Imaginea Electrei la

Eschyl, Sofocle, Euripide

(analiza evolutiei personajului)

As incepe, prin a stabili mai intai, conceptele care au guvernat operele celor
trei mari tragici. Avem in primul rand un Eschil, ale carui opere se afla sub
semnul unei religiozitati excesive, apoi un Sofocle care pune un accent
deosebit pe suferinta omului ca fiind calea catre inobilare spirituala si,
bineinteles un Euridipe care are curajul sa aduca pentru prima data in centrul
atentiei demnitatea si calitatile omului de rand, punandu-le pe acelasi plan cu
cele ale aristocrastiei, fapt ce reiese foarte clar din operele sale, putand fi
considerat pentru aceasta un “renascentist al lumii antice”. Toate aceste
concepte le regasim in evolutia personajului Electra la cei trei autori, de la
Eschil, la Sofocle si pana la Euripide.
In continuare voi incerca sa gasec punctele comune celor trei piese,
respectiv: Orestia lui Eschil, Electra lui Sofocle si cea a lui Euripide, ca mai
apoi sa stabilesc si diferentele, precum si evolutia acestui personaj, atat in
interiorul aceleiasi piese, precum si de la o piesa la alta, de la un autor la
altul. Avem deci de aface cu mai multe elemente comune, cum ar fi:
- cuplul Electra-Oreste
- razbunarea mortii lui Agamemnon impotriva mamei si a lui Egist
- ispasirea faptei savarsite
- importanta rolului lui Apolon in urzirea matricidului
O alta observatie importanta ar fi aceea ca, in toate cele trei opere avem de
aface cu omul subordonat unor forte exterioare, precum destinul si zeii, care
declanseaza situatii tragice cand omul depaseste o anumita masura. Vorbim
aici de blestem; crima; razbunare; iar aceasta legatura crima-razbunare
necesita interventia divina pentru a face dreptate.
Acum voi caracteriza succint personajul Electra din toate cele trei opere,
pentru a contura diferentele elementare, avand insa in vedere in toate cele
trei cazuri, momentul razbunarii ca un punct de referinta. Acest moment este
important deoarece reprezinta in toate cele trei piese un moment esential si
scopul comun al cuplului Electra-Oreste.
La Eschil, personajul Electrei apare sumar si pasiv si parca se pierde la un
moment dat ramanand departe de ucigasul justitiar. Avem aici de-aface cu
un personaj a carui evolutie este destul de liniara si nesemnificativa pe
parcursul desfasurarii evenimentelor. Sofocle in schimb, o plaseaza pe
Electra in centrul desfasurarii actiunii, ca element central si dinamic al
acesteia. Vedem aici o Electra cu un suflet vulcanic care il aproba si il
sustine necontenit pe Oreste. Desi participa indirect la omorarea mamei si a
lui Egist, ea ramane alaturi de fratele sau Oreste pana la sfarsit. Rolul sau in
ademenirea celor doi in capcana lui Oreste nefiind deloc lipsit de importanta,
spre deosebire de cel al Electrei lui Eschil care nu pare a fi decat un simplu
observator. Electra lui Euripide este in schimb, de departe cea mai complexa
dintre Electre, poate tocmai din cauza caracterului sau uman si firesc, in
contextul unui opere demitizate aproape in totalitate.
Electra lui Euripide este decazuta si in acelasi timp superioara moral. Este o
femeie cuminte, casatorita, care munceste din greu, simpla si primitoare, dar
in acelasi timp cu o putere diabolica uimitoare. Isi respecta si-si cinsteste
sotul care nu-i decat un simplu plugar, si in acelasi timp ucide cu sange rece.
Observam asadar, in primul rand, o evolutie a personajului Electrei de la un
autor la altul. Este foarte interesant cum acest personaj parca se trezeste la
viata de la o opera la alta, devenind din ce in ce mai bine conturat, mai
consistent, continuand cu profilarea unei reale personalitati si culminand in
cele din urma cu un adevarat caracter uman.
