lui
Emmanuel Macron ca președinte al Franței:

– Macron, Nicușorul Franței?;

Ŕ Macron Ŕ un Nicușor Dan la scară ceva mai mare;
Ŕ Macron e Cioloșul lor, candidatul lui Soros și al binomului;
Ŕ Macron e un fel de Cioloș scos din joben așa, à la française20.

3. Sub aspect pragmalingvistic (funcțional), ambele tipuri de antonomază apar, aproape

exclusiv, în publicistica de opinie, respectiv în presa scrisă (editorial, pamflet, comentariu
satiric), sau în talk-show-uri televizate, fiind puse în serviciul argumentației jurnalistice și al
manipulării cititorului sau telespectatorului. În acest sens poate fi evidențiat procedeul
frecvent utilizat al inserării în structura titlurilor din presa scrisă21 a unor antonomaze
discursive, preponderent ocazionale și dependente de conjunctura socio-politică și
evenimențială. Rolul lor este de a capta atenția și de a orienta lectura prin folosirea unor
strategii subsumate retoricii denigrării:

O nouă Elena Udrea în guvernul Grindeanu. ♦ Macron, Nicușorul Franței. ♦

Adriana Săftoiu […] acest Tăriceanu cu fustă. ♦ Daniel Barbu, un Tăriceanu cu
ochelari. ♦ Stan și Bran în Parlament.

Rolul decisiv al contextului este evidențiat și de o modalitate interesantă de „dinamitare‖

a clișeelor metaforice fixate în mentalul colectiv cu conotații pozitive, constând în reutilizarea

20
Evident că presa străină îl califică pe noul președinte francez prin raportare la referenți inițiali din contextul
politic și cultural respectiv. Pentru jurnaliștii francezi el este «ce Rastignac de 39 ans», un «Don Juan asexué», un
«Schröder à la française», în timp ce presa engleză se întreabă: "Is Emmanuel Macron the New Labour Party?".
21
Dintre studiile de referință privind titlul jurnalistic, vezi îndeosebi Cvasnîi Cătănescu (2006: 7–56).

403
acestora în contexte cu coloratură ironică, în care se actualizează conotații peiorative sau
depreciative proprii discursului pamfletar22:

Ca și în cazul „Cumințeniei Pământuluiŗ, Dacian Cioloș ia de la unii și dă altora.

[…] Dacian Cioloș e un Robin Hood al grupurilor de interese dubioase. ♦
Miniștrii au început să se afirme în spațiul public, cei mai mulți dovedindu-se, în
frunte cu Petre Daea, acest Romeo al oii23, eminamente neghiobi. ♦ Doamna Udrea
vorbea ca un Creangă al politicii românești [= în pilde]. ♦ Florin Iordache este un
Superman al, simultan, lichelismului și lacheismului. ♦ Sebastian Ghiță este un
Zorro cu sabie de lemn24.

4. Chiar dacă metaforizarea numelor proprii de persoană poate fi considerată una dintre
numeroasele „mode lingvistice‖ din mass-media postdecembristă, considerăm că investigarea
procedeului dintr-o perspectivă integratoare (lexicală, semantică, morfosintactică, onomastică și
retorică) ar putea oferi date noi despre relația dintre creativitate și stereotipie în limbajul jurnalistic.

SURSE

 Perioada 2004–2006

Academia Cațavencu;
Adevărul;
B1TV;
Cotidianul;
Gândul;
Jurnalul Național;
Libertatea;
ProTV.

 Perioada 2015–2017

I. Surse electronice:
www.dcnews.ro;
www.evz.ro;
www.ziare.com;
www.ziare.rom;
www.hotnews.ro;
www.adevarul.ro;
www.cotidianul.ro;
www.national.ro;
www.bugetul.ro;

22
Din perspectiva semanticii politice, Van Cuilenburg et al. (2000: 184–190) includ manipularea denotațiilor și
a conotațiilor între strategiile semantice implicate în comunicarea persuasivă. Vezi, în același sens, Zafiu (2007: 15)
care consideră că în discursul politic „conotațiile pozitive sau negative ale cuvintelor joacă rolul esențial‖ și
Stoichițoiu Ichim (2014) și (2015).
23
Aluzie ironică la repetatele declarații de apreciere a oii făcute de Ministrul Agriculturii.
24
Aluzie la dezvăluirile amenințătoare ale lui Sebastian Ghiță, considerate însă „simple baloane de săpun‖.

404
www.revista22.ro;
www.catavencii.ro;
www.coruptia.ro;
www.ziardecluj.ro;
www.comisarul.ro;
www.cristoiublog.ro;
www.tolo.ro;
m.romanialibera.ro;
m.gândul.info;
m.academiacatavencu.info;
m.activenews.ro;
m.mediafax.ro;
m.ziuanews.ro;
m.click.ro;
m.b1.ro;
okmagazine.ro;
www.lexpress.fr;
www.lefigaro.fr;
www.gala.fr;
nouvelobs.com;
www.independent.co.uk;
www.telegraph.co.uk

II. Canale TV:

Antena 3;
B1TV;
Realitatea TV;
România TV;
TV5 Monde.

III. Dicționare:
MDN = Florin Marcu, 2002, Marele dicționar de neologisme, București, Saeculum I.O.
NDU = Ioan Oprea, Carmen Gabriela Pamfil, Rodica Radu, Victoria Zăstroiu, 2006, Noul
dicționar universal al limbii române, București, Litera Internațional.

BIBLIOGRAFIE

Angenot, Marc, 1995, La parole pamphletaire. Typologie des discours modernes, Paris, Payot.
Bianchi, Nicolas, 2013, „L‘antonomase du nom propre, un gros mot politique comme les autres?‖.
cis01.central.ucv.ro>argotica>files 2013 (revista electronică a Universității din Craiova,
2013, 1–2, p. 89–112) (accesat la 27.10.2016)
Charaudeau Patrick, 2005, Le discours politique. Les masques du pouvoir, Paris, Vuibert.
Chelaru-Murăruș, Oana, 2010, „Nume, porecle, semnături ironice în paginile «Academiei
Cațavencu»‖, în Rodica Zafiu, Adina Dragomirescu, Alexandru Nicolae (ed.), Limba
română. Controverse, delimitări, noi ipoteze, vol. II, București, Editura Universității din
București, p. 175–184.
Cvasnîi Cătănescu, Maria, 2006, Retorica publicistică: de la paratext la text, București, Editura
Universității din București.
Duda, Gabriela, 2016, Clișeul verbal și discursul public, București, Editura Academiei Române.

405
El Khamissi, Rihan, 2012, „Quand les noms propres se modifient et font rébellion‖, RESLA, 25, p.
27–43.
Flaux, Nelly, 1991, „L‘antonomase du nom propre ou la mémoire du référent‖, Langue française,
92, p. 26–45.
Jonasson, Kerstin, 1991, „Les noms propres métaphoriques: construction et interprétation‖,
Langue française, 92, p. 64–81.
Kleiber, Georges, 2007, „Sur le róle cognitif des noms propres‖, Cahiers de lexicologie, 91, 2, p.
151–165. www.res-per-nomen.org/respernomen/colloque-2013/kleiber/2007 (accesat la 20
mai 2017).
Leguy, Cécile, 2012, „Noms propres, nomination et linguistique‖, în Sophie Chave-Dartoen,
Cecile Leguy, Denis Monnerie (ed.), Nomination et organisation sociale, Paris, Armand
Colin, p. 51–81. httips://hal.archives-ouvertes.fr/hal-01396744 (accesat la 5 noiembrie 2016).
Leroy, Sarah, 2000, „Quels fonctionnements discursifs pour l‘antonomase du nom propre?‖,
Cahiers de praxématique, 35, p. 87–113.
Miron-Fulea, Mihaela, 2002, „Numele proprii metaforice în limba română actuală‖, în Gabriela
Pană Dindelegan (ed.), Aspecte ale dinamicii limbii române actuale, București, Editura
Universității din București, p. 337–348.
Pop, Doru, 2000, Mass media și politica. Teorii, structuri, principii, Iași, Institutul European.
Stoichițoiu Ichim, Adriana, 2006, Creativitate lexicală în româna contemporană, București,
Editura Universității din București, p. 329–355.
Stoichițoiu Ichim, Adriana, 2009, „Polisemia jocului în publicistica actuală‖, în Rodica Zafiu,
Gabriela Stoica, Mihaela N. Constantinescu (ed.), Limba română. Teme actuale, București,
Editura Universității din București, p. 593–612.
Stoichițoiu Ichim, Adriana, 2014, „Noms propres «agressés» dans le journalisme politique‖, în
Juan Tort i Donada, Montserrat Montagut i Montagut (ed.), Els noms en la vida quotidiana.
Actes del XXIV Congrès Internacional dřICOS sobre Ciències Onomàstiques, Barcelona,
Generalitat de Catalunya, Departament de Cultura, p. 618–631.
Stoichițoiu Ichim, Adriana, 2015, „Anthroponymes non officiels dans le discours public roumain
sur le football‖, în Oliviu Felecan (ed.), Name and Naming. Conventional/Unconventional in
Onomastics. Proceedings of the Third International Conference on Onomastics (Baia Mare,
Sept. 1Ŕ3, 2015), Cluj-Napoca, Meda-Argonaut, p. 339–350.
Van Cuilenburg, J.J., O. Scholten, G. W. Noomen, 2000, Știința comunicării, București,
Humanitas.
Woods, Nicola, 2006, Describing Discourse. A Practical Guide to Discourse Analysis, London,
Hodder Arnold.
Zafiu, Rodica, 2001, Diversitate stilistică în româna actuală, București, Editura Universității din
București.
Zafiu, Rodica, 2007, Limbaj și politică, București, Editura Universității din București.

LEXICALISED ANTONOMASIA versus DISCURSIVE ANTONOMASIA

(Abstract)

The aim of the hereby presentation is to analyse – from a semantic and pragmastylistic perspective – a
corpus of prototypical proper names used in media texts to designate in a metaphorical, pejorative way
Romanian or foreign politicians. A comparison between the lexicalised antonomasia and the discursive
antonomasia reveals the specificity of this figure and its dependence on both socio-political and verbal contexts.

406
 DESEMNAREA CONCEPTULUI A (SE) MIRA ÎN
ROMÂNĂ, FRANCEZĂ ȘI SPANIOLĂ. SIMILITUDINI VS.
DIVERGENȚE LA NIVEL STRUCTURAL ȘI SEMANTIC

DANA-LUMINIȚA TELEOACĂ
Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan Ŕ Al. Rosettiŗ al Academiei Române, București

1. Precizări preliminare

Studiul pe care îl propunem face parte dintr-un proiect mai amplu, consacrat descrierii – de
pe pozițiile gramaticii cognitiv-funcționale – a subclasei verbelor psihologice de mirare în
limbile română, franceză și spaniolă1. A (SE) MIRA aparține paradigmei verbelor psihologice de
mirare, paradigmă stabilită de noi având ca punct de plecare româna și care include un număr de
16 lexeme2: A (SE) CONSTERNA, A (SE) CONTRARIA, A SE CRUCI, A (SE) EPATA, A
FRAPA, A (SE) INTRIGA, A (SE) MINUNA, A (SE) MIRA, A (SE) NĂUCI, A (SE) NEDUMERI,
A SIDERA, A STUPEFIA, A SURPRINDE, A (SE) ȘOCA, A (SE) UIMI și A (SE) ULUI. În
conformitate cu principiile de definire prezente în studiile de gramatică funcțională, mai mult de
jumătate dintre unitățile verbale enumerate sunt, în limba română, verbe monosemantice3: a (se)
consterna, a (se) epata, a (se) năuci, a (se) nedumeri, a sidera, a stupefia, a (se) șoca, a (se)
uimi și a (se) ului. Celelalte șapte verbe sunt definibile drept polisemantice fie în diacronie (cf. a
(se) contraria, a se cruci, a (se) minuna, a (se) mira și a (se) intriga), fie în sincronie (cf. a
frapa și a surprinde). Majoritatea lexemelor verbale incluse în listă sunt verbe intensive,
semantica matricială a acestora încorporând marca superlativului. A uimi prezintă o situație
aparte, cel puțin în limba actuală (Teleoacă 2014a). Non-intensive sunt: a (se) mira, a surprinde,
a contraria, a (se) nedumeri și a (se) intriga. În inventarul delimitat, unele verbe prezintă în
mod evident un conținut semantic hibrid, care, pe lângă semul ‗uimirii‘, înglobează și altele (cf.,
de pildă, ‗mâhnire‘, ‗indignare‘, ‗supărare‘...); sunt relevante în acest sens lexeme ca: a (se)
consterna, a (se) contraria, a (se) intriga, a năuci și a (se) nedumeri4. Analiza semică a verbelor
subsumate paradigmei ‗mirării‘, sub aspectul polarității, coroborată cu datele furnizate de

1
Ne referim aici la lucrarea noastră în curs de elaborare care va fi publicată sub titlul Verbele psihologice de
mirare. O abordare sintactico-semantico-pragmatică din perspectiva gramaticii cognitive în context romanic
(română, franceză și spaniolă).
2
Inventarul respectiv (care, se înțelege, nu este unul exhaustiv) a fost stabilit ținând cont nu numai de
informația lexicografică, ci și de felul în care aceste verbe sunt utilizate în româna actuală (aspectul colocvial).
Pentru discutarea detaliată a acestui aspect, dar și a altora, vezi Teleoacă (2014a, 2014b și 2014c).
3
În acest context, o unitate verbală poate fi calificată drept monosemantică dacă semnificația acesteia este
subsumabilă unei unice reprezentări mentale (vezi, de pildă, Langacker 1987: 147 sq., Lakoff 1987: 63 sq. sau
Manea 2001: 25 ș.a.).
4
De fapt, conținutul hibrid este implicat într-o anumită măsură de toate lexemele circumscrise paradigmei
verbelor de mirare, însă această semantică mixtă este, mai degrabă, discretă (în special prin comparație cu
structura semantică a unor verbe de mirare de genul celor enumerate).
urmărirea comportamentului concret al acestor lexeme în româna actuală pledează în favoarea
unei „selecții lexicale‖ guvernate, de asemenea, de criteriul expresivității. În acest context,
verbele propriu-zis neutre sunt în număr de doar două, anume a (se) mira și a surprinde, pe care
le putem considera și verbele prototipice/parangon5 ale subclasei verbelor psihologice de mirare.
Restul celorlalte verbe sunt fie neutre, dar orientate către pozitiv (cf. a epata, a frapa, a uimi și a
ului), fie neutre, dar orientate către negativ: a se cruci, a (se) intriga, a (se) nedumeri, a sidera, a
stupefia. Fundamental pozitiv este verbul a (se) minuna, în timp ce fundamental negative sunt: a
(se) consterna, a (se) contraria, a (se) năuci și a (se) șoca (pentru discuția detaliată, vezi
Teleoacă 2014a).

2. Desemnarea conceptului a (se) mira în română, franceză și spaniolă

2.1. Descendenții lat. mirari/*mirare în context romanic

Sintetizând observațiile formulate supra, la 1., avem următoarele informații cu privire la
rom. a (se) mira: [+polisemantic în diacronie], [+non-intensiv], [+conținut semantic discret
hibrid] și [+neutru], precizări necesare în scopul identificării cât mai exacte a corespondentelor
lexico-semantice ale acestui verb în context romanic (în cazul de față, în franceză și spaniolă).
Dacă în ceea ce privește primul verb inclus în inventarul nostru, anume A (SE) CONSTERNA,
situația era relativ clară, analiza noastră fiind consacrată reflexelor lat. consternĕre în cele trei
limbi romanice (vezi Teleoacă 2015), în cazul verbului A (SE) MIRA, condiția dublei
concordanțe, formală și semantică, nu este îndeplinită, având în vedere faptul că lat. *mirare
(cls. mirari) nu a fost păstrat decât în româna actuală cu accepția „a fi surprins ori nedumerit‖,
respectiv, „a surprinde ori a nedumeri‖6.
Definițiile care figurează în unele surse lexicografice și care asociază semnificația vb. a
mira (în special, în utilizarea reflexivă) exclusiv cu sentimentul de admirație (vezi, de pildă, a se
mira „a fi cuprins de admirație‖, în NODEX 2002), în ultimă instanță cu o accepție prin
excelență pozitivă, nu reflectă în mod obiectiv conținutul semantic al acestui verb, întrucât a se
mira nu exprimă admirația în toate contextele în care apare, ci și surprinderea în plan negativ7,
acesta în deplină conformitate cu sensul etimonului latin (vezi, de exemplu, Ernout–Meillet
2001 sau Gaffiot). În consecință, a (se) mira lexicalizează un conținut prin excelență neutru nu
numai sub aspectul semelor graduale, ci și al celor de polaritate.
Verbul din română este un verb monosemantic în condițiile în care luăm în considerare
exclusiv accepțiile de la nivelul românei literare actuale, același verb (îndeosebi la forma
reflexivă) fiind înregistrat, de exemplu, la Ciorănescu (cf. CDER: 5325) și cu sensurile (reg.,
Trans.) „a vedea de, a avea grijă de‖ și (arh.) „a considera, a se îndoi, a crede, a socoti‖, sensuri
consemnate și pentru alte limbi romanice și care reprezintă, foarte probabil, dezvoltări
ulterioare, în epoca latinei vulgare. Dacă româna (modernă) a optat pentru sensul cel mai arhaic
al lat. *mirare (alte accepții, derivate, fiind conservate la nivel regional și arhaic), celelalte
idiomuri romanice au plasat sensul primar al verbului latin într-un fond pasiv, dezvoltând și
păstrând o altă accepție, anume „regarder, mirer‖ (vezi it. mirare, prov., cat., sp., port. mirar, fr.
mirer; cf. și alb. mërej, REW: 5603; CDER: 5317)8. Astfel, într-o etapă arhaică, unitatea în
5
Pentru definirea conceptului, vezi, de pildă, Jackendoff (1983: 89; 1990: 78 sq.) sau Mathieu (1995: 99 sq.;
1996–1997: 116 sq.).
6
De fapt, româna a continuat, cu un sens aproximativ identic (diferențele se stabilesc în primul rând la
nivelul semelor graduale), două forme verbale, raportabile în ultimă instanță la unul și același radical latin,
anume mir- (cf. a [se] mira, respectiv a [se] minuna).
7
Vezi, de exemplu, enunțuri de tipul: M-am mirat de atitudinea lui neprimitoare.
8
Și pentru o etapă mai veche a românei a fost atestat sensul „a se oglindi‖, care nu se explică, după toate
probabilitățile, prin latină, ci prin fr. se mirer „a se privi, a se oglindi‖ (DEX 2009).

408
context romanic era evident mai accentuată, sensul „a provoca surprinderea, dar și admirația
cuiva‖ fiind atestat nu numai în română, ci și în limbile iberoromanice (spaniolă, portugheză și
catalană), precum și în sardă (Corominas 1954, III). În favoarea unei unități superioare în etapa
arhaică de dezvoltare a limbilor romanice pledează și alte aspecte semantice, bunăoară unele
sensuri arhaice/regionale ale rom. a (se) mira (cf. supra „a considera‖, „a avea grijă de‖),
identificabile în unele dintre idiomurile neolatine actuale; vezi, de exemplu, sp. mirar en algo
„considerarlo, reflexionar‖ sau mirar por „cuidar de una persona‖ (Corominas 1954, III).

2.2. Lat. mirari/*mirare și lat. admirari/*admirare

Dacă idiomurilor romanice occidentale moderne le este străină accepția arhaică a lat.
mirari, anume „a provoca uimirea‖, unele reminiscențe ale acesteia se conservă prin derivatul
(în realitate, un semicultism în limbile romanice occidentale) *admirare. Astfel, sp. admirar, în
perspectivă funcțional-cognitivă, un verb monosemantic, figurează în sursele lexicografice ale
spaniolei (actuale) cu trei accepții, toate subsumabile câmpului psihologic. Conform
informațiilor prezente, de pildă, în DRAE, corespondența propriu-zisă cu verbul din română, a
(se) mira, se stabilește exclusiv în ceea ce privește primul sens (care implică semul ‗mirării‘) și
utilizarea activă, nu și reflexivă, tiparul reflexiv asociindu-se cu o semantică aparte a vb.
admirar, care reflectă, de fapt, nu semantica intrinsecă a vb. a mira, ci pe cea a vb. a admira.
Este, de altfel, și motivul pentru care nu am putut considera relevant acest verb în demersul
nostru comparativ. Pentru franceză, sursele lexicografice, în speță enciclopedice (vezi, de
exemplu, TLFi) consemnează utilizarea vb. admirer, în registrul familiar-ironic, cu semnificația
„trouver étonnant, étrange‖, prin urmare această circumscriere stilistică nepermițând includerea
în discuție nici a fr. admirer.
În română, verbul corespunzător, anume a admira, păstrează unele seme ale ‗mirării‘,
afirmație valabilă îndeosebi cu privire la etape mai vechi din evoluția limbii, așa cum
demonstrează inclusiv unele glosări în surse lexicografice mai vechi (vezi Scriban 1939). Însă,
așa cum rezultă din observațiile formulate, în spaniolă, chiar și în franceză, aceste seme ale
‗mirării‘ s-au conservat (mult) mai bine, comparativ cu româna. În această ordine de idei, nu
este exclus ca și aceste conservări superioare ale semanticii (originare) a lat. *mirare prin
derivatul *admirare să fi contribuit la abandonarea/trecerea într-un fond pasiv a sensului „a
surprinde, a fi surprins‖, în cazul fr. mirer și al sp. mirar.

2.3. Alți termeni circumscriși conceptual noțiunii ‘a (se) mira’ în limbile romanice actuale
Pornind de la echivalările (și informațiile) care figurează într-o serie de surse lexicografice
(în speță, dicționare bilingve și enciclopedice), echivalări validabile (cel mai adesea, doar parțial)
pe baza ocurențelor concrete ale lexemelor respective în limbile romanice actuale9, configurația
argumentală a verbului din română a fost privită în studiul nostru in extenso prin comparație cu
structura argumentală aferentă fr. (sř)étonner, respectiv, sp. extrañar(se). În demersul nostru,
analiza a putut fi completată prin includerea în discuție a verbelor a (se) uimi și a surprinde, în
cazul românei, respectiv a verbelor asombrar(se) și sorprender(se), în cazul spaniolei. Această
opțiune a apărut ca o consecință a încercării de a explica și de a... acoperi o serie de spații vide din
configurația actanțială a celor două verbe din română și spaniolă, a (se) mira, respectiv,
extrañar(se). Sunt aspecte care susțin faptul că, de regulă, corespondențele lingvistice
identificabile într-o arie sunt imperfecte, realitate, de altfel, cât se poate de firească, pornind,
printre altele, de la premisa că un anumit conținut morfologic/sintactic/morfosintactic/lexico-
semantic este susceptibil de a fi structurat distinct în limbi diferite (Coșeriu 2001: 167 sqq.).

