MITUL ELECTREI

ÎN DRAMATURGIA ANTICĂ ŞI MODERNĂ

(ESCHIL SI EUGEN O’NEILL)

Scopul principal al acestui referat este studierea, prin prisma unei metodologii
comparatiste , a mijloacelor şi procedeelor artistice folosite de Eschil şi Eugene O’Neill în
vederea reprezentării literare a unui personaj al mitului antic ca arhetip literar (Electra), reflectat
în tragedia antică şi supus în cadrul receptării moderne a acestuia unor modificări în textele
dramatice din secolul al XX-lea, accentul fiind plasat pe felul în care mitul de esenţă individuală,
axat pe condiţia unui individ (mitul Electrei), şi cel al unei situaţii fundamentale pentru condiţia
general-umană (mitul Atrizilor) au suferit schimbări de esenţă tematică în vederea adaptării lor la
un anumit public receptor şi la concepţia artistică a unor scriitori diferiţi , din epoci diferite şi
din diferite spaţii culturale.
Eschil (525 - 456 î. Hr.), adus în discuţie la modul general ca fiind primul dintre cei trei
mari poeţi tragici ai antichităţii greceşti, este considerat creator de modele literare absolute ale
genului.
In cele trei piese(Agamemnon, Hoeforele şi Eumenidele) care alcatuiesc trilogia Orestia,
întâlnim pentru prima dată personajul Electra, deşi acţiunea în mare vizează destinul eroului
Oreste, constituindu-se ca literarizare a mitului etno-religios al Atrizilor.
Agamemnon, prima dramă a trilogiei, este o dramă a groazei, a blestemelor dezlănţuite ,
exprimând, la nivelul tematic, o atmosferă strivitoare. La nivel de structură, Eschil reuşeşte
realizarea unei acţiuni dramatice unitare, evidenţiindu-se buna organizare a firului principal al
acţiunii prin înlănţuirea coerentă a faptelor. La nivel tematic, Eschil accentuează motivele
blestemului şi destinului în relaţie cu tratarea subiectului privind libertatea umană. Agamemnon
s-a decis să fie liber, deşi ezitant, pentru participarea în război şi acceptarea sacrificării propriei
fiice, dar, de fapt, el nu este liber, rămânând prins în capcana destinului şi a blestemului ce
apasă neamul său, iar agentul care traduce în fapt destinul lui Agamemnon este Clitemnestra care
reuşeşte să-şi aducă victima la pierzanie, împlinind, de fapt, atât propria sete de răzbunare cât şi
blestemul familiei Atrizilor. Fapta Clitemnestrei pare cu atât mai cumplită, iar vina ei cu atât mai
gravă, cu cât cetatea îşi leagă speranţele de reîntoarcerea lui Agamemnon pentru restabilirea
păcii şi a bunăstării ţării. Următorul ciclu se va materializa odată cu sosirea lui Oreste care,
alături de Electra, trebuie să răzbune moartea tatălui, continuând seria crimelor descendenţilor lui
Tantal sub cele mai cumplite forme: omuciderea, uciderea copiilor, paricidul (uciderea
părinţilor), patricidul şi matricidul (uciderea tatălui şi, respectiv, a mamei).
Hoeforele, a doua dramă a trilogiei, este o piesă a tensiunii emoţionale şi fizice axată pe
răzbunarea morţii lui Agamemnon de către fiul său. Deşi absolvit de vină de către adunarea
militarilor, care l-au venerat pe Agamemnon, şi deşi sub îndrumarea zeului Apolo, Oreste
exprimă îndoieli, căci ideea uciderii propriei mame îl zguduie profund. Această a doua piesă a
1
trilogiei este importantă pentru studiul de faţă, dat fiind faptul că întâlnim aici începutul de
reprezentare literară a personajului Electra în cadrul dramaturgiei antice, unde Electra îşi are
statutul de persoană ce suferă din cauza morţii tatălui şi care este îngrozită şi complexată de
figura mamei, neavând curajul s-o pedepsească, dar o condamnă cu destulă fermitate, acuzând-o
nu numai pentru crimă, ci şi pentru că nu şi-a iubit copiii. În a doua dramă a trilogiei Electra este
implicată în săvârşirea de către Oreste a matricidului pentru a răzbuna moartea tatălui, chiar dacă
după săvârşirea actului Electra dispare din cadru, nucleul tematic constituindu-l destinul lui
Oreste încadrat în destinul tragic al întregii familii a Atrizilor. Momentul recunoaşterii între frate
şi soră, din această piesă a trilogiei, este şi el un segment important în începutul de reprezentare
dramatică a personajului Electra în discursul literar antic, personaj în faţa căruia, la Eschil,
Oreste îşi dezvăluie rostul venirii şi exprimă unele ezitări, dar Electra şi corul îl îmbărbătează.
Electra exprimă şi ea o justificare pur personală a actului răzbunării ce se va săvârşi: ea se simte
o persoană neîmplinită ce nu se poate căsători până nu se schimbă ordinea în Argos şi până nu
este recunoscută drept fiică a lui Agamemnon.
Eumenidele, ultima piesă a trilogiei, este o dramă a patimilor şi a absolvirii lui Oreste,
culminând într-o euforie a împăcării, a bucuriei şi dragostei de oameni, aşa cum Eriniile, din
principii justiţiare şi purtătoare de ură, se preschimbă în Eumenide, principii binevoitoare şi
purtătoare de bine ale oamenilor. Eumenidele au o acţiune mai puţin dezvoltată faţă de celelalte
piese ale trilogiei.
Pentru că această ultimă piesă reprezintă un deznodământ ce formează sinteza întregii
trilogii. . Interesant este că Eriniile îl urmăresc pe Oreste, care şi-a ucis mama, cea mai apropiată
rudă de sânge, şi nu le interesează faptul că Clitemnestra şi-a ucis soţul, o altfel de rudă, care,
însă, nu este de acelaşi sânge. Semnificaţia Eriniilor constă în faptul că ele reprezintă
matriarhatul, adică o lume veche în care unitatea era determinată de legătura de sânge şi care era
organizată în jurul principiului vizând mama ca factor decisiv în determinarea
descendenţei.Legea cetăţii cere ca Clitemnestra să fie ucisă, la rândul ei, de către propriul fiu.
Oreste îşi ucide mama si innebuneste ca si Electra. Nebunia este personificată de către Furii,
femei mânioase ce îl urmăresc pe Oreste ca nişte stafii ale mamei sale. .Interesant este modul în
care sunt interpretate faptele privind statutul lui Oreste aflat într-o situaţie evident fără rezolvare:
Oreste are datoria de a-şi răzbuna tatăl, dar nu are dreptul să-şi ucidă mama.
Pentru Erinii Clitemnestra este nevinovată, căci ea a vărsat sânge străin, dar pentru noii
zei (Apolo, Atena) crima ei trebuie plătită cu o altă crimă, însă nici ei nu-l pot absolvi pe Oreste
de matricid, vina sa putând fi înţeleasă şi iertată doar de oameni. În ceea ce priveşte
reprezentarea experienţei individuale umane, personajele lui Eschil sunt determinate (pe lângă
forţa divină şi cea a destinului) de o idee sau de o pasiune: Agamemnon este determinat de
ambiţie, Clitemnestra – de patimă, Electra – de dorinţa de răzbunare. Oreste pare a fi singurul
care ezită, însă forţa divină îl determină să ucidă. La fel ca Oreste, Electra este nevoită să
înfrunte destinul şi normele etice ale familiei şi societăţii. Ea are datoria de a reconcilia
revendicările părinţilor săi, însă vorba sa şi fapta sa pun într-o opoziţie şi mai drastică aceste
revendicări. Electra respinge formula obişnuită de doliu (ceea ce ar arăta grotesc în

