STRIGOII- VII ȘI MORȚII ÎN SOCIETATEA MEDIEVALĂ

Studiul acoperă o perioadă de vreo zece secole (începînd cu al V-lea) cu

mențiunea că abia din secolul al XI-lea povestirile cu strigoi iau amploare. Într-
adevăr, în Evul Mediu timpuriu, cultura ecleziastică respinge ideea întoarcerii
morților, considerată o reminiscență a păgânismului antic (de aceea, de exemplu,
larva, care la romani desemnau sufletele funeste ale morților, la creștini devin
spirite demoniace și măști diabolice, iar necromanția sau divinația prin morți
devine „nigromanție", adică magie neagră). Trebuie spus că această interdicție a
avut și aspecte pozitive, în contextul în care creștinismul, interesat doar de
mîntuirea sufletului, a redus (atunci) practicile funerare și preocuparea pentru
înmormântare. Sfântul Augustin condamna de altfel grija pentru trupul morților,
moștenită și ea de la păgâni, căci doar mântuirea sufletului este importantă
pentru creștini. Funeraliile ajută la consolarea celor vii, dar nu au importantă
pentru morți, cu care nu se poate comunica. Strigoii, afirma el, sînt apariții nu ale
trupului sau ale sufletului mortului, ci ale unei „imagini spirituale" a sa, de obicei
aduse de demoni oamenilor în vise, în care nu trebuie prin urmare să avem
încredere.
Morţii nu au altă existenţă decât aceea pe care cei vii şi-o imaginează pentru ei. în
mod diferit potrivit culturii lor, credinţelor lor, epocii lor, oamenii atribuie
morţilor o viaţă în lumea de dincolo, descriu locurile şederii lor şi astfel îşi
imaginează soarta pe care o speră sau de care se tem pentru ei înşişi. Din acest
motiv, imaginarul morţii şi al devenirii morţilor în lumea de dincolo constituie în
mod universal o parte esenţială a credinţelor religioase ale societăţilor.
Teoria augustiniană a strigoilor începe să fie subminată puțin câte puțin de
povestirile despre apariții, al căror punct de plecare ar putea fi căutat în
Dialogurile papei Grigore cel Mare (c. 540-604) foarte cunoscute în întreg Evul
Mediu si care aduc multe informații despre tradițiile hagiografice italiene. La
sfârșit, este inclusă povestirea unui episcop care, mergând la băi la Tauriana, era
slujit mereu de aceeași persoană, căreia i-a oferit la un moment-dat, în semn de
recunoștință, două pâini destinate sacrificiului euharistic. Atunci omul îi dezvăluie
că e fostul stăpân al băilor și își ispășește păcatele în locul unde le-a comis, și
dispare după ce-i cere preotului să-i ofere pâinea lui Dumnezeu în numele lui.
Autorul distinge trei mari tipuri de povestiri: miracula (povestiri hagiografice
adesea anonime, datând încă din primele secole ale creștinismului, compilate în
sanctuarele, mânăstirile unde s-au produs evenimente miraculoase de obicei
legate de patronul lor, în scopul de a le crește acestora reputația), mirabilia
(povestiri nehagiografice despre minuni din aria curiozităților naturii sau ale
neamului omenesc, ai căror autori sunt de obicei clerici, nu călugări, datând în
mare parte din secolele al XII-lea și al XIII-lea) și exempla (povestiri supranaturale
moralizatoare cu caracter stereotip deoarece țin de o tehnică eficace a predicării,
care se dezvoltă începând cu secolul al XIII-lea).
VIZIUNILE MONASTICE
- Predicile, scrisorile, cronicile sunt cele care iau rolul principal în
răspândirea poveștilor cu strigoi în secolele al X-lea si al XII-lea.
ROMA- CLUNY
Scrisorile lui Pier Damiani ( 1007-1072) ne descriu în aceeași epocă, dar de data
aceasta în Italia, povestiri despre strigoi. Se vorbește despre strigoi într-o
scrisoare adresată unui anume călugăr. În această scrioare se vorbește despre opt
povestiri care descriu necesitatea unei penitențe complete înaintea morții. Trei
concluzii se pot desprinde din aceste opt narațiuni care sunt povești cu strigoi- în
primul rând ele ilustrează cele trei tipuri de intercesiuni de care pot benefecia
morții- slujbele, rugăciunile și pomenile. Slujbele- soția unui miner îngropat într-o
surpare de teren punea să se țină zilnic pentru mântuirea soțului ei, pe care ea
nu-l credea mort, astfel după un an el este găsit viu, căci o mică pasăre, ce-și
făcuse drum spre stânci, i-a adus zilnic de mâncare, cu excepția zilei în care soția
acestuia a fost înduplecată de o furtună să rânduiască slujbele.
Rugăciunile- o văduvă însărcinează un preot să spună rugăciuni pentru mântuirea
soțului, dar preotul nu face nimic. Ea îi trimite în fiecare zi o găină, pâine și vin
prin intermediul unei servitoare care consumă totul pe drum.
Pomenile- aceași poveste ne arată că e mai bine să dai săracilor decât celor
nedemni.
Aceste povestiri trebuie să convingă de asemenea că Iloara este în lumea de
dincolo principalul ajutor al sultelor. Mai mulţi strigoi au adus mărturie despre
acest fapt aşa cum o femeie romană, moartă de aproximativ un an, şi care vine să
o viziteze pe cumătră sa că Fecioara a eliberat-o în aceeaşi zi şi anume în ziua
Adormirii Maicii Domnului. Episcopul i-a povestit de asemenea lui Pier că un
bărbat mort îi apăruse cumătrului său şi îl văzuse în vis la o adunare de sfinţi unde
o văzuse pe Iloara judecându-l şi dezlegându-l de păcate. Acelaşi episcop i-a mai
spus că Fecioara a smuls un preot din ghearele diavolului în clipa judecăţii
individuale. Concluzie finală: viii şi morţii sunt solidari.
Pe de o parte, legăturile contractuale speciale pe care oamenii le-au legat :
înainte de moarte rămân în vigoare după aceasta şi determină apariţiile morţilor.
Pe de altă parte, rugăciunea călugărilor pentru morţi reprezintă o formă
superioară de solidaritate, ce înglobează toate celelalte forme şi le depăşeşte
Iprin eficacitatea sa. Este remarcabil că Pier Damiani evocă solidarităţile
contractuale ale societăţii laice: aici nu tatăl I îi apare fiului lui sau fratele fratelui
său, urmând legăturile de sânge, ci soţul îi apare soţiei sale, sau cumătră cumetrei
sale, cumătrul cumătrului său.
În concluzie, studiul oferă o imagine extrem de convingătoare a felului în care
societatea și-a re-elaborat și regîndit permanent trecutul, atît în funcție de
„solidaritatea filială dincolo de moarte și articularea înrudirii spirituale și a
înrudirii trupești” cît și de „relațiile conflictuale din sânul societății feudale (dintre
Biserică și aristocrația războinică)”.