9
Vezi lucrarea noastră în curs de elaborare, menționată în prima notă a articolului de față.

409
 În ceea ce privește fr. étonner, un verb de asemenea moștenit, dicționarele mai vechi
(enciclopedice) indică pe primul loc accepția non-psihologică „ébranler à la manière du
tonnerre‖10. În schimb, surse lexicografice mai recente indică drept primă accepție sensul
psihologic „surprendre quelqu‘un, un groupe, par quelque chose d‘extraordinaire‖ (vezi, de
exemplu, Larousse, care consemnează, pe plan secund, sensul non-psihologic „ébranler, lézarder
une construction‖). Cunoscut și utilizat astăzi mai ales cu accepție psihologică, étonner poate fi
definit, totuși, în conformitate cu principiile gramaticii cognitive, drept verb polisemantic, nu
numai din punct de vedere diacronic, ci și sincronic. Deși mai marcat sub aspectul intensității,
îndeosebi prin comparație cu unele verbe sinonimice circumscrise subcâmpului psihologic al
mirării (cf., de exemplu, fr. surprendre), totuși, în franceza modernă/contemporană, étonner și
surprendre sunt reciproc substituibile în numeroase contexte, ceea ce poate constitui un
argument în favoarea faptului că sensul superlativ din franceza clasică – explicabil foarte
probabil pornind de la semnificația etimologică a verbului în discuție –, dacă nu s-a pierdut, în
orice caz, s-a atenuat. Astfel, similar situației consemnate de noi pentru rom. a uimi, verb, cel
mai probabil, de proveniență slavă, cf. sl. ujmati (vezi Teleoacă 2014c), constatăm și în cazul fr.
étonner neconcordanțe între glosarea lexicografică (care circumscrie intensiv semantica verbului
respectiv) și modul concret de valorificare a acestuia în limbă, în speță în registrul colocvial,
unde verbul menționat a fost – (cel puțin) într-o anumită măsură – deposedat de conținutul
superlativ. Este relevant în acest sens (și) faptul că atât rom. a uimi, cât și fr. étonner apar
frecvent cu modificatori conotați superlativ sau/și în raport de coordonare cu verbe sinonimice
puternic marcate intensiv, în limitele unor construcții metaforice11. Deși semantica hibridă nu
este la fel de evidentă ca în cazul unui verb precum consterner (vezi Teleoacă 2015), totuși și fr.
étonner poate fi inclus în categoria verbelor de mirare care lexicalizează o accepție mixtă. În
această ordine de idei, similar verbului din română, a (se) mira, fr. (sř)étonner nu încorporează
pur și simplu starea de ‗surprindere‘, ci o stare definibilă (contextual), în arie pozitivă vs.
negativă, drept ‗aprobare‘, ‗acord‘, ‗admirație‘ vs. ‗dispreț, dezacord, repulsie‘, mai mult, unele
situații discursive implicând decodarea în conformitate cu starea de ‗îndoială‘.
Nici sp. extrañar(se) (lat. extraneāre „tratar como a un extraðo‖) nu este un verb
monosemantic, observație valabilă inclusiv în perspectivă sincronică. Atestat în spaniolă la
sfârșitul secolului al XI-lea (Corominas 1954, II), verbul în discuție se utiliza în limba veche cu
diverse accepții, în general non-psihologice. În secolul al XIX-lea, puriștii au restricționat
utilizarea lui extrañar exclusiv ca verb activ-tranzitiv cu sensul „sentir extraðeza por algo‖ („a fi
surprins de ceva‖), structura reflexivă (explicabilă foarte probabil prin influența fr. sřétonner)
fiind rezervată registrului popular. Aceste normări din secolul al XIX-lea nu au putut însă stăvili
evoluția firească a limbii, astăzi extrañar utilizându-se, cel puțin cu anumite accepții, mai ales în
tipar reflexiv. Este și cazul sensului 4 consemnat în DRAE, mai exact sensul care corespunde
semanticii actualizate în limbile română și franceză prin verbele a (se) mira și s‘étonner. Prin
urmare, și pentru spaniola actuală putem admite, la fel ca și în cazul românei și al francezei,
actualizarea structurii reflexive la nivelul variantei standard, iar nu exclusiv în registrul popular.
Modul în care vb. extrañar este glosat în sursele lexicografice (actuale) ale limbii spaniole
pledează în favoarea nemarcării acestuia sub aspect intensiv, dar și a conținutului său intrinsec
hibrid (deși, se pare, cu prevalarea componentei pozitive de sens: admirația). Numai o

10
Vezi, de exemplu, TLFi, unde accepția menționată este înțeleasă în relație cu semantica etimonului latin
*extonare, verb rezultat (prin schimbare de prefix) din forma clasică adtonare, attonare „frapper de la foudre,
foudroyer‖, dar și „frapper de stupeur‖ (cf. și Gaffiot).
11
Pentru exemple și discuția amplă, vezi lucrarea noastră în curs de elaborare, la care am făcut referire la
începutul articolului.

410
coroborare a definiției lexicografice cu datele oferite de urmărirea comportamentului concret al
verbului în discuție în spaniola actuală este însă în măsură să furnizeze informații cât mai
obiective în acest sens. Este, de altfel, un demers pe care l-am avut constant în vedere în lucrarea
noastră in extenso consacrată verbelor de mirare.
Spre deosebire de vb. extrañar(se), asombrar(se) [<sombra „umbră, obscuritate‖, (fig.)
„lucru neclar, care poate provoca nedumerire‖ <sombrar <lat. *subumbrare, în DRAE]
lexicalizează un sens accentuat intensiv (cf. „causar gran admiraciñn‖ [„a provoca o mare
uimire‖, trad. n.], în DRAE), deși, în registrul colocvial, asombrar primește el însuși, într-o serie
de contexte, modificatori cu valoare superlativă, ca de pildă adv. enormemente.
Rom. a surprinde este un verb care se utilizează exclusiv în tipar activ-tranzitiv, cu sensuri
circumscrise mai multor „reprezentări mentale‖, în consecință definindu-se drept verb
polisemantic. Acest verb neologic (<fr. surprendre, după prinde) este neutru sub aspect intensiv,
dar și din punctul de vedere al polarității (a surprinde se poate construi explicit cu modificatorii
plăcut/neplăcut sau/și pozitiv/negativ). Același etimon consemnat pentru verbul din română este
admis, în sursele lexicografice ale spaniolei, și pentru sorprender (vezi, de exemplu, DRAE).
Însă, spre deosebire de rom. a surprinde, verbul din spaniolă – verb de asemenea, polisemantic
– se utilizează, cu accepția circumscrisă câmpului conceptual al ‗mirării‘, atât în tipar activ, cât
și reflexiv. Dacă, sub aspectul intensității și al polarității, se poate admite – pe baza ocurențelor
concrete ale acestui lexem în spaniola actuală – caracterul neutru al verbului sorprender(se), în
schimb, același lexem reprezintă – în conformitate cu definirea lexicografică (vezi, în acest sens,
glosarea prin vb. maravillar „a minuna‖) – un verb intensiv, fundamental orientat către pozitiv.
Procedeul aceasta de a echivala mecanic un verb prin altul, circumscris aceleiași paradigme (în
cazul de față, paradigmei verbelor de mirare), abstracție făcând de eventuale seme distinctive,
graduale și de polaritate, este frecvent întâlnit și în cazul altor limbi, de pildă în română, unde
chiar verbul prototipic a (se) mira este glosat (inclusiv) prin a (se) minuna (vezi, de exemplu,
DEX 2009).

3. Concluzii

Așa cum, pe bună dreptate, se arată în bibliografia de specialitate, corespondențele

lingvistice, în speță lexico-semantice, dintre două sau mai multe limbi sunt, cel mai adesea, doar
parțiale, acestea neputându-se stabili univoc. Este, de altfel, un aspect cât se poate de firesc,
având în vedere că trecerea de la o limbă la alta echivalează, de fapt, cu modificarea structurilor
(Bell 2000: 24). În cazul contribuției de față, aspectul se verifică nu doar considerând relațiile
stabilite între descendenții/reflexele lat. *mirare/*admirare în cele trei limbi romanice, ci și
relația specifică de heteronimie între rom. a (se) mira, fr. sřétonner și sp. extrañar(se), chiar
dacă acestea din urmă prezintă o serie de particularități comune, evidențiabile la nivel de sistem,
dar și în plan discursiv. Astfel, așa cum am avut ocazia de a constata în studiul nostru in extenso,
româna se plasează sub aspectul polarității (prin utilizările specifice ale vb. a mira), pe o poziție
intermediară, verbele corespunzătoare din franceză și (mai ales) din spaniolă fiind evident
orientate către dimensiunea negativă a experimentării mirării. În aceeași ordine de idei,
enunțurile în care stimulusul real al experimentării psihologice este exprimat explicit sunt, în
română și spaniolă, slab reprezentate, mai ales prin comparație cu franceza. Exemplele de acest
gen sunt suficient de multe pentru a putea susține ideea unei „sinonimii interlingvistice‖ doar
parțiale. Cu alte cuvinte, niciunul dintre cele trei verbe nu își găsește un corespondent perfect în
celălalt, așa explicându-se și o serie de contexte satisfăcute doar de unul sau două dintre
lexemele considerate.

411
 SURSE

CDER – Alexandru Ciorănescu, 2007, Dicționarul etimologic al limbii române [ediție îngrijită și
traducere din limba spaniolă de Tudora Șandru Mehedinți și Magdalena Popescu Marin],
București, Saeculum I.O.
Corominas 1954 II, III – Joan Corominas, 1954, Diccionario crítico etimológico de la lengua
castellana, volumen II (CH–K), volumen III (L–RE), Madrid, Gredos.
DEX 2009 – Dicționarul explicativ al limbii romane, ediția a III-a, revăzută și adăugită, București,
Univers Enciclopedic Gold, 2009.
DRAE Ŕ Diccionario de la Real Academia Española, la 22.a edición, Madrid, Espasa Calpe, 2001,
edición electrónica (www.rae.es/recursos/diccionarios/drae).
Gaffiot – Dictionnaire Gaffiot latin-français, Paris, Hachette, 1934, consultat on-line pe
www.lexilogos.com/latin_dictionnaire.htm.
Ernout–Meillet 2001 – Alfred Ernout, Alfred Meillet, 2001, Dictionnaire étymologique de la
langue latine. Histoire des mots, Paris, Klincksieck.
Larousse – Larousse.fr.: encyclopédie et dictionnaires gratuits en ligne, consultat on-line pe
www.larousse.fr/.
NODEX – Noul dicționar explicativ al limbii române, București – Chișinău, Litera Internațional,
2002.
REW – Wilhelm Meyer-Lübke, 1972, Romanisches Etymologisches Wörterbuch, Heidelberg, Carl
Winter.
Scriban 1939 – August Scriban, 1939, Dicționaru limbiĭ româneștĭ (Etimologii, înțelesuri,
exemple, citațiuni, arhaizme, neologizme, provincializme), Iași, Editura „Presa Bună‖.
TLFi – Trésor de la langue française informatisé, Analyse et traitement informatique de la langue
française Ŕ Centre National de Ressources Textuelles et Lexicales [CNRTL] Ŕ Université
Nancy, CNRS Éditions (atilf.atilf.fr/tlf.htm).

BIBLIOGRAFIE

Bell, Roger T., 2000, Teoria și practica traducerii (traducere de Cătălina Gazi), Iași, Polirom.
Coșeriu, Eugeniu, 2001, Lřhomme et son langage, Virginia, Éditions Peeters, Louvain-Paris-
Sterling.
Jackendoff, Ray, 1983, Semantics and cognition, Cambridge, MIT Press.
Jackendoff, Ray, 1990, Semantic Structures, Cambridge, MIT Press.
Lakoff, George, 1987, Women, Fire and Dangerous Things, Chicago, University of Chicago Press.
Langacker, Roland W., 1987, Foundations of cognitive grammar, I: Theoretical prerequisites,
Stanford, University Press.
Manea, Dana, 2001, Structura semantico-stilistică a verbului românesc. Verbele psihologice,
București, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București.
Mathieu, Yvette Yannik, 1995, „Verbes psychologiques et interprétation sémantique‖, Langue
française, 105: Grammaire des sentiments, Paris, Larousse, p. 98–106.
Mathieu, Yvette Yannick, 1996–1997, „Un classement sémantique des verbes psychologiques‖,
Cahier du CIEL, LADL & LLI, Université Paris 7, p. 115–133.
Teleoacă, Dana-Luminița, 2014a, „Verbele de mirare în limba română actuală: structura semantică
a predicatului psihologic și implicațiile sale asupra cadrului adjuncțial‖, în Iulian Boldea
(ed.), Globalization and intercultural dialogue: multidisciplinary perspectives, Târgu-Mureș,
Arhipelag XXI, p. 380–391.
Teleoacă, Dana-Luminița, 2014b, Verbele psihologice în limba română: repere ale unei descrieri
sintactico-semantico-pragmatice din perspectiva gramaticii cognitive, conferință ținută la
Academia Română în 20 noiembrie 2014.

412
Teleoacă, Dana-Luminița, 2014c, „Gradualitatea și polaritatea verbelor (psihologice) de mirare sub
aspect lexical și de uz în limba română actuală‖, Studii și cercetări lingvistice, LXV, 2, p.
189–204.
Teleoacă, Dana-Luminița, 2015, Structuri argumentale verbale în context romanic: Řa consternař
în română, franceză și spaniolă, comunicare ținută la cel de al VI-lea Simpozion
Internațional de Lingvistică, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti‖, București,
29–30 mai 2015.

DESIGNING THE CONCEPT OF ‗TO WONDER‘ IN ROMANIAN, FRENCH AND SPANISH.

SIMILARITIES AND DISCREPANCIES AT THE STRUCTURAL AND SEMANTIC LEVEL

(Abstract)

The study we propose belongs to a larger-scaled project, dedicated to the description – at the level of the
functional-cognitive grammar – of the subclass of psychological verbs of wondering in Romanian, French
and Spanish. The present work puts forward the issue of the inter-linguistic synonymy or, to be more specific,
of the so-called heteronomy. In our approach, the lexicographic piece of information was correlated with the
results of the research at the discursive level. The conclusion we came to outlines a significant idea also
developed in other specialised studies, according to which, in most of the cases, the linguistic/lexical-
semantic correspondences between two or more languages are partial and unable to create a total
correspondence. In the current study, the issue sustains itself not only by considering the established relations
between the descendants of the Latin word mirare/admirare in the three Romance languages, but also by the
particular relation of heteronomy between the Romanian a (se) mira, the French sřétonner and the Spanish
extrañar(se).

413
 NUME DE PLANTE ÎN BIBLIA DE LA BUCUREȘTI

IRINA VLĂDESCU
Universitatea din București

Biblia de la București (1688) reprezintă prima versiune integrală a acestui text în limba
română. Traducerea părților ei componente și, apoi, revizia pentru tipar s-au bazat pe texte ca
Septuaginta, Biblia poliglotă, Vechiul Testament (versiunea românească atribuită lui Neculai
Milescu Spătarul) și Noul Testament de la Bălgrad1.
Numele de plante din Biblia de la București reprezintă elemente importante în cunoașterea
terminologiei botanice românești. Unele dintre ele sunt nume generice care desemnează tipuri
de plante, multe sunt denumiri de arbori sau de plante cunoscute vorbitorilor de limbă română,
iar altele sunt plante care nu cresc pe teritoriul românesc. Pentru acestea din urmă, traducătorii și
revizorii textului biblic au oscilat între înregistrarea numelor existente în sursele utilizate, nume
consemnate cu forme împrumutate (unele dintre aceste forme s-au păstrat, iar altele au dispărut,
din cauza neadaptării la cerințele limbii), și notarea unor echivalente din limba română (termeni
moșteniți sau împrumutați), fără ca între termenul-sursă și echivalentul notat să fie
corespondență reală (Chivu 2013).
Studierea opțiunilor lexicale făcute de traducători, revizori sau copiști în stabilirea formei
textelor noastre vechi conduce la identificarea și clarificarea rațiunilor lingvistice și culturale
avute în vedere pentru dezvoltarea și rafinarea limbii române literare, respectiv, pentru stabilirea
normelor devenite, apoi, generale pe întreg teritoriul țării (ibid.).
Traducerea textelor religioase a fost influențată, fapt bine cunoscut, de mai multe elemente:
sursele folosite (texte originare, versiuni intermediare sau prelucrări), perioada în care s-a
efectuat o traducere (cu accent pe tradiția religioasă existentă la momentul respectiv, pe
caracteristicile politice și sociale ale momentului, dar și pe trăsăturile culturale și pe scopul
traducerii), dar și traducătorii (nivelul de educație și cultură al acestora fiind important),
respectiv, atitudinea lor față de text.
Literalitatea unor secvențe de text nu se rezumă, în această perspectivă, doar la o traducere
mecanică (găsirea unui cuvânt cu exact același sens ca în limba-sursă), ci reprezintă rezultatul
opțiunii traducătorului de a păstra unul sau mai mulți termeni cu relevanță teologică, redând astfel
sensul real al textului (Florescu 2011: 6) – adaptarea anumitor termeni prin calc lingvistic sau
folosirea unor împrumuturi, respectiv, cuvinte moștenite poate afecta înțelegerea mesajului religios.

Pentru o acuratețe cât mai mare a analizei denumirilor de plante, vom compara datele
excerptate din Biblia de la București cu Manuscrisul 45 de la Biblioteca Filialei din Cluj a

1
Septuaginta, Veneția, 1687; Biblia Sacra Polyglotta, Londra, 1653–1657; Nicolae Milescu, Vechiul
Testament, 1662–1668 (BAR Cluj, ms. rom. 45); Simion Ștefan, Noul Testament de la Bălgrad, Alba Iulia,
1648, ediția Alba Iulia, 1988.
Academiei Române (conținând versiunea „Milescu revizuită‖, din secolul al XVII-lea, a
Vechiului Testament), cu manuscrisul românesc BAR 4389 (conținând versiunea „Daniil
Panoneanul‖, din secolul al XVII-lea), cu Biblia de la 1795 a lui Samuil Micu, cu versiunea
modernă a Bibliei și, pentru un control suplimentar, cu o traducere recentă a Septuagintei, dar și
cu denumirile din Biblia Vulgata și din Biblia poliglotă (denumirile din limba latină și limba
franceză). Prin analiza inventarului de nume de plante din Biblia de la București și prin
compararea acestuia cu inventarele de termeni din textele-sursă, dar și din alte texte similare,
vom încerca să încadrăm denumirile de plante în trei categorii: (i) denumiri „literale‖
(traducerea exactă a denumirii din textul original prin găsirea unui echivalent cu același sens sau
păstrarea denumirii existente în textul-sursă), (ii) denumiri împrumutate (păstrarea unor
denumiri din greacă sau slavonă, fără a le supune unor modificări impuse de adaptarea la
sistemul limbii române) și (iii) denumiri „literare‖ (înlocuirea denumirii originare cu un sinonim
corect sau cu un echivalent selectat din rațiuni culturale).
Toate cele trei tipuri de nume prezentate anterior au contribuit la dezvoltarea limbii române
literare. Multe dintre ele sunt cuvinte cunoscute de vorbitorul român (fiind moștenite sau
împrumutate), iar altele reprezentau împrumuturi neologice la vremea aceea, împrumuturi care
se dovedeau a fi adevărate inovații semantice (dintre care unele s-au păstrat, iar altele au
dispărut ca urmare a neadaptării la limbă și la uz).
Continuitatea lexicală poate fi demonstrată prin folosirea aceluiași termen pentru a desemna
aceeași realitate (aceeași plantă) în toate lucrările menționate anterior. Fitonimele identificate în
textele religioase analizate sunt, de obicei, simple, alcătuite dintr-un singur termen.
Există nume generice de plante care arată o astfel de continuitate, dar și nume specifice.
Printre denumirile generice regăsim nume precum ciulini, ghimpi, iarbă, legume, paie, spini,
care oferă echivalente perfecte de sens pentru termenii din textele-sursă.
O mare parte din denumirile specifice sunt împrumuturi. Împrumuturile reflectă nevoia
unui popor de a îmbogăți vocabularul limbii sale, mai ales că nu existau alți termeni în limba
română care să desemneze unele realități din textul-sursă.
Analiza denumirilor specifice de plante va fi efectuată pe trei planuri: (i) analiza
denumirilor „literare‖, care presupun redarea unui echivalent cu același sens în limba-țintă în
toate variantele textului religios; (ii) analiza denumirilor ce ilustrează situațiile în care în unele
dintre versiunile textului religios a fost folosită o denumire, iar în alte versiuni a fost folosită altă
denumire; (iii) analiza denumirilor specifice împrumutate (din contextele în care, în lipsa unui
echivalent românesc, s-a împrumutat termenul grecesc).
Dacă prima categorie de termeni poate susține ideea continuității, în cazul denumirilor
„literare‖ și a celor împrumutate situația pare să fie diferită. Nu întotdeauna există aceleași
denumiri pentru celelalte două categorii care să fie menținute în toate versiunile textului religios,
creându-se, astfel, o neconcordanță și o discontinuitate.
În categoria denumirilor specifice „literale‖, includem următorii termeni: aloe, brad,
ceapă, chedru, ciulini, crin, duzi, grâu, in, linte, măr, măslin, migdal, orz, ovăz, paltin, pepeni,
pin, plop, praz, rogoz, smochin, stejar, șofran, trestie, urzică, vie.
Aceste denumiri pot fi încadrate în următoarele categorii:

1. nume de plante moștenite: ceapă (lat. caepa), grâu (lat. granum), in (lat. linum),
linte (lat. lens, -ntis), măr (lat. melus), nuc (<nucă, lat. nux, -cis), orz (lat. hordeum),
paltin (lat. platanus), păducel (lat. *peducellus), pepene (lat. pepo, *pepinis), pin
(lat. pinus), plop (lat. *ploppus), urzică (lat. urdica), vie (lat. vinea);
2. nume de plante împrumutate:

416
 a. din slavă: crin (sl. krinŭ), finic (sl. finikŭ), isop (sl. isopŭ), măslin (<măslină, sl.
maslina), migdal (sl. migdalŭ), ovăz (sl. ovesŭ), răchită (sl. rakita), rogoz (sl.
rogozŭ), smochin (sl. smokĭnŭ), trestie (sl. trĭstĭ);
b. din bulgară: praz (bg. praz).

