MOTIVUL UMBREI ÎN LITERATURA ROMÂNĂ ȘI UNIVERSALĂ

Prof. gradul I Contoman Elena

Școala Gimnazială ,,I. G. Duca” Petroșani

I. REZUMATUL LUCRĂRII

Lucrarea își propune o incursiune în operele de referință din literatura română care au avut ca
motiv umbra, precum și sursele de inspirație care au stat la baza acestora. Deoarece la baza multora s-
au aflat operele unor filosofi sau autori străini, am prezentat pe scurt concepția lor despre acest motiv
și rolul importat pe care l-au avut asupra altor creații.
Lucrarea începe cu o scurtă prezentare a umbrei ca fenomen științific și astronomic, apoi cu
accepțiunea umbrei în diferitele mitologii și folosirea acestui motiv în filosofie și psihologie. Deoarece
mulți autori au avut ca sursă de inspirație filosofia lui Carl Jung, am folosit acest aspect ca o trecere
spre capitolul dedicat motivului umbrei în literatură, începând cu cea română. În primul subcapitol am
prezentat cum este percepută umbra în operele în proză ale lui Mihai Eminescu, Ion Minulescu, Oscar
Lemnaru, Cezar Petrescu, iar în al doilea subcapitol am făcut referință la poeziile lui Grigore
Alexandrescu, Vasile Alecsandri și Lucian Blaga, toate având ca element comun, fie opere în proză,
fie lirice, același motiv – motivul umbrei.
Următorul capitol este rezervat literaturii universale amintind de povestirea Umbra de H. C.
Andersen, dar acordând o mai mare atenție unei opere care a stat la baza multor opere din literatura
noastră, povestirea lui Adalbert von Chamisso, Nemaipomenita poveste a lui Peter Schlemihl.
Am încheiat cu o scurtă concluzie ce conține unele considerații personale legate de această
temă și cu bibliografia folosită pentru această lucrare.

II. INTRODUCERE

II.1. UMBRA – FENOMEN ȘTIINȚIFIC ȘI ASTRONOMIC

Umbra, ca fenomen optic, este explicată științific ca proiecția bidimensională a unui obiect
opac interpus între obiect și zona umbrei, reproducând silueta corpului tridimensional. Precizia acestei
siluete reproduse de umbră depinde de mai mulți factori, dar mai ales de ,,unghiul sub care se găsește
suprafața pe care este proiectată umbra față de bisectoarea conului unghiului solid al difuzării
luminii”1. Mai exact, umbra este o zonă în care lumina generată de o sursă de lumină nu poate ajunge
fiindcă este împiedicată transmiterea acesteia de existența unui obiect opac interpus între sursă și zona
umbrei.
Ca fenomen astronomic, umbra este proiecția unui obiect astronomic care creează o umbră
vizibilă de dimensiuni mari pe suprafața planetei noastre când magnitudinea corpului ceresc este egală
sau mai mică decât -4, fenomen cunoscut sub denumirea de eclipsă. Singurele corpuri cerești ce pot
produce astfel de umbre sunt Soarele, Luna și, în anumite condiții, planeta Venus, conform aceleiași
surse.

II.2. UMBRA ÎN MITOLOGIE

În mitologie, termenul de ,,umbră” (gr. uxict, -aq ; lat. umbra, -ae) reprezintă sufletele celor
care au murit, iar ,,regatul umbrelor" sau ,,împărăția umbrelor” sugerează, de fapt, ,,regatul lui
Hades", lumea de dincolo de mormânt. Tot umbre se consideră a fi și spectrele, fantomele, care se
întorc sau rămân în lumea celor vii spre a-i bântui, fie pentru că nu au terminat menirea pe acest
pământ, fie pentru a se răzbuna, fie pentru că sufletul nu poate trece dincolo fiind ținut de ceva din
această lume.
În legenda lui Pausanias legată de sanctuarul lui Zeus, Liceios din Arcadia se spune că, cel
care calcă în incinta sacră a templului, moare într-o săptămână, iar în acest timp este lipsit de propria

