Universitatea „Aurel Vlaicu” Arad

Facultatea de Științe Umaniste și Sociale, an II

Specializarea: Limba și literatura română-Limba și literatura engleză
Disciplina: Literatură comparată

DIN JALE SE-NTRUPEAZĂ ELECTRA

de Eugene O’Neill

Prof. Univ. Dr. Florica Bodiștean Student Ulle Simona

 DIN JALE SE-NTRUPEAZĂ ELECTRA

de Eugene O’Neill

I. INTRODUCERE

Eugene (Gladstone) O’Neill (1888 – 1953), reprezentant al dramaturgiei americane

din secolul al XX-lea și câștigătorul Premiului Nobel pentru Literatură în 1936, este, la
nivelul literaturii universale, unul dintre primii scriitori din acest secol, care au găsit în
teatrul antic grec o sursă majoră de inspiraţie şi o modalitate artistică de a exprima în
parametrii tematici deja constituiţi, problematica condiţiei umane moderne, iar cu piesa
Din jale se întrupează Electra, O’Neill se pare că a reluat în mod conştient originile
dramei europene.

II. TEMA, STRUCTURA ȘI SUBIECTUL

Tema şi structura tragediei Din jale se întrupează Electra, operă aparută în anul
1931, îşi au antecendentul în trilogia lui Eschil numită Orestia.
În acest fel, Întoarcerea acasă, prima din cele trei opere ce compun trilogia lui O’Neill,
îşi are versiunea în Agamemnon, operă ce deschide trilogia lui Eschil. În tragedia lui
Eschil, Agamemnon se întoarce acasă din Troia, mândru pentru că a câştigat războiul.
Soţia lui Agamemnon, Clytemnestra, cea care îl urăşte de când acesta a sacrificat-o pe
fiica sa, Ifigenia pentru propria sa glorie, i-a fost infidelă în absenţa sa cu Egista, văr cu
acesta. Împreună hotărăsc să-l ucidă pe Agamemnon şi să guverneze împreună în Argos.
În opera lui O’Neill, acțiunea are loc într-un orăşel maritim din Noua Anglie în primăvara
anului 1865, la încheierea Războiului de Secesiune. În actul întîi, locuitorii orăşelului şi o
parte din familia Mannon aşteaptă vestea încheierii războiului civil şi întoarcerea acasă a
generalului de brigadă Ezra Mannon, respectiv a fiului său, locotenentul Orin Mannon.
Erza Mannon se întoarce victorios acasă, după război, deşi foarte schimbat datorită
experienţei morţii. După ce fusese destul de orgolios şi despotic, Ezra s-a transformat
într-o persoană umilă. Christine, soţia sa, cea care îl urăşte încă din noaptea nunţii şi care
nu-l poate ierta pentru că l-a trimis la război pe Orin, fiul său, pentru gloria lui personală,
i-a fost infidelă cu Adam Brant, vărul lui Ezra, cel care încearcă să se răzbune pe familia
Mannon pentru umilinţele şi suferinţele pe care i le-au cauzat mamei lui, Maria
Brantome, o servitoare canadiană.
În actul al doilea, Lavinia îşi asaltează mama cu întrebări şi obţine confirmarea
bănuielilor sale, iar Christine, strânsă cu uşa, plănuieşte uciderea soţului său cu ajutorul
lui Adam Brant.
În actul al treilea, generalul Ezra Mannon revine acasă, iar între mamă şi fiică are loc
o rivalitate vizibilă pentru timpul şi atenţia generalului. Cu toate că Lavinia încearcă să-şi