Spre deosebire de numele de plante în cazul cărora s-a optat pentru aceeași traducere în
toate variantele de text religios analizate, cercetarea denumirilor adaptate ridică mai multe
probleme. Considerăm că argumentul principal în motivarea folosirii unor denumiri diferite îl
constituie fie interpretarea diferită a textului originar, fie adaptarea culturală a acestor nume
pentru a fi înțelese și recunoscute de cititorul sau ascultătorul român, dar fără a afecta în vreun
fel mesajul textului religios.
Principala observație pe care o vom face în acest context se referă la redarea unor sinonimii
sau echivalente greșite din dorința de a traduce textul pe înțelesul cititorului român sau din cauza
interpretării greșite a textului originar:

(1) castraveți, Cucumis sativus Linn2. (Biblia 1688, ms. rom. 45, Septuaginta, versiunea
modernă). Acest termen a fost înlocuit de smochine în ms. rom. BAR 4389. Pornind
de la denumirile din textele originare (Biblia Vulgata, cucumeres; Biblia poliglotă,
lat. cucúmeres, fr. concombres), putem afirma că echivalarea corectă în limba română
a fost cu termenul castraveți. Acesta este un caz de paronimie terminologică, fenomen
explicat de Vasile Arvinte (1994: 41–42 apud Ciornei 2012: 59) ca fiind rezultatul
„unei confuzii făcute de traducătorul versiunii slavone între doi termeni grecești: (ό)
ζίкσος, -οσ (Cucumis sativus) și ζύκον, -οσ (smochină)‖. Folosind o sursă slavonă,
Daniil Panoneanul a tradus sl. smokvy (rom. smochină), dar nu a comparat traducerea
slavonă cu textul originar pentru a vedea dacă există neconcordanțe. În acest caz,
utilizarea unor surse diferite pentru traducerea în limba română și lipsa unei atente
suprapuneri cu textul originar au fost motivele pentru care un termen apare numai
într-o singură versiune a traducerii.
(2) mandragora, Mandragora officinarum Linn. (Biblia 1688, Septuaginta) −
mătrăgună, Atropa belladonna Linn. (Biblia 1795, ms. rom. 45, ms. rom. BAR
4389, versiunea modernă). Termenul mandragora are la bază gr. μανδραγόρας. Se
pare că și termenul mătrăgună este un cuvânt alterat tot din forma grecească. În Biblia
Vulgata, termenul utilizat este mandragoras, iar, în Biblia poliglotă, regăsim lat.
mandrágoris și fr. mandragores. Putem susține că termenul originar a fost
mandragora, înlocuirea lui cu mătrăgună făcându-se din rațiuni lexicale (cel de-al
doilea termen, mai vechi, fiind deja utilizat în limba română) și culturale (cel de-al
doilea termen era deja popular), dar a fost o echivalare eronată, pentru că cele două
denumiri desemnează realități diferite. Dorind să ofere un referent cunoscut de cei
cărora le era destinat textul Bibliei, autorii traducerii au preferat să substituie doi
termeni, chiar dacă ei nu erau sinonimici.
(3) nuc, Juglans regia Linn. (Biblia 1688, ms. rom. 45, ms. rom. BAR 4389,
Septuaginta, Biblia 1795). Un alt exemplu de neconcordanță care poate fi justificată
tot prin încercarea de adaptare culturală a textului este folosirea termenului nuc în
aproape toate versiunile analizate, excepție făcând versiunea modernă, în care acest
termen a fost înlocuit cu migdal. Înclinăm să credem că termenul originar a fost

2
Denumirile sunt preluate din Carl von Linné, Species Plantarum, 1753.

417
 migdal, dar, dată fiind aria de răspândire a migdalului (el nu era prezent pe teritoriul
românesc), traducătorii au folosit, probabil, termenul nuc pentru a ancora textul în
realitatea cunoscută de poporul român. O altă ipoteză ce susține înlocuirea celor doi
termeni este legată de caracteristicile asemănătoare ale migdalelor cu nucile: ambele
au o coajă tare și miez. Pentru a susține ideea că termenul migdal este cel originar,
reproducem aici denumirile plantelor preluate din Biblia Vulgata și Biblia poliglotă:
lat. amigdalinas; lat. amygdálinas, fr. amandier. Denumirea științifică a migdalului
este Amygdalus communis.
(4) paporă, Typha Linn. (Biblia 1688, ms. rom. 45), cu varianta papură (ms. rom. BAR
4389). Versiunea modernă înregistrează termenul papirus, un împrumut din vgr.
πáπσροζ. Denumirea din Biblia Vulgata este scirpus, plantă erbacee acvatică din
clasa Cyperaceae, asemănătoare cu rogozul. Aceeași denumire apare și în versiunea
latină a Bibliei poliglote. Versiunea franceză înregistrează termenul jonc „papură‖.
Toate fitonimele menționate se referă la plante erbacee acvatice asemănătoare. Din
dorința de adaptare la nivelul de cultură existent pe teritoriul românesc și fără a altera
sensul textului religios, traducătorii au folosit preponderent denumirea papură.

Cazurile de modificare a termenilor traduși prin înregistrarea unor echivalente ce prezintă

similitudini de sens cu termenii originari sunt des întâlnite în diversele versiuni ale textelor
religioase. Printre motivele care stau la baza acestor schimbări se numără, în primul rând,
opțiunea fiecărui traducător, dorința de adaptare culturală a unor nume de plante, evidențierea
caracteristicilor și imaginii textuale prin alegerea unui echivalent apropiat ca sens de termenul
originar, fără a contribui la alterarea sensului enunțului sau structurii în care a fost operată
modificarea.
Câteva exemple ilustrative pentru acest fenomen sunt următoarele:

(5) brad (Biblia 1688, ms. rom. 45, ms. rom. 4389, Biblia 1795) – copac (versiunea
modernă) – rămuriș (Septuaginta), lat. unam arborum (Biblia Vulgata și Biblia
Poliglotă), fr. un des arbres (Biblia poliglotă). Potrivit celor două texte din latină și
franceză, denumirea inițială înregistrată a fost arbure. Unul dintre motivele pentru
care traducătorii au optat pentru înlocuirea acestui termen cu brad a fost, probabil,
dorința de restrângere a ariei de referință, dat fiind faptul că bradul este un arbore
cunoscut de poporul român. Este posibil ca aceștia să fi considerat termenul arbure
prea general, vag și au dorit să noteze un nume de plantă pe care să îl lege de o
realitate concretă. În Septuaginta, traducătorii continuă tradiția, folosind tot un termen
general: rămurișul reprezintă totalitatea ramurilor unui copac.
(6) mărăcini și ciulini (Biblia 1688, Septuaginta) – spini și ciulini (ms. rom. 45,
versiunea modernă) – spini și pălămidă (Biblia 1795); lat. spinas et tribulos (Biblia
Vulgata); lat. spinas et tribulos, fr. des épines et des chardons (Biblia poliglotă).
Denumirile mărăcine și spin sunt sinonime parțiale, mărăcinele fiind o plantă
acoperită cu spini sau chiar spinul de pe aceste plante. În ceea ce privește termenii
pălămidă și ciulin, deși aceste două plante fac parte din specii diferite, ele au
caracteristici foarte asemănătoare, fiind „plante erbacee cu tulpina și frunzele
spinoase, cu flori roșii, care cresc pe locuri necultivate‖. Din acest motiv, sensul
enunțului nu a fost modificat, chiar dacă traducătorii au avut alte opțiuni de traducere.
(7) paltin (Biblia 1688, ms. rom. 45, ms. rom. 4389, Biblia 1795, versiunea modernă) –
platan (Septuaginta), lat. platanis (Biblia Vulgata și Biblia poliglotă), fr. platane

418
 (Biblia poliglotă). Înlocuirea termenului moștenit (paltin, lat. platanus) cu cel neologic
(platan, din lat. platanus, după vgr. plátanos) se datorează opțiunii diferite a
traducătorilor, opțiune făcută, probabil, din dorința de a păstra sensul originar. Platanul
este un arbore exotic, foarte asemănător cu paltinul, dar acesta din urmă este mai
cunoscut poporului român. Astfel, sensul enunțului și al textului originar nu este alterat.
Putem vorbi în acest caz de o „autohtonizare a traducerii‖ (Dimitrescu 1995: 62), de o
încercare de raportare la cunoștințele avute de poporul român în momentul respectiv.
(8) tisă (Biblia 1688, ms. rom. 45, Biblia 1795) – molidv (ms. rom. 4389), lat. abietem
(Biblia Vulgata și Biblia poliglotă), fr. sapin (Biblia poliglotă). Deși nicio traducere
românească nu păstrează exact termenul brad (sau brad argintiu, potrivit versiunii din
limba latină), cele două denumiri românești folosite nu alterează sensul textului,
deoarece ele se referă la realități asemănătoare: plante ce secretă rășină, cu
caracteristici similare. Utilizarea termenului tisă în majoritatea traducerilor s-a
datorat, probabil, răspândirii și cunoașterii acestui termen de poporul român.

Următoarea clasă de nume de plante cuprinde denumirile împrumutate: denumiri

împrumutate care au dispărut din limba română și denumiri împrumutate care s-au păstrat.
Din prima subclasă fac parte următoarele denumiri:

(9) agnu (Biblia 1688, ms. rom. 45). Acest termen a fost împrumutat ca atare din greacă
(αγνθ), nefiind adaptat la sistemul limbii române. În Septuaginta și în versiunea
modernă a textului, termenul este înlocuit cu denumirea salcie, denumire cunoscută
de vorbitorul român. Astfel, traducătorii Septuagintei și cei ai versiunii moderne au
ținut cont de realități cunoscute (probabil denumirea agnu nu avea niciun
corespondent în realitățile cunoscute poporului) și au continuat tradiția traducerii
Bibliei în latină și franceză, deoarece denumirile înregistrate în Biblia vulgata și în
Biblia poliglotă sunt lat. salices și fr. des rameaux des saules „ramuri de salcie‖.
(10) archieft (Biblia 1688, ms. rom. 45, Septuaginta, Biblia 1795). Termenul este
rezultatul unui împrumut din gr. áρκεθηοζ. El a fost înlocuit cu ienupăr în versiunea
modernă a textului religios. Singura versiune ce asigură o continuitate a traducerii este
ms. rom. BAR 4389, manuscris ce înregistrează denumirea măslin (lemn de măslin),
regăsită în Biblia Vulgata (lignis olivarum) și în Biblia poliglotă (lat. lignis olivárum,
fr. bois dřolivier).
(11) arioth (Biblia 1688, ms. rom. 45, Septuaginta), cu varianta ariot (Biblia 1795). La fel
ca toate denumirile menționate anterior, nici termenul arioth nu este înregistrat în
dicționarele limbii române. Echivalentul utilizat în ms. rom. BAR 4389 este buruieni
sălbatice, iar în versiunea modernă este ierburi. Aceste două denumiri continuă
tradiția traducerii din Biblia Vulgata și Biblia poliglotă, deoarece aici sunt înregistrate
următoarele forme: lat. herbas agrestes „ierburi sălbatice‖ și fr. herbes des champs
„ierburi de câmp‖. Putem deduce astfel că acest termen era unul generic, ce desemna
diverse tipuri de ierburi, pentru care traducătorii nu au putut găsi un echivalent.
(12) mirsin (Biblia 1688, ms. rom. 45, ms. rom. BAR 4389). Termenul este un împrumut
din ngr. μσρζίνη. Din rațiuni ce țin de adaptarea culturală, denumirea mirsin a fost
înlocuită de mirt în versiunea modernă a textului religios, acesta din urmă, deși
neologic, fiind cunoscut de poporul român. În limba română, termenul mirt este
împrumutat din lat. myrtus. În Biblia Vulgata și în Biblia poliglotă, traducătorii
notează, pentru limba latină, denumirea frondes myrti „frunze de mirt‖ și, pentru
limba franceză, des feuilles de myrte „frunze de mirt‖.

419
 (13) pefc (Biblia 1688), cu varianta pevc (ms. rom. 45, ms. rom. BAR 4389). Cele două
forme sunt împrumuturi din variante ale termenului grecesc πεθvκινα. În versiunea
modernă, traducătorii au introdus denumirea din Biblia Vulgata și din Biblia
poliglotă: lat. lignis abiegnis „lemn de brad, de pin‖, fr. les bois de sapin „lemn de
brad‖. Motivele utilizării acestei denumiri sunt, credem noi, evidente: pinul este un
nume cunoscut și accesibil.

Din subclasa denumirilor împrumutate care s-au păstrat fac parte următoarele:

(14) chimen, Carum carvi Linn. (Biblia 1688, ms. rom. 45, ms. rom. BAR 4389, versiunea
modernă), cu varianta chimin (Biblia 1795). Termenul este împrumutat din ngr. κύμινο.
Se poate constata că denumirea înregistrată în Biblia 1795 este mai apropiată de
cuvântul originar.
(15) chiparos, Cupressus sempervirens Linn. (Biblia 1688, Biblia 1795, versiunea
modernă), cu varianta chiparis (ms. rom. 45, ms. rom. BAR 4389). Cuvântul chiparos
este rezultatul unei adaptări a ngr. κσπαρίζζι.
(16) coriandru, Coriandrum sativum Linn. (Septuaginta, versiunea modernă), cu variantele
coliandreș (Biblia 1688), coliandrăș (ms. rom. 45), coliandru (Biblia 1795). Termenul
coriandru a fost obținut din ngr. κολίανδρο.
(17) nard, Nardostachys jatamansi Linn. (Biblia 1688, ms. rom. 45, ms. rom. 4389,
versiunea modernă, Biblia 1795, Septuaginta). Denumirea a fost împrumutată din ngr.
νάρδος.
(18) rodiu, derivat regresiv din rodie, Punica granatum Linn. (Biblia 1688, ms. rom. 45,
ms. rom. BAR 4389, versiunea modernă, Biblia 1795), împrumutat din ngr. ρόδι.
(19) trandafir, Rosa Linn. (Biblia 1688, ms. rom. 45, ms. rom. BAR 4389, versiunea
modernă, Biblia 1795, Septuaginta). Termenul are la bază ngr. ηριανηάθσλλο. Faptul că
denumirea apare în toate versiunile textului religios analizat dovedește o continuitate
lexicală, aspect ce a contribuit la păstrarea împrumutului în limba română.

Exemplele menționate anterior relevă faptul că, în procesul traducerii, traducătorii și

revizorii Bibliei au utilizat trei metode: (i) traducerea unor cuvinte prin echivalarea lor cu
termeni moșteniți din limba latină, (ii) traducerea prin echivalarea cu termeni împrumutați în
limba română din slavă și latină și (iii) termeni a căror formă a apărut în urma împrumuturilor
din greacă (în lipsa unor echivalente care să exprime aceeași realitate în limba română).
Termenii împrumutați au contribuit la dezvoltarea limbii române literare, datorită nivelului
ridicat de cultură de care au dat dovadă traducătorii și circulației textelor biblice, arătând,
totodată, nevoia de îmbogățire a limbii.
După cum s-a putut observa, în traducerea Bibliei în limba română, în diverse variante ale
textului s-a optat pentru înlocuirea anumitor termeni din rațiuni culturale, traducătorii fiind
nevoiți, acolo unde a fost posibil, să ofere cititorilor o variantă apropiată de sfera lor de
cunoaștere. Au existat și cazuri în care nu am identificat cauza înlocuirii unui termen cu altul.
Motivul pentru care s-a apelat la împrumuturi (adesea, neadaptate la normele limbii) a fost
reprezentat de dorința de respectare a sursei, în condițiile inexistenței unui cuvânt moștenit în
limba română care să aibă același sens cu termenii corespunzători grecești.
Textele religioase au avut un rol important în dezvoltarea limbii române (a scrisului literar
românesc) și în afirmarea ei ca limbă de cultură. Numele de plante identificate în aceste texte
pot fi dovada faptului că, din îndepărtate timpuri, începea să se contureze o terminologie
botanică (mulți dintre termeni erau neologisme sau împrumuturi de tip neologic mai vechi).

420
 Deși apariția numelor de plante în textele religioase este condiționată de textele-sursă,
analiza lor contribuie la stabilirea nivelului cultural al poporului (mai ales, al intelectualilor) din
acea epocă și ne oferă indicii importante despre influențele culturale care se manifestau pe
teritoriul românesc, dar și despre gradul de deschidere spre noutate.

SURSE

Biblia de la București (1688), în seria Monumenta linguae Dacoromanorum, Partea I: Facerea, Iași,
Editura Universității „Al. I. Cuza‖, 2004 (autori: Alexandru Andriescu, Vasile Arvinte, Ioan
Caproșu, Elsa Lüder, Paul Miron, Mircea Roșian, Marietta Ujică); Partea a II-a: Ieșirea, 1991
(autori: Alexandru Andriescu, Vasile Arvinte, Ioan Caproșu, Eugenia Dima, Elsa Lüder, Paul
Miron, Corneliu Dimitriu, Mircea Roșian, Marietta Ujică); Partea a III-a: Levitic, 1993 (autori:
Vasile Arvinte, Ioan Caproșu, Elsa Lüder, Paul Miron, Eugen Munteanu); Partea a IV-a:
Numeri, 1994 (autori: Alexandru Andriescu, Vasile Arvinte, Ioan Caproșu, Ion Florea, Elsa
Lüder, Paul Miron); Partea a V-a: Deuteronom, 1997 (autori: Alexandru Andriescu, Vasile
Arvinte, Ioan Caproșu, Eugenia Dima, Elsa Lüder, Paul Miron, Petru Zugun); Partea a VI-a:
Iisus Navi, 2004 (autori: Alexandru Andriescu, Eugenia Dima, Doina Grecu, Gabriela Haja,
Gustavo Adolfo Loria Rivel, Elsa Lüder, Paul Miron, Mioara Săcrieru Dragomir, Stela Toma);
Partea a VII-a: Regum I. Regum II, 2008 (ed. Alexandru Andriescu, Paul Miron și Gabriela
Haja); Partea a XI-a: Liber Psalmorum, 2003 (autori: Alexandru Andriescu, Eugenia Dima,
Gustavo Adolfo Loria Rivel, Elsa Lüder, Paul Miron).
Biblia, adecă Dumnezeiasca Scriptură, București, 1688, ed. Eugen Munteanu, Monumenta Linguae
Dacoromanorum. Biblia 1688, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza‖, Partea a VIII-a: Regum
III. Regum IV, 2014; Partea a IX-a: Paralipomenon I. Paralipomenon II, 2011; Partea a X1-a:
Esdrae I, Nehemiae (Esdrae II), Esther, 2015; Partea a X2-a: Iob, 2012; Partea a XII-a:
Proverbia, Ecclesiastes, Canticum Canticorum, 2015; Partea a XIII-a: Isaias, 2014; Partea a
XIV-a: Ieremias, Lamentationes Ieremiae, 2014; Partea a XV-a: Ezechiel, 2015; Partea a XVI-
a: Daniel, 2015; Partea a XIX-a: Libri apocryphi Ŕ [Psalmus 151], Tobias, Iudith, Baruch,
Epistola Ieremiae, Laudes trium iuvenum, Esdrae III, 2015; Partea a XVII-a: Iósiia, Ióil, Amós,
Avdíu, Ioná, Mihéa, 2015; Partea a XVIII-a: Nahum, Habacuc, Sophonias, Aggaeus,
Zacharias, Malachias, 2015; Partea a XX-a: Sapientia, Ecclesiasticus, Susanna, De Belo sive
Dracone Babylonico, 2014; Partea a XXI-a: Machabaeorum I, Machabaeorum II,
Machabaeorum III, 2015; Partea a XXII-a: Iosephus ad Machabaeos, 2012; Partea a XXIII-a:
Novum Testamentum I: Evangelia, 2015; Partea a XXIV-a: Novum Testamentum II, 2015.
Micu, Samuil, 1795, Biblia de la Blaj, ediție jubiliară de Ioan Chindriș și Eugen Pavel, Roma,
Tipografia Vaticana, 2000.
Septuaginta IŔIV, Cristian Bădiliță, Francisca Băltăceanu, Monica Broșteanu, Dan Slușanschi
(ed.), Iași, Editura Polirom, 2004–2006.

BIBLIOGRAFIE

Arvinte, Vasile, 1994, „Studiu lingvistic asupra cărții a patra (Numerii) din Biblia de la București
(1688), în comparație cu Ms. rom. 45 și cu Ms. rom. 4389‖, în Vasile Arvinte, Ioan Caproșu
(ed.), seria Monumenta linguae Dacoromanorum. Biblia 1688, IV, Iași, Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza‖, p. 1–44.
Ciornei, Anuța-Rodica, 2012, „Aspecte privind echivalarea termenilor fitonimici în vechile
versiuni biblice românești‖, în Eugen Munteanu, Ana-Maria Gînsac, Maria Moruz (ed.),

421
 Receptarea Sfintei Scripturi: între filologie, hermeneutică și traductologie. Lucrările
Simpozionului Național „Explorări în tradiția biblică românească și europeanăŗ, ediția a II-
a, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza, p. 55–64.
Chivu, Gheorghe, 2013, „Nume de plante în texte vechi românești‖, în Oliviu Felecan (ed.), Name
and Naming. Proceedings of the Second International Conference of Onomastics.
Onomastics in Contemporary Public Space, Cluj-Napoca, Editura Mega, p. 1000–1015.
Dimitrescu, Florica, 1995, Dinamica lexicului românesc, Cluj-Napoca/București, Editura
Clusium/Logos.
Florescu, Florin, 2011, Literalism și traducere biblică românească, teză de doctorat, Universitatea
„Al. I. Cuza‖, Iași.
Linné, Carl, 1753, Species Plantarum, Stockholm, Holmiae Impensis Laurentii Salvii.

NAME OF PLANTS IN THE BUCHAREST BIBLE

(Abstract)

The Bucharest Bible is the most important work which sustained the development of the Romanian
literary language. The names of plants that can be found in The Bucharest Bible show the need for enriching
the vocabulary by borrowing or finding words which would mean the same as the original names of plants.
The analysis of these names is meant to show which of them were inherited from Latin, and which were
borrowed from other languages such as Greek or Slavonic.

422
FILOLOGIE, ISTORIA LIMBII ROMÂNE,
DIALECTOLOGIE
 CIOC – CIOT: ÎNTRE ONOMATOPEE, ELEMENTE
DE SUBSTRAT ȘI CUVINTE DE ORIGINE LATINA

SIMONA GEORGESCU
Universitatea din București

1. Introducere

Lexicografia istorică a limbilor romanice este adesea pusă în dificultate de două situații
paralele: pe de o parte, se pot documenta în diverse idiomuri romanice cuvinte foarte
asemănătoare din punct de vedere fonetic și semantic, dar a căror varietate de forme le face
imposibil de redus la un etimon comun; pe de altă parte, există cuvinte care, din punct de vedere
fonetic, ar accepta reducerea la un unic etimon protoromanic, dar al căror semantism se arată a fi
atât de diferit de la un idiom la altul, încât orice încercare de definire a originii lor pare
compromisă. Dacă Meyer-Lübke în REW sau Wartburg în FEW încearcă să reconstruiască
atâtea rădăcini câte ar fi necesare pentru a explica varietatea de forme și de sensuri, dicționarele
etimologice idioromanice le consideră adesea „creații expresive‖ sau, în disperare de cauză, le
declară ca având etimologie necunoscută.
Totuși, profilul fonetic și semantic al acestor termeni problematici se poate trasa în câteva
linii comune, care pot conduce spre explicații unitare. Astfel, cuvinte de tipul cioc Ŕ ciot1, pentru
care punctarea oricăror certitudini etimologice pare imposibilă, își regăsesc numeroși
corespondenți romanici aflați în aceeași situație incertă. O comparație cu limbi neromanice poate
evidenția trăsături recurente atât de ordin fonetic, cât și semantic, ceea ce permite, pe de o parte,
stabilirea unor relații mai profunde, pe de altă parte, o încadrare tipologică într-un anumit sistem.
Ne propunem așadar să reevaluăm situația cuvintelor de tipul cioc Ŕ ciot în context
romanic și indo-european.

2. Cioc – ciot în DA, DER, DELR

În DER, Ciorănescu propune următoarea etimologie pentru ciot:

„Creație expresivă, a cărei derivare e paralelă cu cea a lui bot. Aceeași sursă expresivă a
produs numeroase cuvinte asemănătoare în mai multe limbi, cf. sb. čot ‗colină rotundă‘,
it. ciotto ‗șchiop‘, sp. din America chonco ‗ciot, ciuntitură‘‖ (DER, no 1999).

O ipoteză similară se regăsește în DER în cazul termenilor cioc, ciucă, cioacă, ciot, ciut,
ciup, ciump, ciung, ciuș, ciuf, cuvinte având o structură fonetică de tipul [tʃ]-[o/u]-[cons.]. La
o primă privire, ipoteza originii expresive pare superficială și lesne criticabilă. Vom compara,
în cele ce urmează, această ipoteză cu cele propuse de DΑ și DELR.

