Fricativa ş

• Necunoscută latinei, această fricativă a apărut din s urmat de ĕ, ī: lat.

serpens > şarpe, lat. septem > şapte, lat. sic > şi. Rolul de sunet
inductor al lui i se manifestă şi în situaţia în care s se află în grup cu t
sau c: lat. castigare > câştiga, lat. scire > şti. În cazul lat. ustia > uşă, lat.
pastionem > păşune, grupul st devine ş din cauza hiatului în care se
afla i.
• Mulţi cercetători au susţinut ipoteza că apariţia lui ş în română s-ar
datora acţiunii substratului traco-dac. Dintre aceştia, Emil Petrovici a
arătat că palatalizarea lui s (şi a celorlalte dentale) trebuie explicată
printr-o tendinţă de tip latin favorizată de acţiunea substratului.
Dovezi că ş trebuie explicat prin substrat.

• Numele antice de râuri din Dacia apar în transcrieri oscilante cu s, ss,

si, de unde rezultă că se reda în acest fel un sunet inexistent în latină
şi în greacă. Numele Mureş, de exemplu, e redat prin Mάρις (la
Herodot), Mάρισος (la Strabo), Marisia (la Iordanes, în secolul al VI-
lea). Sunetul ş se întâlneşte, de asemenea, la numele Timiş, Criş,
Someş, Argeş, nume redate de autorii antici tot cu grafii oscilante.
• Există şi câteva cuvinte preromane comune cu albaneza care conţin
fricativa ş: căpuşă, guşă, moş, muşcoi, şopârlă (corespondentele
albaneze au, de asemenea, sh).
• Unele cuvinte latineşti s-au păstrat în română ca derivate în care se
recunoaşte sufixul -uş, care este de origine autohtonă: auş, frecvent
mai ales în aromână (din lat. avus), cătuşă (lat. catta „pisică”), căuş
(lat. cavus), mătuşă (lat. amita), păpuşă (lat. pupa), părătuş „uvula”
(lat. palatum). Probabil că şi la alte derivate trebuie să recunoaştem
sufixul preroman -uş: albuş, căluş, gălbenuş, brânduşă, ţăruş, unele cu
corespondente lexicale identice în albaneză.
 Fricativa h
• Fricativa laringală h, o consoană cu articulaţie slabă, a dispărut din
latină încă din secolul al II-lea, aşadar nu s-a conservat în nici o limbă
romanică. Cei mai mulţi cercetători consideră că în română h a intrat
din slavă cu cuvinte de felul: a hrăni, hohot, a huli, hulub, hram, hrean,
dihanie, dihor, Ohaba, Sohodol. Se poate observa că în elementele slave
h s-a menţinut la iniţială de cuvânt (hamei), în poziţie intervocalică
(dihanie) şi în grupurile hr, hn (hrană, odihnă).
• În poziţie finală, h apare în elementele culte, bisericeşti: duh
(duhovnic), monah. Multe cuvinte cu h au intrat mai târziu, din
maghiară şi turcă: hotar, hârdău; huzur, ham. Explicaţia lui h prin
influenţa slavă nu este îndeajuns de convingătoare.
• După altă ipoteză, această fricativă s-ar datora acţiunii substratului. Există
în acest sens câteva dovezi care trebuie luate în seamă. De exemplu, în
materialul de limbă dacă, unele cuvinte apar cu h: Hierasus (un nume al
Siretului), Hister, Histria; Carsium, numele antic al Hârşovei, ar conţine un
h redat de autorii latini printr-un sunet asemănător lui h, anume velara c.
• Dintre cuvintele comune păstrate din traco-dacă, adjectivul hameş „cel
care mănâncă mult, lacom” (de la care a derivat a hămesi, hămesit) este
unul sigur, care are în albaneză un corespondent identic: hamës „mâncău”,
de la verbul ha „a mânca”.
• Transmis din substrat, h a fost întărit prin împrumuturile cu h din limbile cu
care româna a venit în contact.
 Fricativa j
• j, o fricativă palatală sonoră, a rezultat din palatalizarea lui ğ provenit din i
consoană: lat. judicata > giudecată > judecată, lat. jocus > gioc > joc.
• Africata ğ devine j când e urmată de o, u, prin urmare s-ar putea spune că j e o
variantă a lui ğ. Această evoluţie fonetică e cunoscută, mai rar, şi în dialectele
sudice, după cum şi în dacoromână ğ (urmat de o, u) se mai păstrează regional.
• Fricativa j nu caracteriza sistemul fonologic al românei comune; apariţia ei s-a
petrecut independent în cele patru dialecte. Din slavă pătrund însă numeroase
elemente cu j: jar, jale, cojoc, grajd, jelui, jilav, jir, prin urmare în toate
contextele fonetice în care apărea ğ în elementele latine: geană, ger, fugi etc.
