Odiseu (greacă: Ὀδυσσεὺς), sau Ulise, personaj mitologic, celebru erou grec

(cunoscut din Iliada, dar mai ales din Odiseea) care a participat la războiul troian.
Odiseu era regele Ithacăi şi fiul lui Laertes (după o versiune, după o alta, al lui Sisif)
şi al Anticleei. S-a căsătorit cu Penelopa, fiica lui Icar, cu care a avut un fiu, pe nume
Telemah. În războiul troian, Odiseu are un rol important. Vestit pentru mintea sa
isteaţă şi pentru prudenţa şi vorbele frumoase pe care ştia să le rostească, el este
trimis adeseori în solii sau i se dau diverse însărcinări. De pildă, este trimis la regele
Lycomedes să-l aducă pe Ahile, îl însoţeşte pe Menelau atunci când acesta se duce
să o ceară pe Elena de la troieni, mijloceşte împăcarea lui Agamemnon cu Ahile, o
aduce pe Ifigenia la Aulis, e trimis să-l caute pe Filoctet împreună cu armele lui
Hercule, pătrunde ca iscoadă în Troia şi se înţelege pe ascuns cu Elena să-i trădeze
pe troieni etc.

Tot lui Odiseu, care pe câmpul de luptă a dat dovadă de mult curaj şi vitejie făcând
numeroase victime, îi aparţine şi ideea calului de lemn în pântecele căruia s-a
ascuns împreună cu alţi cinci sute de soldaţi greci şi a pătruns în cetatea Troiei,
reuşind să-i deschidă astfel porţile în faţa grecilor. După terminarea războiului,
Odiseu o porneşte şi el, ca şi ceilalţi, spre casă. Calea de întoarcere îi va fi însă
lungă şi presărată cu multe peripeţii. O primă furtună pe mare îi abate pe ţărmurile
Traciei; se opreşte apoi pe meleagurile lotofagilor şi zăboveşte mai mult în ţara
ciclopilor de unde scapă cu viaţă, din nou, numai datorită agerimii minţii sale.
Reuşeşte să fugă de acolo orbindu-l pe Polifem şi-şi atrage în felul acesta mânia lui
Poseidon, care era tatăl ciclopului.

Ajuns în insula lui Aeolus, Odiseu capătă în dar de la acesta un burduf în care sunt
închise vânturile. Crezând că înăuntru se afla vin, însoţitorii lui Odiseu deschid
burduful şi dezlănţuie în felul acesta o groaznică furtună pe mare. Purtate de valuri,
vasele rătăcesc la întâmplare şi ajung pe meleagurile lestrigonilor, neam de
antropofagi, care-i ucid pe greci şi le distrug corăbiile. Singur Odiseu reuşeşte să-şi
desprindă corabia de ţărm şi să scape cu fuga. În insula Aeaea, la magiciana Circe -
cu care are şi un fiu - pe Telegonus - eroul zăboveşte un an încheiat, după care o
porneşte din nou la drum, nu înainte de a fi stat de vorbă cu umbra lui Tiresias,
care-i dezvăluie viitorul. Izbuteşte să treacă teafăr de insula sirenelor, apoi printre
Scila şi Caribda, dar încep să-i lipsească merindele şi tovarăşii săi de drum se plâng
de foame.

Încălcându-i porunca, ei înjunghie câteva animale din cirezile zeului Apollo, ca să

aibă cu ce se ospăta. Mânia zeilor le este acum fatală. Uraganul dezlănţuit cu acest
prilej îneacă corăbii şi oameni. Singur Odiseu e cruţat. Agăţat de un catarg, el e
purtat pe ape, la voia întâmplării şi dus în insula lui Calypso. Aici eroul va zăbovi
şapte (într-o altă versiune zece) ani încheiaţi, înlănţuit de dragostea frumoasei
nimfe, pe care numai porunca lui Zeus o va determina să-l lase să plece mai
departe.

O nouă furtună pe mare, de data aceasta iscată de Poseidon, îl aruncă pe Odiseu,

din nou naufragiat, pe ţărmul insulei feacilor. Găsit de Nausicaa, fiica regelui
Alcinous, este călăuzit de către aceasta la palatul tatălui ei. Mişcat de istorisirea
tuturor întâmplărilor nefericite care s-au abătut asupră-i, regele feacilor îi dăruieşte
eroului o corabie, cu ajutorul căreia izbuteşte să ajungă, în sfârşit, în patrie. În Itaca
pe Odiseu îl aşteaptă însă noi încercări. În timpul îndelungii lui absenţe, cu toată
dragostea şi credinţa nestrămutată pe care o nutreşte faţă de el soţia sa, Penelopa,
peţitorii acesteia au pus stăpânire pe avutul şi pe palatul lui. Ei petrec aici, ca la ei
acasă, în nesfârşite ospeţe. După douăzeci de ani, nimeni nu-şi mai aduce aminte
de Odiseu, aşa încât eroul, sosit în mijlocul lor, trece neobservat cu atât mai mult cu
cât s-a deghizat în cerşetor. Îşi dezvăluie adevărata identitate numai bătrânului
porcar Eumaeus şi propriului fiu, Telemah, cu ajutorul cărora îi încercuieşte şi-i
ucide pe toţi peţitorii. Între timp el este recunoscut şi de Penelopa, alături de care
va domni de acum înainte, din nou, în Itaca.

Ahile era fiul zeiţei marine Thetys şi al muritorului Peleus - regele mirmidonilor
din Fthia (sud-estul Tesaliei) şi nepotul lui Zeus. Se spune că Thetys fusese râvnită
atât de Zeus cât şi de Poseidon, însă cei doi au renunţat la ea în favoarea lui Peleus
atunci când titanul Prometeu a profeţit că ea va aduce pe lume un fiu mai puternic
ca tatăl lui. Atunci Zeus a dat-o de soţie lui Peleus, care a trebuit mai întâi să o
învingă pe Thetys în luptă.

Când l-a născut pe Ahile, Thetys a vrut să-l facă nemuritor. Ahile a fost cufundat în
întregime de către mama sa în apele Styxului, însă i-a rămas afară călcâiul de care-l
ţinea Thetys. O altă versiune spune că Thetys l-a uns pe băiat cu ambrozie şi l-a
aşezat deasupra focului, pentru a-i arde toate componentele de muritor ale corpului
şi pentru a-l purifica. Întreruptă însă de Peleus, Thetys s-a înfuriat şi a dat drumul
copilului fără a fi terminat ritualul. Homer nu face nici o referire la această
invulnerabilitate în Iliada. Dimpotrivă, descrie o scenă în care Ahile este rănit (În
Cartea 21, eroul peonian Asteropaeus, nepotul lui Axios - zeul unui râu - îl provoacă
pe Ahile, în apropierea râului Scamandru. El aruncă două suliţe, iar una îi răneşte
cotul lui Ahile provocându-i sângerare).