1
Încadrăm în această serie cuvintele cioc, ciuc, ciup, ciuf, ciot, ciut, ciul, cionc, ciomp și altele de acest tip;
vom numi în mod convențional această serie cioc Ŕ ciot.
 Pentru cioc (lăsând la o parte turcismul cioc ‗mare‘ și împrumutul din maghiară cioc
‗nimic‘), DELR oferă următoarele trei leme: cioc1 ‗plisc‘, ‗ciocan‘, cioc2 ‗interj. care imită
sunetul produs de lovirea unui obiect‘, cioc5 ‗porumb cules de pe cocean‘. Dacă pentru cioc2 se
acceptă originea onomatopeică, în cazul primei intrări sunt formulate trei ipoteze: din
onomatopeea cioc „probabil cu sensul inițial ‗obiect, instrument cu vârf ascuțit; ciocan‘ (ipoteza
propusă de DA), sau dintr-un element de substrat *čok-, *čuk- (conjectură bazată pe existența
unor termeni similari în limbile balcanice), sau moștenit din lat. dun. *ciucu ‗ciocan‘ < *tiucu <
gr. ηύκος ‗ciocan‘‖.
Varianta feminină cioacă ‗vârf (de deal)‘, ‗cârlig‘, ‗trunchi‘ este explicată în DER drept
„creație expresivă pe baza lui cioc‖ (așa cum boc a dezvoltat fem. boacă); o rădăcină
onomatopeică recunoaște și DA, pe care o presupune a sta la baza nenumăratelor variante
balcanice și romanice. În schimb, DELR stabilește două leme distincte: cioacă1 ‗deal, vârf de
munte‘, ‗cârlig‘, pe care îl raportează la cioc (,,probabil‖), și cioacă2 ʻbutucʼ, considerat ,,termen
preroman intrat în lat. pop.‖, pus în legătură cu it. ciocco, it. dial. ciocca, fr. souche etc.
În cazul lui ciot ‗trunchi/ramură de copac/parte a unui membru rămasă după tăiere‘, explicat
de Ciorănescu drept creație expresivă, DELR formulează ca probabilă proveniența din substrat și o
înrudire ciut sau, ca o ipoteză alternativă, i se atribuie statutul de element romanic de origine
neclară. DA îl consideră de origine onomatopeică, punându-l în legătură cu it. ciotto ‗șchiop‘,
abruzz. čotte ‗bolovan mare‘, magh. csutka ‗cotor‘, tc. čotuk ‗trunchi căruia i s-au tăiat ramurile‘.
Termenul ciut ‗cu coarnele tăiate‘, etichetat în DER tot drept „creație expresivă‖, este pus
în legătură atât în DA, cât și în DELR, cu ciot. Cu toate acestea, DA îl consideră drept împrumut
din alb. šut (spre deosebire de ciot, de origine onomatopeică), în timp ce DELR îl consideră
element de substrat, înrudit cu termenul albanez menționat.
Un cuvânt cu structură fonetică similară și interpretat de asemenea drept creație expresivă
în DER este ciuf ‗smoc de păr‘, pus în legătură cu sb. čup și it. ciuffo. Ipoteza, aparținându-i lui
Schuchardt (citat în DA, s.v. ciuf), este redată și de DA drept ipoteză principală, în timp ce
DELR consideră termenul ca avându-și originea în vechea germană de sus, de unde ar fi pătruns
în latina târzie.
În cazul termenului ciup, DA și DELR sunt de acord în a-i atribui o origine slavă (sârbă, în
DA sau slavă veche, în DELR), în timp ce DER, deși pornește de la această ipoteză, îl pune în
legătură cu ciuf – fără a sugera totuși o origine onomatopeică similară lui ciuf. Trebuie
menționat faptul că în toate cele trei dicționare apare și ceea ce se presupune a fi un omonim,
ciup care ,,exprimă zgomotul produs de ciugulitul păsărilor, sau de mersul pe vârfuri‖ și care
este recunoscut drept onomatopee. Niciun dicționar nu stabilește vreo posibilă legătură între
ciup interj. și ciup ‗smoc de păr‘, deși în cazul lui ciuf lexicografii sunt dispuși să accepte o
origine onomatopeică.
În aceeași serie s-ar încadra și termenul ciul ‗cu urechile/coarnele tăiate‘, pe care DELR îl
consideră drept derivat din lat. dun. *ciullus <gr. κσλλός „strâmbat, încovoiat, deformat‖2, iar
DER îl interpretează drept derivat de la verbul ciuli.
Paralele cu cioc, cu vocalismul -u-, ar fi pe de o parte ciuc ‗târnăcop‘, căruia i se stabilește
drept etimon bg. čuk ‗ciocan‘, și, pe de altă parte, ciucă ‗vârful muntelui‘, ‗măciulie‘, considerat
în DA și în DELR drept element de substrat. Constatând prezența termenului în toate limbile
balcanice, Ciorănescu ajunge la concluzia că ,,unica explicație care pare posibilă este cea a unei
creații expresive‖, singura care ar explica aceste coincidențe3.

2
Am redat aici sensul propus în DELR, deși pentru greaca veche semantismul mai adecvat ar fi ‗șchiop, ciung‘.
3
Am încercat să redau textul spaniol original, ,,que sólo explicarìa estas coincidencias‖, întrucât traducerea
din ediția românească imprimă alt sens afirmației: ,,care ar explica numai aceste coincidențe‖.

426
 Ei bine, există o serie paralelă de cuvinte cu structura [tʃ]-[o/u]-[nazală]-[ocluzivă], pe care,
în anumite cazuri, DER le tratează drept variante cu infix nazal ale cuvintelor descrise mai sus.
S-ar încadra aici cionc, cioancă, ciont, ciung, ciump, ciunt.
Cionc (absent din DER ca lemă, prezent însă ca variantă s.v. ciung) are două intrări în
DELR: cionc1 ‗dig făcut dintr-un butuc‘, considerat (posibil) de origine maghiară (csonk, pe
care Schuchard 1878, apud DA, îl consideră drept împrumut de origine romanică) și cionc2 adj.
‗ciung‘, ‗fără un corn‘, a cărui origine este considerată de asemenea maghiară (csonka). DA
presupune o înrudire între cionc1 și cionc2. Cioancă ‗ciocan, nuia‘ apare în DA și în DER (fiind
absent din DELR) ca variantă pentru cioacă.
Ciont „os, ciolan; mână, (la pl.) degete‖ este derivat, după DELR, din magh. csont, în timp
ce DER îl consideră variantă a lui ciot (,,după paralelismul bot și bont, ciut și ciunt, se pare că
rădăcina expresivă ciot a dezvoltat și o variantă cu infix nazal, ciont (var. cioantă, os, deget, ciot
de creangă)‖. Nici DER, nici DELR nu menționează adj. ciont ‗cu vârful tăiat‘ sau substantivul
cu sensul de ‗bucată care rămâne după ce tai vârful‘, pe care DA îl consideră ,,variantă a lui
ciunt și ciung, cu vocala din cionc, ciomp, ciont‖, trimițând, totodată, la bont și bonc.
Același sens îl regăsim și la ciump ‗bucată rămasă dintr-un membru al corpului/dintr-un
trunchi etc. după ce i s-a tăiat vârful‘, considerat în DELR element de substrat, în timp ce DER îl
cataloghează drept „creație expresivă probabil identică cu ciup cu infix nazal, ca în ciot >ciont‖.
DA trimite la ciomp ‗trunchi căruia i s-au tăiat crengile‘, ‗bucată rămasă dintr-un membru tăiat‘,
căruia de altfel i se atribuie „etimologie necunoscută‖, și care este raportat la ciump și cionc.
Ciung, cu „origine neclară‖ în DA și presupus a fi element de substrat în DELR, este
catalogat în DER drept „formație expresivă, comună multor limbi‖, la care se adaugă
constatarea „credem că ciung nu este altceva decât însăși rădăcina expresivă cioc, cu infix nazal,
ca în it. ciocco >cionco, ipoteză care pare a fi confirmată de existența lui cionc‖ (DER, no 2087).
Totodată, arată Ciorănescu, „este greu de separat această rădăcină de cea a lui ciunt‖.
Cât despre ciunt ‗(persoană) cu o mână mutilată, fără o mână sau un picior‘, DA îl
consideră rezultatul unei contaminări între ciot și ciung, iar DELR, distanțându-se de ipoteza lui
Ciorănescu – care îl considera o variantă cu infix nazal a lui ciut, de origine expresivă –, îl
cataloghează drept (,,probabil‖) element de substrat.
Dificultatea unificării acestor ipoteze duce la neconcordanțe nu numai între cele trei
dicționare avute în vedere, dar și în cadrul aceluiași dicționar, de la o lemă la alta, oscilându-se
între substrat/termen de origine latină/onomatopee/împrumut din maghiară/bulgară etc., pentru
termeni foarte asemănători atât fonetic, cât și semantic. După cum arătam, DER manifestă o
anumită consecvență, propunând în aproape toate cazurile originea expresivă.

3. Cioc – ciot în context romanic

În spațiul romanic apar numeroși corespondenți – atât din punct de vedere fonetic, cât și
semantic – ai acestor termeni, a căror etimologie este în egală măsură descrisă ca fiind
necunoscută/incertă sau pusă pe seama expresivității. După DA și DELR, cuvintelor românești
le corespund următorii termeni romanici: cioacă – it. dial. ciocca, fr. souche, v. occ. soca,
engad. tschücha, cat. soca, arag. zueka, zoque (putem adăuga: pic. chouque, lomb.-piam. ciüca
‗tocñn‘, ‗cepa‘); cioc – it. ciocco ‗bucată mare de lemn‘, fr. choc, sp. choque; cionc – it. cionco
‗trunchiat‘; ciung – it. cionco ‗mutilat, schilodit‘, calabr. mani-ciuncu; ciuf ‗smoc de păr‘ – it.
ciuffo, lat. tufa; ciump/ciomp – ven. ciompo ‗ciung‘ (putem adăuga: it. zoppo ‗șchiop‘, it. zompo
‗șchiop‘); ciot – it. ciotto „bulgăre de pământ; șchiop‖ (cuvânt răspândit în foarte multe dialecte
italiene și considerat de origine expresivă), abruzz. čotte ‗bolovan mare‘, friul. tsuet „care
șchioapătă‖ (putem adăuga: nap. ciuotte); ciup – it. ciopo, cioppo.

427
 O perspectivă cognitivă ne permite încadrarea în această serie a sp. choto, considerat în
DCECH (s.v.) cuvânt de origine expresivă, bazat pe onomatopeea ce reproduce sunetul iedului
care suge. Din punctul nostru de vedere, cuvântul – cu multe corelative romanice, menționate de
însuși Corominas (gall. choto, xoto ‗ied, vițel‘, cat. xot, sursilv. tschut, engad. tschot etc.) trebuie
încadrat în această serie, corespunzând atât fonetic, cât și semantic rom. ciut. Astfel, este
plauzibil să considerăm că sensul inițial al cuvântului a putut fi ‗cu coarnele tăiate‘, de unde
‗lipsit de coarne‘, calitate care în multe cazuri ajunge să fie considerată definitorie pentru femela
sau puiul de animal; ulterior se poate produce o restrângere semantică spre un anumit tip de
animal, cum este cazul rom. ciută.
După cum se poate constata, toți termenii prezentați fac parte din aceeași arie conceptuală
și reflectă o polisemie foarte asemănătoare: de la ceea ce putem considera drept un protosemem
/a tăia/ /a reteza/, termenii pot ajunge să desemneze fie rezultatul unei tăieri (adj.) ‗cu vârful
tăiat‘, ‗cu o parte a corpului tăiată‘ (de unde se poate specializa: /+uman/  ‗fără o mână‘, ‗fără
un picior‘ sau /+animal/  ‗fără coarne‘, ‗fără urechi‘, ‗fără coadă‘ etc.) sau (subst.) ‗trunchi cu
ramurile tăiate‘, ‗bucată rămasă dintr-un trunchi, dintr-un membru al corpului‘ etc. În același
timp, structura fonetică alternantă nu poate fi pusă pe seama unui unic etimon sau cel puțin a
unor etimoane certe.
În cazul seriei romanice alcătuite din fr. souche, cat. soca ș.a.m.d., Hubschmied (1933:
258–259), citat în DCECH V: 525, propune un etimon galic *TSUCCA, considerat a se înrudi cu
germ. STOKK ‗butuc‘, ‗vârf de munte‘.
Pharies (1994), analizând alternanța fonetică [s-]/[tʃ] la inițială de cuvânt, arată că variația
[s-]/[z-]/[tʃ-]/y[s-]/[ʃ-] este foarte răspândită în Peninsula Iberică (cf. sapozar/chapuzar,
seringa/ciringa/cheringa, surco/zurco/churco, soca/zoca/choca). De fapt, această variație –
care, în esența ei, pare inexplicabilă pentru Pharies și explicabilă din punctul de vedere al lui
Malkiel (1990: 9–42) printr-o pronunție expresivă – este foarte bine atestată în spaniolă la nivel
dialectal (cf. Zamora Vicente 1985 [19601]: 226–227 etc.). Pornind de la concluziile formulate
de Pharies (1994), putem include în această serie și cuvinte precum fr. choc, soc, sp. choca,
chueca4. Totodată, alternanța [tʃ]/[ts], atestată pe teritoriul Spaniei și teoretizată de Menéndez-
Pidal (1966: 139, 151–152) și Malkiel (1990: 9–42) (perspective diferite), poate fi regăsită la
nivelul întregii Romanii.
Aceste corespondențe fonetice, precum și strânsele relații semantice, ne permit să adăugăm
în seria cioc – soca termenii: tosc. tsukko ‗trunchi‘, sciocco ‗prost‘ (printr-o metaforă de tipul
butuc  prost), prov. sciocco sau zocco ‗trunchi‘, ‗prost‘. Alături de ciot, putem așeza piem.
zot, fr. sot ‗prost‘ (a cărui evoluție se explică din perspectiva schemei butuc  necioplit 
prost, cf. les mains sottes ‗mâinile grosolane, necizelate‘), sp. zote ‗butuc‘. Din seria ciont/ciunt
putem considera că face parte și prov. sount.
DCECH V: 520 alătură seriei alcătuite din soca, souche ș.a.m.d. numeroși termeni iberici
de tipul toc-/tuc-: sp. tocón ‗partea care rămâne dintr-un trunchi/membru al corpului tăiat, ciot‘,
ptg. tôco, gall. toço, aran. tukún ‗baza trunchiului tăiat‘/‗bilă‘, murc. tocón ‗bucată mare (din
orice), buștean‘, colomb. tocón ‗(animal) cu coada tăiată‘, salv. tuco ‗parte rămasă dintr-un
membru al corpului tăiat‘, ast. tucu ‗os‘, tueco ‗ciot‘, tueco sau tueca ‗gaură făcută de carii într-
un trunchi de copac‘; ptg. tôco ‗trunchi, butuc‘, gall. toço ‗bucată rămasă dintr-o tulpină, ciot‘,
gall. toco adj. ‗ciung‘, bearn. toucoû ‗piatră rotundă‘, ‗dâmb‘, tuc ‗cioc‘ (deși acest ultim cuvânt
e considerat fără legătură cu cele de mai sus). În cazul acestor cuvinte, Corominas adoptă – nu

4
Aceste cuvinte au fost văzute pentru prima dată de Schuchardt (1878: 303–305) ca o serie omogenă și apoi
de Șăineanu (1935), într-o variantă îmbogățită.

428
fără rezerve – ipoteza formulată de Hubschmied asupra provenienței acestor cuvinte din
rădăcina galică *TSUCCA (vezi supra)5.
Unificând concluziile lui Corominas din DCECH cu studiile de fonetică diatopică ale lui
Pharies (1994), obținem o serie lărgită cu varianta toc- (relația dintre soc- și toc- se justifică
etimologic, după cum arată se arată în DCECH, pornindu-se de la [ts-]). Astfel, pe lângă
[s]/[z]/[tʃ], trebuie să recunoaștem ca variație diatopică și alternanța [tʃ]/[t], atestată în varietățile
hispanice. Nu trebuie să uităm, bunăoară, faptul că palatalizarea lui [t] în castiliană are ca
rezultat, în diacronie, sunetul [tʃ] (lacte >*leite >leche); aceeași evoluție se poate regăsi la nivel
diatopic. Analizând sunetul [λ], Zamora Vicente (1985: 231) arată că în anumite regiuni se
pronunță [tʃ], având același rezultat ca un [t] palatalizat – proces regăsit și în alte zone romanice
(Calabria, Sicilia, Cerdeða, Asturias). Autorul arată că -t-, în anumite comunități, are ca variante
de pronunție [tj] sau [tʃ] (cf. cochata/cotata/collata). De asemenea, în dialectul leonez se poate
auzi un [ṭ] a cărui pronunție se apropie de [tʃ] (Zamora Vicente 1985: 137), iar cele două foneme
se găsesc în alternanță: chitar/titar <*jectare (Zamora Vicente 1985: 242).
Nu ar fi imposibil, așadar, ca [t] să alterneze cu [tʃ] în cadrul seriei cioc-/ciot-, astfel lărgită
cu termeni de tipul toc-. Prin urmare, termeni precum rom. toc, pornind probabil de la un sens
inițial de ‗bucată de lemn‘, sau a toci ‗a elimina vârful, ascuțișul‘ s-ar încadra în aceeași serie.
În REW și în FEW, aceste cuvinte apar sub leme distincte, reconstruite diferit de la un
dicționar la altul, considerate independente între ele (doar FEW presupune o anumită legătură
între etimoanele reconstruite). În REW se propun următoarele etimoane: *CLŎCCA ‗clopot‘
(pentru cuvinte de tipul ven. čoka, v.mil. ciocca ‗mănunchi‘, ‗moț‘), ČOČ, ČUČ, ČOK („cuvânt
expresiv‖) ‗proeminență‘, ČOTT ‗butuc‘, ‗bulgăre de pământ‘ (cu etimologie necunoscută sau
incertă „woher?‖), ‗lovitură‘, *TSŎPPUS ‗șchiop‘, EXSUCUS ‗fără sevă‘ (de unde presupune că
derivă it. sciocco ‗prost‘), SŎCCUS ‗tip de pantof‘, TOK („Schallwort‖). Etimoanele propuse de
FEW diferă în bună măsură de cele din REW: *KLOTTO-, *TSŬKKA ‗trunchi‘, STOK-, TŠOK-,
TŠONK-, *TSOTTO (pre-indo-european) ‗groapă‘, *TŠOTTO-, *TŠUTTO- (prelatin) ‗animal domestic‘
(considerat a fi etimonul cuvântului sp. choto ‗ied care suge‘), TŠOP-, *TSOPPO- ‗șchiop‘,
SOCCUS ‗tip de pantof‘. Această discrepanță între dicționare face ca unul și același cuvânt să fie
afiliat unor etimoane diferite, de exemplu fr. souche apare în REW s.v. SOCCUS ‗tip de pantof‘,
în timp ce în FEW este prezentat ca descendent al lui *TSŬKKA ‗trunchi‘.
Avem, așadar, o serie de cuvinte circumscrise unei arii semantice create în jurul ideii de
/tăiere/ – experimentând dezvoltări semantice precum ‗obiect tăiat‘ (de unde  ‗bucată‘/‗butuc‘/‗os‘
– cf. ciont, ast. tucu etc.) sau ‗entitate rămasă fără o extremitate/bucată‘. Sensul de ‗bulgăre de
pământ‘, ‗piatră sferică‘ sau ‗bilă‘ nu trebuie îndepărtat de această sferă semantică, întrucât polisemia
‗bucată‘ – ‗bulgăre‘ – ‗măciulie‘ (‗obiect rotund‘) este perfect atestată în sincronie. Din punct de
vedere fonetic, seria se definește prin următoarea structură: {[ocluzivă dentală
surdă]/[africată]/[siflantă] + [o/u] + [ocluzivă surdă]/[siflantă]}, rezultând prototipuri ca
[tok]/[tuk]/[tʃok]/[tʃuk]/[tʃot]/[tʃut]/[tʃop]/[tʃup]/[tsop]/[tsok]/[tsuk]/[sot]/[soʃ]/[suʃ] ș.a.m.d. sau
o variantă cu infix nazal [tʃoƞk]/[tʃuƞk]/[tʃont]/[tʃunt] etc.
Această remarcabilă varietate, deși – după cum am văzut – se poate justifica parțial la nivel
diatopic (în ceea ce privește alternanța din inițială), este totuși ireductibilă la unul sau mai multe
etimoane certe. Încercările de sistematizare ale lui Meyer-Lübke în REW și Wartburg în FEW
au dus la rezultate diferite și nesatisfăcătoare pentru autorii înșiși, care se văd puși în situația de
a declara „etimologie necunoscută‖ în cazul multor radicale reconstruite. Ipoteza unei origini

5
„Bien podría tocón proceder del mismo étimo céltico que el fr. souche, cat. soca, con una pronunciación
dialectal distinta. A ello se siente uno tanto más inclinado cuanto que tocón es sinónimo riguroso del cat. soca,
del cual forma la natural continuaciñn geográfica‖ (DCECH V: 520).

429
expresive nu lipsește din propunerile lor, ea regăsindu-se frecvent la nivelul dicționarelor
etimologice idioromanice.
Astfel, este acceptată ca onomatopee rădăcina tok-, redând sunetul unei lovituri (DCECH
V: 520, cf. fr., rom. toc-toc), prezentă în rom. toca, sp. tocar, fr. toucher etc. Această
onomatopee ar putea sta și la baza cuvintelor de tipul sp. tocón, care astfel s-ar explica fără a se
recurge la o rădăcină galică (considerată totodată drept bază pentru cuvintele germanice de tipul
germ. Stock, engl. stock etc. și care s-ar putea explica, la rândul lor, ca onomatopee la origine,
cf. Hilmer 1914).
De asemenea, cioc figurează în primul rând ca onomatopee în limba română, regăsită și în
alte limbi romanice ca bază a unor verbe, cf. fr. choquer ‗a lovi, a scutura‘, sp. chocar, sau
neromanice, cf. engl. shock, germ. schokken etc. Pentru substantivul cioc ‗plisc‘, DA presupune
originea onomatopeică, sensul de ‗plisc‘ sau ‗ciocan‘ fiind rezultatul unei evoluții de tipul
onomatopee reproducând sunetul unei lovituri  obiect care produce acest sunet (fie
instrument artificial, fie natural, ‗plisc‘, cf. ciocănitoare, sp. chocha ‗pasăre cu cioc lung‘).
Pentru cioacă, DA presupune aceeași origine onomatopeică, extinsă la nivel balcanic.
Ciup figurează atât ca interjecție (,,care imită sunetul produs prin lovire sau un mers tiptil,
adesea, în forma repetată ciup-ciup‖), cât și ca substantiv cu sensul de ‗moț, smoc de păr‘ și
‗arbore mic‘ (aceste două sensuri putând fi dezvoltări secundare, cf. infra). Onomatopee cu o
structură fonetică similară sunt și ciur (imitând sunetul unei ape‖, cf. sp. chorro ‗pârâu‘, care
figurează în lexicografie cu aceeași origine onomatopeică) sau ciuș („interjecție cu care se
cheamă măgarul‖, de unde, potrivit DELR, și ciuște „numele unui joc popular; ștergar răsucit și
înnodat la unul din capete, cu care se lovesc participanții la joc‖, unde semantismul inițial pare a
fi fost legat de ideea de lovitură).