1
https://ro.wikipedia.org/wiki/Umbră
umbră. Probabil e aici derivă și expresia ,,a face umbră pământului”, ce sugerează a avea un rost, o
menire pe acest pământ. Odată cu eventuala dispariție, această umbră își pierde relevanța.
În lucrarea sa, Naturalia historia, Pliniu descria o populație mitică amintită și de Filostrat și
alți scriitori antici, numită schiapozi, care aveau o trăsătură ciudată – își făceau umbră cu propriile
picioare. ,,Fiind locuitorii unei regiuni foarte călduroase din Africa, se apărau de căldură întinzându-
se pe spate și ridicând un picior . Deoarece aveau niște picioare foarte mari acestea îi apărau de
soare asemenea unor umbrele.”2
În mitologia indiană, Chāyā (छाय sanscrită chāyā – umbră), era una dintre cele patru soții ale
zeului solar Sūrya și sora mai mare a zeiței Sanjñá.
Complexitatea acestui motiv rezidă și în faptul că acest cuvânt este unul polisemantic, ce are
numeroase înțelesuri. Ca lipsă a luminii sau ca porțiune din spațiu unde nu ajunge lumina, devine un
simbol al întunericului, al sumbrului, al imperfecțiunii, al păcatelor comise, al amenințărilor ascunse:
,,lumini și umbre”, ,,omul din umbră”, ,,a sta în umbra cuiva” etc.
Conform lucrării lui Ivan Evseev, ,,Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale”, ,,mai
productivă în lumea imaginarului mito-poetic, s-a dovedit a fi umbra ca reflectare a imaginii omului,
conturul întunecat al unei ființe sau al unui obiect proiectat pe o suprafață luminată”.3 În culturile
arhaice, acest tip de umbră reprezintă dublul persoanei, alter-ego-ul, sufletul despărțit de trup.
Amerindienii și africanii folosesc pentru umbră și suflet același cuvânt. Umbra devine astfel un ,,eu”
descărnat, dematerializat, devitalizat, o ipostază a morții ce însoțește omul și moartea. La multe
popoare există interdicția de a călca umbra cuiva. Una din formele de urare la turcii musulmani era ca
„umbra să nu se micşoreze, nici să nu se depărteze" , iar cea de blestem, era ca omul „să nu mai
arunce nici o umbră".
Umbra umană ocupă și în mentalitatea tradiţională românească un loc deosebit. Astfel, în
lucrarea lui Romulus Antonescu, ,,Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești”, se spune
,,că nu este bine să se privească propria umbră formată pe pereţi de către o lumânare, pentru că este pericol de
foc - Teleorman; va încerca sentimente de frică pe timp de noapte acela care îşi priveşte propria umbră -
Suceava; când copilul mic plânge noaptea, există obiceiul de a i se descânta de Muma-Pădurii, ţinându-se
pruncul în braţe şi lovindu-se cu toporul de trei ori în umbra lui, în timp ce se rosteşte un text pentru alungat
duhurile rele - Dolj; se mai crede că zidarii, înainte de a ridica o nouă construcţie, măsoară umbra unui om
oarecare (de preferinţă a unui bătrân) cu o sfoară (sau cu o nuia sau o trestie) pe care apoi o îngroapă la
temelie sau o zidesc în zid; se spune că omul căruia i s-a îngropat astfel umbra va muri în curând – Suceava,
Bucovina,Ţinutul Pădurenilor, Munţii Apuseni. În schimb, dacă se visează umbră de bărbat sau de femeie este
semn de câştig în afaceri sau de un drum făcut cu folos – Suceava.”4

