ORIGINEA DIALECTELOR

ROMÂNEŞTI
• Către secolele al VIII-lea-al IX-lea începe contactul lingvistic dintre români şi slavi.
Există un grup important de cuvinte slave care se găsesc în cele patru dialecte româneşti:
coasă, gol, lopată, nevastă, rană, slab, trup etc., ceea ce reprezintă o dovadă că românii
de la nord şi de la sud de Dunăre formau o unitate, erau în legături strânse unii cu alţii.
• Aşezarea slavilor în Balcani (cu întemeierea şi organizarea statelor bulgar şi sârbesc),
precum şi a ungurilor în vest, a determinat slăbirea contactelor dintre grupurile sociale de
români, destrămarea unităţii româneşti, împingerea unor ramuri de români în sud, prin
Bulgaria, spre Grecia şi Albania, iar în nord-vest, spre Moravia, Galiţia şi Silezia. La
această împrejurare politică şi socială, se adaugă aceea că românii practicau păstoritul
transhumant, ocupaţie prin care puteau evita contactele dure cu populaţiile nou-venite.
 AROMÂNII
• Aromânii sunt prima ramură de români care se separă de grupul etnic
comun. În anul 976, ei sunt semnalaţi în nordul Greciei de către
istoriograful bizantin Kedrenos.
• Cronicarul bizantin Kekaumenos, de la sfârşitul secolului al XI-lea, scrie
despre ei că „înainte vreme trăiau pe lângă Dunăre”, de unde „s-au
împrăştiat peste tot Epirul şi Macedonia, iar cei mai mulţi s-au aşezat în
Elada” (v. Al. Philippide, Originea românilor, I, 1923, p. 663).
• Prin urmare, aromânii, denumiţi peste tot vlahi, valahi, au coborât în
actualele zone (Grecia, Albania, Macedonia) spre secolele al X-lea-al XII-
lea, dintr-o regiune din apropierea Dunării.
• Procesul deplasării aromânilor spre sud trebuie să se fi încheiat prin
secolul al XII-lea, pentru că în acest dialect nu există elemente maghiare;
prin urmare, legăturile lor cu românii de la nordul Dunării vor fi fost
întrerupte în perioada influenţei maghiare.
• Drumurile lor spre sudul Peninsulei au străbătut mai întâi teritoriul Bulgariei;
mărturie pentru aceasta sunt numele topice româneşti din Bulgaria: Văcărel,
Păsărel, Merul (= Mărul), Singur (sat), Ţerţel (= Cercel), Cerbul, Măgura,
Muşat, Banişor, Krnul (=Cârnul), Lupova, Ursuliţa etc. (cf. Densusianu, ILR, I,
p. 209). S-ar trage de aici concluzia că aromânii reprezentau, la origine, o
ramură sud-estică a trunchiului român comun, situată între Dunăre şi Balcani.
• Trebuie precizat că în nordul Greciei, ca şi în Albania şi Macedonia, unde au
ajuns aromânii, nu există toponime vechi româneşti, ci slave şi greceşti ori
albaneze, ceea ce dovedeşte că aromânii au coborât mai târziu în aceste zone.
• Cu toate acestea, Th. Capidan a arătat că există trei importante nume de
locuri din sudul Peninsulei Balcanice, care în aromână conţin fonetisme
vechi româneşti: Sărună (= Salona, numele antic al Salonicului), cu -l-
intervocalic transformat în -r- ca în cuvintele vechi româneşti (lat. mola >
moară, lat. solem > soare); Băiasa (= Vavisa, din Pind), cu v devenit b ca
în lat. vervex > berbece, lat. veteranus > bătrân; Lăsun (= anticul Elasona,
din Tesalia), cu o în poziţie nazală devenit u ca în elementele latine: lat.
sonare > suna, lat. bonus > bun.
• De aici s-ar desprinde concluzia că o parte a aromânilor împinşi de slavi a coborât
din apropierea Dunării, iar altă parte reprezintă o veche populaţie romanică locală.
