Genul epic: între roman şi epopee

Discursul epopeii a stat la baza tuturor culturilor vechi (Mesopotamia - Ghilgameş, India - Mahabarata,
Ramayana, Grecia Antică, Roma Antică)

2. În epopee s-a promovat un stil înalt sau nobil, de obicei netru (obiectivă), cu eroi excepţional i, cu
puţine trăsături de caracterizare (plaţi sau lineari), cu trimitere la evenimente foarte importante pentru o
comunitate şi cu participarea unor actanţi din lumea naturală, dar şi supranaturală.

3. De cealaltă parte, romanul, despre care spunem că este o creaţie a literaturii din Grecia antică, a
însemnat trecerea către lumea oamenilor simpli; eroul de epopee se transformă în personaj complex de
roman cu trăsături pozitive şi negative, prezentat mereu în evoluţie sau involuţie.

4. Rohde spune că trecerea de la operele cu caracter supranatural (mituri epopeii, tragedii) la acele
opere în care acţiunea este plasată în viaţa oamenilor obişnuiţi, iar personajele sunt tot mai complexe şi
surprinzătoare; „zeii tac, acţiunea coboară pe uliţă”

5. ceea ce se întâmplă într-un roman nu trebuie confundat întru totul cu lumea reală deoarece romanul
nu este decât o lume posibilă.

6. Pt vechii greci romanul a fost multă vreme un fel de povestire extinsă care a încercat să elimine pas cu
pas conţinuturile supranaturale. Conţinuturile epopeice erau neîncadrabile istoric. Romanul trecerea de
la anistoric la istoricitate. În timp, romanul devine tot mai legat de societate, de întâmplări ale unor
oameni reali, de conflicte reale sau imaginate: războaie, cataclisme, descoperiri geografice, poveşti de
dragoste, educaţie etc.; rezultă că există o relaţie continuă între textul romanului şi lumea exterioară şi
spunem că romanul este o recreere, o sublimare, fiind mereu legat de un tip de civilizaţie. Din acest
punct de vedere, romanul însoţeşte mereu evoluţia civilizaţiei omeneşti, prezentând destine omeneşti
şi punând întrebări fundamentale.

7. Pe de altă parte, romanul este o creaţie eterogenă (amestecată), complexă, cu multe feţe şi multe
tipuri de discurs, o creaţie care se adaptează mereu la societatea în care este scris.

8. Conţinutul romanului este legat de asemenea de aria culturală din care vine.

9. Romanul de asemenea poate fi legat de ceea ce se cheamă căutare. În sensul că el, ca specie,
urmăreşte mereu posibile schimbări ale destinului unui personaj. De multe ori se pleacă de evenimente
banale şi apoi intervine cotitura.

10. Romanul nu poate exista fără naraţiune, fără o arhitectură narativă şi fără construcţie de personaje;
acestea variază de la o epocă la alta şi de la o cultură la alta, prin urmare sunt variabile. Cea mai mare
dezvoltare a romanului ca specie are loc după sec 17-18, când romanul se impune ca specie dominantă
în literatură şi cucereşte toate clasele sociale.

11. Nu există nici definiţii complete şi nici reţete, dar spunem că de regulă un roman ar trebui să
cuprindă o poveste de dragoste, măcar o călătorie, un eveniment capital din viaţa omului (naştere,
moarte, căsătorie etc) şi o mulţime de evenimente minore prezentate în amănunţime.

Tura viitoare: Elemente specifice epopeilor care anticipă viitoarele romane.