2
avertizeze tatăl în privinţa relaţiei dintre Christine şi căpitanul Brant, eforturile ei sînt
zadarnice.
În actul al patrulea, sub pretextul că-i oferă soţului său un medicament pentru inimă,
Christine îl otrăveşte, iar acesta, cu ultimele puteri, îi arată Laviniei cine e vinovata.
Soarta mamei pare pecetluită cînd fiica găseşte cutiuţa cu otravă.
Prigoniţii, a doua operă a lui O’Neill, prezintă o serie de paralelisme cu a doua operă
din Orestia, Choeforele. În Choeforele, Oreste se întoarce acasă dupa ce a petrecut mult
timp în Phocis, cu misiunea pe care i-o dăduse zeul Apolo, aceea de a răzbuna moartea
tatălui său. El intră în palat deghizat în călător şi îşi ucide atât mama, cât şi pe amantul
acesteia. În opera lui O’Neill, Orin îl ucide pe amantul mamei sale şi, deşi nu o ucide şi
pe ea în mod direct, este indirect responsabil de sinuciderea ei. Atât în tregedia greacă,
precum şi în opera lui O’Neill, Oreste şi Orin dau dovezi clare de deterioarare atât fizică,
cât şi psihică.
Astfel, acţiunea e plasată în acelaşi orăşel din Noua Anglie, la două zile după
moartea lui Ezra Mannon, în perioada în care familia sa îi pregăteşte înmormîntarea. În
primul act, orăşenii se miră în privinţa acestei morţi subite, atribuită oficial unui atac de
cord. Pe fundalul tensiunilor dintre mamă şi fiică, la conac soseşte Orin Mannon.
În actul al doilea, Christine şi Lavinia Mannon caută să-l influenţeze pe Orin,
oferindu-i fiecare, pe ascuns, cîte o versiune a evenimentelor recente. Orin, care deja
suferise în urma unei răni la cap în timpul războiului, este contrariat şi confuz.
Pentru a-şi susţine acuzaţiile, în actul al treilea Lavinia pune cutia cu otravă pe
pieptul generalului Mannon, apoi îi cere fratelui ei să-i studieze reacţia mamei. Concluzia
celor doi fraţi este că Adam Brant trebuie să plătească pentru complicitatea sa la crimă.
Ca urmare, în actul al patrulea Lavinia şi Orin se strecoară la bordul vasului pe care
se află Adam Brant şi ascultă pe furiş planurile de plecare pe care acesta le face împreună
cu Christine Mannon. După plecarea acesteia din urmă, Orin îl împuşcă pe căpitanul
Brant, iar Lavinia îl ajută să însceneze un jaf care să trimită autorităţile pe o pistă falsă.
În actul al cincilea, reveniţi acasă, fratele şi sora îşi informează mama despre
răzbunarea pe care au înfăptuit-o, iar Christine, copleşită de durere, se sinucide. Orin este
cuprins de remuşcări.
A treia parte a trilogiei lui O’Neill, Stafiile, diferă în mod clar de versiunea din
tragedia lui Eschil, Eumenidele, chiar dacă ambele au rolul de a proporţiona o soluţie
pentru conflicte. Soluţia în tragedia greacă provine din intervenţia zeilor: Atena judecă
cazul lui Oreste, asistată de un jurat compus din locuitori importanţi ai Atenei. În Stafiile,
Orin se sinucide, incapabil să depăşeasca momentul de vină şi lăsându-se purtat de
dorinţa de a se reuni cu mama sa. Lavinia, sora lui Orin, neagă posibilitatea de a se
căsători cu Peter Niles şi se închide în casa Mannon pentru a plăti cu viaţa sa în
singuratate crimele Mannonilor. Decizia pe care o iau atât Lavinia, cât şi Orin este
determinată de o serie de factori, cum ar fi istoria familiară a Mannonilor şi propria
structură psihică, dar este o decizie liberă.
Într-o seară din vara anului 1866, câţiva bătrîni din orăşelul în care se petrece
acţiunea, pariază că niciunul dintre ei nu are curaj să petreacă singur, pe întuneric, câteva
ore după înserare în conacul familiei Mannon, despre care se zvoneşte că ar fi bântuit. Ei
sînt surprinşi de sosirea neaşteptată a Laviniei şi a lui Orin Mannon. Acesta din urmă este
din ce în ce mai neliniştit de amintirea faptelor comise, iar Lavinia se teme că o
mărturisire a fratelui său i-ar trimite pe amîndoi dinaintea unui tribunal, dacă nu cumva