4. Cioc – ciot în context (indo-)european

Totodată, corespondențele în limbi neromanice sunt notabile (reproducem doar

corespondențele notate în DELR și DA): cioc – alb. čok; bg. čuka „vârf de munte, cioacă‖, čuk
„ciocan‖, čukam „a ciocăni, a lovi‖, rom. ciucă, alb. čok „ciocan; cioc‖, qok „a atinge ușor‖, quk
„a ciuguli, a ciupi, a da cu ciocul‖; cioacă Ŕ alb. čokás ‗bat la ușă; scr. čok; cionc – magh.
csonka; ciuc ‗târnăcop‘ – bg. čuk ‗ciocan‘, scr. čuk ‗mai‘; ciucă ‗vârf de munte; măciulie‘ – alb.
sukë/çukë ʻmovilă‘, bg. čuka ʻvârf de munteʼ, scr. čuka ʻcoastă povârnităʼ, ngr. ηζούκα; ciung
‗fără o mână‘, ‗(vită) cu un corn rupt‘, ‗(copac) cu crengile tăiate‘ – alb. ung, šung ‗ciot,
buturuga‘, magh. csonk, csonka; ciuf ‗smoc de păr‘ – v.germ. de sus zupfa, v.germ. *tufa, alb.
çufkë, çufë, çofë; scr. čup; ciup ‗smoc de păr‘ – scr. čup, rus. čup, ucr. čuper, v.sl. čubu ‗creastă,
smoc‘; ciump ‗bucată rămasă dintr-un membru al corpului/dintr-un trunchi/din alt obiect după
ce i s-a tăiat vârful‘ – germ. Stump, Stumpf6, engl. stump (cf. engl. chop ‗a tăia‘, chomp ‗a
mesteca‘, chump ‗prost‘); ciot ‗trunchi/ramură de copac/parte a corpului rămasă după tăiere‘ –
magh. csutka, csutkó, csut(a) ‗cotor‘, tc. čotuk ‗buturugă‘, cr. sb. čot ‗deal rotund‘; ciut ‗cu
coarnele tăiate‘ – bg. šut ‗fără coarne, ciuntit, prost‘, sb. šut ‗fără coarne, pleșuv‘, ceh. šuta
‗capră fără coarne‘, magh. šuta, čuta ‗fără coarne, fără coadă‘.
Aceste corespondențe sunt interpretate fie ca urme ale unui substrat comun (după cum
stabilește DELR în cazul termenilor cioc, ciucă, ciung, ciump, ciot, ciut, ciunt), fie ca
împrumuturi în română din diversele limbi balcanice sau chiar germanice (cazul cuvintelor:
cionc, din maghiară, ciuc, din bulgară, ciuf, din vechea germană de sus, ciup, din slavă veche,

6
Cf. Boerescu (2017: 292).

430
ciont, din maghiară, ciut, din albaneză [acesta din urmă potrivit DA]). Doar în cazul unui număr
restrâns de termeni, DELR presupune o moștenire din latina populară (termeni, desigur,
neatestați): poate cioc (ipoteză formulată alături de cea a substratului), cioacă, ciul, ciot (alături
de ipoteza provenienței din substrat).
(cazul cuvintelor: cionc, din maghiară, ciuc, din bulgară, ciuf, din vechea germană de sus,
ciup, din slavă veche, ciont, din maghiară, ciut, din albaneză [acesta din urmă potrivit DA])
Pare că avem de-a face cu nenumărate contradicții și enigme: cuvinte foarte asemănătoare
fonetic și semantic care circulă în limbi romanice și totuși nu pot fi puse pe seama unui etimon
latinesc, întrucât variația fonetică nu permite reconstruirea unei unice rădăcini; cuvinte care
circulă în egală măsură în limbi neromanice, cu aceeași variație fonetică și în aceeași arie
semantică, și între care nu se pot stabili legături concrete. În același timp, nu pot fi puse pe
seama unor radicale fără niciun raport între ele (latinesc, prelatin, germanic sau – pentru cele
românești – balcanic, slav, maghiar etc.). Tentația de a renunța la metodele tradiționale ale
etimologiei și a le pune pe seama spontaneității absolute, manifestată în DA, DER, dar și în
DCECH, REW și alte dicționare etimologice romanice, este parțial justificată în măsura în care
le considerăm onomatopee reproducând sunetul unei tăieri7.

5. Ipoteza originii onomatopeice

Putem așadar să considerăm originea onomatopeică drept etimologie ultimă pentru toate
aceste cuvinte?
Această perspectivă își găsește un fundament solid în studiile lui Hilmer (1914, 1918)
asupra cuvintelor de origine onomatopeică din germană și engleză.
Pornind de la date empirice, Hilmer (1918: 24 sqq.) observă recurența uimitoare a unor
tipare fonetice ca expresie a unui număr limitat de concepte. Aceste concepte, pe care el le
cataloghează drept primare, sunt de două tipuri: pe de o parte, conceptele fundamentale legate
de acțiune, anume mișcări scurte și rapide, cum ar fi căderea sau lovitura; pe de altă parte,
concepte primare referitoare la formă, la conturul obiectelor – în măsura în care conturul
stabilește existența materială a unui obiect –, anume masă (ca formă indefinită), protuberanță
sau cavitate (ambele reprezentând, în genere, rezultatul proiectării unui obiect într-o suprafață).
Altfel spus, e vorba de concepte suficient de vagi încât impresia pe care o produc să nu rețină în
mod special atenția persoanei care le experimentează și să nu ceară o analiză specială din partea
lui. Conceptele derivate din asemenea impresii indefinite se sugerează pe ele însele fără vreun
efort mental, mai ales în situația în care sunt legate de un sunet (de exemplu, sunetul a două
corpuri care se lovesc unul de altul). Urmarea firească a acestei situații constă în preluarea
sunetului produs în mod natural și, printr-o adaptare rudimentară la posibilitățile fonetice ale
limbii, în utilizarea lui drept nume al conceptului respectiv sau al conceptelor imediat implicate
de fenomenul în sine.
Astfel, vom avea trei categorii de cuvinte: nume pentru sunetul produs în sine (unde
statutul de onomatopee este evident), nume pentru mișcarea ce stă la baza sunetului (cădere,
ciocnire, lovitură) și nume fie pentru corpul ce produce mișcarea sau sunetul (masă amorfă sau
de o formă rotunjită – cum e un fruct ce cade din copac, sau o picătură căzând pe o suprafață
acvatică), fie pentru rezultatul respectivei mișcări (care poate fi o adâncitură, o groapă sau, din
perspectivă opusă, o protuberanță ca efect al proiectării unui corp).

7
Vezi în acest sens demonstrația convingătoare a lui Boerescu (2017: 289–292), care încadrează cuvintele
ciomp și ciump în categoria „elemente onomatopeice și creații expresive probabil autohtone‖.

431
 Hilmer (1918: 27–28) oferă câteva exemple grăitoare în acest sens din vocabularul limbii
engleze: „dump onom.– sunetul unui obiect greu ce cade‖; „dump vb. – a lovi cu o mișcare
seacă și bruscă‖; „dump subst. – morman de lucruri aruncate, gunoaie‖. Sau, cu o formă fonetică
foarte apropiată, „bump, vb. – a ciocni, a lovi scurt și apăsat‖, „bump, subst. – protuberanță, cum
ar fi cea produsă de o lovitură sau o ciocnire; cucui‖.
Fără a fi avut în vedere, în analiză directă, alte limbi în afară de engleză și germană, Hilmer
(1918: 28, 56 sqq.) intuiește și exprimă cu o certitudine remarcabilă faptul că acestea sunt
conceptele care manifestă și azi cea mai mare frecvență și, prin urmare, cele mai multe ocurențe
lexicale în orice limbă. Iar pentru exprimarea lor, există nenumărate combinații fonetice
resimțite ca reproduceri potrivite ale sunetului unei lovituri: „the best imitations are
monosyllabic roots with short vowels and final stops‖. Astfel, se poate lesne observa că o
structură fonetică monosilabică de tipul [consoană (ocluzivă/africată/fricativă/aspirată] –
[vocală] – [consoană (ocluzivă)/două consoane finale] are adesea un semnificat referitor la o
lovitură, o ciocnire sau cădere, rezultatele unei lovituri, tăieri, sau căderi, un obiect ce
cade/lovește/taie8.
Este exact situația onomatopeelor pe care le avem în vedere: cioc, toc, ciup. În toate cele
trei cazuri, de la simpla reproducere a sunetului unei loviri, se ajunge la desemnarea unor
realități implicate în producerea sunetului respectiv, fie că este vorba de instrument sau de
rezultat (sensul de proeminență și de gaură este recurent în seriile descrise). Așadar, poziția
lexicografilor care propun o origine expresivă pentru cuvintele de tipul cioc, ciot, ciut ș.a.m.d. s-
ar putea justifica dacă am considera termenii ca derivați direct din onomatopee primare ce
reproduc sunetul unei lovituri, al unei ciocniri între două corpuri sau al unei tăieturi9.
Totuși, ipoteza spontaneității absolute nu poate fi suficientă în cazul unor termeni romanici
atât de similari din punct de vedere fonetic și semantic. Legăturile genetice dintre limbile
romanice nu permit asumarea unei concluzii care invocă pura coincidență lexicală. Cuvinte
precum cioppo, ciompo, ciump, zompo, cionco, mani-ciuncu, ciotto, ciot, choto ș.a.m.d.,
acoperind o arie semantică unitară, nu pot fi interpretate ca independente între ele, întrucât
reproducerea unui sunet din natură, chiar dacă ar avea rezultate tipologic asemănătoare, nu ar
putea duce la forme identice: nu este totuși un cuc care să facă peste tot cucu10.

6. Ce soluții avem?

De vreme ce, din încercarea de reconstrucție prin metodele tradiționale nu poate rezulta un
etimon unic, trebuie să acceptăm multivariabilitatea diasistemică a limbii latine, perspectivă tot

8
Inventariind cuvintele din această categorie din peste 70 de dicționare germane și englezești, Hilmer (1914:
187–355) alcătuiește o listă de cuvinte cu acest sens ce se întinde pe 170 de pagini (e.g. tap, top, tup, tip, pat, pot,
put, pet, pit, bat, bot, but, bet, bit, hack, hock, huck, heck, hick, knap – plus variante cu celelalte vocale –, la fel și
knat, knall, knar, klop, dump, bont, bunt, plump, klump, bump etc.). În cazul tuturor acestor cuvinte, vocalismul este
variat, unele serii conținând termeni formați cu toate cele cinci vocale (a Ŕ e Ŕ i Ŕ o Ŕ u), iar sensurile, încadrate într-
o arie definită, sunt recurente, dezvoltând polisemii uimitor de asemănătoare (‗lovitură‘, ‗protuberanță‘, ‗vârf‘,
‗extremitate – boantă sau ascuțită‘, ‗cavitate‘) – desigur, îmbogățite cu diverse extinderi semantice, dar pornind de la
aceste sensuri de bază. Există o serie întreagă de cuvinte indo-europene (dar și de altă origine, cf. Focșeneanu 2006),
care, desemnând actul de a tăia, par a fi, la origine, onomatopee, redând sunetul provocat de mișcarea retezării (engl.
chop, cut, hack, germ. knab-, knob-, rom. jap etc., cf. Jespersen 1923: 396 sqq.).
9
O serie paralelă din punct de vedere fonetic și semantic este cea reprezentată de cuvinte precum bot, bont,
moacă, moț etc., cf. Georgescu 2013.
10
Chiar și în cazul unor onomatopee reproducând sunete de animale rezultatele diferă de la o limbă la alta:
cocoșul face în română cucurigu, sp. coco-rico, it. chichi-richi, engl. cock-a-doodle-doo; câinele face în română
ham-ham, engl. bow-wow, fr. oua-oua, gr. gav-gav etc.

432
mai evidentă în lumina studiilor asupra latinei vulgare, pe de o parte, și asupra limbii proto-indo-
europene pe de altă parte. Wright (2004: 683) vorbește despre necesitatea ca romaniștii să
procedeze la fel ca indo-europeniștii, acceptând variabilitatea limbii. Existența mai multor
variante diatopice și diastratice, certificată cel puțin în urma rezultatelor obținute de DÉRom, se
poate dovedi prin comparație cu stadiul actual al oricărei limbi: funcționarea unor variante
diferite diatopic sau diastratic sau chiar diferențiate fonetic în mod conștient/artificial de
vorbitori pentru a răspunde unei diversificări semantice.
Mergând dincolo de limba latină, crearea unor variante diferite pornind de la o rădăcină
proto-indo-europeană ar putea justifica existența atâtor forme în limbi din familia indo-
europeană (slave, albaneză, germanice, greacă). Punând accentul pe această realitate lingvistică,
putem aduce nenumărate probe din IEW, unde radicalele reconstruite sunt prezentate în două
sau mai multe variante, pentru a susține varietatea de forme din limbile indo-europene. Oferim
câteva exemple în acest sens: în IEW se poate găsi o rădăcină cu proto-sensul ‗a lucra cu un
obiect tăios‘, pentru care ar trebui să reconstituim 26 de variante: *(s)k p-, (s)k p-, (s)kāp-,
(s)k b(h)-, skob(h)-, skāb(h)- (la care se poate adăuga sk i- ‗a tăia‘). Alternanța în rădăcina
reconstruită se regăsește în nenumărate alte cazuri: *mū-/mŭ- (rădăcină considerată de origine
onomatopeică), pentru care Pokorny (1959) presupune diferite posibilități de extensie
consonantică: -k-, -t-, -tt-, -g-, -s- (IEW 2: 751). Situația este foarte similară în cazul rădăcinii
alternante *teu-/təu-/tuo-/tu-/, cu sensurile reconstruite ‗a umfla; bubă; gras; grămadă, mulțime‘
(care poate avea legătură cu termenii indo-europeni de tipul čot-/čok-), care, portrivit lui
Pokorny (1959), a putut primi o extensie precum -bh-, -g-, -k-, -l-, -m-, -r-, -s-, -t-. Alternanța
din finală este justificabilă dacă acceptăm originea onomatopeică, reprezentând redarea
sunetului unei lovituri, ciocniri etc. Din perspectiva teoriei lui Hilmer (1918: 27 sqq.), sensul
tuturor celor trei rădăcini reconstruite se pretează interpretării drept concepte primare, redate cu
ajutorul unei structuri onomatopeice.
Prin urmare, putem accepta o origine onomatopeică, însă nu independentă de la o limbă la
alta: mai degrabă, această origine spontană ar trebui plasată în perioada premergătoare formării
limbilor indo-europene. Așa s-ar justifica pe de o parte evidența unui material fonetic comun,
care poate fi pus atât pe seama substratului (de origine indo-europeană), cât și raportat la limba
latină. „Coincidențele‖ din limbile romanice nu pot reprezenta decât o moștenire comună,
îmbogățită cu resursele fiecărei limbi în parte (fie că acestea țin de substrat, de superstrat sau de
mijloacele interne de îmbogățire a lexicului).
Pe de altă parte, însă, trebuie să mai luăm în calcul următorul aspect: multivariabiliatea nu
este valabilă doar pentru stadiile vechi ale limbilor, ci și pentru fizionomia lor în sincronie. Ei
bine, dincolo de presupunerea moștenirii unor variante probabil la origine onomatopeice, trebuie
să ținem cont și de capacitatea limbilor de reîntărire fonetică permanentă a acestor forme,
tocmai ca urmare a perceperii unei strânse legături între semnificat și semnificant. Altfel spus,
este posibil ca vorbitorii să resimtă eventuala legătură originară dintre realitatea extralingvistică
și reproducerea ei în limbă, fapt ce duce la o remotivare permanentă a semnificatului în raport
cu semnificantul.

BIBLIOGRAFIE

Boerescu, Pârvu, 2017, Etimologii românești controversate. Ipoteze și soluții, București, Editura
Academiei Române.
DA – Dicționarul limbii române, tomul I, partea a II-a, litera C, București, Tipografia ziarului
,,Universul‖, 1940.

433
DCECH – Joan Corominas, Jose A. Pascual, 1980, Diccionario crítico etimológico castellano e
hispánico, 6 volume, Madrid, Gredos.
DELR – Marius Sala, Andrei Avram (ed.), 2015, Dicționarul etimologic al limbii române, vol. II,
litera C, partea 1 (CA–Cizmă), București, Editura Academiei Române.
DER – Alexandru Ciorănescu, 2007 [19661] Dicționarul etimologic al limbii române (trad. rom.),
București, Saeculum I.O.
DÉRom – Éva Buchi, Wolfgang Schweickard (ed.), 2014, Dictionnaire Étymologique Roman
(DÉRom). Genèse, méthodes et résultats, Berlin, De Gruyter (http://www.atilf.fr/DERom).
FEW – Walther von Wartburg et al., 1922–2002, Französisches Etymologisches Wörterbuch. Eine
Darstellung des galloromanischen Sprachschatzes, 25 volume, Bonn, Heidelberg, Leipzig,
Berlin, Bâle, Klopp, Winter, Teubner, Zbinden.
Focșeneanu, Anca, 2006, Onomatopeele limbii japoneze în perspectivă tipologică, București, Editura
Universității din București.
Georgescu, Simona, 2013, ,,Mozo, mocho y muchacho, ¿palabras sin etimología?‖, în Emili Casanova
Herrero, Cesareo Calvo Rigual (coord.), Actas del XXVI Congreso Internacional de Lingüística y
de Filología Románicas (Valencia, 2010), vol. IV, De Gruyter Mouton, p. 203–217.
Hilmer, Hermann, 1914, Schallnachahmung, Wortschöpfung und Bedeutungswandel: auf Grundlage
der Wahrnehmungen von Schlag, Fall,... dargestellt an einigen Lautwurzeln der deutschen und
der englischen Sprache, Halle, M. Niemeyer.
Hilmer, Hermann, 1918, ,,The origin and growth on language‖, The Journal of English and
Germanic Philology, 17, 1, p. 21Ŕ60.
Hubschmied, Johann Ulrich, 1933, „Bagako-, Bagon(o)- ʻforêt de hetre‘: étude de toponymie suisse‖,
Revue Celtique, 50, 254Ŕ271.
IEW – Julius Pokorny, 1959, Indogermanisches Etymologisches Wörterbuch, Bern, Francke.
Jespersen, Otto, 1923, Language: its Nature, Developement and Origin, London/New York, George
Allen and Unwin/Henry Holt.
Malkiel, Yakov, 1990, Diachronic Problems in Phonosymbolism. Edita and Inedita 1979Ŕ1988,
Amsterdam/Philadelphia, John Benjamins.
Menéndez-Pidal, Ramón, 1966, Manual de gramática histórica del español, Madrid, Espasa-Calpe.
Pharies, David A., 1994, ,,Diachronic Initial Sibilant Variation in Spanish: s-/ch-‖, Romance
Philology, XLVII, 4, p. 385Ŕ402.
Proto-Indo-European Etymological Dictionary, 2007 Ŕ A Revised Edition of Julius Pokorny's
Indogermanisches Etymologisches Wörterbuch, Indo-European Language Revival Association,
(http://dnghu.org/).
REW – Wilhelm Meyer-Lübke, 1930–19353 [1911–19201], Romanisches Etymologisches
Wörterbuch, Heidelberg, Carl Winter Universitätsverlag.
Șăineanu, Lazăr, 1935, Autour des sources indigènes: études dřétymologie française et romane,
Firenze, Leo S. Olschki.
Schuchardt, Hugo, 1878, ,,Romanische Etymologien‖, Zeitschrift für romanischen Philologie, V, p.
303–305.
Wright, Roger, 2004, ,,El romance: ¿Nueva sistema, o nueva colección de rasgos?‖, Aemilianense, I,
p. 665–687.
Zamora Vicente, Alonso, 1985 [19601], Dialectología española, segunda edición muy aumentada,
Madrid, Gredos.

434
 CIOC (‗KNOCK, BEAK‘) Ŕ CIOT (‗KNOT, STUMP‘): BETWEEN ONOMATOPOEIA,
SUBSTRATE ELEMENTS AND LATIN INHERITANCE

(Abstract)

Words such as Rom. ciot, It. ciotto, Sp. choto, Rom. ciump, Ven. zompo etc. still lack a proper
etymological interpretation. After reanalysing the most significant etymological hypotheses and while trying
to get a general view over these peculiar words, we come to the conclusion that they have a very important
thing in common: they share the same semantic area and admit an interpretation as original onomatopoeias
(going back as far as the proto-Indo-European period). Thus, at the same time, as substrate and Latin
inheritance, they seem to experiment a constant phonetic reinforcement in order to respond to the speaker‘s
need for an adjustment between form and meaning.

435
 MODELE DE ORTOGRAFIE MIXTĂ ÎN HISTORIA
INCREMENTORUM ATQUE DECREMENTORUM AULAE
OTHOMANICAE (1714–1716), DE DIMITRIE CANTEMIR

RALUCA ELISABETA IFTIME

Universitatea din București

1. Preliminarii

În această lucrare, ne propunem să studiem modele de ortografie utilizate de Dimitrie

Cantemir în opera sa monumentală, Historia incrementorum atque decrementorum Aulae
Othomanicae (1714–1716)1. Obiectul nostru îl va constitui o varietate de unități lexicale ce nu
aparțineau limbii latine, extrase din capitolele și adnotările acestei opere, anume, cuvinte
comune, sintagme, nume de ranguri, nume de locuri, de localități și de ținuturi, pe care Dimitrie
Cantemir le-a transcris cu ajutorul unui model ortografic diferit de cel specific limbii latine.
Toate aceste lexeme desemnează lumea turco-osmană, iar savantul alege acest sistem de
ortografie potrivit să noteze cuvintele de diverse origini astfel încât să poată fi percepute și
adaptate corespunzător pronunțării reale. Posibilitățile sale excelente de comunicare, însoțite de
cunoașterea multor limbi străine (slavona, turca, araba, persana, rusa, polona, franceza, italiana,
maghiara, germana), i-au permis eruditului scrierea poliglotă2. Ținând cont de aceste informații
de natură lingvistică, precizăm că, prin modele de ortografie mixtă, ne referim la un sistem de
grafeme care aparțin unor alfabete ale limbilor străine care provin din limba latină, pe care
Cantemir le cunoștea și le utiliza. Pe baza acestor constatări, vom încerca să explicăm sistemele
de grafie cu ajutorul cunoștințelor pe care istoria limbii române ni le pune la dispoziție.
Analiza noastră va conține, așadar, o serie de observații de ordin fonologic, menite să descrie
și să explice metoda savantului de a face cunoscută limba română în realitatea moldovenească și în
cea est-europeană. În același timp, ținem să menționăm că am extras cu rigurozitate cele mai
reprezentative lexeme caracteristice epocii osmane în care Cantemir a trăit și a scris.
Metoda prin care transcrie toate aceste lexeme cu ajutorul grafemelor care redau foneme
ale limbii româneși la care apelează Cantemir în vederea promovării limbii sale, „tinere și
necoapteˮ, așa cum o numește în Istoria ieroglifică, a arătat diversitatea fonologică prin care
un lexem românesc poate fi transpus în așa fel încât să poată fi înțeles atât de comunitatea
științifică apuseană, cât și de cea est-europeană.
1
Se va folosi ediția îngrijită de Dan Slușanschi (respectiv, Cantimir 2010 [1714–1716] – vezi Surse), din
care vor fi preluate exemplele selectate și analizate în secțiunile următoare ale prezentei lucrări. Înainte de a trece
la clasificarea propriu-zisă a unităților lexicale, alături de exemplificările necesare, socotim util și interesant să
precizăm că ne ocupăm de o ediție mai recentă a scrierii în cauză.
2
Este vorba despre Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea sau giudețul sufletului cu trupul, în grecește,
iar tratatul de muzică turcească Explicarea muzicii teoretice pe scurt, în limba turcă. În limba rusă este scris un
memoriu alcătuit la cererea țarului Petru cel Mare, intitulat Minunata revoluție a dreptății lui Dumnezeu asupra
familiei vestiților Cantacuzini din Țara Românească și a Brâncovenilor.
 Atragem atenția că acest subiect cu privire la sistemul de ortografie aplicat la textul
latinesc al lui Cantemir nu a mai fost tratat. Însă, se cuvine să trecem în revistă unele dintre
cele mai importante studii realizate de specialiști în istoria limbii, care au expus texte scrise
sub influența diverselor modele de ortografie. Îl menționăm pe cercetătorul și profesorul
Gheorghe Chivu, care s-a ocupat în mod special de texte românești scrise sub influența
câtorva modele de ortografie (Gheție et al. 1982; Chivu 1993, 1999, 2004, 2006, 2011a,
2011b, 2015). Alți autori care s-au ocupat de aceeași problematică au fost Pârvu Boerescu
(2014)3, Daniele Pantaleoni (20074, 20085) și Gheorghe Mihăilă (2008).