Copil fiind, Ahile a fost încredinţat centaurului Cheiron, care l-a crescut pe muntele
Pelion. Acolo, Ahile a învăţat să tragă cu arcul, să vâneze lei şi mistreţi (la numai
şase ani), să fugă repede ca o căprioară, dar şi să cânte din liră şi vocal. Ulterior,
pentru a-l împiedica să participe la războiul troian - unde ştia că-şi va găsi moartea,
aşa cum prorocise preotul Calhas, şi încercând să zădărnicească împlinirea
destinului - Thetys şi-a trimis fiul la curtea lui Lycomedes, regele dolopilor din insula
Skyros, care l-a ţinut ascuns, deghizat în veşminte femeieşti, printre fiicele lui. Una
dintre ele, Deidamia, i-a născut lui Ahile un fiu, pe Neoptolem (sau Pyrrhus). Între
timp însă, grecii pregăteau războiul împotriva Troiei. La chemarea lui Odiseu şi
Diomede (care l-au atras printr-un vicleşug), Ahile se alătură armatelor greceşti, în
fruntea mirmidonilor, împreună cu prietenul său Patrocle şi cu bătrânul înţelept
Fenix. La despărţire, odată cu plecarea flotei din Aulida, Peleus îi dăruieşte lui Ahile
armele sale: armurile şi suliţa primite ca dar de nuntă şi caii primiţi de la Poseidon.

Conform lui Plutarh şi a învăţatului bizantin Ioannes Tzetzes, atunci când corăbiile
aheilor au ajuns la Troia, Ahile s-a luptat şi l-a ucis pe Cicnos din Colones, un fiu al
lui Poseidon. Cicnos era invulnerabil, însă avea un punct slab, capul. După Dares
Phrygius, tot Ahile este cel care l-a ucis pe Troilos, cel mai tânăr fiu al lui Priam şi al
Hecubei, în templul zeului Apollo. Trolius avea aproape douăzeci de ani, iar legenda
spune că dacă ar fi ajuns la această vârstă Troia ar fi devenit invincibilă.
Tot Ahile a cucerit şi legendarul oraş Teba, din Asia, unde domnea tatăl soţiei lui
Hector, Andromaca. Ahile l-a ucis pe Ection, regele Tebei şi pe toţi cei şapte fii ai
acestuia. Regina, împreună cu toate bogăţiile din oraş, cu Chryseis - fiica lui
Chryses, preotul lui Apollo - şi cu Briseis au fost luate ca pradă de război de către
Ahile şi mirmidonii săi. Dar Chryseis a fost dată lui Agamemnon.

Iliada lui Homer este cea mai cunoscută relatare a faptelor lui Ahile din timpul
războiului troian. Epopeea homerică acoperă doar câteva săptămâni din cadrul
războiului şi nu prezintă moartea lui Ahile. Începe cu retragerea din luptă a lui Ahile,
după ce acesta s-a simţit dezonorat de Agamemnon, comandantul aheilor.
Agamemnon luase ca sclavă cu ceva timp în urmă pe Chriseis. Chrises, tatăl
acesteia, l-a rugat pe Agamemnon să îi înapoieze fata, dar rugăminţile i-au fost
refuzate, iar Apollo a trimis asupra aheilor ciumă. În cele din urmă, Agamemnon a
renunţat la Chriseis dar şi-a luat în schimb altă sclavă, pe Briseis, care îi aparţinea
însă lui Ahile. Simţindu-se jignit de acest lucru, Ahile a refuzat să mai comande
armata mirmidonilor (aşa cum va spune mai târziu, Ahile o iubea pe Briseis).

Sperând să-şi menţină gloria chiar şi în absenţa sa din luptă, Ahile i-a cerut mamei
sale Thetys să-l convingă pe Zeus să îi lase pe troieni să împingă armata grecească
înapoi spre mare şi astfel să domine lupta. Troienii, conduşi de Hector, au reuşit să
ajungă la corăbiile greceşti şi să distrugă o parte din ele. Deoarece grecii se aflau
aproape de o înfrângere grea, Ahile a îngăduit prietenului său cel mai bun, Patrocle,
să conducă armata mirmidonilor în luptă şi să folosească propria-i armură. Patrocle
a reuşit să-i împingă pe troieni dincolo de ziduri dar a fost ucis de Hector înainte de
a putea pătrunde în Troia.

Ahile a suferit după prietenul lui şi a ţinut în cinstea acestuia multe jocuri funerare.
Fiind hotărât să intre în luptă, a făcut rost de o nouă armură la Hefaistos, cu ajutorul
mamei sale, deoarece cea pe care i-o dăduse lui Patrocle a fost luată de Hector.
Reintrând pe câmpul de luptă, Ahile a omorât un mare număr de duşmani, fiind
mereu dornic să-şi răzbune prietenul. El chiar s-a luptat cu zeul râului Scamandru -
Xanthos - care fusese înfuriat de faptul că Ahile îi murdărise apele cu oamenii pe
care îi omorâse. Zeul Xanthos a încercat să-l înnece pe Ahile, dar a fost oprit de
Hera şi Hefaistos. După ce i-a alungat pe troieni în spatele zidurilor, Ahile l-a întâlnit
pe Hector şi l-a urmărit de trei ori în jurul zidurilor Troiei, până când zeiţa Atena,
luând forma fratelui prinţului troian, Deifobos, l-a convins pe Hector să-l înfrunte
frontal pe Ahile. Eroul mirmidon îl învinge pe Hector, îl ucide, îl leagă de carul său
de luptă şi îl trage în jurul câmpului de luptă timp de treisprezece zile. Cu ajutorul
zeului Hermes, Priam, tatăl lui Hector, s-a dus la cortul lui Ahile şi l-a convins pe
acesta să-i dea trupul fiului său pentru a-i face ritualurile funerare. Ultimul pasaj din
Iliada este cel al funeraliilor lui Hector.

După armistiţiul temporar încheiat cu Priam, Ahile se luptă şi o ucide pe regina

amazoniană Penthesileia, care venise în ajutorul troienilor. Se spune însă că după
crimă, Ahile s-a îndrăgostit de chipul tinerei războinice. Soldatul aheu Thersites ia în
râs iubirea lui Ahile şi este ucis de acesta. După ce trupurile Penthesileiei împreună
cu alte 12 amazoane sunt date troienilor pentru a le înmormânta şi după un scurt
pelerinaj la Lesbos unde se purifică de păcatul uciderii lui Theristes, Ahile se
întoarce în luptă.
După moartea lui Patrocle, cel mai bun prieten al lui Ahile a devenit Antilohos, fiul
lui Nestor. Atunci când regele Memnon din Etiopia - fiul zeiţei Eos - l-a ucis pe
Antilohos, Ahile este din nou nevoit să caute răzbunare pe câmpul de luptă. Lupta
dintre Ahile şi Memnon este doar o reproducere a luptei dintre Ahile şi Hector,
singura diferenţă fiind că Memnon, spre deosebire de Hector, este fiul unei zeiţe.
Acest episod stă însă la baza epopeii Aethiopis, care a fost scrisă după Iliada,
probabil în secolul al VII-lea î.Hr. Aethiopis este o epopee pierdută, dar există
diferite fragmente din ea citate de unii autori de mai târziu. Quintus din Smirna
realizează o scurtă povestire a morţii lui Memnon.