II.3. UMBRA ÎN FILOSOFIE ȘI PSIHOLOGIE

Termenul de ,,umbră” apare pentru prima dată (în accepțiunea ei filosofică și psihologică) în
lucrarea lui Friedrich Nietzsche (1844-1900), ,,Călătorul și umbra sa” (1880). Umbra este des folosită
în terapiile spirituale, unde există meditații în care poți sta de vorbă cu propria umbră pentru a te
elibera de acumulările de energii negative. Tot ce ascunzi în tine și de tine este o umbră care se
manifestă ca o entitate individuală, independentă. Psihologia îți cere să o integrezi și să o accepți
pentru a putea conviețui, ca metodă de întregire a propriei persoane, a propriului subconștient. Și în
psihologie, umbra este percepută ca ceva negativ, rău, fiindcă ea deține tot ce nu vrei să recunoști în
tine, tot ce nu accepți în propria ființă. Acest concept este des întâlnit în operele lui Carl Jung,
psihoterapeut și psihiatru elvețian, întemeietor al psihologiei analitice. Acesta vorbește în lucrările sale
despre o ,,umbră personală”, ce aparține inconștientului individual și o ,,umbră colectivă”, care
aparține inconștientului colectiv. Umbra personală are o funcție compensatorie și se manifestă prin
intermediul proiecțiilor și viselor, în timp ce umbra colectivă este conectată cu tema răului. Jung

2
http://www.scritub.com/literatura-romana/gramatica/DICTIONAR-DE-MITOLOGIE-GREACA-
3311162315.php
3
IVAN EVSEEV, DICȚIONAR DE SIMBOLURI SI ARHETIPURI CULTURALE, EDITURA
„AMARCORD" TIMIŞOARA, 1994, pag. 193;
4
http://cimec.ro/Etnografie/Antonescu-dictionar/Dictionar-de-Simboluri-Credinte-Traditionale-Romanesti-r-
z.html
afirmă că ,,nimeni nu-și poate realiza umbra fără să dea dovadă de tărie morală ”. La Jung, Umbra
(ca arhetip) este personificată de diavol, așa cum Dumnezeu este personificarea Sinelui.
Literatura a exploatat acest concept, cel mai edificator fiind romanul ”The strange case of Dr.
Jekyll and Mr. Hyde”, de Robert Louis Stevenson, ecranizat de nenumărate ori.

III. MOTIVUL UMBREI ÎN LITERATURA ROMÂNĂ

III.1. MOTIVUL UMBREI ÎN PROZĂ

Umbra întruchipează lucrurile efemere, ireale şi schimbătoare, ca urmare, experienţa abandonării