3
chiar pe eşafod. Fiecare dintre ei are planuri de căsătorie - Lavinia cu un tînăr, Peter
Niles, iar Orin cu sora acestuia, Hazel - însă Lavinia nu mai are curaj să-şi lase fratele
nesupravegheat nici un moment.
Ca să-şi descarce conştiinţa, în actul al doilea Orin redactează o istorie a familiei sale
în care înşiră toate adulterurile, sinuciderile, înşelăciunile, crimele şi răzbunările, ceea ce
o îngrijorează şi mai mult pe Lavinia.
Îngrijorarea ei se dovedeşte întemeiată în actul al treilea, căci Orin îi încredinţează lui
Hazel plicul cu istoria familiei. Lavinia face eforturi disperate ca să-l ţină pe Orin lîngă
ea, ceea ce duce la o răcire a relaţiilor dintre ea şi Hazel Niles. Din păcate, după ce
protagonista recuperează plicul, îl împinge pe Orin la sinucidere.
În actul al patrulea, după înmormîntarea lui Orin Mannon şi după ce Lavinia a oferit
explicaţia că moartea fratelui ei a fost accidentală, are loc o ultimă tentativă a
protagonistei de a scăpa de consecinţele propriilor acţiuni. Ea caută să-l convingă pe
Peter Niles să o ia de nevastă şi să se mute de la conac. Din păcate, familia acestuia din
urmă se opune, căci Lavinia pare să exercite o influenţă malefică asupra lui. Decît să-l
împingă şi pe Peter la nebunie, Lavinia preferă să-l alunge, pretinzînd că avusese relaţii
incestuoase cu fratele ei. În final, protagonista decide să-şi petreacă restul vieţii în
conacul familiei, departe de lumină şi de oameni, în compania portretelor de familie şi a
amintirilor apăsătoare.

III. MOTIVELE OPEREI

În linii generale, se poate afirma că O’Neill s-a bazat pe materialul trilogiei lui
Eschil, dar selectiv. Diferenţele sunt cele care permit înţelegerea mai bună a operei Din
jale se întrupează Electra. Una din cele mai importante diferenţe o reprezintă
transformarea Electrei, personificată de Lavinia, în protagonista operei lui. În opera lui
Eschil, Electra apare ca personaj secundar doar în a doua opera a Orestiei. O’Neill
modifică finalul tragediei greceşti, condamnându-i pe Orin şi pe Lavinia la un final mai
tragic decât în opera lui Eschil. De asemenea, schimbă epoca şi timpul: opera lui Eschil
se desfaşoară în Argos, după războiul din Troia, în Epoca Eroică; opera lui O’Neill se
desfăşoară în Noua Anglie, în 1865, puţin după Războiul de Secesiune. Însă diferenţa
fundamentală se găseşte în caracterul psihologic al operei lui O’Neill. Mai precis, această
profunditate psihologică este ceea ce transformă Din jale se întrupează Electra într-o
operă de artă. În jurnalul pe care l-a ţinut O’Neill în timp ce scria opera, este clară intenţia
sa de a introduce elemente din teoriile provenite din domeniul psihologic. Este probabil
ca O’Neill să fi apelat la tragedie mai ales pentru că în ea a gasit o serie de teme ca
moartea, vina, destinul, doliul şi relaţiile de iubire-ură pe care el le-a experimentat
personal şi care l-au marcat din punct de vedere intelectual şi emoţional.
Ca şi tragedia lui Eschil, lucrarea lui O’Neill este o trilogie ce urmăreşte linia de
subiect a mitului antic despre o familie blestemată, transpus, în ceea ce priveşte timpul şi
spaţiul evenimentelor, în perioada războiului civil din Statele Unite. Astfel se formează o
acţiune complexă, axată pe statutul personajului Electra (Lavinia), şi care îşi atinge
momentul culminant în finalul trilogiei, în cuvintele acesteia adresate lui Peter: “Doreşte-
mă! Ia-mă, Adam!”, după care, îngrozită de propria-i izbucnire, Lavinia se
autopedepseşte, rămânând închisă, ca într-un mormânt, în casa strămoşilor săi: „Lavinia
Mannon, această Electră modernă, acceptă simbolic osânda pentru meschinăria vulgară a
oamenilor supuşi tiraniei unor relaţii absurde de familie, neîntemeiate pe dragoste”.