Aşa cum a prezis Hector când se afla în pragul morţii, Ahile este ucis de către Paris.
O variantă spune că zeul Apollo a îndreptat săgeata lui Paris către călcâiul lui Ahile,
unicul său punct sensibil, în timp ce eroul aheu se afla pe câmpul de luptă. O altă
variantă susţine că Ahile a fost ucis cu un cuţit în spate de Paris în timp ce se afla cu
prinţesa troiană Polixena, iubita sa, în templul lui Apollo. Amândouă versiunile
anulează valoarea şi moralitatea ucigaşului şi nu îl ridică la înălţimea fratelui său
Hector, ceea ce ar sugera că Ahile rămâne invincibil pe câmpul de luptă. După
moarte, în cinstea eroului sunt ţinute jocuri funerale, iar oasele lui sunt aşezate cu
cele ale lui Patrocle şi Antilohos. Arctinus of Miletus menţiona în epopeea sa
pierdută despre războiul troian că Ahile îşi trăieşte viaţa de după moarte împreună
cu Elena pe insula Leuke.

Armura lui Ahile a reprezentat un motiv de dispută între Odiseu şi Aiax, fiul lui
Telamon (vărul mai mare a lui Ahile). După o tragere la sorţi nedreaptă şi după lungi
dezbateri, Odiseu a preluat armura, iar Aiax, deznădăjduit, s-a sinucis.

În Odiseea, când Ulise coboară în împărăţia lui Hades, Ahile îi spne că este mai bine
să fii ultimul argat de pe pământ decât domn în împărăţia lui Hades.

Elena (Helena) (greacă: Ἑλένη, "cea mai frumoasă dintre muritoare"), era în
mitologia greacă fiica lui Zeus şi a Ledei.

Copilă fiind, ea a fost răpită de către Tezeu, şi adusă acasă de fraţii săi Castor şi
Pollux. Regele Spartei, tatăl ei pământesc, o căsătoreşte cu Menelau, cu care Elena
are o fiica, Hermione. Este răpită de Paris cu încuviinţarea zeiţei Afrodita, care i-o
dăruise ca răsplată după arbitrajul favorabil în cazul mărului discordiei.

Plecarea Elenei cu Paris la Troia are drept rezultat războiul troian. Grecii au pornit
războiul împotriva Troiei pentru a-l pedepsi pe Paris, fiul regelui acestei cetăţi şi
pentru a o recupera pe Elena, regina Spartei.

În timpul războiului, care durează zece ani, Paris moare iar Elena se căsătoreşte cu
unul dintre fraţii lui, Deiphobos, iar mai târziu se împacă cu Menelau redevenindu-i
soţie. Revine în Sparta, dar după moartea lui Menelau este izgonită de fiii acestuia
şi moare la Rhodos.

După o altă versiune, Elena s-ar fi căsătorit cu Ahile, învingătorul Troiei şi s-ar fi
retras alături de el pe o "insulă albă", Leuke, de la marginea lumii.
Heracle - numit de către romani Hercules - era fiul lui Zeus şi al Alcmenei.
Pentru a se uni cu Alcmene, Zeus a luat chipul şi înfăţişarea soţului ei, Amphitryon,
plecat să lupte împotriva teleboenilor. Din unirea Alcmenei cu Zeus s-a născut
Heracle, iar din unirea Alcmenei cu Amphitryon, sosit imediat după aceea, s-a
născut Iphicles, frate geamăn cu Heracle.

Dându-şi seama de originea divină a lui Heracle, Amphitryon a consimţit să-l

crească în casa sa, alături de Iphicles. Gelozia Herei faţă de Alcmene s-a manifestat
însă de timpuriu, încă înainte de naşterea copilului. Fiindcă Zeus - ca să-şi
ocrotească viitorul fiu - făgăduise regatul Argosului primului urmaş care se va naşte
din Perseu, Hera a îndemnat-o pe fiica ei, Ilithyia, care patrona naşterile, să întârzie
naşterea lui Heracle şi să o grăbească în schimb pe cea a lui Eurystheus, fiul lui
Sthenelos. Datorită acestui fapt, Eurystheus se naşte la şapte luni, revenindu-i lui
Argosul, iar Heracle e purtat zece luni în pântece de Alcmene.

Mânia Herei continuă să se reverse şi după naştere, de data aceasta însă asupra
copilului. Într-o noapte, când cei doi fraţi se aflau în leagănul lor, ea le trimite doi
şerpi cu gândul să-l ucidă pe Heracle. Fără să-şi piardă cumpătul, Heracle, deşi avea
numai zece luni, îi apucă pe fiecare cu câte o mână şi îi sugrumă, în timp ce
Iphicles, îngrozit, trezeşte toată casa cu ţipetele lui. Este un semn în plus pentru
Amphitryon cu privire la originea divină a copilului. El îl creşte însă mai departe în
casa sa, ca pe propriul său fiu. Când Heracle creşte, el îşi înspăimântă părintele,
ucigându-şi dascălul, pe Linus, şi acest fapt îl determină pe Amphitryon să-l trimită
pe Heracle la ţară să-i păzească cirezile.

Eroul stă acolo până la vârsta de optsprezece ani, când săvârşeşte primul său act
de vitejie: ucide leul din Cithaeron, care atacase cirezile tatălui său. Cu această
ocazie el se uneşte cincizeci de nopţi la rând cu cele cincizeci de fiice ale regelui
Thespius, la care stă în gazdă tot timpul cât durează vânătoarea. După ce ucide
fiorosul animal, Heracle se întoarce acasă. Pe drum se întâlneşte cu solii regelui
Erginus, trimişi să ridice tributul la care erau supuşi tebanii. El se luptă cu Erginus şi
îl învinge. Drept mulţumire că i-a scăpat pe tebani de tributul înjositor, regele Creon
i-o dă în căsătorie lui Heracle pe fiica sa, Megara. Cu Megara eroul a avut mai mulţi
copii.

Urmărindu-l mai departe cu mânia sa divină, Hera îi ia minţile şi, într-un delir furios,
îl determină să-şi ucidă copiii. În urma săvârşirii acestei crime, eroul consultă
oracolul din Delphi. Pentru ispăşire, Apollo îi porunceşte să-i slujească timp de
doisprezece ani lui Eurystheus. La cererea acestuia, care îl pune la felurite munci,
Heracle săvârşeşte cele douăsprezece mari fapte de vitejie cunoscute sub numele
de muncile (isprăvile) lui Heracles.