Păstoritul transhumant a asigurat menţinerea legăturilor dintre ramurile de români
din toate zonele balcanice.
• La deplasarea aromânilor spre sud au contribuit nu numai interpunerea slavilor, ca
masă socială, ci şi constituirea statelor slave din sudul Dunării, precum şi slăbirea
forţei Imperiului Roman în Balcani. Chiar apariţia turcilor în secolul al XIV-lea a
determinat împrăştierea localnicilor. Se ştie, de exemplu, că în secolele al XIV-lea-al
XV-lea grupuri mari de albanezi au trecut Adriatica de prigoana turcilor, întemeind
colonii în sudul Italiei.
 MEGLENOROMÂNII
• Din ramura aromânilor s-au desprins, între secolele XII-XIII,
meglenoromânii, care locuiesc în câteva sate din câmpia Meglen, de pe
malul drept al Vardarului, la nord de golful Salonic.
• Diferenţele dintre meglenoromână şi aromână s-ar explica, după S. Puşcariu
şi Th. Capidan, prin aceea că strămoşii megleniţilor ar fi trăit mai multă
vreme în apropiere de dacoromâni. Aşa s-ar explica şi asemănările
numeroase dintre meglenoromână şi dacoromână. Meglenoromâna a fost
puternic influenţată de bulgară, prin urmare vorbitorii ei au convieţuit o
vreme cu bulgarii.
 ISTROROMÂNII
• Istroromânii, în jur de 1.500 de vorbitori astăzi, trăiesc în câteva sate din
peninsula Istria, la graniţa Croaţiei cu Italia, în apropiere de oraşul Triest. După
Sextil Puşcariu, care a consacrat o amplă monografie acestui dialect, istroromânii
ar fi, la origine, urmaşii românilor sud-dunăreni din nordul Iugoslaviei, împinşi
spre Istria în secolele al XIV-lea-al XV-lea de invazia otomană.
• Mai aproape de adevăr este teoria lui Hasdeu, Densusianu, Iosif Popovici şi Al.
Rosetti, potrivit căreia vorbitorii acestui dialect ar fi plecat, din cauza ungurilor,
în cete-cete, între secolele al X-lea şi al XIII-lea, din Banat, Hunedoara şi sudul
Crişanei.
• Dovezile aduse în sprijinul acestei teorii sunt asemănările mari şi importante pe care le
are istroromâna cu dacoromâna de vest: rotacismul lui -n- intervocalic în elementele de
origine latină ca la moţi (bire, cire = bine, cine), labialele intacte în poziţie moale, ca în
Banat (picior, ficat etc.), condiţionalul cu a vrea, tot ca în Banat (vreaş cânta).
• Până în secolul al XIII-lea, dacoromâna avea încă grupurile de consoane cl', gl'
netrecute la palatalele k', g' (cl'emu = chem, gl'emu=ghem), deci istroromânii, care
vorbesc cu cl', gl' (cl'em, gl'em), s-au despărţit de dacoromâni înainte de această dată. În
plus, în istroromână nu există elemente maghiare, prin urmare se rupsese contactul cu
dacoromâna când începea această influenţă. Istroromâna a suferit o puternică influenţă
croată, slovenă şi italiană.
• Faptul că istroromâna se desprinde dintr-o zonă caracterizată prin
rotacismul lui -n- intervocalic în elementele de origine latină impune o
ipoteză interesantă privind configuraţia dialectală a dacoromânei în
perioada de dinainte de secolul al XIII-lea. E vorba de existenţa probabilă
a unui subdialect dacoromân nordic (cu rotacism) şi a unui subdialect
dacoromân sudic (fără rotacism).
 LIMBA ROMÂNĂ ÎNTRE SECOLELE
AL XIII-LEA ŞI AL XV-LEA
• Prin limba română se va înţelege, de aici înainte, dialectul dacoromân,
româna de la nordul Dunării, care va deveni limba română a celor două state
româneşti întemeiate în secolul al XIV-lea, apoi, în epoca modernă, româna
naţională, limba statului naţional unitar.