4
IV. CARACTERIZAREA PERSONAJELOR

Motivele care o duc pe Christine la asasinarea soțului ei Ezra, diferă destul de mult
de cele ale Clytemnestrei. Christine, la fel ca şi predecesoarea ei, este lipsită de scrupule,
este la marginea tuturor normelor etice. “Christine: Mi-ai spus că sunt mârşavă şi
neruşinată. Află că asta-i şi părerea mea despre mine de douăzeci de ani încoace de când
îmi dau trupul unui om pe care-l ... [...]. La început l-am iubit... Înainte de căsătorie...
Oricât ar parea de fantastic! Era frumos în uniformă de locotenent! Era tăcut, enigmatic,
romantic! Dar îndată după căsătorie, idila s-a prefăcut în scârbă. [...] aproape tot timpul
sarcinii, tatăl tău a fost în războiul din Mexic. Uitasem cu totul de dânsul. Când s-a născut
Orin, am avut simţământul că e copilul meu, numai al meu şi de aceea l-am iubit!
(Înverşunată) L-am iubit până când s-a lăsat ispitit de tine şi de tatăl tău să plece la
război, deşi îl imploram să nu mă lase singură. " Christine nu a trebuit să suporte moartea
Ifigeniei. Cauzele sale sunt puritanismul lui Ezra, singurătatea, abandonul, lipsa de iubire
sau cel puţin lipsa unei demonstraţii de iubire. Ea are nevoie să-i fie alături omul cu care
a ales să-şi împartă viaţa şi în faţa lipsei acestuia, din cauza războiului, motiv insuficient
pentru ea, nu poate să rămână fidelă unui om care lipseşte atât fizic, cât şi spiritual.
În inima sa, înainte de a se decide să-l ucidă, se naşte o lupta violentă şi apoi,
înţelegând că trebuie să aleagă între fericirea ei sau cea a soţului, renunţă la tot ce e uman
şi la toată mila şi se transformă într-o cariatidă (=statuie reprezentând o femeie în
picioare, care susține, ca o coloană, cornișa unui acoperiș, o intrare etc.) a urii. De atunci
este, ca şi Clytemnestra, o persoană capabilă să omoare, care nu gândeşte, care merge în
linie dreaptă spre scopul ei cu o răceală surprinzătoare. O observăm, de exemplu, în
dialogul pe care îl are cu amantul său, Adam Brant: “Christine: Dacă-ar fi fost ucis, acum
ne-am fi putut căsători şi ţi-aş fi adus partea mea de moştenire din averea Mannonilor.
S-ar fi împlinit dreptatea ! Ai fi avut dreptul să primeşti înapoi tot ce a furat tatăl lui de la
tatăl tău. […] Ţi-aminteşti, ţi-am spus că mi-a scris plângându-se de inimă ? […] Spunea
că nu-i nimic grav. Dar am avut grijă să spun la toata lumea că suferă de inimă. [...] Multă
vreme n-aş putea să-l înşel! [...] Chiar dacă n-ar vorbi nicioadată, aş şti ce gândeşte şi,
într-o noapte, culcată lângă el, mi-aş pierde minţile şi ar trebui să-i ucid tăcerea,
strigându-i în faţă adevărul! [...] Dacă ar muri acum, pe neaşteptate, toată lumea ar crede
că a murit din pricina inimii. [...] Du-te la o farmacie, în port. Născoceşte o poveste cu un
câine bolnav de pe corabie. Cum ţi-o dă, mi-o trimiţi prin poşta. Am eu grijă ca Vinnie să
nu afle nimic. [...] N-o să aibe niciun motiv de bănuială. E foarte îngrijorată de starea lui.
Afară de asta, m-o fi urând ea, dar n-o să-i treacă niciodata prin minte...[...] Orin crede ce
vreau eu. [...] Să renunţi la mine şi să-l laşi să-ţi ia corabia, crezi că este un act de curaj?
[...] N-ai spus că vrei să-l ucizi? [...] El s-a purtat mai bine cu mama ta? [...] Vrei să-mi
dovedeşti, întâia oară când ţi-e pusă la încercare dragostea, că eşti slab şi laş ca tatăl tău?“
Erotismul ei, erotismul unei femei în vârstă pentru care bărbatul dorit este ultimul
refugiu, guvernează toate actele ei. În Clytemnestra gravitează forţe haotice ancestrale,
fatalitatea ereditară, blestemul aruncat asupra familiei Atridas şi astfel totul se transformă
într-un instrument orb al soartei. Christine, în schimb, este guvernată de motivele sale
fiziologice, iar acestea, fără a anula complet liberul său arbitru, o domină puţin câte puţin.
Repulsia pe care o simte faţă de soţul ei, Ezra şi iubirea sa pentru Adam se aliază şi o