[modifică]
Cele douăsprezece munci ale lui Heracle
Prima muncă este uciderea leului din Nemeea, o fiară înspăimântătoare care pustia
ţinutul respectiv. Eroul îl sugrumă, apoi îl jupoaie de pielea îngrozitoare la vedere.
Înfăţişându-se mai apoi îmbrăcat în această piele lui Eurystheus, acesta, de frică,
nu-i îngăduie să pătrundă în cetate ci îi porunceşte să-şi depună prada înaintea
porţilor. Cu această ocazie eroul înfiinţează Jocurile Nemeiene.
A doua muncă este uciderea hidrei din Lerna. Născută din Typhon şi din Echidna,
hidra era un balaur monstruos, a cărui răsuflare ucidea pe oricine îi simţea
duhoarea. Ea avea nenumărate capete, care pe măsură ce erau retezate creşteau la
loc. Unul dintre capete era nemuritor. Heracles a reuşit sa-i reteze capetele şi, cu
ajutorul nepotului său, Iolaus, să-i ardă carnea în locul unde fuseseră, pentru a le
împiedica să se mai regenereze. La urmă el îi retează şi capul cel nemuritor şi,
îngropându-l în pământ, împinge deasupra lui o stâncă uriaşă. Sângele hidrei era şi
el aducător de moarte. De aceea, la plecare, eroul şi-a muiat săgeţile în el, făcându-
e astfel veninoase.
A treia muncă este prinderea mistreţului de pe muntele Erymanthus. Groaznicul
animal a fost urmărit de către erou prin mijlocul unor zăpezi înalte, până când, sleit
de puteri, a fost prins.
A patra muncă este prinderea unui căprior cu coarne de aur, care aparţinea zeiţei
Artemis. Vestit prin iuţeala lui, căpriorul a fost fugărit un an încheiat de către erou,
care, în cele din urmă, l-a ajuns în Arcadia si, rănindu-l uşor, a reuşit să-l prindă.
A cincea muncă este curăţarea grajdurilor lui Augias. Augias, regele din Elis, avea
peste trei mii de vite şi grajdurile care le adăposteau nu mai fuseseră curăţate de
peste treizeci de ani. La porunca lui Eurystheus, Heracles s-a legat să le cureţe într-
o singură zi, cerându-i o răsplată lui Augias, dacă avea să reuşească. Augias s-a
învoit. Atunci eroul a schimbat cursurile râurilor Alpheus şi Peneus şi, abătându-le
prin mijlocul grajdurilor, a făcut ca tot gunoiul să fie dus de ape până-n seară. Când
şi-a cerut însă plata cuvenită, Augias a refuzat să-şi ţină făgăduiala, fapt pentru care
avea să fie pedepsit mai târziu de către erou.
A şasea muncă este distrugerea păsărilor stimfalide. În pădurile care împrejmuiau
lacul Stymphalis din Arcadia sălăşluiau puzderie de păsări de pradă, care pustiau
ţinutul. Heracle le-a stârpit ucigându-le cu săgeţile sale otrăvite.
A şaptea muncă este prinderea taurului din Creta. Odinioară, regele Minos voise să-i
sacrifice taurul lui Poseidon dar, cucerit de frumuseţea animalului, îl cruţase. Zeul
mării se răzbunase, făcând taurul să devină furios. Heracles a reuşit să-l prindă şi i l-
a adus lui Eurystheus, care însă i-a redat libertatea.
A opta muncă este îmblânzirea iepelor lui Diomede. Diomede, regele Traciei, avea
nişte iepe sălbatice pe care le hrănea cu carne omenească. Heracles l-a ucis pe
Diomedes şi le-a dat iepelor lui să-i mănânce trupul. După ce s-au ospătat din
carnea stăpânului lor, iepele au devenit blânde şi s-au lăsat uşor prinse. Heracle i le-
a adus şi pe acestea lui Eurystheus.
A noua muncă este dobândirea cingătorii purtate de Hippolyte, regina amazoanelor.
Cingătoarea îi fusese dăruită acesteia de însuşi Ares, zeul războiului. Heracle i-o ia,
după ce se luptă cu amazoanele, şi o dăruieşte fiicei lui Eurystheus.
A zecea muncă este aducerea boilor lui Geryon, tot la porunca lui Eurystheus.
Cirezile de boi ale lui Geryon se aflau pe insula Erythia, departe, către apusul lumii.
Ca să ajungă acolo, eroul a străbătut deşertul Libiei, apoi Oceanul, iar ca să pună
mâna pe boii lui Geryon l-a ucis mai întâi pe Orthrus, câinele cu două capete care-i
păzea, apoi pe Eurytion, uriaşul care-i păştea şi, în sfârşit, pe însuşi Geryon,
monstrul cu trei trupuri, căruia îi aparţineau. După multe peripeţii, Heracle ajunge
cu bine din nou la Eurystheus, nu fără să fi avut de însă de furcă pe drumul de
întoarcere cu numeroşi duşmani care îl atacaseră, vrând să-i fure boii.
A unsprezecea muncă este culegerea merelor din Grădina Hesperidelor. Merele
acestea erau de aur, şi ele aparţineau Herei, care le primise în dar, cu prilejul nunţii
ei cu Zeus, de la Gaia. Hera le dusese în Grădina Hesperidelor şi i le dăduse în pază
lui Ladon, un balaur uriaş cu o sută de capete. După ce cutreieră mări şi ţări, după
ce trece prin Caucaz unde-l eliberează pe Prometheus, Heracle ajunge la
hiperboreeni, unde se afla faimoasa grădină, şi, cu ajutorul lui Atlas, izbuteşte să
fure merele şi i le duce lui Eurystheus.
A douăsprezecea muncă este aducerea lui Cerberus din împărăţia umbrelor
subpământene, cea mai grea încercare la care a fost supus. În îndeplinirea acestei
sarcini, el a fost ajutat de Hermes şi de Athena. Ajuns în Infern, Heracle s-a întâlnit
cu umbra lui Meleager - căruia, cu această ocazie, i-a făgăduit să o ia în căsătorie
pe Deianira - cu Pirithous, cu Theseus şi cu Ascalaphus, pe care i-a scăpat din
chinurile la care erau supuşi şi, în sfârşit, cu zeul Hades, care s-a învoit să i-l dea pe
Cerberus cu condiţia ca eroul să-l prindă fără să se servească de vreo armă.
Strângându-l cu amândouă mâinile de gât, Heracle a reuşit să-l stăpânească pe
Cerberus şi să-l târască după el, pe pământ. La vederea lui, Eurystheus a fost atât
de înfricoşat încât s-a ascuns şi n-a vrut să-l primească. Neavând ce face cu el,
Heracles l-a adus atunci înapoi în Infern.

[modifică]
Alte isprăvi adiţionale

Heracle şi amantul său Iolaus, cu Eros între ei

(sec. IV î.C.)

În afara acestor isprăvi, eroul a săvârşit, în diferite împrejurări, numeroase alte acte
de curaj şi vitejie, care i-au adus faima şi l-au făcut renumit. Printre ele se numără:

1. Expediţia întreprinsă împotriva Troiei. Laomedon, regele Troiei, a refuzat să îi dea

lui Heracles răsplata cuvenită pentru faptul că eroul a salvat-o pe Hesione, fiica
regelui, din ghearele unui monstru îngrozitor. Heracles atacă cetatea, îl ucide pe
rege împreună cu toţi fii lui şi i-o dă de soţie pe Hesione lui Telamon, unul dintre
camarazii lui de arme.

2. Războiul împotriva giganţilor, în care eroul a luptat alături de olimpieni.

3. Războiul împotriva lui Augias, întreprins datorită faptului că regele din Elis
refuzase să-i dea plata cuvenită pentru că i-a curăţat grajdurile. Cu ocazia victoriei,
eroul a înfiinţat Jocurile Olimpice.

