Domnişoara Christina

Alternanţa vis-realitate

În cadrul prozei fantastice a lui Mircea Eliade o situaţie specială o are povestirea
Domnişoara Christina, o naraţiune cu fantome ce surprinde prin originalitate,fara a depaşi
graniţele tradiţionalului,păstrând farmecul autohton al basmelor cu strigoi. Fantasticul din
Domnişoara Christina este de origine folclorică şi are la bază o întâmplare reală petrecută în
1907, moartea tragică a domnişoarei Christina, ucisă in timpul răscoalei ţărăneşti.
Structura romanului este bazată in principal pe opoziţii zi-noapte, vis-realitate pe
principiul că un lucru nu poate exista fară opusul său. Din punct de vedere al conflictului
,creaţia este o înfruntare între noapte şi zi , între vis şi starea de veghe.
În latură artistică, misterul autentic se naşte dintr-o fină radiografie a visului:
povestirea fantastică este reinterpretată prin împletirea inedită a vieţii cu visul. Visul
valorează din punct de vedere estetic mai mult decât valorează lumea reală.În general, spaima
de vis a omului e determinată de impresia că visul nu e vis , ci realitate. E normal sa te sperii
în vis, dar teama în real e infinit mai mare. Deci, opţiunea pentru vis devine încercarea de a
evada din realitate.
Autorul dă dovadă de o sensibilitate aparte atunci când creează atmosfera de la conac.
Este foarte atent la detaliile care sugerează stările sufleteşti ale locuitorilor casei sau la cele ce
le perturbă liniştea. În acest sens un rol important îl are camera Christinei, cu descrierea
tabloului ce o înfăţişeaza, pictură ce va avea un rol important, acela de a menţine starea de
acaparare mentală a locatarilor incepută în întunericul nopţii.Scena prezentării tabloului are
rolul de introduce musafirii în atmosfera maleficului ,dând astfel posibilitatea vampirului de
a-şi cunoaşte şi alege viitoarele victime.
În prima parte a romanului,momentele de groază alternează cu cele de linişte şi de
securitate. Maleficul este perceput prin celelalte simţuri pentru că este nevăzut. Introducerea
în lumea maleficului se face gradat, mai întâi prin menţionarea numelui domnişoarei
Christina, apoi prezentarea tabloului ( Eliade folosind un motiv vechi, fantastic, acela al
tabloului însufleţit), povestirea Siminei despre feciorul de cioban si împărăteasa moartă. La
acest nivel răul nu este conştientizat izolat, ci resimţit în fiecare element ( „ Nu e nimic
sănătos aici. Nici măcar parcul acesta artificial,parc din salcâmi şi ulmi puşi de mâna
omului...” ).Certitudinea că o atmosferă stranie pluteşte asupra conacului vine odata cu
aflarea adevaratei poveşti a Christinei, bănuită că a devenit strigoi pentru a-şi continua
atrocitaţile din timpul vieţii. Musafirii îşi dau seama că în spatele atitudinii rezervate şi pline