2
circumstanţele în care se desfăşoară acţiunea), şi o alta, de a răspunde cu daruri pentru darurile
primite (Electra oferă mamei sale durere pentru durerea primită la rândul ei). Eliberată de jugul
Clitemnestrei, Electra ar avea posibilitatea să-şi exprime deschis durerea cauzată de moartea
tatălui, să reîmprospăteze şocul creat de asasinarea părintelui, până când oamenii îşi vor aminti
de crima şi păcatele comise de Clitemnestra, iar moartea lui Agamemnon va părea o crimă
recentă ce necesită răzbunare. Primind sfatul femeilor cetăţii de a binecuvânta pe cel ce îl iubeşti
şi de a blestema pe cel ce îl urăşti, Electra pare a fi ghidată de sentimentul urii, fiind gata de
acţiunea răzbunării.Oreste îşi asasinează mama, aţâţat de speranţa revenirii la bunăstarea
ulterioară a cetăţii, dar, odată cu crima comisă, revine, de fapt, blestemul neamului Atrizilor,
chiar dacă Electra depune jurăminte de a fi mai pură decât mama sa, Clitemnestra, ea rămânând
în continuare fecioară. Din ziua blestemului, această puritate devine imposibil de păstrat, căci
Electra păcătuieşte, la rândul ei, atunci când îl ajută pe Oreste în toate, devenind complicele lui.
Electra, la Eschil, devine imaginea denaturată a Clitemnestrei, care nu doreşte să
păcătuiască, dar care este forţată de circumstanţe să urască şi să se răzbune. Această imagine
denaturată a mamei va fi preluată şi dezvoltată în continuare de scriitorii moderni O’Neill şi
Sartre, de exemplu, unde, la fel ca la Eschil, Electra anticipează continuitatea statutului matern
din cadrul familiei Atrizilor, transmisă de la mamă la fiică, un fel de statut al puterii materne
blestemate, sau, mai bine zis, urmărindu-l pe Jung, un arhetip al mamei. Ca aspect negativ al
arhetipului mamei, Clitemnestra deţine blestemul de a fi născătoare de copii ce vor comite crime;
Electra, la rândul ei, deţine puterea de a naşte alţi urmaşi ai neamului Atrizilor, putând perpetua
crima şi blestemul familiei.Acesta este, probabil, şi motivul pentru care Electra, în viziunea lui
Eschil, optează prin jurăminte să rămână pură. Într-adevăr, la Eschil, şi mai târziu la Sartre,
Electra nu este pedepsită împreună cu Oreste, ea trecând în umbra acţiunii imediat după crimă.
Se pare că pedeapsa pe care nu o menţionează Eschil şi Sartre constă tocmai în faptul că Electra
trebuie să rămână fecioară, femeie neîmplinită, căci odată devenind mamă, ea devine şi
elementul ce perpetuează blestemul familiei, dând naştere altor membri blestemaţi ai familiei,
altor posibili asasini, ce vor perpetua, la rândul lor, crimele şi păcatele familiei. Aparţinând
genetic familiei Atrizilor, Electra prezintă unele trăsături ale părinţilor, dar şi unele trăsături ale
lui Oreste, în versiune feminină, cum ar fi ura faţă de cei care au înrobit-o, mândria princiară,
cultul părintelui idealizat, simţul dreptăţii. . Statutul de personaj tragic al Electrei trebuie înţeles
în relaţie cu reprezentările şi rolurile atribuite femeilor ca figuri mitice şi personaje literare
antice, printre care se evidenţiază imaginea de femeie fatală..În cadrul ciclului mitic al familiei
Atrizilor, Elena, răpită de Paris, este femeie fatală prin legătura sa cu începerea războiului troian.
Clitemnestra, sora Elenei, este femeie fatală prin statutul său de asasină. Electra devine femeie
fatală prin a fi complice la crimă. Electra exprimă sentimentul urii şi dorinţa de răzbunare,
mândria de a fi urmaşa zeilor şi venerarea tatălui, dar Clitemnestra este, totuşi, personajul cel mai
complex şi contradictoriu al tragediei lui Eschil, exprimând ura faţă de soţ, ambiţia de a conduce
cetatea, ura faţă de Oreste şi Electra, dragostea faţă de Egist, gelozia faţă de Casandra.
Aparţinând genetic familiei Atrizilor, Electra prezintă unele trăsături ale părinţilor, dar şi
unele trăsături ale lui Oreste, în versiune feminină, cum ar fi ura faţă de cei care au înrobit-o,

