O nouă recitire a „Domnișoarei Christina” după încă douăzeci de ani i-a produs autorului unele

regrete că nu a abordat toate aspectele spirituale ale întâmplării, iar din acest motiv textul nu ar
fi suficient de clar. „Ar fi trebuit, poate, să insist mai mult asupra sensului secret al Domnișoarei
Christina: un «spirit» care încearcă să-și recupereze condiția carnală, răstoarnă toate legile Firii.
De aici oroarea, spaima, imoralitatea pe care o provoacă orice «apariție». Simina, fetiță de 9-10
ani, se comportă ca o femeie sexualicește matură, datorită raporturilor ei «spirituale» cu
«spiritul» Domnișoarei Christina. Simina provoacă aceeași «oroare» ca și apariția fantomei care
nu voia să se despartă de pământ”, nota într-o însemnare datată 26 iulie 1965 din Jurnalul inedit.
[35]
Tema principală
Tema principală a „Domnișoarei Christina” o reprezintă conflictul fantastic generat de
confruntarea a două supraforțe, Viața și Moartea.[36] Cele două supraforțe sunt reprezentate de
două grupuri de personaje: cele benefice (Egor, Nazarie, doctorul și țăranii din sat) și cele
malefice (strigoaica domnișoara Christina și aliatele ei: doamna Moscu, Simina, fetița posedată,
vizitiul etc.). Personajul Sanda nu poate fi inclus într-o singură tabără, ci aparține alternativ
ambelor tabere.[37]
În mod obișnuit, viii și morții rămân în lumi diferite, care nu comunică între ele. Apariția
strigoiului cu statut dual tulbură echilibrul între cele două lumi, anulând frontiera ce separă
lumea viilor de lumea morților. Prezența domnișoarei Christina în lumea viilor este reală,
atestată de dovezi indubitabile (parfumul de violete, o mănușă pierdută ce se transformă în
scrum la atingere). Cele două tabere se asediază reciproc, declanșând, potrivit prof.
Alexandrescu, „o adevărată strategie a teroarei”.[36]
Personajul titular al nuvelei a rămas captiv între cele două lumi, reîntorcându-se periodic în
locurile unde copilărise și unde nu apucase să-și trăiască tinerețea. Postexistența sa fantomatică
nu putea fi prelungită decât cu sângele animalelor de la conac și din sat;[11] irupțiile
fantasticului în viața cotidiană sunt deci malefice.[9]
Trecerea între cele două lumi se face cu o caleașcă veche condusă de un vizitiu fantomatic,
simbol al luntrii lui Charon. Uciderea ritualică a strigoiului restabilește ordinea firească a
lucrurilor, redând trupul Christinei lumii morților, căreia acesta trebuia de mult să-i aparțină, iar
focul simbolic din final șterge urmele conflictului.[38]
Analiză
Critica literară a identificat două axe stilistice ale prozei lui Mircea Eliade: una realistă
(Maitreyi, Întoarcerea din rai, Huliganii etc.) și o alta fantastică („Domnișoara Christina”,
„Șarpele”, „Secretul doctorului Honigberger” etc.).[39] Ambele direcții literare ale lui Eliade se
bazează pe ideea de experiență, substituind conceptului de originalitate (tipic romantismului) pe
cel de autenticitate.[39] Acțiunea romanelor și a nuvelelor este inspirată într-o măsură mai mare
sau mai mică de experiența trăită de autor.[39] Scriitorul considera că proza trebuie să cuprindă
o „experiență” trăită de autor și să prezinte cu autenticitate etapele de evoluție a eului.[40]
„Orice se întâmplă în viață poate constitui un roman. Și în viață nu se întâmplă numai amoruri,
căsătorii sau adultere, se întâmplă și ratări, entuziasme, filozofii, morți sufletești, aventuri
fantastice. Orice e viu se poate transforma în epic. Orice a fost trăit sau ar putea fi trăit”, afirma
el.[40]

Proza fantastică a lui Mircea Eliade are la bază două tipuri de simboluri: unul folcloric
(„Domnișoara Christina”, „Șarpele”) și altul indic („Secretul doctorului Honigberger”, „Nopți la
Serampore”).[41] Potrivit criticului Sorin Alexandrescu, „Domnișoara Christina” dezvoltă „un
soi de mister medieval, realizat în spațiul românesc, comparabil cu unele piese de teatru ale lui
Blaga”.[36]
Autorul a fost preocupat să descopere sensul autentic și profund al existenței umane, imaginând
călătorii inițiatice în lumi paralele pentru a evidenția opoziția între esențial și banal și irelevanța
timpului în descrierea sacrului.[42] Intenția scriitorului era să reveleze existența a două lumi
paralele în Universul cotidian: o lume reală-profană (lumea de aici) și o lume sacră (lumea de
dincolo) care se manifestă permanent, dar discret.[43]
Evoluția conflictului
Confruntarea se petrece într-un spațiu anistoric, cu un fundal greco-traco-scitic.[3] Domnișoara
Christina, moartă de aproape 30 de ani, suferă o materializare treptată prin transferul magic de
viață de la nepoata ei, Sanda.[44] Aceasta din urmă se „îmbolnăvește” misterios chiar în
noaptea primei apariții a Christinei, starea ei se înrăutățește în timpul celei de-a doua nopți, iar
Sanda va muri în cea de-a treia noapte, odată cu Christina.[45]
Evoluția formei de materializare a Christinei este graduală. Astfel, ea este la început invizibilă,
comunicând doar cu anumite personaje ca doamna Moscu și Simina, în timp ce celelalte
personaje nu o văd, dar îi simt prezența. Apariția ei este pregătită prin basmul povestit de
Simina despre un feciorul de cioban îndrăgostit de o împărăteasă moartă și de povestirea
profesorului Nazarie despre moartea misterioasă a Christinei. Personajul pătrunde în visul lui
Egor, dizolvând lumea onirică prin prezența ei și transformând-o prin propriile sale puteri
supranaturale. Christina își refuză existența de strigoi și încearcă să revină în lumea oamenilor
prin intermediul dragostei, unind între ele cele două lumi: „Nu te speria, dragostea mea, șopti
atunci Christina. Nu-ți voi face nimic. Ție nu-ți voi face nimic. Pe tine te voi iubi, numai...