ei echivalează cu renunţarea la neajunsurile existenţei cotidiene, pentru a renaşte apoi într-o lume a
esenţelor. În opera eminesciană, acest motiv capătă valori filosofice, izvorâte din adâncile meditații și
desele incursiuni în lumea filosofiei germane și orientale. De exemplu, în poemul ,,Luceafărul”
Eminescu folosește motivul umbrei ca reprezentare a lumii meschine, cu interese materiale trecătoare,
care nu înțelege și nu poate ajunge la marea de lumină și adevăr a cosmicului. Pe de altă parte, în
nuvela fantastică ,,Sărmanul Dionis”, motivul are o cu totul altă explicație, inspirată, așa cum am
precizat, de filosofia germană, mai precis de tema metempsihozei lui A. Schopenhauer. Conform
acestei idei, timpul și spațiul sunt manifestări ale substanței regenerate veșnic și compusă dintr-un
număr de umbre ale individului fizic. În această nuvelă, umbra simbolizează partea eternă a ființei.
Astfel, când personajul descoperă secretul cărții lui Zoroastru, umbra prinde ființă: ,,El întoarse șapte
foi și umbra prinse conturele unui basorelief, mai întoarse încă șapte și umbra se desprinde încet.”5
Tema idealității este reprezentată cu ajutorul antitezei: sufletul și realitatea, lumea mea și cea aievea,
lumina și umbra, irealitatea și realitatea, lumea materială și cea spirituală. Dionis este un personaj care
își depășește condiția prin schimbările metafizice în care se află forța iubirii și care îl în cosmos. În
timp ce călugărul capătă acces la memoria învățăturilor anterioare luând locul umbrei sale, iar umbra
devine ființă întrupată, căzând astfel într-o condiție inferioară. În forma eterică luată, personajul
accede spre lună, descoperind puterea gândului, iar umbra consemnează evenimentele pământești.
Motivul umbrei apare frecvent în literatura română și mulți scriitori au folosit acest motiv sub
diferite aspecte. De exemplu, în nuvela „De vorbă cu necuratul”, de Ion Minulescu domnul Damian
este întruparea umană a lui Satan, deoarece acesta nu are umbră, iar în nuvela „Omul și umbra” a lui
Oscar Lemnaru există o dedublare fantastică: omul și propria umbră. Oscar Lemnaru, pe numele său
adevărat Oscar Holtzman, intră în galeria scriitorilor dați uitării, cunoscându-l doar iubitorii de proză
fantastică, deoarece este omul unei singure cărți, ,,Omul și umbra”, apărută în anul 1964 și retipărită
după aproape zece ani, în 1975. Povestirile din acest volum se înscriu în două mari stiluri: cel arid,
geometric, specific științelor exacte și cel misterios, acoperind într-un con de penumbră evenimentele,
specific prozei fantastice europene. De altfel, modelul acestui scriitor este Edgar Alan Poe, fiind
inspirat de opera acestuia, ,,Prăbușirea casei Usher”. Titlul volumului ,,Omul şi umbra” sugerează
alternanţa între aparenţă şi esenţă, între sacru şi profan. Dintre toate povestirile se remarcă
narațiunea ,,Ochi reflectaţi”, care are ca personaj un singuratic, ce trăieşte izolat de lume, alături de un
servitor bătrân. Acesta nu are nume, are o identitate imprecisă, personaj misterios, specific prozelor
fantastice. Deși evenimentele nu se bazează pe motivul umbrei, ci pe cel al oglinzii, apare aici un
schimb de roluri inedit. Oglinda magică reuşeşte să atragă în dimensiunea ei imaginea stăpânului, în
timp ce omul real rămâne inert. Oglinda reprezentând instrumentul magic ce deschide o dimensiune
către lumea de dincolo, simbolizând misterul, introspecția, autocunoaşterea, dar şi imprevizibilul,
tărâmul nebănuit. Ca un adevărat ochi al sufletului, ea reprezintă poarta către abisurile fiinţei.6
Umbra apare în nuvela lui Cezar Petrescu, ,,Omul care și-a găsit umbra”, ca întrupare a unei
conștiințe vinovate, ce este martora întregii vieți a omului: „tot ce faci, repetă desfigurând, parodiind,
exagerând, și totuși, poate, ea numai, dă adevărata proporție actelor tale. [...] Numai ea rămâne
nedespărțită întotdeauna și orice s-ar întâmpla, trup cu trupul tău și martoră la tot ce-ai săvârșit tu,
neștiut de nimeni”. „Omul care și-a găsit umbra” este o nuvelă psihologico-fantastică care prezintă