4. Expediţia organizată împotriva Pylosului, unde domnea regele Neleus, expediţie

în cursul căreia Heracles îl ucide pe rege împreună cu toţi fiii lui, în afară de unul
singur, Nestor. Cu această ocazie Heracles a rănit mai mulţi zei, printre care pe
Hera şi pe Ares.

5. Războiul împotriva Spartei, în cursul căruia, deşi învingător, eroul este rănit la
mână şi vindecat apoi de către Asclepius.

6. Lupta împotriva driopilor, în care, învins la început, Heracle iese în cele din urmă
învingător, îi bate pe driopi şi îi pune pe fugă. Motivul izbucnirii conflictului a fost
faptul că o dată, pe când trecea prin ţinutul lor călătorind împreună cu Deianira şi
cu fiul său Hyllus, driopii au refuzat să-i dea să mănânce copilului, care era
înfometat. De la driopi primeste un ucenic, Hylas, de care se indragosteste, si pe
care il va pierde in Mysia, unde baiatul va fi rapit de o ninfa.
7. Lupta cu centaurii, stârniţi de mirosul vinului pe care eroul îl băuse în peştera lui
Pholus. Cu această ocazie a fost ucis de către Heracle şi bunul centaur Chiron.

8. Readucerea Alcestei din regatul subpământean.

9. Lupta cu Antaeus.

10. Lupta cu Cycnus, pe care l-a ucis în drum spre Grădina Hesperidelor.

11. Eliberarea lui Prometheus. Traversând Caucasul, pe drumul spre aceeaşi

Grădină a Hesperidelor, eroul a ucis vulturul care devora ficatul titanului
Prometheus înlănţuit de o stâncă.

12. Lupta împotriva lui Lycaon, fiul lui Ares şi al Pyrenei, care, opunându-se trecerii
lui Heracles spre Grădina Hesperidelor, a fost învins şi el de către erou.

13. Lupta cu gigantul Alcyoneus pe care l-a omorât cu măciuca sa, ajutat fiind şi de
zeiţa Athena.

14. Prinderea cercopilor.

[modifică]
Cămaşa lui Nessus

În sfârşit, viaţa eroului, bogată în peripeţii, cuprinde şi alte episoade menite să-i
ilustreze forţa şi vitejia. De pildă, este cunoscut episodul luptei dintre Heracle şi zeul
apei Achelous, pentru a obţine mâna Deianirei, sora lui Meleager, căruia, în Infern,
eroul îi făgăduise să o ia de soţie. După căsătorie, omorând din greşeală o rudă a
soţiei sale, Heracle este silit să pornească în exil împreună cu soţia sa, Deianira, şi
cu fiul lor, Hyllus. Pe drum Deianira este atacată de centaurul Nessus, care vrea s-o
violeze. Heracle îl răneşte mortal cu una din săgeţile sale otrăvite. Înainte de a muri,
centaurul îi dăruieşte Deianirei un filtru miraculos, filtru care - după spusele lui -
avea să i-l aducă înapoi pe Heracles atunci când ei i se va părea că eroul nu o mai
iubeşte. Şiretenia lui Nessus şi gelozia Deianirei aveau să pricinuiască, mai târziu,
moartea eroului.

În urma uciderii nedrepte a lui Iphitus, fiul regelui Eurytus, Heracle e atins de
nebunie. Pentru a fi "purificat" el se duce la Delphi, dar acolo, insultând oracolul, îşi
atrage asupră-şi mânia lui Apollo. În urma omorului şi a sacrilegiului comis, el nu
mai poate fi purificat decât dacă se va vinde ca sclav, timp de trei ani, pentru a sluji
un stăpân. Astfel ajunge Heracle în slujba Omphalei, regina Lidiei. Acesta este
răstimpul în care eroul, robit şi iubit de regină, participă la vânătoarea mistreţului
din Calydon. După împlinirea termenului de robie, Heracle se războieşte cu regele
Eurytus. Pe vremuri, Eurytus îi refuzase mâna fiicei sale, Iole. Eroul se luptă cu
Eurytus, îl ucide şi, cum dragostea pentru fiica acestuia a rămas neschimbată, o ia
cu el pe Iole (Iolau).

Aflând, Deianira îi trimite lui Heracle o cămaşă îmbibată cu filtrul lui Nessus, pe care
Heracle îl ucisese odinioară. Departe de a-i aduce soţul înapoi, filtrul - răzbunare
perfidă a centaurului - face ca veştmântul o dată îmbrăcat să se lipească de trupul
eroului şi să ia foc. În zadar se luptă Heracles cu disperare să scape de cămaşa
ucigătoare, o dată cu ea smulgându-şi de pe trup fâşii de carne, flăcările ajungându-
i până la oase. Atunci, simţindu-si sfârşitul aproape - în timp ce Deianira îngrozită de
fapta ei se sinucide - eroul îşi înalţă singur un rug şi se pregăteşte de moarte. El o
încredinţează pe Iole fiului său Hyllus şi porunceşte cu limbă de moarte ca, mai
târziu, cei doi să se căsătorească. Îşi dăruieşte apoi arcul şi săgeţile lui Philoctetes şi
se urcă pe rugul de mai înainte pregătit.

În timp ce flăcările rugului se înalţă, un nor pogoară din ceruri şi cade un trăsnet.
Când ceaţa se risipeşte, corpul eroului nu mai există. El a fost luat în Olympus, unde
va exista după moarte în rândul nemuritorilor. Vechea ură a Herei se şterge. Ea îl
primeşte acum pe Heracle în lăcaşul zeilor, căsătorindu-l cu fiica ei, Hebe, zeiţa
veşnicei tinereţi. Eroul devine nemuritor, drept răsplată pentru vitejia, curajul şi
nedreptăţile îndurate pe pământ.

Regele Atreu al Micenei i-a trimis pe fii săi, Menelau şi Agamemnon, să îl aducă pe
fratele său trădător Tieste în Micene, ca să fie ucis. Dar Atreu a fost asasinat de
către fiul lui Tieste, Egist, care l-a pus pe tatăl său pe tronul Micenei. Atunci cei doi fi
ai lui Atreu au fugit la Tyndareos, regele Spartei, care le-a oferit adăpost şi pe fiica
sa Clitemnestra lui Agamemnon.

Când a venit vremea măritatului Elenei, fiica regelui Spartei, la Tyndareos au venit
mulţi eroi să îi peţească fata. Printre ei erau Odiseu, Menestheus, Aiax din Salamina,
Patrocle şi Idomeneu, dar Tyndareos şi-a dat fata lui Menelau. Acesta, ca să nu-şi
atragă ura celorlaltor peţitori, le-a cerut ca să facă un jurământ ca în caz că el este
atacat sau este la ananghie, ceilalţi să-i vină în ajutor. De asemenea peţitorii
trebuiau să nu-l atace pe Menelau. După moartea lui Tyndareos, Menelau a devenit
rege al Spartei, iar Agamemnon şi-a recăpătat tronul din Micene.

După ce soţia sa a fost răpită de Paris, fiul regelui Priam al Troiei, Menelau porneşte
războiul împotriva Troiei. Este ajutat de fratele său Agamemnon (care devine
comandantul suprem al armatei greceşti), de foştii peţitori ai Elenei şi de regi care
pur şi simplu vroiau să facă mari fapte de arme.