3
mândria princiară, cultul părintelui idealizat, simţul dreptăţii. Trebuie menţionat faptul că în
opera lui Eschil, indiferent de motivaţiile personale – printre care dorinţa de răzbunare este
dominantă – ale celor doi urmaşi ai lui Agamemnon, Electra, ca şi Oreste, slujeşte, în primul
rând, planurilor zeilor. Statutul de personaj tragic al Electrei trebuie înţeles, în al doilea rând, în
relaţie cu destinul tragic al tuturor membrilor familiei Atrizilor.
Eugene O’Neill (1888 – 1953), reprezentant al dramaturgiei americane din secolul al XX-lea,
este unul dintre primii scriitori din acest secol, la nivelul literaturii universale, care au găsit în
teatrul antic grec o sursă majoră de inspiraţie şi o modalitate artistică de a exprima în parametrii
tematici deja constituiţi problematica condiţiei umane moderne, iar cu piesa Din jale se
întrupează Electra O’Neill se pare că „a reluat in mod constient originile dramei europene”.
În perioada conceperii piesei, trăind în Franţa, în liniştea unei căsătorii reuşite şi a unei
situaţii financiare bune, O’Neill îşi declara intenţia de a crea ceva nou faţă de ceea ce a scris
anterior, de a studia şi exprima mai complex condiţia umană, iar Electra şi familia acesteia s-au
conturat în concepţia sa literară ca fiind cele mai interesante din punct de vedere psihologic şi
cele mai complexe în ceea ce priveşte intensitatea unor relaţiilor interumane. Din jale se
întrupează Electra relevă, în acest sens, abilitatea lui O’Neill de a crea relaţii interumane mai
complexe şi mai complicate decât cele din cadrul modalităţilor de tratare a mitului Electrei la
antici, prin încercarea şi reuşita dramaturgului american de a revitaliza tragicul sub forma unei
drame psihologice moderne.
Din jale se întrupează Electra este unica piesă din creaţia sa care se axează pe un singur
mit, ceea ce duce la exprimarea combinată a aspectelor tradiţionale ale tragediei ca formă şi
fond, având la bază perspectivele tematice şi de reprezentare a personajului influenţate de tradiţia
literarizării mitului Atrizilor şi a mitului literar al Electrei aşa cum au conceput-o şi dezvoltat-o
Eschil, Sofocle şi Euripide în cadrul tragediei antice. Ca şi tragedia lui Eschil, lucrarea lui
O’Neill este o trilogie ce urmăreşte linia de subiect a mitului antic despre o familie blestemată,
transpus, în ceea ce priveşte timpul şi spaţiul evenimentelor, în perioada războiului civil din
Statele Unite. O primă încercare de abordare a modalităţii de prezentare a mitului Electrei la
O’Neill relevă apropierea versiunii dramaturgului american de sistemul elementelor mitului în
felul în care acesta şi-a găsit întruchiparea în tragedia antică, atât în ceea ce priveşte
reprezentarea elementelor principale constitutive ale acţiunii: (1) familia blestemată, numită
Mannon; (2) neînţelegeri majore între membrii acestei familii, printre care conflictul între mamă
şi fiică; (3) comiterea incestului de către Christine şi, ca urmare, uciderea soţului; (4) răzbunarea
acestora prin comiterea omuciderii de către urmaşi, Orin şi Lavinia, unde Lavinia (Electra) se
manifestă ca esenţa motorie a acţiunii prin faptul că-l determină direct pe Orin (Oreste); (5)
acceptarea consecinţelor actului răzbunător prin suferinţă şi impunerea pedepsei. Neamul
blestemat al Atrizilor devine familia Mannon, a cărei istorie îşi are rădăcinile în trecutul în care
un anume Abe săvârşeşte acţiunea de încălcare a legilor firii şi începe seria de fărădelegi şi crime
ce va marca în continuare destinul tragic al familiei încadrate într-un proces ciclic al crimei şi
răzbunării.