5
Ovidiu Ghidirmic, Moștenirea prozei eminesciene, Ed. Scrisul romanesc, Craiova, 1999, p. 98
6
http://www2.nord-literar.ro/index.php?option=comcontent&task=view&id=1289&Itemid=43
evoluția unei obsesii trăite de omul politic Ion Burdea-Niculești, șeful principalului partid de opoziție,
după ce propria umbră încearcă să-l ucidă într-un coșmar, declanșându-i un proces de rememorare a
trecutului și făcându-l să înțeleagă că a dus o existență lipsită de scrupule. Terorizat de prezența
acuzatoare a umbrei, personajul se spânzură în cele din urmă de creanga unui copac. Nuvela „Omul
care și-a găsit umbra” prezintă evoluția excepțională a unei astfel de obsesii, cu vădite intenții
moralizatoare, într-o atmosferă fantastică adecvată. Spațiul personal în care omul politic „singur și
tare” se izolează de semenii săi, pe care-i disprețuiește, pentru a nu se molipsi de mediocritate, este
invadat de umbra mută și răbdătoare. Umbra dobândește o „substanțialitate antropomorfică” și este
reprezentată acționând în complicitate cu un subconștient ostil. Prezența umbrei îi chinuie somnul,
devenind o obsesie ce duce la trecerea insolitului din planul realității exterioare în cel al
subconștientului, unde există labirinturi necunoscute, lipsite de un fir călăuzitor. Personajul ajunge să
se teamă de tăcerea apăsătoare a camerelor pustii, iar fapte și personaje din trecut sunt trezite la viață
asemenea fantomelor. Analizându-și trecutul, înțelege că ascensiunea social-politică a făcut-o prin
sacrificarea principiilor și valorilor morale, iar sentimentul de vinovăție, simbolizat de prezența
acuzatoare a propriei umbre este atât de puternic încât îl face să se spânzure.7

III.2. MOTIVUL UMBREI ÎN POEZIE

Motivul umbrei a fost adeseori asociat cu moartea sau cu lucrurile trecătoare, idee regăsită și în
latinescul adagiu Pulvis et umbra sumus. Acest motiv a devenit o temă universală a literaturii; iar
motivul umbrei care însoțeşte destinul oamenilor este frecvent întâlnit şi la poeții români. Acest motiv
apare în lirica lui Grigore Alexandrescu ca simbol al conștiinței naționale în poemul ,,Umbra lui
Mircea. La Cozia”. Umbrele reprezintă în acest poem imaginea poporului român ce luptă împotriva
valului otoman care dorește să distrugă întreaga lume creștină: ,,Ale turnurilor umbre peste unde stau
culcate; / Către țărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc. / Și-ale valurilor mândre generații
spumegate / Zidul vechi al mânăstirii în cadență îl izbesc”.
Cu același efect stilistic motivul apare și în lirica lui Vasile Alecsandri, în poemul ,,Dumbrava
Roșie”. Prezența umbrei în aceste versuri are rolul de a lumina chipul legendar al lui Ștefan cel Mare:
,,Coliba se deschide, umbra se scoală, crește! Și splendid maiestuoasă la oaste se arată.”
Pe de altă parte, umbrele din poezia simbolistă „Monosilab de toamnă” de G. Bacovia
sugerează sufletele fiinţelor îndurerate a căror prezență este tăcută: „Umbre împrejur într-un gol, tăcut
joc”.
Alte valențe ale acestui motiv sunt întâlnite în poezia lui Lucian Blaga, unde umbra își găsește
conotații filosofico-religioase: „Când murim nu facem decât să ne retragem lin în propria umbră" , în
poezia ,,Cuvinte pe o stelă funerară” sau ,,Umbra lui Dumnezeu e tot ce vezi, / ce-n spațiu se desparte
și se-adună, / pământ e ea, și prund și undă, / un drum cu călătorul dimpreună, / fântână-adăpostind o
lună”, în poezia ,,Umbra lui Dumnezeu” .
În poezia lui Blaga întâlnim concepția că umbra este doar o dublură amăgitoare, fără
consistență: ,,Să-nsoțească-n lumi ființa/ merge-alături neființa” în poezia ,,Umbra”, iar lumea nu mai
este lucrare divină autentică decât într-un sens strict metaforic - umbra este fiica luminii doar în sensul
în care lumina este etimonul lumii. Lumea este doar o întâmplare miraculoasă, inexplicabilă produsă
de o degradare a luminii, este tărâmul păcatului sublim pătruns de o tainică religiozitate: ,,Umbra lui
Dumnezeu e mai vârtoasă în lumină, / mai grea ca alte umbre. Și nu-ți scapă", așa cum apare
reflectată în ,,Umbra lui Dumnezeu”. ,,Tăcerea e umbra unui cuvânt”, afirmă filosoful - poet când
urmărește explicațiile tainice ale cuvântului ,,umbră”, ecourile reverberate într-un mănunchi de poeme.
Blaga diminuează importanța luminii și restabilește imperiul întunericului constatând reciproca lor
dependență, împăcându-le astfel într-o simbioză perfectă, în unitatea delicată a umbrei: ,,Umbra ce-o
purtăm pe drum, / că-i din soare, că-i din lună, / neînțeleasă-i ca o rună, / scrisă-n piatră de lagună.”
Omul își găsește astfel, în umbră, locul propice unui tărâm poetic, în care făptuirea se simte încurajată
de ocrotirea umbrei. Într-o astfel de atmosferă, miracolul vieții ne apare intimă și fascinantă, iar
destinul omului capătă sens și limpezire: ,,Ziua se curmă, și veștile./ Umbra mărește poveștile./ Steaua