5
împing spre acţiune. O urăşte pe fiica sa, simte repulsie pentru soţul său, iar pentru fiul
său simte o afecţiune bolnavă.
Descrierea Christinei de către O’Neill confirmă această viziune erotică şi senzuală:
“Christine Mannon este o femeie înaltă, impresionantă. Are 40 de ani, dar pare mai
tânără. Trupul frumos şi voluptuos, mişcările pline de graţie felină. Poartă o rochie de
satin verde, scumpă şi bine croită, care-i pune în valoare părul des şi ondulat, parte
arămiu, parte auriu, ambele nuanţe fiind distincte şi totuşi armonios îmbinate. Un chip
bizar, mai curând tăcut decât frumos. În nemişcare, chipul ei, parcă n-ar fi al unei fiinţe în
viată, la prima vedere îţi face impresia unei măşti palide, în care numai ochii adânci,
albastru-violet închis sunt vii. Sprâncenele groase se unesc într-o accentuată linie dreaptă
deasupra nasului puternic reliefat. Bărbia solidă, gura mare şi senzuală, buza inferioară
plină, buza superioară uşor arcuită, umbrită de un puf.”
Nu numai senzualitatea se remarcă în portretul său. Tema măştii, repetată în operă, se
manifestă atât în portretul fizic, cât şi în decorul primului act, cea a casei gri şi puritane,
deghizată într-o casă grecească albă, şi chipul său în ton cu masca dionisică. În primul
rând, o cunoaştem pe Christina şi, apoi apare Lavinia, reflexia fidelă a opusului încă din
portretul fizic. Această antiteză, marcată încă din vizual, se va pronunţa în personalităţile
lor şi, apoi în atitudinile celor două personaje. "Are douăzeci şi trei de ani, dar pare mult
mai în vârstă. Înaltă ca mama ei, trup subţire, scheletic. Lipsa de atracţie e accentuată de
rochia-i neagră şi simplă. Are mişcări rigide, atitudine țeapănă, militară. Vocea uscată şi
monotonă; ton imperativ. Cu toate aceste deosebiri, chipul ei are o asemănare izbitoare cu
chipul mamei sale. Acelaşi păr arămiu-violet. Sprâncenele negre, îmbinate într-o linie
dreaptă deasupră nasului, aceeaşi gură senzuală, acelaşi maxilar solid. Şi, în primul rând,
aceeaşi impresie stranie de mască atunci când e în mişcare. Evident Lavinia face tot ce-i
stă în putinţă pentru a scoate în relief contrastul, şi nu asemănarea cu mama ei. Părul şi-l
poartă bine tras înapoi, voind parcă să-i ascundă ondulaţia naturală. Nici urmă din dorinţa
de a seduce în acest aspect al ei, simplu şi sever. Corpul are aceeaşi formă ca cel al
mamei sale, dar pe trupu-i slab pare prea mare şi prea greu. “
Ca şi Electra, Lavinia este zeiţa destinului, justiţia eternă ce controlează acţiunea
tuturor tragediilor antice. De aceea, accentuând trăsăturile ce trebuie să le fi avut fiica lui
Agamemnon, O’Neill a făcut-o pe Lavinia subţire, posomorâtă, ascuţită, aproape
asexuată (=care nu are caracter de apartenență la unul din sexe). Unica sa iubire este ura,
unicul său scop, răzbunarea. Lavinia încarnează blestemul aruncat asupra familiei
Mannon: este prezenţa sa cea care săvârşeşte succesiv noi crime şi morţi în căutarea
răzbunării. Şi totuşi, în acelaşi timp, în duritatea Electrei se găseşte puţin din dulceaţa
încântătoare şi suavă a Antigonei atunci când este vorba de tatăl ei. Pe alocuri, în puţinele
fraze pe care le schimbă cu Ezra, Lavinia pare a se comporta mai mult ca soţie a tatălui
său decât ca fiică a acestuia, umbră a unei pasiuni incestuoase, trimitere directă la mitul
lui Oedip: "Christine: (uitându-se la el): N-arăţi bine. Probabil fiindcă eşti obosit. Trebuie
să te culci de îndată, Ezra. Mannon:(se opreşte drept în faţa Christinei şi se uită în ochii
ei. Pauză. Apoi cu o voce, care vrea să fie firească): Da, vreau imediat. Lavinia: (care i-a
urmărit geloasă, îl trage deodată de braţ – cu o volubitate copilărească): Nu! Încă nu! Te
rog, tată! De abia ai venit. N-am schimbat un cuvânt. (Sfindându-şi mama.) Cum poţi să
spui că pare obosit! Arată mai bine ca oricând. (Apoi către tatăl ei, cu o privire
răzbunătoare spre Christine.) Aveam atâtea să-ţi spunem. Despre căpitanul Brant. (Dacă
s-a aşteptat ca mama ei să-şi piardă cumpătul, s-a înşelat. Christine era pregătită şi