1
de mister a doamnei Moscu se află o prezenţă mistică ce provine din interiorul picturii stranii
care pare sa îi privească atât de familiar. Mai mult, atitudinea Siminei îi pune pe toţi pe
gânduri, povetindu-le basme incredibile şi pretinzând că le ştie de la doica sa. Simina pare să
exercite asupra tuturor o influenţă extraordinară, în ciuda vârstei fragede si a aparentei
inocenţe.
Se poate observa că relaţiile stabilite între fantoma Christinei şi locuitorii de la conac
este diferită. Neamurile dispărutei comunică în alt cod cu strigoiul în raport cu străinii, sau, şi
mai precis, cu barbaţii. Ei sunt cei asupra cărora intreaga atenţie a Christinei este focalizată,
în timp ce femeile par să suporte mai uşor atmosfera apăsătoare de la conac.
De asemenea, în concordanţă cu cele două faze ale zilei, personajele pot fi şi ele
împărţite, aparţinând uneia dintre ele. Nopţii îi aparţin domnişoara Christina şi slujitorul ei ,
iar zilei îi putem asocia pe Egor, profesorul Nazarie şi doctorul Panaitescu. Aceasta împărţire
mi se pare relevantă doar pentru prima parte a naraţiunii pentru că, pe măsură ce acţiunea
înaintează, graniţa dintre vis şi realitate devine nesemnificativă astfel că reprezentanţii
spiritului pragmatic îşi pierd simţul realitaţii. Celelalte personaje, doamna Moscu şi Sanda au
un statut ambiguu, aparţinând ambelor planuri, realizând mai degrabă medierea între cele
două lumi.
Pe de altă parte, Simina ar putea reprezenta-ceea ce astăzi este o sursă generoasă
pentru cărţile
şi filmele de acest gen-motivul copilului malefic. Este adevărat ca profilul acesteia nu e pe
deplin conturat in acest sens şi ca nu e în totalitate malefică, dar aşa tind sa o privesc acum
,după raportarea la alte idei asemănătoare. Simina are parte de o iniţiere în moarte prin
intermediul domnişoarei Christina.
Această comunicare dintre ele are ca scop familiarizarea Siminei cu prezenţa fizică a
strigoiului, ceea ce va duce la eliminarea spaimei si dobândirea unei maturităţi spirituale
neobişnuite. Evoluţia personajelor este inversă. Domnişoara Christina refuză sa accepte
condiţia sa de strigoi iar Simina se arată dornică sa pătrundă în acest univers întunecat.
Personajele de la conac alternează două stări sufleteşti. Când sunt împreună au
impresia că nu le e teamă, fiecare în parte trăind groaza cu intensitate . Caracterul erudit, bine
lucrat al povestirii , derivă din analiza visului, dar trebuie corelat neapărat cu starea de
solitudine a indivizilor. Superstiţia ,care este o trasătură validată a grupurilor , acţioneza din
plin doar asupra individului solitar.
Într-o oarecare măsură visele lui Egor nu au o legătura directă cu evenimentele
diurne. Există o teorie a psihanaliştilor care susţine că pasiunile influenţează geneza viselor.