La Eschil, Electra pare a fi lipsita de consistenta. Desi este inclusa ca
personaj in opera sa, purtatorul actiunii este Oreste, ca un razbunator pe linie
masculina a predecesorilor sai. Poate ca acest personaj ni se reliefeaza in
acest fel din cauza varstei. Poate ca Electra lui Eschil este cu mult mai tanara
decat Oreste, ceea ce ar explica cumva diferenta de comportament fata de
celelalte doua Electre. Si din text reiese destul de clar faptul ca este lipsita de
proprie initiativa, nu cunoaste prea multe lucruri nici macar in privinta
obiceiurilor religioase si intreaba tot timpul femeile mai batrane din cor ce si
cum ar trebui sa faca. In inocenta ei copilareasca cere stereotip razbunarea
tatalui cu usurinta si detasare, inconstienta parca de gravitatea si
complexitatea faptei care o presupune pedepsirea prin moarte a mamei si a
lui Egist. Stie insa, faptul ca datorita mortii tatalui ei, si a rau-vointei mamei
sale, ea a devenit o sclava-n casa, o simpla femeie de rand, si ca
reintoarcerea fratelui sau i-ar putea readuce pozitia sa de drept in casa,
recastigarea respectului si a consideratiei. Prin urmare, pentru mine Electra
lui Eschil ramane un personaj cel mult instigator, destul de steril insa, care
nu cunoaste o evolutie notabila, datorita unor trairi interioare care desi
existente, raman constante pe tot parcursul desfasurarii evenimentelor. La
Sofocle in schimb, Electra este o femeie matura, coapta, cam pe la 30 de ani.
Din text reiese foarte clar ca ea, Electra, pe cand Oreste era numai un copil,
pentru al proteja il ofera unui batran ce candva se pare avusese grija si de
tatal lor Agamemnon, de unde deducem si apreciem ca Electra ar putea
foarte bine fi cea mai mare dintre frati. Poate multumita si acestui fapt,
Electra lui Sofocle, este un personaj, dominat de un matur si puternic
sentiment al datoriei si dreptatii. Dorinta arzatoare de razbunare este asumata
constient de acest personaj si evident alimentata de o ura exagerata fata de
mama sa Clitemnestra. Stim din text ca aceasta Electra nu s-ar fi dat inapoi
de la a-si fi omorat mama cu propriile sale maini, chiar cu pretul vietii sale.
Si vedem aici cum se contureaza portretul eroinei tipice la Sofocle. Din
discutiile cu sora sa Chrisotemis reiese clar credinta Electrei, conform careia
„moartea pentru o cauza dreapta o va acoperii de slava”. Dar cel mai
important de mentionat aici este suferinta Electrei lui Sofocle ce dureaza de
ani si care se amplifica odata cu trecerea timpului. Suferinta pentru tatal ei,
este considerata de catre Electra o datorie sacra si ea nu va putea inceta pana
cand el nu va fi fost razbnunat. Electra este si o femeie curajoasa care
infrunta pe mama sa Clitemnestra in dialogul din palat, spunandu-i verde-n
fata tot ce avea pe suflet, chiar cu riscul de a fi fost alungata din tara la
sosirea lui Egist. Electra este si o fire inteligenta, chiar sireata ce stie cum sa-
i ademeneasca pe cei doi in capacana pregatita de Oreste. Insa elementul
dominant in evolutia trairilor interiore ale acestui personaj ramane totusi
suferinta cumplita – „omul in suferinta”. Suferinta Electrei este graduala,
creste necontenit si chiar izbucneste in socuri puternice cand, de exemplu,
afla de „asa zisa” moarte a fratelui sau, sau, cand Oreste deghizat, isi face
aparitia la palat cu urna, drept dovada. Electra lui Sofocle are si alte trairi. Ea
se bucura nespus atunci cand realizeaza ca Oreste-i de fapt in viata si-l vede-
n fata ochilor in carne si oase. Se bucura si cand afla de la sora ei
Chrisotemis, despre visul urat al mamei lor, vis a carui talmacire prevestea
mortea crunta a acesteia si a lui Egist. Vedem aici cum trairile interioare ale
