Florea Alexandra-Andreea

Grupa 4, seria I, Anul III

Textul nr. 11

În această lucrare se urmăreşte analiza particularităţilor

lingvistice, morfologice şi sintactice, ale „Psalmului 50”, scris
de Dosoftei, care face parte din opera “Psaltirea în versuri”
tipărită în anul 1673.
Lupta dintre tradiţie şi inovaţie poate fi observată şi în această
perioadă în toate variantele limbii literare, în special în Ţara
Românească şi Moldova. Normele literare se pot observa că au
o anumită presiune din partea limbii vorbite. Exemplul lui
Dosoftei în ce priveşte grafia anumitor cuvinte, e cu siguranţă
cel mai edificator exemplu ce se poate da în susţinerea acestui
argument.
El notează, palatalizarea lui „i” şi palatalizarea lui „p” şi „m”
sau forme cu „d” şi „n” refăcuţi, dar e departe de a generaliza
asemenea fonetisme şi forme, care rămân izolate în raport cu
cele tradiţionale.
Dosoftei nu notează niciodată, închiderea lui „e” aton final la
„i”, foarte des utilizată în Moldova în perioada aceea, desigur
din acelaşi respect pentru norma literară locală. Fonetismul
cărţilor lui Dosoftei, în mai mare măsură decât scrierile altor
cărturari de provenienţe româneasca din acea perioadă, se
caracterizează prin aspecte variate, adesea contradictorii. Ca de
exemplu, îşi manifestă preferinţa pentru unele fonetisme
prezente în limbă vorbită şi de ce multe ori neglijează pe altele,
la fel de răspândite în graiuri.
În “Psalmul 50” scris de Dosoftei sunt prezente o multime de
particularităţi fonetice printre care face parte şi triftongul [ieu]
din „mieu”.
În cuvântul „inema”, avem de-a face cu trecerea lui [e] median
aton la [i], trecere care a fost consemnată şi într-o serie de alte
cuvinte, în care avem de-a face cu închiderea spontană a
vocalei.
Cuvântul “Dumnezău” rostirea dură a consoanelor [dz], apare,
la fel ca în perioada precedentă, dar cu o frecvenţă mai ridicată,
în zonele unde se vorbeau graiuri de tip nordic, are ca origine
un fenomen care aparţine originalelor moldoveneşti.

1
 Florea Alexandra-Andreea
Grupa 4, seria I, Anul III
Textul nr. 11

Cuvântul „pregiur” s-a format de la legea fonetică: [g] (+ [o],

[u]) apare evoluat la [j] în texte le elaborate în Ţara
Românească şi în sudul Transilvaniei. Termenii derivaţi din
„giur” (în care [g] provine dintr-un [g] şi nu dintr-un [i]), [g] se
menţine în textele moldoveneşti pană la începutul secolului al
XVII I-lea ca de exemplu cuvântul „impregiur”.
Devin destul de răspândite rostirile cu [i] în scrierile nordice în
celelalte regiuni al ţării şi astfel rezulta cuvinte ca „omeţii” sau
„direpţii” prezente şi în text.

Laringala [h] apare păstrată într-o serie de cuvinte de origine

slavă sau formate pe teren romanesc din cuvinte de origine
slavă. Aceeaşi consoană apare trecută la [f]. Acest [f] s-a
sonorizat în unele graiuri, trecând la [v] şi astfel se explica
cuvintele „svânta”, „jărtvă”.

La fel ca în cazul lui [dz], [g] este prezent în toate scrierile

elaborate în Moldova de aici se explică şi folosirea cuvântului
„giudet”.
Sincopa lui [e] ([i]) nu s-a produs în cuvintele derept (dirept)
Pe de altă parte, în special în textele din Moldova şi
Transilvania, asistăm la folosirea redundantă a formelor de
pronume personal aton, astfel încât obiectul direct este
exprimat dublu sau triplu, prin încadrarea verbului între două
forme pronominale atone: „Ţie ţ-am greşitu-ţ, Doamne svinte”.
Atributul substantival prepoziţional cu „a” şi „de” în construcţii
echivalente cu genitivul este în continuă regresiune pe măsura
ce se apropie sfârşitul perioadei: „Să să-ntoarcă de pre răutate”.
Apar şi substantive formate, de cele mai multe ori, de la
adjective cu forma „-ătate”” precum: „strâmbătate”
Mai puţin susceptibile la schimbări decât adverbul, prepoziţiile
şi locuţiunile prepoziţionale prezintă o serie de caracteristici
privind forma, valoarea, aria de circulaţie şi frecvenţa, care vor

2
 Florea Alexandra-Andreea
Grupa 4, seria I, Anul III
Textul nr. 11

fi relevate la capitolul Sintaxă. Prepoziţiile simple ca de

exemplu prepoziţia „cătră” prezentă şi în text nu are multe
modificări, acestea reducându-se la valoarea şi frecvenţa lor.
Este prezentă în text şi propoziţia circumstanţială de cauză care
este introdusă printr-o mulţime de elemente de relaţie: „cumu-ţ
place,”.
Primele creaţii religioase s-au manifestat în secolul al XIV- lea
şi au aparţinut lui Grigore Tamblac şi ucenicilor călugărului
Nicodim de la Tismana. Însă primul poet religios a fost
Dosoftei, care a şi tipărit creaţiile lirice religioase printre care şi
cea mai importantă: „Psaltirea în versuri”.
"Psaltirea în versuri" cuprinde psalmii biblici, pe care Dosoftei
i-a versificat într-o manieră artistică impresionantă pentru
începuturile scrierilor romaneşti. Însuşi Nicolae Manolescu a
considerat ca această operă poate fi descrisă ca "întâiul
monument de limba poetică românească". Datorită vastei sale
culturi, Dosoftei a reuşit să creeze o versificaţie după rigorile
versului cult, pe care l-a îmbinat cu metrica populară
românească şi cu stilul specific poeziei folclorice. Strădania
plină de răbdare şi dăruire a durat foarte mult timp (1665-
1673), aşa cum poetul însuşi mărturiseşte că a tâlcuit psalmii
"vreme îndelungată, precum am putut mai frumos". Scriitorul
îndeamnă cititorul să descopere talcul, învăţătura care se
desprinde din psalmi şi să pătrundă dincolo de sensul ei
parabolic. Ca izvor de cunoaştere, Mulţi din psalmii
mitropolitului moldovean stau mărturie că ei sunt inspiraţi din
poezia populară românească. Unele versuri prezintă asemănări
destul de mari cu cele ale Mioriţei sau cu unele din Legendă
Mănăstirii Argeş.

3
 Florea Alexandra-Andreea
Grupa 4, seria I, Anul III
Textul nr. 11

Bibliografie

1. Andriescu, Al., 1978, studiul introductiv de la dosoftei,

Opere. 1. Versuri, editie critica de N.A. Ursu, Bucuresti,
Editura Minerva

2. Frâncu, Constantin Istoria limbii române literare, 1997

,Editura Academiei Române