2. Clasificarea lexemelor

În vederea analizei particularităților grafice, mai întâi distingem cinci clase de lexeme:

a) nume de persoane: Stephan, Orchan, (Logofătul) Teutul, Cepalusz;

b) toponime: Azer Bajdzan/Azerbaidzian/Azerbedzian/Baczi, Bassarabia, Budziac/Budziak,
Camienic/Camienicium, Chotin, Copczak6, Craczuna, Czenad, Czuczora,
Dobrudza/Dobrudze, Falczii/Falczy/Fălczii, Girgiov, Hussi, Kiegiecz, Kili/Kilia, Milkow,
Ne<a>mz, Oczakow, Oinasz, Ratzu, Soczava/Suczav[i]a, Syria, Temiszwar/Timiszwar,
Transsylvania, Valahia/Walahia;
c) ocupații și ranguri: chan, czarul, czauszi, czoban, dzeneral, dzengiz, dzingizchan,
Gierai, iengiczeri, pasza, postelnik, sandzac, seraskier, szah, waiwoda;
d) comune: cady, dziamie;
e) etnonime: nemcze, czech, lech, madziar, cazak.

3. Inventarul grafemelor

3.1. Pe plan vocalic, grafemele notează fonemele după cum urmează: grafemul a
notează fonemul /ă/ în: Craczuna (= Crăciuna) (p. 279); Falczii (= Fălcii) (p. 235), Falczy (=
Fălciu) (p. 99), Stephanesti (= Stefănești) (p. 255), dar și fonemul /o/ în: waiwoda (= voievodă)
(p. 136) și diftongul /ea/ în: czauszi (= ceauși) (p. 57), Oczakow (= Oceacov) (p. 484). Grafemul
o notează fonemul /u/ în: Soczava (= Suceava) (p. 140). Grafemul e corespunde fonemului /i/ în
Temiszwar (= Timișoara) (p. 144), fonemului /ă/ în Cepalusz (= Țepăluș) (p. 232) și Teutul (=
Tăutul) (p. 134) și fonemului /e/ în: Nemcze (= Neamț) (p. 279) și Tulcze (= Tulcea) (p. 212).
Grafemul y notează fonemul /i/ în: Bahluy (= Bahlui) (p. 279), Babylonia (= Babilonia) (p. 137),
cady (= cadiu) (p. 71), Transylvania (= Transilvania) (p.136), Syria (= Siria) (p. 42). Grafemul j
notează pe /ɨ/ în: Azer Bajdzan (= Azerbaijan) (p. 42).

3.2. Pe plan consonantic, grafemele notează fonemele după cum urmează: grafemul ch
notează fonemul /h/ în: chan (= han) (p. 41), Chotin (= Hotin) (p. 307), Chuta (= Huta) (p.
25), Czech (= ceh) (p. 88), Lech (= leh) (p. 238), Walachia (= Valahia) (p. 212). Grafemul h
notează fonemul /h/ în poziție finală în cuvântul szah (= șah) (p. 49). Grafemul cz notează

3
Autorul oferă, printre altele, o analiză a modelului de ortografie utilizat de Cantemir în Descriptio
Moldaviae (vezi Boerescu 2014: 236–238).
4
Articolul are drept subiect tot textul românesc cu litere latine în manieră ortografică maghiară.
5
Volumul oferă o privire generală asupra tuturor textelor românești scrise cu litere latine în secolele al XVI-
lea și al XVII-lea.
6
Este vorba de Qipcak, o ramură turcică de nord, numită și ramura cumanilor.

438
fonemul /č/ în: Baczi (= Baciu) (p. 144), Buczgergi (= Bucigergi) (p. 144), Craczuna (=
Crăciuna) (p. 279), Czenad (= Cenad) (p. 144), Copczak (p. 25), Czauszi (= ceauși) (p. 57),
Czech (= ceh) (p. 88), Czoban (= cioban) (p. 234), Falczy (= Fălciu) (p. 99)/Fălczii (p. 279),
Iengiczeri (= ieniceri) (p. 487), Kiegiecz (= Chigheci) (p. 291), Suczav[i]a (= Suceava) (p.
135)/Soczava (p. 140), Oczakow (= Oceacov) (p. 484), Sakcze (= Isaccea) (p. 212), Tulcze (=
Tulcea) (p. 212), dar și fonemul /ț/ în: Czuczora (= Țuțora) (p. 470), Czar(ul) (= țar(ul)) (p.
470), Nemcze (= Neamț) (p. 279). Grafemul c notează fonemul /ț/ în: Camieniec (= Camienița)
(p. 307)/(cf. lat. Camienicium – p. 255); Cepalusz (= Țepăluș) (p. 232). Grafemul dz notează
fonemul /ğ/ în: Azerbedzian (= Azerbaijan) (p.42), Budziak (= Bugeac) (p. 279)/Budziac (=
Bugeac) (p. 291), Dobrudza (= Dobrogea) (p. 145), Dziamie (= geamie) (p. 71), Dzengiz (=
Gingis) (p. 24), Dzingizchan (= Gingis han) (p.33), Dzeneral (= general) (p. 108), Madziar (=
magear) (p. 238), Sandzac (= sangeac) (p. 140). Grafemul gi notează fonemul /ğ/ în: Girgiov (=
Giurgiu) (p. 212). Grafemul ghi notează fonemul /g‘/ în Gierai (= gherai) (p. 234). Grafemul k
notează fonemul /c/ în: cazak (= cazac) (p. 238), Doroszenko (= Doroșenco) (p. 181), Postelnik
(= postelnic) (p. 284), Sakcze (= Isaccea) (p. 212). Grafemul ki notează fonemul /k‘/ în: Kili (=
Chilia)/Kilia (p. 140), Kiegiecz (= Chigheci) (p. 291), seraskier (= seraschier) (p. 68). Grafemul
ph notează fonemul /f/: Stephan (= Stefan) (p. 99), Stephanesti (= Stefănești) (p. 255). Digraful
ss notează fonemul /s/ în: Transsylvania (= Transilvania) (p. 175), Bassarabia (= Basarabia) (p.
279), dar fonemul /ș/ în: Hussi (= Huși) (p. 235). Grafemul sz notează fonemul /ș/ în: Cepalusz
(= Țepăluș) (p. 232), Czauszi (= ceauși) (p. 57), Doroszenco (= Doroșenco) (p. 178)/Doroszenko
(p. 181), Dragosz (= Dragoș) (p. 232), Oinasz (= Oinaș) (p. 57), Pasza (= pașa) (p. 99), Szah (=
șah) (p. 49), Temiszwar (p. 144)/Timiszwar (= Timișoara) (p. 144). Grafemul tz notează
fonemul/ț/ în: Ratzu (= Rațiu) (p. 144). Grafemul z notează fonemul /ț/ în: Ne<a>mz(ul) (=
Neamț(ul)) (p. 68), Racozi (= Racoți) (p. 175). Grafemul v notează fonemul /u/ în: Girgiov (=
Giurgiu) (p. 212). Grafemul w notează fonemul /v/ în: Oczakow (= Oceacov) (p. 484), Moscow
(= moscov) (p. 238), waiwoda (= voievodă) (p. 136), woiwoda (= voievodă) (p. 285), Walachia
(= Valahia) (p. 212).

4. Analiză de inventar

În redactarea cuvintelor-titlu care fac obiectul inventarului nostru, am păstrat grafia pe

care Cantemir a utilizat-o. La o primă constatare, numeroase grafeme compuse ca sz, tz, cz,
dz pot fi preluate din scrisul polonez, german sau maghiar. Utilizarea lui ch, ph și tz și
dublarea în anumite cuvinte a literelor ss își găsesc explicația în influența exercitată de
ortografia latină. De fapt, în privința lui ph pentru fonemul /f/, suntem de părere și noi că se
explică prin influența limbii grecești, astfel că, din greaca veche, latina a împrumutat ph7.
Transcrierea toponimului latinesc Camienicium s-a făcut după model latin. Subliniem că
epoca veche a scrisului, în general, a fost o epocă sub influența limbii de cultură – latina.
Digraful ch, care apare în Walachia și Valachia, dar și în cuvinte comune precum lech sau
czech, este folosit cu scopul de a exprima cuvinte din diverse limbi. Semnalăm numele format
de la diminutive, cum este cazul patronimului Cepalusz.
Există lexeme transcrise în moduri diferite. Dubletele de tipul Falczy vs. Falczii,
Temiszwar vs. Timiszwar, Neamz vs. Nemcze pun în evidență existența a numeroase oscilații
și alternanțe. Oiconimul pereche Temiszwar = Timiszwar corespunde limbii maghiare sau
celei germane. Încercând să descriem valorile literelor, pe de o parte, considerăm că alegerea

7
Vezi detalii în Boerescu (2014: 187–190).

439
lui Cantemir de a fi optat pentru literele poloneze și germane (posibil maghiare) se poate
explica prin următoarele fapte lingvistice: a) ocurența grafemului polonez sz pentru notarea lui
/ș/ românesc, în poziție inițială, respectiv, pe cea a grafemului ss numai în poziție medială și
finală (în toponimele Bassarabia, Hussi) și b) grafemele poloneze aveau corespondent un singur
fonem latin pentru redarea lui /s/.
Pe de altă parte, putem afirma că savantul a recurs la literele germane, posibil și maghiare,
cz și tz, pentru notarea fonemului /ț/. Consemnăm grafemul c românesc redat prin fonemul /k/
(literă din alfabetul polonez, maghiar sau german) în poziție finală în Budziac, dar inițială în:
cazak, cady, Craczuna. Grafemul v notează atât vocala, cât și semiconsoana, după cum vedem
în toponimul Giorgiov, grafemul w notând pe /v/ după model polonez sau german în
Walachia/Valachia, waiowoda/voievodă.
Cazurile de polivalență a literelor în scrisul lui Cantemir ar consta în utilizarea grafemului
dublu ss pentru redarea lui /s/ și a lui /ș/, după model polono-latin medieval – grafemul cz pentru
/č/ și /ț/. Observăm ezitarea în redarea sunetului românesc /h/ prin h și ch, a lui /e/ prin i, ă, ě,
ezitări care se pot explica prin dificultățile întâmpinate de autor în găsirea celor mai potrivite
echivalențe grafice.
Alături de explicația pe care Cantemir o dă cuvântului slavon voievodă, se adaugă
contextele în care se găsește sintagma Bogdan Woiwodesi (p. 285) (savantul păstrează flexiunea
de genitiv a limbii turce). Luând în calcul ipoteza utilizării grafemelor din alfabetul limbii
polone – ch, cz, dz, sz – în paralel cu grafemele care nu aparțin limbii polone, remarcăm că
acestea generează multe alternanțe grafice. Pentru acest motiv, trebuie să luăm în seamă datele
privind scrisul medieval din Polonia. Scrierea în limba polonă8 cu litere latine s-a exercitat cu
mare dificultate, din cauza lipsei grafemelor pentru multe foneme poloneze. Grafemelor
poloneze le corespundeau un singur fonem latin, cum era cazul lui s, ś, sz care notau fonemul
/s/. În epoca veche a scrisului polonez, se notau anumite foneme prin combinarea a două sau
chiar a trei grafeme. Această schimbare a ortografiei limbii polone vechi se numește pisownia
złożona, în traducere, „ortografie complexă‖. Din acest motiv, scriitorii perioadei medievale și-
au compus uneori propriul sistem ortografic9. Întrebuințarea atât a literelor cu multiple valori,
cât și a grafemelor simple și compuse pentru notarea aceluiași fonem, a dus, după cum se
observă în exemplele de mai sus, la apariția alternanțelor ortografice. Gh. Chivu numește
acest fenomen „grafii contaminate‖10. Putem deduce că sistemul de scriere latin se inspiră din
cel al limbilor polonă, germană, italiană, maghiară, iar cele două creații ale sale (Historia
incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae și Descriptio Moldaviae), scrise în
aceeași perioadă (1714–1716), erau destinate lumii occidentale. La nivelul de aprofundare a
sistemului de ortografie latin, savantul a adoptat unele elemente din ortografia poloneză,
germană, posibil și maghiară, dar a respectat variantele fonetice specifice limbii române.

5. Concluzii

După acum am arătat în paginile anterioare, în textul scrierii Historia incrementorum

atque decrementorum Aulae Othomanicae, fiecare grafem obligă la o interpretare a grafiei.
Dimitrie Cantemir s-a conformat realității lingvistice din vremea sa, iar formele grafice

8
Vezi Lința (1972–1974: 19–23).
9
Vezi, pentru detalii suplimentare, ortografia secolelor al XVI-lea și al XVII-lea aplicabilă lui Kochanowski,
Górnicki, Januszowski în Klemensiewicz (2006: 366–367).
10
Cf. studiul lingvistic consacrat de Chivu (2008: 36–52) manuscrisului românesc cu ortografie maghiară,
intitulat Dictionarium valachico-latinum.

440
trebuie acceptate ca reflectând aspectul vorbit al limbii vremii. Acceptând această realitate,
constatăm că marele învățat s-a lăsat influențat de mai multe modele ortografice, diferite de
sistemul utilizat curent în scrisul latinesc al vremii.
Luând în considerare redactarea operei sale în limba latină, am detectat trei tipuri de model
ortografic, cu precizarea că pe modelul latin se sprijină modelul polonez, respectiv, cel german
și (posibil) cel maghiar. În scrierea cuvintelor cu grafeme poloneze, am identificat lexemele:
Baczi, Czenad, Temiszwar/Timiszwar, Dobrudza/Dobrudze, Falczy/Falczii, Milkow, dziamie,
sandziac, Czauszi, czoban, Dzeneral. În scrierea cuvintelor cu grafeme germane, am identificat
lexemele: Ratzu și Ne<a>mz.
Deși Cantemir nu a studiat în Polonia, precum Luca Stroici sau Miron și Nicolae Costin,
este posibil să-și fi însușit limba polonă fie de la tatăl său care a trăit printre polonezi timp de
douăzeci de ani și care știa polonă11 de la polonezii care s-au perindat prin Moldova. Pe lângă
latină, ca limbă de cultură în cercurile nobile, în care se petreceau și conversații și în limba
polonă12, Dimitrie Cantemir a recurs, uneori, la câte o expresie polonă, știută de la tatăl său sau
învățată de la polonezii din lumea diplomaților în trecere prin Istanbul.
În opinia noastră, Cantemir ar fi putut avea o copie a manuscrisului polonez13 Poema
polonă a lui Miron Costin, primită în Moldova în timpul soliei lui Iosif Wargalowski. Modelul
ortografic polonez, folosit consecvent de contemporanul său, Miron Costin, poate fi o sursă de
inspirație a savantului pentru a ajunge la propriile soluții ortografice, implicit, la utilizarea
câtorva grafeme duble poloneze.
În ciuda faptului că aceste modele de ortografie au fost folosite pentru a transcrie lexeme
românești, Dimitrie Cantemir a inovat, apelând la o serie de creații grafice (a inventat grafeme
inexistente în sistemele de scriere ale limbilor cunoscute), dar utilizând constant și grafeme
variate pentru a nota, în aceeași unitate lexicală, un singur fonem românesc. Conchidem prin
faptul argumentat că influența celor trei modele ortografice (polonez, german, maghiar) a permis
notarea unor cuvinte românești și a facilitat înțelegerea caracterului originar latin al limbii
române de către erudiții vremii lui Cantemir.

SURSE

Cantimir, Demetrius, Princeps Moldaviae, 2010 [1714–1716], Historia incrementorum atque

decrementorum Aulae Othomanicae, traducere de Dan Slușanschi, ediția a II-a revizuită,
București, Editura Paideia.

11
Două scrisori în polonă scrise de Constantin Cantemir și adresate regelui Jan Sobieski se găsesc în
manuscrisul nr. 404 din Biblioteca Ossoliński din Lwñw, la p. 375 și 379. Cantemir a cunoscut aceste scrisori pe
care le-a prelucrat în scrierile Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae și Vita
Constantini Cantemyrii. Aceste informații au fost ilustrate de Panaitescu (1958: 33).
12
În privința limbii polone, Cantemir știa cuvinte și expresii disparate pe care este posibil să le fi preluat pe
cale orală de la tatăl său, Constantin Cantemir (1685–1693), care luptase timp de 17 ani în armata polonă, și de la
secretarul acestuia, Iosif Wargalowski, rămas în continuare în Moldova. În 1700, în timpul domniei lui Antioh
Cantemir, Wargalowski a transmis unui membru al soliei lui Rafael Leszczyński (1579–1636) o copie a Poemei
polone a lui Miron Costin. În acest sens, vezi Mitu (2007: 47–56), care alocă un capitol special lui Cantemir,
capitol intitulat „Dimitrie Cantemir în context cultural româno-polon (date și interpretări noi)‖.
13
Manuscrisul păstrat azi la Universitatea din Cracovia poartă însemnarea: „10 septembrie 1700 mi s-a
dăruit această carte în Iași în timpul soliei în Moldova, pentru informație asupra Valachiei, de către
Wargalowski, pisarul domnului Constantin Cantemir‖ (Panaitescu 1958: 35).

441
 BIBLIOGRAFIE

Boerescu, Pârvu, 2014, Din istoria scrierii românești, București, Editura Academiei Române.
Chivu, Gheorghe, 1993, „Un «Tatăl nostru» maghiar scris cu litere chirilice‖, Limba română,
XLII, 9, p. 439–442.
Chivu, Gheorghe, 1999, „Influențe maghiare asupra ortografiei misionarilor italieni din secolele al
XVII-lea și al XVIII-lea‖, în Olga Murvai (ed.), Conferința Națională de Bilingvism,
București, Kriterion, p. 9–18.
Chivu, Gheorghe, 2004, „Luca Stroici și posibila consemnare a unui fonetism dialectal [h‘]>[ŝ]‖,
Limba română, LIII, 1–2, p. 3–19.
Chivu, Gheorghe, 2006, „Grafii cu model latin în scrisul vechi românesc‖, în Ana-Cristina
Halichias, Tudor Dinu (ed.), Antic și modern. In honorem Luciae Wald, București, Editura
Humanitas, p. 116–124.
Chivu, Gheorghe, 2008, Dictionarium valachico-latinum: primul dicționar al limbii române,
studiu introductiv, ediție, indici și glosar, București, Editura Academiei Române.
Chivu, Gheorghe, 2011a, „Texte cu grafie latină și modelul ortografic latinesc în cultura
românească veche‖, în Rodica Zafiu, Camelia Ușurelu, Helga Bogdan Oprea (ed.), Limba
română. Ipostaze ale variației lingvistice. Actele celui de al 10-lea Colocviu al Catedrei de
limba română (București, 3–4 decembrie 2010), I, București, Editura Universității din
București, p. 411–422.
Chivu, Gheorghe, 2011b, „Texte scrise cu litere latine în epoca veche a culturii românești‖, în
Eugen Munteanu, Ioan Florin Florescu, Ana-Maria Gînsac (ed.), Receptarea Sfintei Scripturi.
Între filologie, hermeneutică și traductologie, Iași, Editura Universității ,,Al. Ioan Cuza‖, p.
85–97.
Chivu, Gheorghe, 2015, Vechi texte românești. Contribuții filologice și lingvistice, București,
Editura Academiei Române.
Gheție, Ion (ed.), Emanuela Buză, Gheorghe Chivu, Mariana Costinescu, Alexandru Mareș,
Alexandra Roman-Moraru, Florentina Zgraon, 1982, Cele mai vechi texte românești.
Contribuții filologice și lingvistice, București, Editura Universității din București.
Klemensiewicz, Zenon, 2006, „Grafika i ortografia doby średniopolskiej‖, în Historia języka
polskiego, Warszawa, Wydawnictwo Naukowe PWN.
Lința, Elena, 1972–1974, Istoria limbii polone. Introducere în fonetică istorică, I, București,
Universitatea din București.
Mihăilă, Gheorghe, 2008, „Cuvinte românești cu litere latine în Descriptio Moldaviae‖, Studii și
cercetări lingvistice, LIX, 2, p. 465–470.
Mitu, Mihai, 2007, Romano-polonica I. Studii de istorie culturală, București, Editura Universității
din București.
Panaitescu, Petre P., 1958, Viața și opera lui Dimitrie Cantemir, București, Editura Academiei
Române.
Pantaleoni, Daniele, 2007, „Observații asupra textelor românești vechi cu alfabet latin (1570–
1703)‖, Philologica Jassyensia, III, 1, p. 39–56.
Pantaleoni, Daniele, 2008, Texte românești vechi cu alfabet latin: Psalterium Hungaricum în
traducere anonimă din secolul al XVII-lea, Timișoara, Editura Universității de Vest.

442
 MIXED PATTERNS OF ORTOGRAPHY IN HISTORIA INCREMENTORUM ATQUE
DECREMENTORUM AULAE OTHMANICAE (ŘHISTORY OF THE GROWTH AND
DECAY OF THE OTTOMAN EMPIREř) (1714–1716), BY DIMITRIE CANTEMIR

(Abstract)

This paper aims to identify and to analyse possible patterns of orthography used by the Moldavian
scholar, Dimitrie Cantemir, in his outstanding masterpiece written in Latin, Historia incrementorum atque
decrementorum Aulae Othmanicae (ŘHistory of the Growth and Decay of the Ottoman Empireř). We shall
offer a linguistic study for a variety of lexemes that did not belong to Latin, extracted from the chapters and
annotations found in a recent edition of Cantemir‘s masterpiece. These lexical units refer to ordinary words,
dignities and positions, as well as names of places, names of localities, regions, and ethnonyms regarding the
Ottoman Turkish world where the scholar spent almost his entire life. Cantemir chose to transcribe them by
means of three possible models of orthography different from the Latin one. His purpose was to express the
real pronunciation of words belonging to various origins.