7
https://ro.wikipedia.org/wiki/Omul_care_și-a_găsit_umbra
te-atinge cu genele./ Mut tălmăcești toate semnele.”, așa cum sugerează poetul în ,,Asfințit marin” 8.
De asemenea, el afirmă că: ,,Umbrele seamănă, ce-i drept, cu întunericul, dar sunt fiicele luminii.”

IV. MOTIVUL UMBREI ÎN LITERATURA UNIVERSALĂ

Umbra este, pe de o parte, ceea ce se opune luminii, iar pe de alta - însăşi imaginea lucrurilor
trecătoare, ireale şi schimbătoare. Umbra este socotită de multe popoare africane drept a doua natură a
fiinţelor şi a lucrurilor şi este, de obicei, legată de moarte. Povestea lui H.C. Andersen, „Umbra”,
descrie viaţa unui individ dominat de capriciile crunte ale umbrei, aceasta devenind echivalentul
reflectării dublului său. Conform unei credinţe, omul care şi-a vândut sufletul diavolului îşi pierde şi
umbra, sugerând că acesta nu mai există ca fiinţă spirituală, nemaiavând suflet.
Literatura medievală consemnează numeroase povestiri având ca temă umbra. În literatura
universală, mitul omului care şi-a pierdut umbra a devenit cunoscut prin creaţia lui Adalbert von
Chamisso. De regulă, în paralel cu motivul umbrei, autorii de proză fantastică abordează şi problema
dublului. Umbra este cea care i se poate substitui individului, conferindu-i o nouă identitate. Astfel,
nuvela lui Adelbert von Chamisso, ,,Nemaipomenita poveste a lui Peter Schlemihl”, tradusă şi
publicată în volumul ,,Nuvela romantică germană (Antologie şi note de Ion Biberi, București, EPL.
1968)” reprezintă una din sursele de inspiraţie pentru numeroase alte opere ce au același motiv.
Etimologia numelui eroului se bazează pe o ambiguitate evidentă. Autorul explică faptul că Schlemihl,
sau mai curând Schlemiel, este un cuvânt ebraic şi înseamnă Theophile sau ,,iubit de Dumnezeu”. În
același timp, în jargonul evreiesc acest nume are și o altă utilizare, este un nume dat oamenilor
nefericiţi sau neîndemânatici, cărora nimic nu le reuşeşte. Numele Schlemihl este în esenţă un
oximoron, care cuprinde două sensuri opuse, două perspective şi două valorizări contradictorii ale
aceleiaşi figuri.
Acest personaj are o legătură vădită cu un alt personaj ce era la început un favorizat al sorţii,
pentru ca mai apoi să devină un damnat: Faustus. Dacă în pactul faustic, reglementat după termenii
juridici „do ut des”, diavolul cere direct sufletul celui cu care încheie pactul, în nuvela lui Chamisso,
Peter primeşte punga lui Fortunatus în schimbul umbrei sale. Abia după aceea ar fi trebuit să urmeze
un alt pact. Din acest moment, mitul faustic capătă alte valori, fiind vorba despre o alienare prin
pierderea umbrei, urmată apoi de pierderea umbrei. Așa cum am amintit la începutul studiului, în
capitolul ,,Umbra în filozofie și psihologie”, în concepția lui Jung umbra reprezintă personalitatea
negativă a individului, eul inconştient în care se concentrează toate pornirile, dorinţele considerate
blamabile şi defulate de către eul conştient. Umbra este arhetipul numit Schatten.9
În mitologia populară o altă făptură fără umbră este vampirul, trup lipsit de suflet şi locuit de
un demon. Din cauza absenţei sufletului, vampirii nu au umbră şi nu se pot vedea în oglindă, condiţia
lor de morţi-vii fiind consecinţa faptului că şi-au vândut sufletul în schimbul nemuririi trupului.10
Această nemurire nu reprezintă mântuirea în lumină, ci este damnare la întuneric, aşa cum se întâmplă
și cu personajul lui Chamisso, condamnat să trăiască în întuneric, să se ferească de lumina soarelui
care i-ar putea pune în evidenţă lipsa sufletului. El este de fapt îngerul izgonit din Paradis.
În literatura popoarelor primitive, tocmai aceasta este explicaţia principală a umbrei,
identificarea ei cu sufletul omului.