În timpul luptelor, Menelau este protejat de zeiţa Pallas Atena. În Iliada, el îl cheamă
la luptă în doi pe Paris, răpitorul soţiei sale. Paris a scăpat doar cu ajutorul Afroditei,
care îl duse pe ascuns în Troia. În zadar îl căuta Menelau printre soldaţii troieni.
Când lupta începe, Menelau este lovit de săgeata lui Pandaros şi este dus în spatele
liniilor, la medicul Mahaon.

La sfârşitul războiului, Menelau intră împreună cu Ulise şi alţi eroi în calul de lemn şi
apoi în Troia. Menelau l-a ucis pe Deifobos - fratele lui Paris care după moartea
acestuia devenise soţul Elenei - şi ar fi ucis-o chiar şi pe Elena, dacă nu l-ar fi oprit
Agamemnon. Menelau împreună cu Elena plecară împreună acasă.

Tot Homer ne spune că în călătoria sa către casă, Menelau împreună cu oamenii săi
au fost duşi de o furtună pe ţărmurile Cretei şi apoi în Egipt. Aici, spartanii, ajutaţi
de către fiica zeului-profet al mărilor Proteus - Idoteea -, ajunseră la acesta şi după
ce-l învinseră în luptă, el trebui să le destăinuie viitorul. După acesta, Menelau se
întoarse acasă unde trăi fericit împreună cu Elena. Telemah, fiul lui Ulise, în
căutarea tatălui său, ajunse la Sparta unde vorbi cu Menelau despre tatăl său.
Acesta spuse că Proteus zisese că Ulise este captiv pe insula Ogygia (azi Gozo,
arhipelagul Malta), la nimfa Calypso.

După moartea lui Menelau, fiul nelegim al acestuia, Megapenthes, ajunse rege al
Spartei şi o trimise pe Elena în exil, probabil pe insula Rhodos.

Hector, celebru erou troian (cunoscut din Iliada), fiul regelui Priam şi al
Hecubei şi soţul Andromacăi, cu care a avut un fiu: pe Astyanax zis şi Scamandrius.
Hector era cel mai viteaz dintre troieni. Ştiind dinainte că avea să moară în luptă
ucis de Ahile, că cetatea lui avea să fie distrusă, el a continuat totuşi să lupte alături
de ai săi. În cel de-al zecelea an de război, când luptele se dădeau sub zidurile
Troiei, Hector seamănă groază şi moarte în tabăra grecilor. După ce-i ucide pe cei
mai vajnici dintre ei, în frunte cu Patroclus, după ce conduce atacul dezlănţuit de
troieni împotriva corăbiilor greceşti, pe care le incendiază, Hector rămâne singur
afară din cetate, să-l înfrunte pe Ahile. El este fugărit de trei ori în jurul zidurilor
Troiei de către eroul "cel iute de picior" şi cade, răpus de mâna lui, sub privirile
îngrozite ale părinţilor săi, care urmăresc lupta de sus, de pe ziduri. Cadavrul lui
Hector e legat de carul lui Ahile şi târât de către acesta prin pulbere, apoi dus în
tabăra ahee. Mai târziu, la cererea şi rugăminţile lui Priamus, Ahile îl înapoiază
troienilor, care-l ard pe rug, cu mare cinste.

Hecuba, fiica frigianului Dymas (sau a lui Cisseus, regele tracilor) şi cea de-a
doua soţie a lui Priam, regele Troiei. A avut numeroşi copii care, mai toţi, au murit
sub zidurile Troiei sau, după distrugerea cetăţii, au fost duşi în captivitate. Printre ei
se numărau: Hector, Paris supranumit şi Alexander, Creusa, Laodice, Polixena,
Cassandra, Deiphobus, Helenus, Antiphus, Polydorus, Troilus etc. Înainte de
naşterea lui Paris, Hecuba a avut un vis ciudat. Prezicătorii i l-au tălmăcit spunându-
i ca fiul care avea să-l nască va atrage ruina cetăţii sale. La naşterea lui Paris,
Hecuba pregetă să-şi ucidă însă copilul. Temându-se totuşi de împlinirea destinului,
îl abandonează pe muntele Ida. Mai târziu Paris vine însă la Troia şi prezicerea se
împlineşte. După distrugerea Troiei, Hecuba a revenit drept pradă de război lui
Odysseus. Copleşită de durerea de a-şi fi văzut rând pe rând copiii ucişi, înainte de a
pleca în captivitate, e nevoită să asiste neputincioasă la sacrificiul fiicei ei, Polixena.
Urcându-se pe corabie, vede trupul neînsufleţit al fiului ei Polydorus, aruncat de
valuri la ţărm. Polydorus fusese ucis de către regele Polymnestor spre a fi jefuit.
Înainte de plecare, împreună cu celelalte femei troiene, Hecuba găseşte totuşi
răgazul şi puterea necesară ca să răzbune moartea fiului ei. Îmbarcându-se apoi din
nou, Hecuba scapă de urmărirea însoţitorilor lui Polymnestor care vor să o
pedepsească, şi-şi găseşte refugiul şi moartea în valurile mării. După o altă
versiune, ea ar fi fost metamorfozată într-o căţea.

Aiax din Salamina sau Ajax (în limba greacă Αιας) este
regele Salaminei, fiul lui Telamon şi un important erou din mitologia greacă. El joacă
un rol semnificativ în epopeea lui Homer, Iliada, dar şi în celelalte epopei care
prezintă războiul troian. Pentru a fi deosebit de Aiax din Locres, fiul lui Oileu, acest
erou este numit adesea Marele Aiax sau Aiax Telamonianul.

O legendă consemnează că atunci când Heracles pregătea expediţia împotriva

cetăţii Troia a venit să îl invite pe Telamon să ia parte la această aventură şi l-a
găsit pe acesta petrecând. Heracles l-a rugat atunci pe Zeus să-i ofere lui Telamon
un fiu la fel de viteaz ca tatăl său şi la fel de puternic ca blana leului cu care era
înveşmântat. Auzindu-i ruga, Zeus i-a trimis ca semn un vultur (de aici provine şi
numele copilului, Aiax, nume care se aseamănă cu αιτoς, vultur). După o altă
versiune, Aiax se născuse deja când a venit Heracles, care l-a înfăşurat în blana de
leu şi i-a cerut lui Zeus să îl facă invulnerabil. Copilul a devenit într-adevăr
invulnerabil, însă cu excepţia părţilor trupului unde Heracles îşi ţinea tolba cu
săgeţi: umăr, şold şi subsoară.

În Iliada, Aiax este descris ca fiind, după vărul său Ahile, cel mai puternic, mai viteaz
şi mai înalt dintre ahei şi cel mai bun la mânuirea armelor. A fost crescut şi antrenat
împreună cu Ahile de centaurul Chiron, la fel ca tatăl său Telamon şi tatăl lui Ahile,
Peleus. După Ahile, Aiax este cel mai valoros luptător din armata lui Agamemnon,
chiar dacă el nu are înţelepciunea lui Nestor, Idomeneus sau Ulise. Armele lui Aiax
sunt un topor uriaş şi un scut format din şapte piei de bou suprapuse. Al optulea
strat, cel din exterior era făcut din bronz. Pe tot cuprinsul Iliadei, Aiax rămâne
nevătămat în lupte, iar dintre protagoniştii războiului troian este singurul care nu
primeşte vreun ajutor divin. El întrupează toate virtuţile unui războinic desăvârşit:
perseverenţă, demnitate şi vitejie.