Aşadar, o dată cu împrumuturile slave, j a devenit fonem independent de ğ.
 Oclusivele palatale k', g'
• Perechea k', g' (scris: chi, ghi) a apărut relativ târziu în dacoromână din
grupurile kl', gl' (< lat. cl, gl) din româna comună: l' s-a muiat, a devenit
i şi apoi a dispărut lăsând ca urmă palatalizarea oclusivei: lat. inclinare
> închina, lat. clamo > chem, lat. clavis > cheie, lat. oricla (auricula) >
ureche, lat. glemus (glomus) > ghem, lat. glacia (glacies) > gheaţă, lat.
angulum > unghi. Cele două grupuri kl', gl' există în dialectele din sudul
Dunării şi, incidental, kl' în dacoromâna din secolul al XV-lea.
• În cuvintele de origine slavă, kl, gl s-au păstrat cu l nepalatalizat: clacă,
glumă, cleşte, oglindă, clăti, gleznă etc. Prin influenţa slavă au fost
reintroduse în română cele două grupuri consonantice.
 Palatalele n', l'
• a. Palatala ń provine din n urmat de un iot (de e, i în hiat): lat.
calcaneum > călcîńu, călcâi, lat. antaneus > întâńu, întâi, lat. remaneo
> rămâńu, rămâi, lat. teneo > ţińu, ţiu, lat. vinea > vińe, vie. În
dialectele din sudul Dunării, ń se menţine şi, de asemenea, în graiurile
din nord-vestul dacoromânei (Oltenia de nord-vest, Banat, Crişana). În
general, însă, în dacoromână ń a devenit i: cui (lat. cuneus), vie, rămâi,
călcâi, răţoi (raţă + suf. – ońu < lat. – oneus), ursoaie (urs + suf. – oaie
< lat. – onea).
• b. Palatala l' provine din l urmat de e, i în hiat: lat. filius > fil'u, fiu, lat. folia
> foal'e, foaie, lat. salio > sal'u, saiu, lat. trifolium > trifol'u, trifoi. De
asemenea, l' a apărut şi din l + ĕ (devenit ie) sau i flexionar: lat. leporem >
l'epure, iepure, lat. linum > l'inu, in, lat. gallina > găl'ină, găină, lat. caballi
> cal'i > cai.
• La fel a evoluat şi l în poziţie palatală din elementele slave: sl. ljutě > iute,
sl. nevolja > nevoie, sl. poljana > poiană, sl. sablja > sabie, precum şi cel
din elemente maghiare: solyom > sol'om > şoim.
• În dialectele sudice l' se menţine, ca şi n'; în schimb, în graiurile
dacoromâne, forme cu l' nu se întâlnesc (totuşi, în textele vechi: liubi,
libov, din slavă, menţinute ca forme culte).
 Rotacismul lui -l- intervocalic
• Sonanta l a devenit r când se afla în poziţie intervocalică, deci într-o
poziţie slabă: lat. mola > moară, lat. dolere > durea, lat. boletus >
burete, lat. padulem > pădure, lat. melum > măr, lat. qualis > care, lat.
gelum > ger, lat. pulicem > purice.
• În cuvintele nelatine, -l- > -r- nu s-a produs, deci această lege se
încheiase în perioada de contact a românei cu slava (boală, milă, pilă,
silă, toate fără trecerea lui -l- la -r-). Prin această modificare fonetică,
specifică românei comune, creşte mult frecvenţa vibrantei r în
consonantismul românesc.
 Tratamentul geminatei ll
• ll, care se rostea, probabil, ca l din româna de astăzi, a fost tratat ca atare când
se afla în poziţie palatală, adică, urmat de e, ī, s-a palatalizat şi apoi a devenit
i: lat. gallina, găl'ină > găină, lat. caballi > cal'i, cai, lat. malleus > mal'u > mai.
• Geminata ll s-a păstrat ca l dacă era urmată de ĭ scurt: lat. callĭs > cale, lat.
follĭs > foale, lat. vallĭs > vale.
• Regula cea mai importantă însă care priveşte evoluţia geminatei ll şi care a
avut consecinţe importante în plan morfologic este următoarea: ll + a
accentuat s-a păstrat ca l, dar a dispărut dacă a era neaccentuat: lat.
macellárius > măcelar, lat. caballárius > călariu, lat. medullárius > mădular, lat.
cellárius > celar; lat. stélla > stea, lat. sélla > şa, lat. novélla > nuia, lat.
margélla > mărgea, trac. *άργέλλα > argea.
 Rotacismul lui -n- intervocalic
• Transformarea lui -n- intervocalic (poziţie slabă) în -r- în elementele de
origine latină caracterizează vechile texte româneşti din nordul
Ardealului, din Maramureş şi Bucovina: lună > lură, bine > bire.