6
suportă calmă, privirea întrebătoare, bănuitoare a lui Mannon.) Aceeaşi relaţie, aproape
incestuoasă se poate remarca, pe alocuri, şi în relaţia dintre Christine şi fiul său, Orin,
ilustrându-se încă o dată mitul lui Oedip: "Orin: Scrisorile tale erau din ce în ce mai rare
şi îmi păreau atât de reci... Asta mă înnebunea! Voiam să dezertez şi să fug acasă – sau să
fiu omorât... Dacă ai şti cât am dorit să fiu cu tine, aici! Uite aşa! (Îşi spijină capul pe
genunchii ei, glasul i se pierde în visare, devenind slab, mângâietor”).

CONCLUZIE
O’Neill a încercat să construiască cu această piesă o versiune modernă a mitului
Electrei, respectând cerinţele tragediei antice, în special a trilogiei Orestia de Eschil, dar,
spre deosebire de aceasta, aici apare şi ideea de răspundere morală şi necesitatea ispăşirii,
pe care o întrupează Lavinia, pedepsind si pedepsindu-se, iar suferinţa personajelor este
explicată prin faptele sau păcatele săvârşite de ele. Ceea ce l-a determinat să o scrie a fost
atât afinitatea temperamentului pentru tragicii greci, ci şi sensul său fatalist pentru viaţă,
considerat un mecanism de precizie impecabilă.
Trilogia lui O’Neill nu este o copie a tragediei antice. Dramaturgul american
urmăreşte doar tiparul mitologic al condiţiei umane, preia viziunea tragică a anticilor, dar
o transferă într-o epocă nouă şi într-un mediu diferit de cel al Antichităţii. El receptează
substratul mitului Electrei, dar încearcă să-l reinterpreteze în sens modern şi să-l
transpună în perioada modernă.
Din jale se întrupează Electra reprezintă o continuitate a mitului iniţial prin
prezentarea tragediei unui neam blestemat, blestemul predestinat asupra unei case,
construite în stilul unui templu grecesc, un "cavou alb", aşa cum se plânge Christine în
actul I al primei părţi a trilogiei. Aceasta nu numai că este folosită ca şi criptă a familiei,
dar păstrează şi secretele Mannonilor.
În tragedia lui O’Neill personajele sunt libere, luptă şi se simt răspunzătoare pentru
faptele lor, spre deosebire de opera lui Eschil, unde destinul si voinţa divină sunt cele ce
guvernează existenţa. În ambele cazuri, consecinţa este decăderea personajelor datorită
faptelor inumane si dorinţelor ce nu pot coexista.
O altă versiune modernă a mitului Electrei este şi tragedia Muştele a lui Sartre care
pare a avea la bază versiunea lui Sofocle, de unde preia situaţia tragică a Electrei, condiţia
de sclavă în propria casă. Un element nou în versiunea lui Sartre este prezenţa muştelor
dezgustătoare care domină locuitorii cetăţii. Ca şi în opera lui O’Neill, Lavinia este cea
care îl influenţează pe fratele său şi îl ajută să ducă la capăt răzbunarea, dar, spre
deosebire de aceasta, Oreste îşi asumă responsabilitatea pentru actele sale, ceea ce duce la
reuşita devenirii sale ca om.
Versiunile noi ale mitului Electrei păstrează în mare parte linia versiunilor mai vechi,
preiau viziunea tragică a anticilor, dar încearcă să o transpună într-o epocă nouă, într-un
mediu diferit, corespunzător epocii în care sunt scrise. În noile versiuni este receptat
subtratul mitului Electrei, dar se încearcă reinterpretarea lui într-o linie modernă şi
transpunerea în epoca modernă.

7
Bibliografie:

1. Eschil, Orestia, Bucureşti, Univers, 1976.

2. Sofocle, Tragedii, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1969.
4. O’Neill, Eugene, Din jale se întrupează Electra, Bucuresti, Socec & Co, 1931
5. Sartre, J.-P. Muştele. Cu uşile închise. Morţi fără îngropăciune. Diavolul şi bunul
Dumnezeu. Sechestraţii din Altona, Bucureşti, RAO International Publishing Company,
1998.
6. Fischer-Lichte, Erika, History of European Drama, Florence, Routledge, 2001, p. 300.
7.Grigorescu, D., 13 scriitori americani. De la Romantici la Generaţia Pierdută,
Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1968, p. 164.