443
 CONVERGENȚE FONETICE ȘI FONOLOGICE
ÎNTRE LIMBA GREACĂ ȘI DIALECTUL AROMÂN
AL LIMBII ROMÂNE

ANDREEA ALEXANDRA LOIZO

Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan Ŕ Al. Rosettiŗ al Academiei Române, București

Dată fiind coexistența îndelungată a unor graiuri ale dialectului aromân și a limbii
grecești pe același teritoriu, este cunoscut faptul că cele două sisteme lingvistice s-au
influențat reciproc sub diferite aspecte și în grade diferite. Lucrarea de față își propune să
prezinte unele dintre convergențele constatate între cele două sisteme lingvistice la nivel de
elemente și fenomene fonologice și fonetice.
Printre cele mai evidente convergențe se numără:
1. Articularea velară a fricativei [h]. În neogreacă, acest fonem are două alofone:
i. velara [h], înainte de consoane și vocale posterioare, de exemplu, [] (τρήμα
‗bani‘), [] (ταρά ‗bucurie‘), [hon] (τωνί ‗cornet‘), [] (ατούρι ‗grajd‘);
ii. palatala [h], înainte de vocalele anterioare, de exemplu, [he] (τέρι ‗mână‘), []
(τήνα ‗gâscă‘).
În aromână, ambele sunete constituie foneme. Fricativa palatală [h] poate rezulta din
palatalizarea labialelor, precum în unele graiuri din Moldova, ex. [] (‗fier‘), dar apare și
independent de acest fenomen, de exemplu, [δă] ‗rândunică‘ (<gr. [δ] τελιδόνι
~), [] „coamă‘ (<gr. [] ταίηη ~).
2. Fonemele fricative interdentale [] și [δ]. Acestea fac parte din inventarul fonologic
al limbii grecești, de exemplu, [θema] θέμα ‗temă‘, [θeatro] θέαηρο ‗teatru‘, [δoro] δώρο
‗cadou‘, [δasos] δάζος ‗pădure‘. Fricativele interdentare apar în toate graiurile aromânei, cu
excepția celor vorbite în Gopeș și Muluvște (Papahagi 2013: 616), în cuvinte împrumutate
din greacă și albaneză (Saramandu 1972: 158), de exemplu, [θar] ‗curaj‘ (<gr. [θa] θάρρος
~), [θeă] ‗voință‘ (<gr. [θea] θέλημα ~), [δaskal] ‗dascăl‘ (<gr. [δa] δάζκαλος ~),
[δilaδ] ‗adică‘ (<gr. [δilaδ] δηλαδή ~).
3. Fonemul fricativ velar [γ]. În neogreacă, acest fonem are două alofone:
i. velara [γ], înainte de consoane și vocale posterioare, de exemplu, [γa] (γράθω
‗scriu‘), [γla] (γάλα ‗lapte‘), [γoma] (γόμα ‗gumă de șters‘), [γna] (γούνα ‗blană‘);
ii. palatala [γ], înainte de vocalele anterioare, de exemplu, [γeros] (γέρος Řbătrân‘),
[γftos] (γύθηος ‗țigan‘).
În aromână, ambele sunete constituie foneme. Fricativa velară [γ] apare în toate graiurile
aromânei, cu excepția celor vorbite în Gopeș și Muluvște (Papahagi 2013: 616). Fricativa
palatală [γ] poate rezulta din palatalizarea labialelor, precum în unele graiuri din Moldova, de
exemplu, [γn] (‗vin‘), dar apare și independent de acest fenomen, de exemplu, [γuruse]
‗năvală‘ (<gr. [γurusi] γιοσρούζι ~), [γ] ‗iota‘ (<gr. [γ] γιώηα ~).
 4. Consonantizarea lui au și eu la [af], [ef] (înainte de consoană surdă) sau la [av], [ev]
(înainte de consoană sonoră sau de vocală).
În limba greacă veche, combinațiile ασ și εσ erau rostite ca diftongi [] și [] (alcătuiți
din vocala [a/e] urmată de semivocala [u]). Primele mărturii ale fricativizării semivocalei apar
deja din secolul III î. Hr., dar nu este cunoscut momentul exact când s-a încheiat această
modificare. Babiniotis (2000: 124) menționează că semivocala a trecut întâi la fricativa [v],
iar mai apoi la [f], atunci când urma o consoană surdă. Horrocks (1997: 111) precizează că
trecerea de la semivocală la fricativă trebuie să fi cunoscut o etapă intermediară cu fricative
bilabiale [].
Fenomenul consonantizării celor două combinații se observă în neogreacă, de exemplu,
[] (παύζη ‗pauză‘), [] (εσταριζηία Řeuharistie‘), [] (Εσρώπη ‗Europa‘),
[] (αύρα ‗aură‘).
În aromână, fenomenul este observat în cuvinte de origine greacă, de exemplu, [efkul]
‗ușor‘ (<[efkolos] εύκολος ~), [evlavie] ‗evlavie‘ (<[evlavia] ευλάβεια ~), [naftu] ‗navigator‘
(<[naftis] ναύηης ‗marinar‘), [avmaturo] ‗făcător de minuni, taumaturg‘ (<[avmaturos]
θαυμαηοσργός ~), dar și în radicalul altor cuvinte, de exemplu, avdu (<lat. audio), caftu (<lat.
*cauto), preftu (<lat. pre(s)b(y)ter), adavgu (<lat. adaugo) (Saramandu și Nevaci 2013: 140).
5. Prenazalizarea ocluzivelor sonore în poziție medială în cuvânt. Fenomenul a făcut
obiectul unor studii mai extinse în cadrul bibliografiei de specialitate privind fonologia limbii
grecești, propunându-se interpretări chiar și în cadrul Teoriei Optimalității.
În continuare, îmi propun să urmăresc modul în care se prezintă fenomenul în greacă și
cum se oglindește în dialectul aromân, pentru a stabili în ce măsură interpretarea optimalistă
oferită pentru greacă poate fi adoptată și în cazul dialectului aromân.
În greacă, statutul fonematic al ocluzivelor sonore ridică probleme. Majoritatea
cercetătorilor (printre alții, Arvaniti 1999: 388–389; Holton, Mackridge și Filippaki-
Warburton 1999: 3) sunt de acord că acestea nu reprezintă foneme în limba greacă, ci sunt
realizări ale combinațiilor /nazală + ocluzivă surdă/, explicate prin asimilarea nazalei la locul
de articulare al ocluzivei și a ocluzivei la sonoritatea nazalei (fenomen cunoscut sub
denumirea de sonorizare în poziție postnazală).
La nivel fonetic, prenazalizarea în greacă variază ca grad, de la pronunțarea aproape
completă a nazalei precedente, până la absența ei totală (ex.
:~~, dar *, *), tendința fiind astăzi chiar
de eliminare totală a elementului nazal (conform unor studii precum cel realizat de Arvaniti și
Joseph 2000: 153–154). Trebuie precizat că variația dintre realizările simple ale ocluzivelor
sonore și cele prenazalizate, observată în greaca contemporană, nu este un fenomen recent,
după cum susțin Arvaniti și Joseph (2004: 73) într-un studiu asupra cântecelor populare de la
începutul secolului al XX-lea.
Cadrul teoretic al Teoriei Optimalității (TO), dezvoltat de McCarthy și Prince (1993) și
de Prince și Smolensky (2004), constituie o evoluție a Gramaticii Generative. Regulile prin
care operau teoriile anterioare sunt înlocuite de constrângeri, care, spre deosebire de reguli,
pot fi încălcate și sunt universale (comune adică tuturor limbilor).
Astfel, diferențele dintre diverse sisteme lingvistice sunt interpretate în cadrul Teoriei
Optimalității prin ierarhizări diferite ale acelorași constrângeri. Enunțul în TO implică două
mecanisme: Generatorul (GEN) și Evaluatorul (EVAL). GEN preia forma input (forma
subiacentă) și, prin „manipularea‖ ei, creează o serie de candidați, iar EVAL cuprinde
constrângerile ierarhizate și selectează candidatul care satisface/respectă în modul optim
ierarhizarea respectivă, anume candidatul care respectă constrângerile cele mai înalte ierarhic,
acesta urmând a fi realizat ca formă output (formă de suprafață).

446
 Revenind la prenazalizarea ocluzivelor sonore în poziție medială, pentru a explica fenomenul
observat în limba greacă, Arvaniti (1999: 386) propune utilizarea următoarelor constrângeri:

Constrângeri de fidelitate (reclamă identitatea dintre input și output):

IDENT(Son): segmentele din output trebuie să aibă aceleași valori pentru
[sonoritate] cu cele din input;
MAX: nu este permisă realizarea în output a mai puține segmente decât
cele cuprinse în input (i.e. suprimarea);
UNIF: două sau mai multe segmente din input nu pot fi realizate printr-un
singur segment din output.

Constrângeri de structură marcată (previn realizarea formelor marcate în output):

*NC : realizările de tip [nazală + consoană surdă] nu sunt permise;
*CODA: nodul silabic al codei nu trebuie să fie ocupat.

Așadar, un candidat [ocluzivă sonoră] (constituind rezultatul fuziunii dintre nazala și ocluziva
surdă din input) încalcă constrângerea UNIF, dar nu și constrângerea MAX. Constrângerea *CODA
este încălcată de toate realizările de tip [N+O], întrucât nazalele ocupă poziția coda în silabele
mediale. Arvaniti (1999) susține că ierarhizările alternative din tabelele 1 și 2 explică variația
observată în neogreacă între [nazală + ocluzivă sonoră] și [ocluzivă sonoră].

Tabel 1. : ,MAX >> *CODA >> UNIF >> *NC >> IDENT(Son)
 MAX *CODA UNIF *NC IDENT(Son)
  * *
 *! *
 *! *
 *!

Tabel 2. : , MAX >> UNIF >> *CODA >> *NC >> IDENT(Son)
 MAX UNIF *CODA *NC IDENT(Son)
  * *
 * *!
 *! *
 *!

Urmărind acum fenomenul în dialectul aromân, dacă vom consulta indexul din Papahagi
(2013: 1324–1343), unde sunt prezentate cuvintele cu etimologie greacă, constatăm că, în
poziție medială, majoritatea ocluzivelor sonore sunt precedate de nazală, de exemplu, [angur]
‗castravete‘ (αγγούρι ~), [angil] ‗înger‘ (άγγελος ~), [vrondu] ‗bubuitură‘ (βρόνηος ~),
[embur] ‗comerciant‘ (έμπορος ~). Totuși, în același catalog de cuvinte găsim câteva cazuri
cu nazală urmată de ocluzivă surdă (combinație imposibilă în neogreacă). Ele sunt apărute în
aromână posibil prin influența dacoromânei, de exemplu, [ ] (κένηρον ‗centru‘),
[] (γιγάνηειος ‗gigantic‘), [te] (ηέμπλον ‗templu‘). La aceste exemple se pot
adăuga alte cuvinte din aromână, care nu provin din greacă, de exemplu, [mpide]
(‗limpede‘), [vntu] (‗vânt‘), [ancălar] (‗călare‘). Mai mult, prenazalizarea nu pare să
caracterizeze cuvintele aromânești de altă origine, de exemplu, [măgură] (‗măgură‘), [made]
(‗cauză‘), [tubă] (‗grup‘). De altfel, și în Saramandu (1972: 164) se constată alternanța dintre

447
ocluzivele sonore simple și cele prenazalizate, ca fiind o particularitate a graiului pindean, datorată
influenței grecești, cunoscută, într-o mai mică măsură, și în celelalte graiuri ale aromânei.
Așadar, rezultă că interpretarea optimalistă oferită de Arvaniti (1999: 386) poate fi
adoptată și în cazul graiului pindean, sonorizarea ocluzivelor surde în poziție postnazală fiind
o caracteristică a acestui grai. În schimb, pentru celelalte graiuri, este necesară o abordare
diferită. Fenomenul nefiind generalizat, din moment ce întâlnim realizări de toate cele trei
tipuri: [ocluzivă sonoră], [nazală + ocluzivă surdă] și [nazală + ocluzivă sonoră], este suficient
să considerăm că acele forme cu ocluzive sonore prenazalizate au fost preluate ca atare din
limba-sursă. În plus, conform principiului Optimizării Lexicului (Lexicon Optimization,
pentru care vezi Prince și Smolensky 2004: 209), vom presupune că forma input pentru
cuvintele respective este identică cu forma output.
Conținutul principiului Optimizării Lexicului este următorul:

„Presupunem că o serie de inputuri diferite I1, I2, ..., In, atunci când sunt analizate de o
gramatică G conduc la outputurile corespunzătoare O1, O2, ..., On, a căror realizare
fonetică Φ este aceeași – aceste inputuri sunt echivalente din punct de vedere fonetic sub
aspectul G. Unul dintre aceste outputuri trebuie să fie mai armonic, prin faptul că
prezintă încălcările cele mai puțin însemnate: presupunem că acest output optim este
desemnat Ok. În acest caz, cel care învață limba trebuie să aleagă ca formă subiacentă
pentru Φ inputul Ik (trad. n.)‖ (Prince și Smolensky 2004: 209).

Concluzii. Întâlnirea pe același teritoriu dintre limba greacă și unele graiuri ale
dialectului aromân a dat naștere unor convergențe fonetice și fonologice între cele două
sisteme lingvistice.
La nivel de inventar fonetic și fonologic, am observat ocurența, în ambele sisteme, a
fricativelor interdentale [] și [δ], a fricativelor velare [h] și [γ] și a fricativei palatale [γ].
La nivel de fenomene fonologice am urmărit, atât în limba greacă, cât și în unele graiuri
aromânești, consonantizarea semivocalei [u] în combinațiile au și eu, precum și
prenazalizarea ocluzivelor sonore. Acest din urmă fenomen a fost studiat îndelung de către
cercetătorii limbii grecești, propunându-se o interpretare în cadrul Teoriei Optimalității, care,
după cum am arătat, poate fi fructificată și pentru interpretarea ocurenței ocluzivelor sonore
prenazalizate și variației constatate în graiurile aromânei.

BIBLIOGRAFIE

Arvaniti, Amalia, 1999, „Greek voiced stops: prosody, syllabification, underlying representations
or selection of the optimal?‖, în Amalia Moser (ed.), Greek Linguistics ř97: Proceedings of
the 3rd International Conference on Greek Linguistics, Athens, Ellinika Grammata, p. 383–
390.
Arvaniti, Amalia, Brian D. Joseph, 2000, „Variation in voiced stop prenasalisation in Greek‖,
Glossologia, 11–12, p. 131–166.
Arvaniti, Amalia, Brian D. Joseph, 2004, „Modern Greek /b d g/: evidence from rebétika and folk
songs‖, Journal of Modern Greek Studies, 22, p. 73–94.
Babiniotis, George, 2000, Σσνοπηική ιζηορία ηης ελληνικής γλώζζας με ειζαγωγή ζηην
ιζηορικοζσγκριηική γλωζζολογία [Scurtă istorie a limbii grecești cu introducere în lingvistica
istorică comparativă], Αθήνα.

448
Holton, David, Peter Mackridge, Irene Filippaki-Warburton, 1999, Γραμμαηική ηης ελληνικής
γλώζζας, Αθήνα, Παηάκης (traducere de V. Spyropoulos a lucrării publicate în 1997, A
Comprehensive Grammar of the Modern Greek Language, London, Routledge).
Horrocks, Geoffrey, 1997, Greek: A history of the language and its speakers, New York,
Longman Publishing Group.
McCarthy, John J., Alan Prince, 1993, Prosodic Morphology I: Constraint Interaction and
Satisfaction, Linguistics Department Faculty Publication Series. 14.
Prince, Alan, Paul Smolensky, 2004, Optimality Theory: Constraint Interaction in Generative
Grammar, Malden, Oxford, Blackwell [ediție revizuită a raportului tehnic din 1993, Rutgers
University Center for Cognitive Science].
Papahagi, Tache, 2013, Dicționarul dialectului aromân general și etimologic (ed. Nicolae
Saramandu și Manuela Nevaci), București, Editura Academiei Române.
Saramandu, Nicolae, 1972, Cercetări asupra aromânei vorbite în Dobrogea, București, Editura
Academiei R.S.R.
Saramandu, Nicolae, Manuela Nevaci, 2013, Sinteze de dialectologie română, București, Editura
Universitară.

PHONETIC AND PHONOLOGICAL CONVERGENCES BETWEEN THE GREEK LANGUAGE

AND THE AROMANIAN DIALECT OF THE ROMANIAN LANGUAGE

(Abstract)

The article intends to provide some insight to the phonological and phonetic convergences between
Greek and some regional variants of Aromanian, explained by the long term territorial coexistence of the two
linguistic systems. In addition to identifying common sounds, phonemes and phenomena, I suggest an
optimality theoretical interpretation of the prenasalization of voiced stops in Aromanian, based on a proposal
made by Arvaniti (1999) to account for the same phenomenon in Greek.

449
 CONCORDANȚE ÎNTRE DIALECTUL AROMÂN
ȘI CEL TOSC DIN ZONA MUZĂCHIA, ALBANIA,
ÎN REVISTA FRĂȚIA

DANIELA-CARMEN STOICA
ILIR SHYTA
Universitatea „Fan S. Noliŗ, Korcea, Albania

1. Introducere

Articolul de față își propune să pună în lumină o serie de concordanțe lingvistice

existente între dialectul aromân vorbit în zona Muzăchia din Albania și dialectul tosc vorbit în
aceeași zonă, pornind de la un corpus limitat de texte, publicate sub formă de articole în
revista Frăția (o revistă bilingvă româno-albaneză din orașul Divjakë), în numerele apărute
între ianuarie 2014 și martie 2016. Considerăm că aceste texte reflectă vorbirea actuală a
aromânilor care trăiesc în această zonă. Având în vedere situația de bilingvism în care se află
populația respectivă, dialectul aromân a suferit schimbări datorită interferenței cu albaneza.
Ca urmare a conviețuirii și a școlarizării într-un context social-politic în care albaneza este
limba majorității, limba de autoritate și de prestigiu, dialectul aromân din zona Muzăchia a
suferit schimbări importante, mai ales la nivel lexical.
În decursul timpului, mulți cercetători au semnalat inegala penetrabilitate a
compartimentelor limbii (Weinreich 1953, Sala 1997), cel mai permeabil compartiment fiind
considerat lexicul. Astfel, Weinreich (1953: 47) definește interferența la nivel lexical în felul
următor: ,,Given two languages, A and B, morphemes may be transferred from A into B, or B
morphemes may be used in new designative functions on the model of A-morphemes with
whose content they are identified‖.
Din această definiție, se poate observa că Weinreich tratează nediferențiat diversele forme
de manifestarea a interferenței la nivel lexical. Astăzi, noțiunea de interferență lingvistică în
accepțiunea lui Weinreich este respinsă de mulți cercetători, deoarece aceștia o consideră mult
prea largă (acoperind împrumuturile, schimbarea de cod, amestecul de cod ș.a.m.d.).
Împrumutul a fost definit ca un proces de încorporare a unui element lingvistic dintr-un
idiom în altul (Ionescu-Ruxăndoiu 1997: 264–265), fiind analizat și explicat din diferite
perspective. Motivația pentru apariția împrumutului a fost găsită, pe de o parte, în instabilitatea
sistemului lingvistic, și, pe de altă parte, în împrejurările exterioare, ale cadrului socio-cultural
mai larg și, mai ales, în necesitățile individului vorbitor care are în plus propriile determinări
intrinseci. Weinreich (1953: 56) observă că împrumutul este mult mai activ și mai pregnant în
cazul comunităților bilingve, dat fiind că bilingvul are o sensibilitate mai mare la lipsurile uneia
sau alteia dintre limbi: ,,El are oricând posibilitatea unei priviri comparative, poate sesiza mai
bine deficiențele sau insuficiențele structurale și, în plus, fiind familiar cu o anumită cultură, are
o altă perspectivă asupra necesității și noutății unor noțiuni‖.
 În cadrul nivelului lexical, analiza noastră se va opri asupra împrumuturilor și a
fenomenelor de schimbare de cod, făcând distincția, nu întotdeauna ușoară, între aceste două
forme de interferență lingvistică, pe baza următoarelor criterii:
- gradul de adaptare fonetică și morfologică;
- frecvența, adică apariția aceleiași forme lexicale în mai mult de un articol de revistă;
- atestarea în dicționare și atlase ale dialectului aromân.
Lucrările lexicografice folosite sunt Dicționarul dialectului aromân, general și
etimologic (DDA), reeditat în 2013 (editori Nicolae Saramandu, Manuela Nevaci), Atlasul
lingvistic al dialectului aromân (ALDA) din 2014 (autor prof. dr. Nicolae Saramandu, editor
Manuela Nevaci), Mic atlas al dialectului aromân din Albania și din fosta Republică Iugoslavă
a Macedoniei (1997), al lui Petru Neiescu (MADAR). Pentru limba albaneză, am consultat
Dicționarul albanez etimologic (în original, Albanian Etymological Dictionary, 1998), al lui
Vladimir Orel.
Așa cum am menționat anterior, limba inserată (embedded language) este albaneza. Fiind
limitată la un corpus de texte publicate între ianuarie 2014 și martie 2016, analiza noastră va avea
un caracter specific, oferindu-ne o imagine fragmentară a dialectului aromân vorbit și scris în zona
Muzăchia. Comunitățile de aromâni care trăiesc în această regiune, alături de populația majoritară
albaneză, aparțin grupului fărșerot, fiind cunoscuți și sub numele de muzăchiari1. Ei s-au așezat
prin aceste părți cu mult timp în urmă, pe vremea când veneau cu turmele la iernat și, în afară de
meseriile tradiționale, au început să practice și agricultura. Mulți dintre aromânii care s-au așezat
aici (în jurul anilor 1930) veneau din zonele Korca, Pogradeț, Beala di Supră și Beala di Ghios.
Din punct de vedere lingvistic, acum, ei sunt în mare parte bilingvi, folosind aromâna (în
special, acasă, în sânul familiei și în comunitatea de aromâni) și albaneza, atât în comunitate, cât
și în comunicarea oficială. Theodor Capidan tratează o serie de aspecte legate de viața, tradițiile
și dialectul aromân vorbit în mediu aloglot, oprindu-se și asupra unor aspecte ale bilingvismului
aromânilor, într-un capitol al lucrării Limbă și cultură. Autorul desemnează prin bilingvism
,,capacitatea individului de a vorbi curent două limbi‖ (Capidan 1943: 53), identificând trei
tipuri de bilingvism: natural, voit și dialectal. Bilingvismul dialectal, potrivit lui Capidan, apare
atât la tineri, cât și la adulți ,,în toate țările în care se găsesc comunități lingvistice amestecate‖
(ibid.: 54). În acest tip de bilingvism, „termenul al doilea‖ (limba secundară) variază în funcție
de numărul vorbitorilor și de prestigiul limbii.
Bilingvismul voit apare din necesități culturale, la pătura cultă, care adoptă limba de cultură
superioară. Păstrarea idiomului matern la aromâni este mai evidentă în cadrul așezărilor izolate,
care constituie enclave aromâne sau meglenoromâne pe teritoriile locuite de albanezi, de greci
sau de slavi (ibid.: 58, 72–73). Capidan subliniază, de asemenea, importanța pe care o au
femeile (văzute și din perspectiva rolului lor de mame, care transmit copiilor idiomul matern) în
conservarea dialectului aromân.
Din anchetele noastre desfășurate recent la aromânii din Albania, se constată tendința
generațiilor mai tinere de a-și abandona limba maternă și de a folosi albaneza atât în
interacțiunile verbale din cadrul familiei, cât și în comunitate, datorită puternicei influențe
exercitate de albaneză asupra copiilor și tinerilor aromâni în procesul de școlarizare.
După cum am precizat, analiza noastră se va opri mai întâi asupra împrumuturilor lexicale.
Acest model de analiză a fost folosit și de Gabriela Stoica (2003–2004) pentru a analiza
împrumuturile recente și schimbările de cod dintr-un grai aromân din Pind. În cadrul acestei
categorii de împrumuturi, am identificat câteva subcategorii pe care le vom discuta în cele ce
urmează.
1
Cf. Nevaci (2011: 17).