acestui personaj sunt mult mai diverse si evolueaza pe parcursul desfasurarii
evenimentelor, vedem cum personajul se umanizeaza spre deosebire de cel
al Electrei lui Eschil si asta in ciuda faptului ca amandoua duceau aceiasi
viata in interiorul palatului. La Euripide se schimba locul actiunii din palat
intr-o coliba „undeva la poalele muntilor” – fapt care ne duce imediat cu
gandul la conditia precara a omului de rand. Iar acolo nu traieste altcineva
decat Electra, acum casatorita cu un plugar onest. Avem aici de aface cu un
personaj labil din punct de vedere comportamental, instabil, ale carui actiuni
mereu contrastante ne uimesc si fac din aceasta Electra un personaj cu un
comportament uman real. Asadar vedem la inceput o Electra coplesita de
durere, aproape resemnata, o Electra muncitoare, casatorita, care-si respecta
sotul, o Electra ingrijorata nu numai de starea ei precara dar si de cea a
fratelui sau despre care nu mai stie nimic de multa vreme. Iar apoi vedem
brusc la polul opus aceiasi Electra, in stare de a comite fapte de-o cruzime
exagerata. Ea pune la cale un plan diabolic de atragere a mamei sale in
capcana mortii. Clitemnestra in toata rautatea ei, vine totusi sa-si vada fiica
si nepotul, atunci cand aceasta-i spune ca a nascut. Vine sa aduca ofrandele
cuvenite si pasind pragul colibei Electrei, ea de fapt, trece fara voia ei in
lumea celor morti. Electra-si minte mama cu sange rece, cu o minciuna
ingrozitoare si tot cu acelasi sange rece nu ezita sa-si injunghie alaturi de
fratele sau, mama.
Electra lui Euripide este patimasa – spre deosebire de cea a lui Eschil –
participa la crima alaturi de fratele ei, nefiind numai instrigatoare, ca Electra
lui Eschil, ci si partasa la ea. Aici, ea este cea care-si ucide mama.
Ciudata, aspra si cu multe fete, Electra lui Euripide asemenea unui arhetip,
este fiica patimasa care isi iubeste tatal tot atat de fierbinte pe cat isi uraste
mama. Electra este o femeie intarita de suferinta indelungata, nu cunoaste
mila si nu accepta sovaiala fratelui ei Oreste, atunci cand acesta se gandeste
totusi ca matricidul este un pacat capital ce nu va ramane nepedepsit, si ca
totusi parca nu se simnte in stare de o asemenea fapta. Electra-i aminteste
insa de porunca lui Apolon si de faptul ca razbunarea tatalui lor prin
pedepsirea criminalilor este o datorie. In cele din urma cei doi isi atrag
mama in casa, si impreuna, o injunghie privind-o in ochi. Imediat dupa
consumarea matricidului observam o alta latura umana a personajului. Aceea
a remuscarilor si a mustrarilor de constiinta. O vedem pe Electra
constientizand ca fapta lor nu va ramane nepedepsita de zei. Dar nu numai
frica fata de dreptatea divina invaluie acum personajul nostru ci si o doza
considerabila de pareri de rau pentru fapta in sine. O fapta exagerat de cruda
care-i va ramane pe constinta probabil pentru tot restul vietii. Zeii o
pedepsesc in cele din urma despartind-o de fratele sau si alungand-o pe
meleaguri straine alaturi de Pilade caruia-i devine sotie. Electra, in ciuda
razbunarii tatalui sau si deci a impliniri destinului, va continua sa sufere.
Am vazut prin urmare cum aceasta Electra a lui Euripide la fel ca si cea a lui
Sofocle, chiar daca nu in egala masura, sufera o evolutie semnificativa si in
interorul oprelor in sine. Am vazut in personajul Electrei lui Euripide
dezechilibre radicale la nivel afectiv si comportamental, dezechilibre care de
fapt nu au facut decat sa intareasca ideea de baza a operei lui Euripide, si-
anumea aceea a omului in centrul atentiei. A omului de rand care poate fi cel
putin la fel de nobil ca un aristocrat, dar in egala masura, cel putin la fel de
crud si de neiertator. “OAMENII SUNT EGALI DE LA NATURA” – Euripide