• În cuvintele de origine slavă nu întâlnim această transformare fonetică,
prin urmare ea este anterioară acestei influenţe.
• În secolul al XVII-lea, acest fenomen e în regres, pentru că în scrisorile
particulare provenind din aria ratcizantă nu se mai întâlneşte. Aceasta e
şi o dovadă care priveşte vechimea foarte mare a fenomenului. Diaconul
Coresi a sesizat caracterul arhaic şi dialectal al acestei particularităţi,
procedând la înlocuirea lui r prin n, deci la evitarea rotacismului.
• În limba vorbită de astăzi, rotacismul apare încă în graiul din Apuseni,
la Scărişoara şi Ugocea, bineînţeles la vorbitori vârstnici (în ALR sunt
notaţii constante cu n > r în aceste puncte cartografice).
• Fenomenul rotacismului e general în dialectul istroromân, de unde
ipoteza că istroromânii vor fi plecat dintr-o arie rotacizantă, probabil
sudul Crişanei. Dar nu este exclus ca aceştia să fie urmaşi ai aşa-
numiţilor români vestici (din nord-vestul Peninsulei Balcanice,
dispăruţi către secolul al XVII-lea), de la care au rămas, în onomastică,
urme de rotacism.
 Evoluţia grupurilor de consoane
• cs are două tratamente în română: s şi ps, care reprezintă, probabil,
reflexele lui cs din latina vulgară: cs a devenit, prin asimilare, s(s): visit
(= vixit), usore (=uxorem), dar în alte situaţii s-a conservat ca cs.
• De aici, cele două tratamente româneşti:
• s(s) > s: lat. laxare > lăsa, lat. maxilla >măsea, lat. exit > iese (s > ş în
anumite poziţii: lat. exire > ieşi, lat. lixivia > leşie);
• cs > ps.: lat. coxa > coapsă, lat. > toxicus > toapsăc (în Banat), lat.
fraxinus > frapsăn (reg.).
• ct a devenit pt, probabil prin fazele ht, ft: lat. octo > opt, lat. lucta >
luptă (alb. luftë), lat. lactuca > lăptucă. S-ar părea că pt e un grup mai
rezistent decât ps; se recunoaştre şi în cuvinte din substrat: Eptala,
Heptapor sau din latină: septem (> şapte).
• gn a devenit mn, printr-o schimbare de articulaţie a lui g din cauza
dentalei n; dovada ar reprezenta-o reflexele romanice ale lui gn: it.
legno, segno, cognato, fr. Signe etc.
• Exemple româneşti: lat. pugnus > pumn, lat. lignum > lemn, lat.
cognatus > cumnat (şi alb. kunat, cu simplificarea grupului).
• De adăugat aici că româna are o predilecţie pentru grupul mn:
• vn>mn (pivniţă > pimniţă, ibovnic > ibomnic);
• bn > mn (rîbnic > rîmnic);
• chiar reflexul palatalizării lui m este, mai întâi, mń: mńerlă, mńercuri etc.
• ns a devenit s încă din latina vulgară: consul non cosul; consuere non
cosere (în Appendix Probi); n a dispărut din cauza dentalei continue s,
după ce a nazalizat vocala precedentă. Ulterior, nazalizarea vocalei a
dispărut: lat. densus > des, lat. mensa > measă, masă, lat. mensis > ar.
mes „lună”. În participii de felul: ascuns, prins, tuns, n s-a menţinut
prin analogie cu formele în care se afla în grup cu alte consoane decât
s: ascunde, prinde.
• tl se asimilează cu cl încă din latina vulgară: vetulus non veclus
(Appendix Probi) şi evoluează ca acesta: veclus > vecl'u > vechi; lat.
astula > ascla > aşchie;
• tl > cl şi în cuvinte târzii: magh. hitlén > viclean, pop. Vicleim provine
de la Vitleem, Betlehem.
• rv > rb: lat. cervus > cerb, lat. corvus > corb.
• lv > lb: lat. malva > nalbă (cu m > n acomodat cu dentala l), lat.
salvaticus > sălbatic, lat. pulverem > pulbere.
• br > ur: lat. cribrum (cibrum) > ciur, lat. februarius > făurar.
• bl > ul: lat. stabulum > staul (după dispariţia lui u neaccentuat; în cazul
menţinerii lui u, dispare b intervocalic, iar rezultatul este staur, o
variantă cunoscută în Banat); lat. subula > sulă (după dispariţia lui u
neaccentuat).
• nct > nt: lat. unctum > unt, lat. unctura > untură, lat. sanctus > sânt (şi
în alte limbi romanice: fr. saint, it., sp. santo).