• În perioada cuprinsă între secolul al XIII-lea şi al XV-lea se continuă
trecerile cu caracter pastoral, comercial, ostăşesc etc. dinspre Transilvania
spre Moldova şi Ţara Românească, ceea ce contribuie la menţinerea unităţii
limbii, la difuzarea inovaţiilor. Voievozi din Ţara Românească stăpânesc
unele regiuni din sudul Transilvaniei.
• Slavii stabiliţi de multă vreme la nordul Dunării sunt asimilaţi complet în masa de
români. Biserica se organizează după model bizantin, model preluat prin intermediar
slav sud-dunărean.
• În această perioadă, româna vine în contact cu idiomurile din vecinătatea imediată:
bulgara, sârbo-croata, ucraineana, polona sau cu greaca bizantină (aceasta din urmă, mai
cu seamă prin filieră slavă cultă); aceste influenţe nu ating gramatica şi fonetica limbii
române, îmbogăţind în schimb vocabularul.
• Slavona, o variantă posterioară limbii slave vechi, devine la noi limba bisericii, a
cancelariilor domneşti, limba administraţiei şi a culturii, deci o limbă cu un statut
oficial.
• În Ţările Române, circulă copii ale unor manuscrise slavone religioase, juridice,
filosofice, morale, literare. Slavona e utilizată chiar şi în lucrări originale, cum sunt:
Letopiseţul de la Putna, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie ş.a.
• Bineînţeles că limba vorbită, de la divanul domnesc până la păturile sociale de jos,
continuă să fie româna, care evoluează normal potrivit legilor ei interne. Aceasta ne
este cunoscută foarte sumar din documentele slave, latine sau maghiare, în care s-au
strecurat cel mai adesea nume româneşti de persoane şi de locuri şi mai puţine
nume comune. Aceste cuvinte reprezintă materialul concret de caracterizare a limbii
române din perioada de dinaintea Scrisorii lui Neacşu, de la 1521.
• Cuvintele româneşti din sursele străine (documente latine, slave, maghiare) au fost
adunate în câteva lucrări fundamentale:
• N. Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi onomasticii,
Bucureşti, 1933; D.P. Bogdan, Glosarul cuvintelor româneşti din documentele
slavo-române, Bucureşti, 1946; Lucia Djamo-Diaconiţă, Limba documentelor slavo-
române emise în Ţara Românească în secolele XIV-XV, Bucureşti, 1971; G.
Mihăilă, Dicţionar al limbii române vechi (sfârşitul sec. X-începutul sec. XVI),
Bucureşti, 1974 (DLRV); Dicţionarul elementelor româneşti din documentele slavo-
române, 1374-1600, Bucureşti, 1981 (redactor responsabil Gh. Bolocan, DERS).
• O descriere completă a românei din această perioadă e imposibil de
întreprins din cauza absenţei documentelor scrise în limba română. În
documentele slavone şi latine medievale din Ţările Române, se află, după
cercetările lui Gh. Mihăilă (DLRV, p. 196), 628 de cuvinte, dintre care 207
sunt de origine latină şi 185 derivate româneşti, la care se adaugă 24 de
cuvinte de origine traco-dacă. Se verifică astfel observaţia lui Hasdeu că
fondul latin moştenit şi cel dezvoltat pe baza acestuia e cu atât mai bogat
cu cât coborâm mai adânc în timp în istoria limbii şi a culturii noastre.
• DERS conţine un material mai amplu: 1815 cuvinte-titlu, dintre care 869
sunt nume comune, iar 946 sunt toponime şi antroponime. Pe baza acestui
material se pot face observaţii de natură fonetică; cele morfologice sunt,
fireşte, mai puţine. Trăsăturile fonetice pun însă în lumină începutul
procesului de conturare a celor două mari arii dialectale dacoromâne: aria
nordică (Transilvania de nord, Maramureşul, Moldova) şi aria sudică
(Muntenia, sudul Transilvaniei).