4
 Lavinia, este cel mai complex personaj, eroina în jurul căreia se plasează celelalte
personaje, ea devenind factorul de influenţă maximă asupra săvârşirii acţiunii şi asupra destinului
persoanelor cu care stabileşte diferite relaţii. În primul rând, Lavinia influenţează schimbările de
atitudine şi construcţie interioară a membrilor familiei, stimulându-le subconştientul marcat de
dorinţe instinctuale.Însuşi faptul că s-a născut îi provoacă mamei sale ura faţă de copil şi faţă de
soţul care i-a provocat durerea naşterii, ură ce mai târziu, odată cu relaţia avută cu Brant, se
materializează în uciderea soţului. Dragostea faţă de tată, sentimentul de a fi necesară existenţei
acestuia şi asumarea responsabilităţii de a răzbuna crima stopează, pe de o parte, procesul
fiziologic şi social de împlinire feminină a Laviniei. şi, pe de altă parte, îl influenţează pe Orin
să-l ucidă pe amantul mamei, determinând şi sinuciderea acesteia. Intenţia lui O’Neill, în
comparaţie cu poeţii tragici ai antichităţii, este de a se axa pe destinul Electrei – destin abordat,
în opinia sa, în mod incomplet în tragedia antică – din perspectiva analizei psihologice în vederea
nuanţării tragicului existenţei acesteia ca ucigaşă a propriei mame, în special în ceea ce priveşte
consecinţele săvârşirii răzbunării, adică pedeapsa şi nu absolvirea, căci căsătoria este o banalitate
în faţa potenţialului enorm al Electrei de a exprima trăiri emoţionale marcate de un destin tragic.
O’Neill se apropie, totuşi, de spiritul creator al anticilor, apropiere ce urmăreşte respectarea
componentelor de bază ale constituirii mitului.
Concepţia structurală a textului pare a fi într-adevăr o variantă a tragediei lui Eschil,
lucrarea lui O’Neill fiind şi ea o trilogie ce urmăreşte, în linii mari, aceleaşi elemente tematice
constituente ale mitului, personajele sale reprezentând versiuni moderne ale prototipurilor antice,
în încercarea dramaturgului american de a revitaliza tragedia ca formă literară, prin găsirea de
analogii moderne pentru unele modalităţi antice de existenţă şi de experienţă. Lavinia exprimă
întotdeauna voinţă de acţiune, iar după săvârşirea răzbunării manifestă curaj suprem prin faptul
că acceptă viaţa în moarte, separându-se de restul lumii, acceptându-şi vina făcută publică şi
dorind să-şi continue existenţa sub semnul jalei şi al suferinţei ca dominante ale tragicului în
versiunea lui O’Neill (şi Euripide), ca modalităţi de a se pedepsi, ca posibilitate de absolvire de
vina tragică şi chiar de purificare a blestemului familiei, aşa cum implică şi titlul trilogiei:
„Mourning becomes Electra” (Din jale se întrupează Electra). Eroina acceptă soarta Mannonilor,
hotărâre exprimată artistic şi prin simbolul obloanelor, care au fost deschise în ultimul act al
tragediei.Ca şi în tragediile poeţilor antici, mai puţin la Eschil, Electra rămâne, însă, mobilul
acţiunii, factorul determinant care acţionează asupra desfăşurării evenimentelor, influenţează
soarta şi acţiunea tuturor personajelor, direct sau indirect,şi de care ascultă, în primul rând,
fratele său.
Lavinia acţionează în urma propriilor porniri ale subconştientului, printre care complexul
Electrei, conştientizate sau scăpate de sub control, care determină, la rândul lor, şi acţiunile altor
personaje, aşa cum Lavinia devine, în prim planul acţiunii dramatice, un stimul determinant al
complexului lui Oedip al fratelui său, în urma căruia Orin ucide nu din sentimentul răzbunării, ci
din gelozie. Manifestările subconştientului în cazul Laviniei (Electrei) sunt şi ele un factor de
primă importanţă asupra trăirilor interioare şi acţiunii sale, care pot scăpa de sub control şi îi pot

