Antigona- Sofocle

Sofocle (n. 496 .Hr. - d. 406 .Hr.) a fost un poet tragic grec. mpreuna cu Eschil si Euripide,
a pus bazele tragediei clasice grecesti.
n crearea tragediilor, Sofocle se inspira din aceleasi izvoare ca si Eschil; ca si naintasul sau,
el face apel la cunoscutele legende si eroimitologici, tematica unora dintre tragediile sale fiind
asemanatoare cu a pieselor lui Eschil, sau continua pur si simplu tema abordata de acesta (de
pilda, n "Antigona", Sofocle porneste de la momentul final al tragediei "Cei sapte contra Tebei").
Antigona este o tragedie scrisa de Sofocle nainte de 442 .Hr. sau chiar n acest an. Antigona a
fost fiica lui Oedip, regele cetatii Teba, nascuta din dragoste incestuoasa a acestuia cu mama sa,
Iocasta si sora cu Ismene, Eteocles si Polynices. Ca si "Oedip rege", tragedia "Antigona"
reprezinta una din cele mai pretioase creatii literare ale antichitatii. Antigona, cutezatoarea fiica a
lui Oedip, asista la dezastrul provocat de lupta dintre fratii ei, Etocle si Polinike. Amndoi au
cazut n lupta, iar tronul Tebei este ocupat de Creon. Regele dispune sa se organizeze cu pompa
nmormntarea lui Etocle, aparatorul cetatii. Pentru celalalt fiu al lui Oedip, Polinike - venit cu
oaste straina sa cucereasca cetatea - se interzice chiar simpla nmormntare. mpotriva asprului
ordin regesc, nfruntnd pericolul pedepsei cu moartea, se ridica Antigona, sora celor doi luptatori.
n mare taina, ea preda pamntului trupul lui Polinike, ndeplinind astfel obilgatia ce i-o reclama,
potrivit obiceiului, legatura de snge cu cel mort. Fapta Antigonei a fost nsa repede descoperita de
Creon care o condamna la moarte. Ea este nsa inflexibila fata de punctual de vedere pe care -l
apara, e netematoare n fata mortii, o priveste ca pe o eliberare de suferinta. Triumfa moral,
principiile promovate i supravietuiesc. . n discutia aprinsa dintre Creon si Antigona se dezvaluie
o ciocnire ascutita de principii morale. Antigona, fecioara firava si gingasa, este nzestrata cu un
caracter ndraznet, cu un curaj demn de un luptator. Taria ei de a-l nfrunta pe rege se trage din
constiinta ca actioneaza n numele legilor strabune, nescrise, n care se sintetizeaza morala
traditionala, adnc nradacinata n cetatile grecesti. Antigona va pieri ntemnitata, dar Creon, cel
care a nesocotit vointa zeilor, va primi o crunta pedeapsa pierzndu-si fiul, pe Hemon (logodnicul
Antigonei), si sotia, care se sinucide aruncnd blesteme asupra trufasului si nechibzuitului ei sot.
Antigona , simbolul femeii puternice, pastratoare a traditiei cu orice pret poate reprezenta cu
succes pe multe din femeile familiilor traditionale romnesti . Ea are taria sa nfrunte porunca lui
Creon pentru a-l ngropa pe Polynikes , cu toate ca stie ca acest gest poate s-o coste chiar viata,
pentru ca traditia cere ca orice mort sa fie ngropat , indiferent ce-ar fi facut n timpul vietii.
Polynikes ntors din surghiun urzise gnd rau mpotriva tarii si a neamului sau). Ipostaza ei de sora
nu-i permite sa treaca nepasatoare pe lnga fratele lasat prada pasarilor si cinilor sa-l sfrtece.
Desi se dovedeste pna la urma a fi de partea ei , Ismena , sfioasa ei sora , speriata de sfrsitul
tragic al parintilor si fratelui, o sfatuieste sa se gndeasca ce ,, cumplit sfrsit " le poate pndi ,
cuvintele ei sintetiznd conditia femeii n raport cu a barbatului puternic : ,,sntem femei / si pe
barbati a-i nfrunta nici ca putem /Mai tari is cei ce crmuiesc si vrerii lor / Se cade-a ne pleca..."