452
 2. Împrumuturi vechi din albaneză

Așa cum arată Capidan (1932: 126), cuvintele bánă2 „viață‖ (<alb. banoj), gélă
„mâncare‖ (<alb. gjellë), gίză „un fel de urdă‖ (<alb. gjizë), dháłă „lapte bătut‖ (<alb. dhallë),
cilimęani3 (<alb. çiliminj), dedzi „crengi‖ (<alb. degë), bănédz „trăiesc, locuiesc‖ (<alb.
banoj) aparțin unui strat vechi de împrumuturi din limba albaneză, având în vedere
răspândirea și importanța lor și în alte graiuri ale aromânei.

3. Împrumuturi culturale

În această categorie, am inclus cuvinte care, din punct de vedere semantic, desemnează
noțiuni noi, atât abstracte (concepte), cât și concrete (obiecte reprezentând noutăți în viața
vorbitorilor). Împrumuturile culturale apar ca o necesitate, mai ales în cazurile comunităților
rurale de aromâni, care au intrat în contact cu noi realități odată cu trecerea lor de la stilul de
viață nomad la cel sedentar și odată cu integrarea lor în interiorul granițelor statului albanez
după cel de-al Doilea Război Mondial. În textele publicate în revista Frăția, având teme
relativ moderne, am identificat următoarele arii semantice:
- profesii și categorii sociale: zănăți, zănăților „profesii‖, din turcă prin filieră albaneză
(<tc. sanat), normíst „cel care își face norma‖ (<alb. normíst <fr. norme, lat. norma, rus.
norma), brigadiér „brigadier, persoană care face parte dintr-o brigadă‖ (<alb. brigadier <fr.
brigadier), agronómlu „specialist în agronomie‖ (<alb. agronom <fr. agronome), vitirinérlu
„veterinar‖ (<alb. veteriner <fr. vétérinaire), zootecníclu „zootehnist‖ (<alb. zootekniku <fr.
zootechnie), protagonísci „protagoniști‖ (<alb. protagonistë <fr. protagoniste), doctór
„doctor‖ (<alb. doktór <lat. doctor), folosit în loc de γiátru (< gr. γιαηρός);
- obiecte, spații și acțiuni profesionale: medísli „medii‖ (<alb. mjediset <lat. medium),
birói „birouri‖ (<alb. biro <rus. biuro), prodúcturi „produse‖ (<alb. produkte <fr. produit
<lat. prodare), sectórlu „sector‖ (<alb. sektori <fr. secteur), contribútu „contribuție‖ (<alb.
kontribut <lat. contributio), capacitéti „capacitate‖ (<alb. kapaciteti <fr. capacité), propozáră
„propunere‖ (<alb. propozim <fr. proposer), hápă, hápi „pilulă, pastilă‖ (<alb. hape), vacs nă,
vacsíni „vaccin‖ (<alb. vaksinë <fr. vaccine);
- elemente de viață socială și politică: partίa „partidul‖ (<alb. partia <fr. parti) cu
forma de plural partiuri „partide‖, aghénță „agenți‖ (<alb. agjentë <fr. agent), organizáta
„organizația‖ (<alb. organizata <fr. organisation), presión „presiune‖ (<alb. presion <fr.
pression);
- educație, școală: tecnicúmlu „școală tehnică‖ (<alb. teknikumi <lat. technicum),
ghimnáz „liceu‖ (<alb. gjimnaz <lat. gymnasium), convíctul „cămin de elevi/studențesc‖
(<alb. konvikti <lat. convivo, convivere, convictum), ghimnazíștilor „liceeni‖ (<alb.
gjimnazistëve), hartímili „compuneri‖ (<alb. hartimet), próvii „dovezi‖ (<alb. prova <lat.
probare).
Pe lângă aceste substantive prezentând elemente de adaptare fonetică și morfologică, am
identificat un număr important de adjective și verbe:
- adjective: disfavorioási „nefavorabile‖ (<alb. disfavorshme), caps „constipat‖ (<alb.
kaps <tc. kobz), mesatar/mesetar „mediu‖ (<alb. mesatar);

2
În albaneză, banë (învechit) însemna „locuință, colibă ciobănească‖. Potrivit Nevaci (2013: 83), bană cu
sensul de „viață‖ este posibil să fie un derivat regresiv de la verbul bănédz, realizat pe teren aromânesc.
3
Deși în DDA apare numai cu sensul de „băiat‖, în anchetele desfășurate recent la aromânii din Albania,
Nevaci (2013: 83) îl atestă și cu sensul vechiului cuvânt albanez çilimi „copil (3–8 ani), fiu‖.

453
 - verbe: tituleádză „se intitulează‖ (<alb. titullohet); părțăleáști „transmite‖ (<alb.
përcjell), părțăléscu „transmit‖ (<alb. përcjellin), pruveáști „dovedește‖ (<alb. provon),
frecuentáști „frecventează‖ (<alb. frekuentojnë), mi dăshpirái „am disperat‖ (<alb. u
dëshpërova).
Am continuat analiza noastră verificând care dintre împrumuturile menționate mai sus
satisfac următorii parametri: [+A] – adaptare (fonetică sau morfologică), [+F] – frecvență,
adică apariția unei forme lexicale în mai mult de un articol, [+AT] – atestare în dicționarele
sau atlasele menționate pentru a hotărî asupra statutului lor de împrumuturi.

2.1. Cuvinte care satisfac cei trei parametri [+A], [+F], [+AT]:
- zănăți, zănăților „profesii‖: [+A] – prezintă forma de plural zănăți, iar într-unul dintre
articole apare și forma de genitiv plural zanăților, [+F] – apare în mai multe articole, [+AT] –
este atestat de DDA.

2.2. Cuvinte care satisfac doi parametri:

2.2.1. [+A], [+F], [-AT]
- agronomlu „agronom‖: [+A] – prezintă articolul hotărât enclitic -lu, [+F] – apare în mai
multe articole, [-AT] – nu este atestat de DDA sau de atlase;
- vitirinerlu/veterinerlu „medicul veterinar‖: [+A] – prezintă articolul hotărât enclitic -lu,
[+F] – apare în mai multe articole, [-AT] – nu este atestat de DDA sau de atlase;
- zootecniclu „zootehnician‖: [+A] – prezintă articolul hotărât enclitic -lu, [+F] – apare în
mai multe articole, [-AT] – nu este atestat de DDA sau de atlase;
- medisli/miedisli „medii‖: [+A] – prezintă articolul hotărât enclitic la plural -li, [+F] –
apare în mai multe articole, [-AT] – nu este atestat de DDA sau de atlase;
- biroi „birouri‖: [+A] – prezintă desinența de plural -i și adaptarea fonetică y>i, [+F] –
apare în mai multe aticole, [-AT] – nu este atestat de DDA sau de atlase;
- partía „partidul‖: [+A] – prezintă articolul hotărât enclitic -a specific substantivelor
feminine la singular, care coincide cu articolul hotărât al substantivelor feminine albaneze la
singular, [+F] – apare în mai multe articole, [-AT] – nu este atestat de DDA sau de atlase;
- ghimnaz „liceu‖: [+A] – prezintă adaptarea fonetică gj>ghi, [+F] – apare în mai multe
articole, [-AT] – nu este atestat de DDA sau de atlase;
- ghimnaziști „liceeni‖: [+A] – prezintă desinența de plural -i, prezintă adaptarea fonetică
gj>ghi și alternanța fonetică s>ș, [+F] – apare în mai multe articole, [-AT] – nu este atestat de
DDA sau de atlase;
- convictlu „cămin de elevi/studențesc‖: [+A] – prezintă articolul hotărât enclitic -lu,
[+F] – apare în mai multe articole, [-AT] – nu este atestat de DDA sau de atlase;
- hartimili „compuneri scrise‖: [+A] – prezintă articolul hotărât la plural -li, [+F] – apare
în mai multe articole, [-AT] – nu este atestat de DDA sau de atlase.

2.2.2 [+A], [+AT], [-F]

- hapă „pilulă, pastilă‖: [+A] – prezintă desinența de feminin singular -ă, specifică
substantivelor feminine în aromână, [-F] – apare numai într-un articol, [+AT] – atestat de
ALDA;
- vacsină „vaccin‖: [+A] – prezintă desinența de feminin singular -ă, specifică
substantivelor feminine în aromână, [-F] – apare doar într-un articol, [+AT] – atestat de
ALDA.

454
 2.3. Cuvinte care satisfac doar un parametru:
2.3.1. [+A]
- protagonisci „protagoniști‖: prezintă desinența de plural -i, specifică substantivelor
masculine în aromână;
- producturi „produse‖: prezintă desinența de plural -uri, specifică substantivelor neutre
în aromână;
- aghență „agenți‖: prezintă desinența de plural -ă și alternanța fonetică t>ț;
- provii „dovezi‖: prezintă desinența de plural -i și articolul hotărât enclitic -i;
- organizată „organizație‖: prezintă desinența de feminin singular -ă, specifică
substantivelor feminine la singular, exact ca în albaneză.

3. Între statutul de împrumut și cel de schimbare de cod

Adesea, este dificil să distingem între împrumuturi și schimbări de cod, deoarece unele
dintre cuvinte nu întrunesc niciunul dintre parametrii luați în considerare, [A], [F], [AT].
Aceste cuvinte nu prezintă niciun grad de adaptare și, de aceea, le putem considera schimbări
de cod, deși unele dintre ele sunt mai aproape de conceptul de împrumut. Printre acestea se
numără o serie de cuvinte care prezintă forme și contexte combinatorii care sprijină caracterul
lor de împrumuturi, cum ar fi:
- substantive desemnând noțini sau concepte cu caracter internațional de tipul: capacitéti
„capacitate‖, presión „presiune‖;
- cuvinte care aparțin câmpului semantic al prefesiilor și al categoriilor sociale, care nu
prezintă mărci formale de adaptare: normíst „cel care și-a făcut norma‖, brigadiér „brigadier‖.
Din punct de vedere semantic, ele umplu o serie de goluri semantice, mai ales în
perioada de trecere a aromânilor de la stilul de viață nomad la cel sedentar, în contextul
sistemului comunist și al colectivizării, când au apărut profesii noi pe care au început să le
practice. De aceea, putem considera aceste cuvinte ca fiind mai apropiate de împrumuturi.

4. Împrumuturi nucleare

Pornind de la definiția formulată de Meyers-Scotton (2006: 215), vom aduce în discuție în

continuare cea de-a doua categorie de împrumuturi, și anume, cele nucleare. De-a lungul
timpului, aromânii au fost nevoiți să-și îmbogățească limba maternă cu noi unități lexicale și,
uneori, să le înlocuiască pe cele vechi cu unele noi, datorită funcționalității superioare a
acestora. Spre deosebire de împrumuturile culturale, care exprimă noțiuni concrete din punct de
vedere semantic, împrumuturile nucleare au o arie semantică mai largă, atât concretă, cât și
abstractă, aparținând aproape tuturor categoriilor lexicale și semantice. Ca și în cazul
împrumuturilor culturale, am identificat următoarele arii semantice:
- elemente de viață socială, atitudini: zacone „obiceiuri‖ (<alb. zakone <sl. zakon),
curajiu „curaj‖ (<alb. kurajo <fr. courage), pozită „poziție‖ (<alb. pozitë <lat. positio, -nis),
dińitetu „demnitate‖ (<alb. dinjitet <lat. dignitas, dignitatis), activitetlu „activitate‖ (<alb.
aktivitet <lat. activitas, -atis), curiozitetlu „curiozitate‖ (<alb. kurioziteti <lat. curiositas, -atis);
- altele: dărdăngă „cineva cu un trup masiv, greoi‖ (<alb. dërdëngë), vísi „locuri‖ (<alb.
vise), l bră „carte‖ (<alb. libër <lat. liber, libri), áta „mamă‖ (provenind din atë, care, în
albaneză, înseamnă „tată‖), vétea4 „propria persoană‖ (<alb. vetë), pálță „măduvă‖ (<alb.
palcë).

4
Atestat și de Bardu (2013: 2) în graiul aromânilor din Grabova.

455
 Vom continua să analizăm, ca și în cazul împrumuturilor culturale, care dintre cuvintele
de mai sus întrunesc cei trei parametri [+A], [+F], [+AT] sau numai o parte dintre ei, pentru a
ne pronunța asupra gradului lor de adaptare și asupra statutului lor de împrumuturi.

4.1. Cuvinte care satisfac cei trei parametri [+A], [+F], [+AT]:
- zacone „obiceiuri‖ (<alb. zakone): [+A] – prezintă forma de plural zacone, identică cu
cea din albaneză, [+F] – apare în mai multe articole, cu sensul din albaneză „tradiții,
obiceiuri‖, [+AT] – atestat de DDA cu forma de plural zăcone, cu origine în vechea slavă, dar
cu sensul de „lege, canon‖;
- curajiu „curaj‖ (<alb. kurajo): [+A] – prezintă articolul hotărât enclitic -u, [+F] – apare
în mai multe articole, [+AT] – atestat de DDA;
- áta „mamă‖ (probabil din substantivul masculin at, atë, care, în albaneză, înseamnă
„tată‖): [+A] – prezintă articolul hotărât enclitic -a, specific substantivelor feminine, deși at,
atë în albaneză este de genul masculin, [+F] – apare în mai multe articole, [+AT] – atestat de
DDA, care pune, însă, sub semnul întrebării etimologia lui;
- vétea „propria persoană‖ (<alb. vetë): [+A] – prezintă articolul hotărât enclitic -a,
specific substantivelor feminine, la singular, ca și în albaneză, [+F] – apare în mai multe
articole, [+AT] – atestat de DDA.

4.2. Cuvinte care satisfac doar doi parametri:

4.2.1. [+A], [+F], [-AT]
- pozită „poziție‖: [+A] – prezintă articolul hotărât enclitic -a, specific substantivelor
feminine la singular, ca și în albaneză, [+F] – apare în mai multe articole, [-AT] – nu este
atestat de DDA sau de atlase;
- dińitétu „demnitatea‖: [+A] – prezintă articolul hotărât enclitic -u, de tip fărșerot, [+F]
– apare în mai multe articole, [-AT] – nu este atestat de DDA sau de atlase;
- activitetlu „activitatea‖: [+A] – prezintă articolul hotărât enclitic -lu, [+F] – apare în
mai multe articole, [-AT] – nu este atestat de DDA sau de atlase;
- curiozitetlu „curiozitate‖: [+A] – prezintă articolul hotărât enclitic -lu, [+F] – apare în
mai multe articole, [-AT] – nu este atestat de DDA sau de atlase.

4.3. Cuvinte care satisfac doar un parametru:

4.3.1. [+A]
- vísi „locuri‖: prezintă desinența de plural -i;
- ună l bră „o carte‖: este precedat de articolul nehotărât ună și de desinența de feminin
singular -ă, în timp ce vocala neaccentuată -ë din albaneză a dispărut în procesul adaptării;
- pálță „măduvă‖ (<alb. palcë), prezintă desinența de feminin singular -ă, specifică
substantivelor feminine, înlocuiește cuvântul mai răspândit măduuă, de origine latină.
Ca și în cazul împrumuturilor culturale, unele dintre împrumuturile nucleare nu întrunesc
cele trei criterii, ceea ce ne face să tragem concluzia că ele sunt stadii intermediare între
schimbări de cod și împrumuturi. Cuvinte ca dărdăngă „cineva cu trup mare, dar nu arătos‖
(<alb. dërdëngë), ună libră „o carte‖ (<alb. libër <lat. liber, libri), folosit în loc de carte, vísi
„locuri‖ (<alb. vise), pálță „măduvă‖ (<alb. palcë), folosit în loc de măduuă, deși prezintă un
anumit grad de adaptare, considerăm totuși că fac parte din categoria schimbărilor de cod.

456
 5. Concluzii

În acest articol, am analizat o serie de împrumuturi din albaneză în dialectul aromân, pe

care le-am încadrat în două mari categorii (împrumuturi culturale și împrumuturi nucleare),
făcând distincția, nu întotdeauna ușoară, între împrumuturi și schimbări de cod (cuvintele
prezentând un grad mai mic de adaptare fonetică și morfologică la sistemul aromânei).
De asemenea, am pus în evidență modalitatea de adaptare a substantivelor albaneze în
sistemul morfologic al substantivelor din aromână. Din materialul excerptat de noi reiese că cele
mai ușor adaptate și integrate sunt substantivele feminine la numărul singular din albaneză,
terminate în -ë sau -e. Acestea primesc, de obicei, articolul hotărât enclitic -a (specific
substantivelor feminine, ca în albaneză) sau articolul nehotărât pentru genul feminin ună,
simetric cu articolul nehotărât një din albaneză. În procesul de adaptare, am constatat, uneori, și
fenomenul de schimbare a genului: unele substantive masculine din albaneză devin substantive
de genul feminin în aromână (de exemplu, ată, une libră).
La substantivele masculine împrumutate din albaneză, am observat un mecanism clar de
adaptare a acestora prin articularea lor, de cele mai multe ori, cu articolul hotărât enclitic -lu, dar
și cu cel de tip fărșerot -u, precum și prin articularea cu articolul nehotărât un.
Am pus în evidență și trecerea unor substantive masculine din albaneză la categoria
substantivelor de genul neutru în aromână prin același proces de articulare. Astfel, neutrele din
aromână au fost îmbogățite în mod consistent cu împrumuturi din albaneză. Substantivele
masculine împrumutate din albaneză pot fi adaptate la sistemul neutrelor din aromână și prin
intermediul desinențelor de plural (ca de pildă, -uri: product, producturi), forma de plural fiind
adesea articulată cu articol hotărât enclitic.
În ceea ce privește adjectivele, observăm același mecanism de adaptare ca și în cazul
substantivelor, prin intermediul desinențelor, în funcție de genul, numărul și cazul în care se află
adjectivul. Adjectivele invariabile din albaneză rămân invariabile și în aromână – de exemplu,
adjectivul caps „constipat‖ (<alb. kaps).
Privitor la categoria verbelor, am ajuns la concluzia ca prima și a patra conjugare din
aromână au fost cel mai mult îmbogățite. De exemplu, verbele tituleádză „se intitulează‖ (<alb.
titullohet), mi dăshpirái „am disperat‖ (<alb. u dëshpërova), frecuentáști „frecventează‖ (<alb.
frekuentojnë), aparțin primei conjugări, în timp ce părțăléscu „transmit‖ (<alb. përcjellin),
pruveáști „dovedește‖ (<alb. provon) aparțin conjugării a patra.
Procesul de îmbogățire a dialectului aromân cu neologisme, necesare unei comunicări
adaptate la dezvoltarea economică și socială actuală, necesită înregistrarea și standardizarea lor
în dicționare. Adaptarea ortografică și ortoepică a neologismelor din diversele reviste și
publicații apărute în țările unde este vorbit și scris dialectul aromân se face în diverse moduri.
Pentru ca aromâna să poate avea propria sa variantă literară, este necesară unificarea acestor
reguli de ortografie și punerea lor în practică în mod corect.

SIGLE

ALDA – Nicolae Saramandu, Atlasul lingvistic al dialectului aromân, I (ed. Manuela Nevaci),
București, Editura Academiei Române, 2014.
DDA – Tache Papahagi, Dicționarul dialectului aromân, general și etimologic, Nicolae
Saramandu, Manuel Nevaci (ed.), București, Editura Academiei Române, 2013.
MADAR – Petru Neiescu, Mic atlas al dialectului aromân din Albania și din fosta Republică
Iugoslavă a Macedoniei, București, Editura Academiei Române, 1997.

457
 BIBLIOGRAFIE

Bardu, Nistor, 2013, „Influența limbii albaneze asupra graiului de azi al aromânilor moscopoleni
din localitatea Grabova (Greava) din Albania. Aspecte lexicale‖, în Ofelia Ichim, Luminița
Botoșineanu, Daniela Butnaru, Marius-Radu Clim, Florin-Teodor Olariu, Elena Tamba (ed.),
Cultură și identitate românească. Tendințe actuale și reflectarea lor în diaspora, Iași,
Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza‖, p. 44–51.
Capidan, Theodor, 1932, Aromânii. Dialectul aromân, București, Academia Română.
Capidan, Theodor, 1943, Limbă și cultură, București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă.
Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, 1997, „Codeswitching and Borrowing. Remarks on an Aromanian
Dialect Spoken in Greece‖, Revue roumaine de linguistique, 5–6, p. 403–408.
Meyers-Scotton, Carol, 2006, Multiple voices: an introduction to bilingualism, Malden, Blackwell.
Nevaci, Manuela, 2011, Graiul aromânilor fărșeroți din Dobrogea, București, Editura
Universității din București.
Nevaci, Manuela, 2013, Identitate românească în context balcanic, București, Editura Muzeului
Național al Literaturii Române.
Orel, Vladimir, 1998, Albanian Etymological Dictionary, Leiden, Brill.
Sala, Marius, 1997, Limbi în contact, București, Editura Enciclopedică.
Stoica, Gabriela, 2003–2004, „Împrumut și schimbare de cod într-un grai aromân din Grecia‖,
Revista de fonetică și dialectologie, XXII–XXIII, p. 117–129.
Weinreich, Uriel, 1953, Languages in contact. Findings and Problems, New York, Mouton
Publishers.

CONCORDANCES BETWEEN THE AROMANIAN AND

THE TOSK DIALECTS SPOKEN IN MYZEQE AREA OF ALBANIA
(WITH REFERENCE TO THE TEXTS PUBLISHED IN FRĂȚIA MAGAZINE)

(Abstract)

This article aims at highlighting several concordances between the Aromanian dialect spoken in Divjakë,
in Myzeqe area (Albania), and the Tosk dialect spoken in the same area, at a lexical and morphological level,
starting from a corpus of texts in the form of articles, published in Frăția (ŘThe Brotherhoodř) magazine (an
Aromanian–Albanian publication coming out in Divjakë every two months) between January 2014 and March
2016. Our present study analyses the influence of the Albanian (particularly of the Tosk dialect) on the
Aromanian dialect from Myzeqe area. At the lexical level, usually we will deal with the cultural and core
borrowings from Albanian into Aromanian, necessary to fill in the lexical gaps existing in the Aromanian
dialect, whereas at the morphological level, the article will analyse the transference of morphemes from
Albanian to Aromanian, during the process of adaptation of these borrowings.

458
 Tiparul s-a executat sub cda 4230/2017
la Tipografia Editurii Universităţii din Bucureşti