Aiax se face remarcat în Iliada mai ales pentru forţa şi curajul său nemărginit,
calităţi care ies cel mai mult în evidenţă în două lupte împotriva lui Hector.
Desemnat de soartă să lupte singur cu prinţul troian, Aiax îl doboară pe acesta cu o
piatră, dar înfruntarea este oprită de crainici, fără să fi existat un învingător şi un
învins. Mai târziu, Aiax este trimis în solie la Ahile, pentru a încerca să îl convingă să
reintre în război şi îi reproşează eroului mirmidon egoismul şi încăpăţânarea
acestuia de a nu lupta. A doua confruntare dintre Aiax şi Hector are loc abia mai
târziu, atunci când Hector pătrunde în tabăra aheilor pentru a distruge o parte din
corăbiile greceşti. În Cartea a XIV-a, Aiax aruncă o piatră gigantică spre Hector şi
aproape îl ucide, însă troianul este readus în simţiri de zeul Apollo şi îşi continuă
ofensiva. Mânuind doar o lance, Aiax reuşeşte să salveze corăbiile aheilor de atacul
troienilor. În Cartea a XVI-a, deşi nu este rănit, Aiax este dezarmat de Hector, care îi
frânge lancea şi de aceea el se retrage din luptă, recunoscând voinţa zeilor. Nu va
reintra în scenă decât după moartea lui Patrocles. Tot Aiax este cel care
recuperează trupul lui Patrocles de la Hector, cu ajutorul lui Menelau, însă nu
reuşeşte să ia de la troieni şi armura acestuia pe care o primise de la Ahile.

În timpul jocurilor funebre organizate de Ahile, Aiax se luptă cu Ulise, însă nici unul
nu este învingător. Acelaşi lucru se întâmplă şi în luptele de scrimă cu Diomede.

Mai târziu, după ce Ahile este ucis de Paris cu ajutorul lui Apollo, Aiax şi Ulise se vor
strădui să protejeze trupul acestuia de troieni. Aiax îi ţine la distanţă pe duşmani cu
toporul său, în timp ce Ulise reuşeşte să ducă trupul în carul său de luptă şi să-l
salveze. Atât Aiax cât şi Ulise vor pretinde să primească armura lui Ahile ca răsplată
pentru eforturile lor. În cele din urmă, după lungi dezbateri, armura îi revine lui
Ulise. Înnebunit de furie, Aiax măcelăreşte un grup de oi, crezând că sunt nişte
ostaşi ahei. Ura lui se îndreaptă mai aes către Agamemnon şi Ulise. Când îşi revine
din starea de nebunie, îşi dă seama că preferă să moară decât să trăiască restul
vieţii în ruşine. El se sinucide cu sabia pe care o primise de la Hector când cei doi au
făcut schimb de obiecte (Odiseea, 11.541). Din sângele lui Aiax răsare o floare
roşie, care la fel ca în cazul lui Hiacintos, poartă pe frunzele ei o parte din numele
eroului, Ai, litere care sunt de asemenea şi o expresie a durerii, a tristeţii sau a
bocetului (Pausanias 1.35.4). Aiax nu este ars pe rug după obicei, ci aşezat într-un
coşciug şi înmormântat. I se aduceau anual onoruri divine la Salamina. O altă
variantă a mitului spune că Aiax a fost incinerat, iar cenuşa lui a fost pusă într-o
urnă de aur, îngropată într-un promontoriu de la intratrea în Hellespont. Despre
moartea lui Aiax se vorbeşte de asemenea în Metamorfozele lui Ovidiu.

Regi sau ţărani, greci sau orientali, oamenii din Antichitate se duc la templul lui
Apollo din Delfi pentru a afla, din gura Pythiei, ceea ce le rezervă destinul. în fiecare
lună, sute de persoane aşteaptă spectaculoasa transă care dezvăluie cuvântul divin.
Influenţa sa este aşa de mare, încât se hotărăsc războaie conform sfaturilor
oracolului; s-ar fi prăbuşit imperii dacă nu i-ar fi dat ascultare. Printre lăcaşurile de
cult greceşti un loc aparte îl ocupă oracolul din Delphi, considerat drept cel mai
influent şi prestigios centru religios al Eladei.

În lliada, Homer ne povesteşte despre întemeierea templului. în vremuri obscure,

situl adăposteşte un oracol dedicat vechii divinităţi a pământului, Gaia. El este păzit
de cumplitul dragon
Tifon. Pentru a-şi însuşi locul, Apollo îl ucide pe Tifon într-o luptă
eroică. Cadavrul monstrului, putrezind în acel loc, îi lasă numele său, Pytho,
însemnând „eu fac să putrezească". Apollo se transformă după aceea în delfin
(Delfi) şi deturnează o corabie cretană: echipajul formează primii servitori ai
templului, iar zeul promite să vină în fiecare an ca să-i sfătuiască pe oameni.

Oracolul din delphi

Templul lui este situat în centrul universului. El simbolizează buricul lumii, marcat
de o piatră numită Omphalostes. Zeus, preocupat să verifice acest lucru, dă drumul
într-o zi la două acvile, câte una la fiecare capăt al pământului; ele se întâlnesc
deasupra pietrei. Numele de "Delphi" provine probabil de la Delphinios, un epitet
ataşat lui Apollo pentru a reda legătura sa cu delfinii. Apollo, se spune, ar fi venit cu
preoţi din Creta pe spatele delfinilor. Conform unei alte legende, Apollo a venit pe
jos până la Delphi din nord şi s-a oprit la Tempe, un oraş în Tesalia şi a cules lauri,
plantă sacră pentru el. În comemorarea acestei legende, câştigătorii Jocurilor Pitiene
primeau o coroană de lauri culeşi din Tempe. Alţii mai consideră că denumirea
oracolului vine de la cuvintul grecesc "delphos", care înseamnă "sin", "inima" - elenii
asociind acest cuvânt cu forma de mamelon a locului din virful muntelui Parnas,
care ducea către o peştera întunecoasă, locuită, după legendă, de un şarpe uriaş,
Pythos, care îi omoră pe toti cei care cutezau să se apropie de aceasta grotă.
Potrivit miturilor Greciei antice, Apolo, fiul Zeus, a ucis acest monstru si a inaugurat
Jocurile Pythice.
În Oedip Rege, Sofocle, în secolul al V-lea Î.Hr., prezintă prin vocea locastei
argumentele scepticilor. Oedip este îngrijorat de prorocirile unui ghicitor, locasta îl
linişteşte: „Nu te îngrijora, deci, de ceea ce spui, ascultă-mă şi află că nici o fiinţă
muritoare nu înţelege nimic din arta ghicitului, în puţine cuvinte îţi voi da dovezi de-
ndată. O profeţie fu odată făcută lui Laios, nu voi spune că de către Apollo în
persoană, ci de către servitorii lui. Destinul regelui trebuia să fie ca el să moară de
mâna copilului care s-ar naşte din mine şi din el.