http://www.poezie.ro/index.php/essay/143921/Umbra_măreşte_poveştile_(motivul_umbrei_în_poezia
_şi_aforistica_lui_Blaga_VII)
9
Carl Gustav Jung, Puterea sufletului. Antologie, Texte alese și traduse din limba germană de dr.
Suzana Holan, București. Ed. Anima, 1994, cap. Eul, umbra, anima și animus, sinele.

10
Jean-Pierre Vernan, Mit si gândire în Grecia antica. Studii de psihologie istorica, Traducere de Zoe
Petre si Andrei Niculescu, Bucuresti, Ed. Meridiane, 1995, Cap. "De la categoria dublului la imagine".
 Literatura medievală cunoaște numeroase povestiri în care pierderea umbrei este consecința
nefastă a unui târg în care diavolul este de fapt cel păcălit. 11 Dar, la o privire mai atentă, la Chamisso,
umbra nu se identifică cu sufletul. În schimbul pe care-l face cu bătrânul în gri el cedează umbra în
schimbul pungii lui Fortunatus. Abia după aceea i se cere sufletul pentru a primi umbra înapoi.
Refuzând să facă al doilea pact cu Diavolul primeşte în schimb de la tânărul blond o pereche de cizme
de şapte leghe. Pierderea umbrei îi aduce dezaprobarea celor din jur. Îşi pierde iubirea, câştigă din
punct de vedere material chiar dacă din punct de vederea afectiv devine un infirm. Renunţă la pungă şi
primeşte în schimb cizmele miraculoase care-l vor purta pe căile cunoaşterii raţionale ajungând, în
final, un savant izolat de lume, nici damnat fiindcă pactul nu este dus până la capăt, dar nici mântuit,
căci umbra lui rămâne la bătrân: „Profund mişcat, am căzut în genunchi, vărsând lacrimi de recunoştinţă,
căci deodată mi se deschidea un nou viitor. Alungat din mijlocul oamenilor, din cauza unei greşeli tinereşti, mi
se dădea cel puţin posibilitatea să trăiesc în mijlocul naturii pe care o iubeam atât de mult; pământul mi se
oferea ca o grădină bogată în care să trăiesc, luând studiul drept călăuză şi izvor al puterii şi, având ca scop în
viaţă ştiinţa.”12