 Trăsăturile limbii române din secolele al
XIII-lea-al XV-lea
• Rosetti (ILR, p. 412 ş.u.), Ion Gheţie, Graiurile dacoromâne în secolele al
XIII-lea-al XVI-lea (până la l521), Bucureşti, 2000.
• Apare în această perioadă vocala î, care nu exista în româna comună; ea
rezultă din evoluţia unui i originar (lat. rivus, ripa > râu, râpă) sau a unui ă
(lat. a) în poziţie nazală: Flămândzilor, Mânzaţi. Mai frecvent însă î apare
după s, dz, (z), ţ, ş duri: dzâc, zâc, ţâne, şâr. Prin urmare, sistemul vocalic
are acum şapte unităţi.
• Începe procesul de dispariţie a lui -u final precedat de consoană simplă sau
de grupuri de consoane diferite de grupul muta cum liquida: bărbat, brad,
bour, cumnat, fecior, nepot, şerb.
• E posibil, după cum crede Coteanu (Structura şi evoluţia limbii române,
1981, p. 84), că în secolele al XIII-lea-al XV-lea începe să se facă distincţia
dintre i silabic şi i şoptit de la pluralul nearticulat şi articulat al masculinelor:
draci, pomi, robi, sfinţi (cu i şoptit) şi fraţii, moşii, nepoţii, părinţii (cu i
plenison, exprimând atât desinenţa de plural cât şi articolul definit).
• În unele zone, mai ales din Moldova, ă protonic devine a prin asimilaţie cu un a
accentuat următor sau prin analogie cu această asimilaţie: Balan, Craciun, Matasă.
Diftongul ea, creat încă din româna comună dintr-un e în condiţiile în care silaba
următoare conţine alt e (Neatedul), coexistă cu monoftongul e provenit din ea în
aceleaşi condiţii (Urecle).
• Rotacismul lui -n- intervocalic în elementele de origine latină, fenomen datorat
acţiunii substratului, apare şi în această perioadă în Moldova şi în Bucovina: Jamâră
(=geamănă), Fântâreale, Lumireani, Nebureşti. Unii cercetători (A. Avram) cred că
rotacismul este o creaţie fonetică a secolului al XV-lea. Rotacismul nu e cunoscut în
Ţara Românească.
• Africata dz, proprie elementelor latine sau celor din substrat, e atestată în texte
din Moldova (Budzeşti, Dzeamă), iar z, în cele din Ţara Românească.
Consoanele labiale sunt nepalatalizate în textele care provin în secolul al XV-
lea din Moldova: Piatră, Mic, Filip, Pitic. E posibil ca fenomenul palatalizării
labialelor să fi existat în vorbirea din acea perioadă, dar să nu fi transpărut încă
în texte. Consoana ń (din n + iod) a devenit i în diferite zone ale Munteniei şi
Moldovei şi s-a păstrat ca atare în Banat şi în diferite arii ale Transilvaniei şi
Moldovei. Astăzi, ń s-a păstrat încă în Banat şi în nord-vestul Olteniei.
Exemple cu ń: Bańa, Făuroańe (Moldova); i: Baia (Ţara Românească).
• Grupul consonantic cl' se păstrează în Moldova: Ure(a)cle, dar a devenit palatala ќ
în Ţara Românească: Kěe (=cheie, în Târgovişte).
• Morfologia limbii române din secolele al XIII-lea-al XV-lea este aproape imposibil
de reconstituit în formele ei reale din cauza materialului foarte sărac. Se poate
aprecia însă că aceasta nu diferea, în esenţă, de morfologia textelor din secolul al
XVI-lea. De exemplu, se poate observa, între altele, că pluralul femininelor se
caracterizează prin cele două desinenţe -e şi -i, iar pluralul neutrelor prin -e şi -ure:
vârtoape, coşure, Mălure (= maluri). Articolul proclitic al numelor proprii va fi avut
forma lu la genitiv-dativ: Ştefan a lu Has. Foarte probabil că formele scurte de
pronume personal cu î protetic (îmi, îţi) nu apăruseră încă.