2
Dacă am aplica acest principiu asupra personajelor lui Eliade, lucrurile ar apărea inversate.
Apariţiile repetitive ale domnişoarei Christina în visele lui Egor nu l-ar înfaţişa pe amorezul
care îşi visează iubita . Mai degrabă pasiunea Christinei îl atrage spre lumea ei, recitându-i
versuri din Luceafarul lui Eminescu: „Mă dor de crudul tău amor/ A pieptului meu coarde / Şi
ochii mari şi grei mă dor/ Privirea ta mă arde”. Cu alte cuvinte , cineva de dincolo vrea să
retrăiască prin vis clipe ale vieţii pierdute. Iubirea Christinei este insă diferită de cea
prezentată în poezia eminesciană . De altfel, se şi face o excepţie de la regulă, Christina
tânjind după o dragoste omenească „ Tu nu eşti decât un om viu. Eu vin din altă parte. N-ai
să poţi înţelege, nimeni nu poate înţelege...Dar pe tine nu voiam să te ucid dragostea mea , cu
tine voiam să mă logodesc.” Nostalgia vieţii pierdute este atât de accentuată, încât
domnişoara Christina apare aproape umanizată, diferenţiindu-se astfel de strigoii din basmele
populare. Mai mult, fantoma Christinei are o caracteristică nemaiîntîlnita-căldura. Obişnuită
la oameni, este deranjantă pentru Egor care o găseşte îngrozitoare, la fel ca şi pafumul
insuportabil de violete care persista în urma vizitelor domnişoarei.
Tranformarea în strigoi formează o tentativă de a continua un destin terestru
neîmplinit. Simţind o puternică nostalgie faţă de condiţia umană , domnişoara Christina
revine pentru a-şi continua viaţa întreruptă datorită crimei.Murind, domnişoara Christina a
ieşit de sub imperiul timpului istoric , vârsta ei rămânând neschimbată, în ciuda posibilităţii
de a se întrupa şi după moarte. Ea trăieşte o viaţă artificială, un timp însuşit pe nedrept.
Fascinantă şi nemaiîntâlnită este condiţia dramatică a eroinei. Ea nu se poate detaşa
de existenţa ei anterioară, astfel că încearcă să comunice în continuare cu lumea celor vii,
sperând în împlinirea destinului ei prin dragoste. Dorinţa ei de a atinge un nivel pierdut al
umanitaţii prin dragoste o face vulnerabilă in faţa oricărui sentiment uman: suferinţa,
disperare, deznădejde.
Visul dobândeşte un rol esenţial , Egor comunicând cu domnişoara Christina prin
intermediul lui, iar în timpul zilei contactul este menţinut prin intermediul picturii. Christina
este conştientă de puterea ei malefică dar pe Egor îl menajează pentru că el este alesul ei.În
capitolul VI se produce ruperea de realitate. Egor începe să se teamă de somn pentru că
aceasta presupune posibilitatea visului. Cele doua planuri-visul şi realitatea-işi pierd
caracteristicile,se amestecă, visarea prelungindu-se şi în starea de veghe.Dovezile palpabile
care atestă acest lucru sunt reprezentate de persistenţa parfumului de violete şi găsirea
mănuşii domişoarei Christina. Ivirea zorilor duce la destrămarea visului şi la dispariţia
arătării malefice. Experienţa trăită de Egor demonstrează însă certitudinea existenţei
strigoiului. Deşi ameninţarea se şterge odata cu lumina zilei, evenimentele încep să aibă o

3
desfăşurare din ce în ce mai rapidă. Cu cât femeia-vampir se concretizeaza mai puternic, cu
atât boala misterioasă a Sandei avansează mai vertiginos. În odaia fetei miroase a sânge, iar
mulţimea ţânţarilor prevestesc sacrilegiul. Ni se sugerează şi modalitatea prin care se
realizeaza sângerosul ritual: mortul-viu cere mâna sau braţul celui adormit ca să-l
sărute.Noua jertfă este cerută prin intermediul Siminei care are rolul de mesager demonic
între cele două lumi.
Momentul culminant al acţiunii este cel al întâlnirii celor doi reprezentanţi ai unor
lumi diferite. Christina i se arată în sfârşit în chip de femeie lui Egor dar descoperirea rănii
sângerânde desface vraja. Conştientizând adevarata realitate ,Egor refuză iubirea Christinei şi
este condamnat sa nu-şi împlinească niciodată destinul prin iubire.
Scena finală surprinde purificarea locului prin foc , ridicarea blestemului ce plutea
asupra conacului şi restabilirea echilibrului.Pe Egor îl regăsim singur ,departe de femeia-
vampir,de parfumul de violete şi căldura mâinilor ei. Realitatea ia locul visului,totul intrând
într-o normalitate aşteptată şi dorită.Domnişoara Christina îşi pierde influenţa exercitată timp
atât de îndelungat ,precum şi locul prin care a trăit de-a lungul anilor..Blestemul este înlăturat
prin tradiţionala metodă care cere înfigerea unui obiect de fier în trupul strigoiului.
Finalul face însă notă discordantă cu restul acţiunii, construită minuţios pentru a reda
gradat groaza ce cuprinde intreg locul. Întâmplările coboară mult prea brusc din lumea visului
în planul realitaţii . Pedepsirea strigoilor capăta aspectul dezordonat şi precipitat al unei
judecaţi făcute în grabă din dorinţa de eliberare de vis şi tenebrele acestuia.Domnişoara
Christina este un roman al atmosferei, al ameninţării necunoscutului din întuneric, al
alternanţei zi-noapte, realitate-vis în care predominante sunt cele din urmă.