V. CONCLUZIE

Fie că umbra este înfricoșătoare fiind asociată morții sau întunericului, fie că aceasta este
o oglindă a subconștientului sau componenta arhetipală a inconștientului colectiv, motivul acesteia
este covârșitor în operele scriitorilor români și universali. Percepută adesea ca aspect întunecat al
personalității omului, umbra este conectată inevitabil în operele acestor scriitori cu tema răului.
Sursa de inspirație a acestora a fost fără îndoială filosofia lui Nietzsche și Jung, dar și miturile și
legendele populare legate de umbră au avut un rol important asupra operelor marilor scriitori.
Dacă erudiția eminesciană și lirica blagiană au avut ca surse de inspirație filosofia germană și
legendele din culturile străvechi, ceilalți autori care au folosit acest motiv au avut ca surse de
inspirație fie povestirea lui Chamisso, fie mitul faustic.
Indiferent de perioada sau originea creației literare în care apare, motivul umbrei apare
asociat cu relația dintre sacru și profan. În toate operele, recunoașterea și confruntarea cu umbra,
acceptarea și integrarea în structura de personalitate a acestor trăsături care ne fascinează, dar ne
și înspăimântă în același timp reprezintă o condiție prealabilă în procesul de individuație,
cunoașterea a ceea ce suntem cu adevărat în profunzimea ființei noastre.

11
Edward B. Tylor, La Civilisation Primitive,. Paris, C. Reinwald et C.. Librairies-Editeurs, 1876, p.
100
12
Nuvela romantică germană - Antologie şi note de Ion Biberi, București, EPL. 1968,
https://cititordeproza.wordpress.com/2014/01/02/motivul-umbrei-in-nuvela-nemaipomenita-poveste-a-
lui-peter-schlemihl-de-adelbert-von-chamisso/
VI. BIBLIOGRAFIE

1. https://ro.wikipedia.org/wiki/Umbră
2. http://www.scritub.com/literatura-romana/gramatica/DICTIONAR-DE-MITOLOGIE-
GREACA-3311162315.php
3. IVAN EVSEEV, DICȚIONAR DE SIMBOLURI SI ARHETIPURI CULTURALE,
EDITURA „AMARCORD" TIMIŞOARA, 1994, pag. 193;
4. http://cimec.ro/Etnografie/Antonescu-dictionar/Dictionar-de-Simboluri-Credinte-Traditionale-
Romanesti-r-z.html
5. Ovidiu Ghidirmic, Moștenirea prozei eminesciene, Ed. Scrisul romanesc, Craiova, 1999, p. 98
6. http://www2.nord-literar.ro/index.php?option=comcontent&task=view&id=1289&Itemid=43
7. https://ro.wikipedia.org/wiki/Omul_care_și-a_găsit_umbra
8. http://www.poezie.ro/index.php/essay/143921/Umbra_măreşte_poveştile_(motivul_umbrei_în
_poezia_şi_aforistica_lui_Blaga_VII)
9. Carl Gustav Jung, Puterea sufletului. Antologie, Texte alese si traduse din limba germană de
dr. Suzana Holan, București. Ed. Anima, 1994, cap. Eul, umbra, anima și animus, sinele.
10. Jean-Pierre Vernant, Mit si gândire în Grecia antica. Studii de psihologie istorica, Traducere
Jean-Pierre Vernant, Mit si gândire în Grecia antica. Studii de psihologie istorica, Traducere
de Zoe Petre si Andrei Niculescu, Bucuresti, Ed. Meridiane, 1995, Cap. "De la categoria
dublului la imagine".
11. Edward B. Tylor, La Civilisation Primitive, Paris, C. Reinwald et C.. Librairies-Editeurs,
1876, p. 100
12. Nuvela romantică germană - Antologie şi note de Ion Biberi, București, EPL. 1968,
https://cititordeproza.wordpress.com/2014/01/02/motivul-umbrei-in-nuvela-nemaipomenita-
poveste-a-lui-peter-schlemihl-de-adelbert-von-chamisso/