Antigona impresioneaza prin pozitia demna pe care o afiseaza n fata lui Creon n momentul
aducerii ei de paznicul ce-o prinde ncercnd sa-si ngroape fratele : ,, nici macar o tresarire-avu
atunci" ; ,, n-a tagaduit nimic ". Nu-si ascunde fapta , ci recunoaste ca ,, faptasa-s eu , nu ma
codesc nicicum s-o spun ! ... stiam ca doar porunca-ti auzit-au toti ". Mai mult chiar, ea-l nfrunta,

sustinnd ca cei din jurul ei admira ce-a facut, dar tac ,, chitic " de frica .
Conform preceptelor biblice, Antigona sustine ca ,, al vieti-mi rost e sa iubesc, nu sa urasc". Pe
ct de puternica e Antigona si hotarta a-l nfrunta pe Creon , pe att de sensibila e Ismena , pe al
care-i frumos obraz ,, e lacrimi si jale ", dar dragostea de sora o face sa exclame : ,,De-ar fi sa mori
, cum oare viata-as mai iubi ?
Urmarind reactiile Antigonei cnd este amenintata ca va muri , putem sesiza o paralela ntre
comportamentul ei si-al ciobanului din "Miorita" . Pe ct de senin si asteapta moartea ciobanasul
care stia ca va ramne n mijlocul naturii vegheat de tot ce-i era mai drag lui , pe att era de
ndurerata Antigona , al carei mormnt urma sa fie ,,sapat n scorbura de stnci" unde nu avea sa
mai vada nici un prieten : ,,si nimeni m-o plnge si-s fara / Prieteni si fara cununie si raza/ Cea
sfnta de soare eu n-oi mai /vedea-o vreodata "... Singura alinare e ca porneste spre mortii ei,
acolo unde se va ntlni cu mama, tatal si fratele ei si credinta ca ,,cei buni " vor aprecia gestul ei .
Pentru ea ipostaza de sora e foarte importanta si nu se sfieste s-o arate : ,, Ca sot de-as fi
pierdut , un altu-as fi aflat ! / Copilul de-mipierdeam , copil c-un alt barbat / As fi avut ! Dar frate
cum as mai avea ?" Regreta numai ca moartea o va gasi fara sa se fi mplinit ca sotie si mama ,dea nu fi reusit sa parcurga toate etapele ciclului vietii . Apare aici ideea ca moartea e un lucru firesc,
daca apare atunci cnd omul si-a desavrsit rostul pe pamnt. Tocmai de aceea este ndurerata ,
pentru ca: ,, Ma duc spre mormnt, fara nici sa fi stiut / De-al nuntii drag desfat ./ Nici sot eu n-am
avut / Nici prunc n-am alaptat !".
Finalul operei este evident tragic: Antigona se sinucide, moarte succedata de cea a
logodnicului ei, Hemon care este n acelasi timp fiul lui Creon si al Euridicei. Trebuie remarcat,
desi aparitia ei e de scurta durata si Euridice, mama devotata, care neputnd suporta moartea fiului
ei sfseste prin a-si curma viata.
Tragedia este expresia unui spirit aristocratic. Disparitia polisului grecesc si dezvoltarea
asezarilor urbane si rurale a dat nastere unui tip uman care nu se potriveste cu exigentele tragediei.
Spiritul plebeu nu are virtuti tragice. n tragedie nu exista remedii laice. E un lucru pe care nu-l
putem sublinia ndeajuns. Tragedia nu ne vorbeste despre dilemele lumesti, care pot fi rezolvate
prin inovatii rationale, ci despre nclinatia constanta spre cruzime si distrugere care exista n
mersul lumii. Unicitatea tragediei atice vine din aceea ca, ncheinduse brusc, a lasat n urma inertia
creativa a epigonilor prinsi ntr-un tipar mimetic.