Totuşi, toată lumea spune că Laios a fost asasinat de bandiţi străini, cu mult timp în
urmă, pe un drum foarte mare, iar când i s-a născut pruncul, nu s-au scurs nici trei
zile, că el îi şi legă picioarele şi porunci să fie aruncat de către nişte mâini străine pe
un munte la care nu se poate ajunge. în acest caz, Apollo nu şi-a îndeplinit
prorocirea: nici fiul lui Laios nu şi-a ucis tatăl, nici Laios, lucru îngrozitor de care el
se temea atât de mult, n-a murit de mâna fiului său. lată totuşi cum fuseseră
aranjate lucrurile după avertismentele oracolului: nu te nelinişti deloc. Ceea ce zeul
crede nece¬sar să facă cunoscut, el o face cu uşurinţă de unul singur".
(Oedip Rege, versurile 707-725)

Dincolo de mit, istoria ne învaţă că primul templu de la Delfi datează de la sfârşitul

mileniului al ll-lea Î.Hr. Agăţat pe panta sudică a muntelui Parnas, încadrat de faleza
roz Rhodini şi de Flembucos, stânca de culoarea focului, între care ţâşneşte izvorul
sacru de la Castalia, templul domină o câmpie acoperită de măslini, domeniul lui
Apollo, interzis să fie cultivat. La aproximativ 15 km sud-vest de Delphi se află
oraşul-port Kirrha în Golful Corintean. Pelerinii sosesc acolo fie pe mare, debarcând
în micul port Kirrha, fie pe uscat, traversând strâmtoarea Arachova. Delphi este un
oraş în Grecia antică, casă a Oracolului delfic în mitologia greacă, dedicat zeului
Apollo şi locuit de nimfa Cassotis, care era venerată în întreaga lume antică. Vechii
greci considerau Delphi ca fiind centrul universului.

Începând cu secolul al Vl-lea, oraşul Delfi apare nu departe de templu, obţinându-şi

resursele din trecerea pelerinilor. In 548, un incendiu devastează templul: el este
reconstruit, mai mare şi mai frumos, datorită unei subscripţii panelenice.

Pentru ca vaporii care se degajau din interiorul pamintului aveau o putere mai mare
asupra femeilor decit a barbatilor, s-a hotarit ca numai femeile sa poata intra in
legatura cu spiritul monstrului Pythos, pentru a afla previziunile despre viitor,
acestea primind numele de femei pythice. Ele erau selectate din rindurile tinerelor
din Delphi si trebuiau sa traiasca in cinste si austeritate. La oracolul din Delphi
slujeau trei fecioare tinere care trebuiau la început sa treaca printr-un ritual de
purificare, ce le dadea dreptul sa patrunda în subsolul sfînt al templului lui Apolo.

Înainte de a face profetii, fetele dormeau pe un pat din frunze de laur, pentru a
putea capata puteri magice. Dimineata erau duse de catre preoti la izvorul sfînt
Kastal, unde îsi dadeau jos voalul si tunica scurta si se scaldau în apele reci ale
izvorului de munte, pentru a se încarca astfel cu energia fortelor magice. Dupa
aceea se deplasau la izvorul Kassotis, de unde înghiteau o gura de apa pentru a
capata întelepciunea divina, fara de care nu puteau intra în contact cu zeul Apolo,
apoi treceau prin fata zeitei Hestia si inspirau fum de tamâie, de ramuri de pin si
diferite ierburi aromatice. Cînd fetele dadeau semne ca s-au ameţit, intrau în templu
si raspundeau întrebarilor puse la vizitatori, facînd previziuni despre viitor. Acestea
erau facute în versuri si de multe ori aveau dublu sens, fapt care facea ca ele sa se
adevereasca întotdeauna.

La început, oracolul este ascultat o dată pe an. În faţa succesului mereu crescând,
preoţii adoptă un ritm lunar şi folosesc două, apoi trei preotese. Cu toate acestea,
cei ce ajung să le ceară sfatul aşteaptă adesea mai multe zile până să le vină
rândul. Aceste zile sunt consacrate ofrandelor, jertfelor şi purificărilor. Se stropesc
cu apă de la izvorul Castalia, deasupra căruia există şi azi gravată această frază: „O
picătură ajunge bunului pelerin, cât despre cel rău, nici oceanul nu i-ar spăla
mârşăvia". Oracolul este costisitor; solicitantul trebuie să cumpere o prăjitură foarte
scumpă pe care să o ofere pe un altar, în faţa sanctuarului, apoi, pe un alt altar, el
jertfeşte o oaie sau o capră.

Pythia este intermediara între zeu şi oameni, este personajul cel mai important din
sanctuar. Primele preotese sunt fecioare tinere, ne spune istoricul grec Diodor din
Sicilia, însă tradiţia este modificată în ziua în care un bărbat, mânat de simţuri, o
violează pe una dintre ele. Atunci, ele sunt înlocuite cu femei în jur de 50 de ani, de
obicei simple ţărănci din regiune.

Nu este necesar ca acestea să posede vreun dar special pentru a îndeplini această
funcţie: ele nu sunt decât instrumentul lui Apollo. în ziua oracolului, Pythia se
purifică printr-o baie rituală şi îmbracă un costum de ceremonie. Apoi se instalează
în fundul sanctuarului, pe un trepied de aur. Acolo, ea respiră exalarea sacră
(pneuma enthusi-astikon), şi fără îndoială halucinogenă, care se ridică dintr-o
crăpătură din pământ. Intră în transă, devenind vocea lui Apollo.

Urlă, geme, îngână vorbe de neînţeles pe care preotul (prophetes) le interpretează

pentru a da un răspuns solicitantului. Prestigiul oracolului din Delphi a crescut
deosebit de mult atunci când grecii erau ameninţaţi de perşi, iar prin răspunsul dat
de oracol s-a găsit soluţia salvatoare. Se spune ca atenienii s-au strâns în sanctuarul
Pythiei si au întrebat-o: "Trebuie sa luptam împotriva armatelor lui Xerxes, regele
persan care a cucerit câteva cetăţi greceşti si acum ameninţă Atena, sau ar fi mai
înţelept sa predam armele?". Prezicătoarea le-a răspuns: "Doar întăriturile de lemn
pot salva Atena!". Politicianul Temistocle (526-460 î. Chr.), decriptând răspunsul
oracolului, a ajuns la concluzia ca trebuie să adune vasele de război în jurul Atenei
pentru a o apăra. Ciocnirea dintre atenieni si persi a avut loc în strâmtoarea
Salamina, în anul 480 î. Chr., si grecii au reusit sa obtina o rasunatoare victorie în
aceasta batalie navala

Datorita acestor pelerini, Delphi a devenit un important centru comercial, si de aici

cultura greaca s-a raspîndit în întreaga lume civilizata.

Situl arheologic de la Delphi a fost înscris în anul 1987 pe lista patrimoniului cultural
mondial UNESCO.