5
trăda adevărata structură psihologică marcată de complexul Electrei în cadrul relaţiei tată – fiică,
în sensul dorinţei de a deveni partenera propriului tată, luând locul mamei.
Dacă la antici agenţii divini şi sfatul înţelepţilor cetăţii îi pot absolvi pe Oreste şi Electra
de vina omuciderii, la O’Neill - dat fiind sistemul judiciar şi concepţia puritană din secolul al
XIX-lea, dar şi interesul desfigurat al comunităţii faţă de modul de viaţă al altora - este implicat
şi principiul determinismului social, exprimat prin acţiunile personajelor de a evita condamnarea
din partea unei societăţi puritane rigide, a cărei exigenţe stricte nu cunosc mila faţă de comiterea
păcatului (incest şi omucidere), indiferent de mobilul săvârşirii acestuia.

6
 BIBLIOGRAFIE

1. Eschil, Orestia, Bucureşti: Univers, 1976.

2. O’Neill, E. Mourning Becomes Electra. A Trilogy, New York: Horace
Liveright Inc., 1931.
3. Rusu, L. Eschil, Sofocle, Euripide, ediţia a II-a, Bucureşti: Editura
Tineretului, 1974.
4. Conn, P. O istorie a literaturii americane, Bucureşti: Univers, 1996.