(...) ...Te voi iubi cum niciodată n-a fost iubit vreun muritor, adăogă Christina. (...) De aici, din
lumea mea, eu voi veni în fiecare noapte la tine; la început, în somn, Egor, și pe urmă în brațele
tale, dragostea mea... Să nu-ți fie teamă, Egor, să crezi în mine...”[8]
Cea de-a doua întâlnire a Christinei cu Egor se petrece tot în vis, iar comunicarea se petrece de
această dată prin telepatie; cei doi își citesc reciproc gândurile. Domnișoara îi arată puterile sale,
introducând un element suplimentar de tensiune, Diavolul: „Se simțea privit de altcineva, a
cărui groază nu o mai încercase. Frica i se lămurea acum cu totul altfel; ca și cum s-ar fi trezit
deodată într-un trup strein, dezgustat și de carnea, și de sângele, și de sudoarea rece pe care o
simțea și care nu mai era totuși a lui. Apăsarea acestui trup strein era peste putință de suferit. Îl
gâtuia, îi sorbea aerul, istovindu-l”.[46] Prezența mesagerului diabolic are sensul de a-i aminti
lui Egor de pericolele nesupunerii, dar și de a crea impresia „binefăcătoare” a prezenței ei.[47]
„Eu ți-am adus aici teroarea celuilalt, mai rău și mai drăcesc decât mine...”, afirmă Christina.
[48]
Aparițiile Christinei sunt nocturne, ea fiind suplinită diurn de Simina, care dobândește o parte
din puterile supranaturale ale mătușii sale. Egor simte acel transfer de putere către fetiță,
simțindu-se lipsit de vlagă după înfruntarea verbală din grajdul părăsit și devenind victima
sadismului și erotomaniei bruște ale fetiței în scena înfruntării din pivniță. Profesorul Sorin
Alexandrescu compara dubla personalitate a Siminei cu cea a celor doi copii din nuvela „The
Turn of the Screw” (1898) a lui Henry James.[44][49]
Cea de-a treia întâlnire a Christinei cu Egor (prezentată în capitolele XIV și XV) urma să
realizeze o unificare totală a celor două conștiințe.[50] Christina nu mai este acum o ființă
spectrală; ea apare ca femeie, iar erosul supranatural produce eliberarea unei conștiințe pure,
rupte de timp, ce poate înălța personajele deasupra condiției lor.[51] „Carnea lui se risipea
înnebunită, căci voluptatea îl sugruma, îl umilea. Gura Christinei avea gustul fructelor din vis,
gustul tuturor bețiilor neîngăduite, blestemate. Nici în cele mai drăcești închipuiri de dragoste
nu picurase atâta otravă, atâta rouă. În brațele Christinei, Egor simțea cele mai nelegiuite
bucurii, o dată cu cereasca risipire, împărtășire în tot și în toate. Incest, crimă, nebunie –
amantă, soră, înger... Totul se aduna și se mistuia alături de carnea aceasta incendiată și totuși
fără viață...”[52] Simțirea rănii sângerânde a Christinei rupe însă vraja dragostei, iar unificarea
și transcendența conștiințelor nu se mai produce. Martor al unei posibile minuni, Egor devine un
damnat care a văzut și n-a fost demn, fiind condamnat astfel la memoria veșnică a propriul său
eșec: „Ești și tu ca toți ceilalți, Egor, dragostea mea! Ți-e frică de sânge!... Ți-e frică de chiar
viața ta, de destinul tău de muritor!.... Pentru un ceas de iubire, eu n-am șovăit în fața celui mai
aspru blestem. Și tu șovăi în fata unei picături de sânge, Egor, muritorule... (...) Mă vei căuta o
viață întreagă, Egor, fără să mă găsești! Vei pieri de dorul meu... Și vei muri tânăr, ducând în
mormânt șuvița asta de păr!... Ia-o, păstreaz-o!”.[53]
Uciderea Christinei nu anulează însă blestemul, ci îl amplifică. Vraja este ruptă, iar Moartea
irupe cu violență în spațiul înconjurător. Victoria eroului pare a fi o victorie à la Pirus. Egor este
muritorul care a învins strigoiul, dar și-a pierdut propria șansă de a-și depăși condiția umană și
de a pătrunde în Absolut.[54]
Inspirația folclorică și eminesciană
„Domnișoara Christina” este o nuvelă cu un filon fantastic îndepărtat extras din folclorul
românesc și din poezia și proza eminesciană.[55] Mircea Eliade a valorificat motive folclorice
românești[56] (strigoiul, ursita, ritualul magic, blestemul mistuitor, basmul povestit de Simina,
descântecul băbesc din final), inspirându-se și din creațiile eminesciene.[57] Autorul introduce
citate din poeziile „Luceafărul” și „Strigoii” de Mihai Eminescu, dar și din nuvela „Sărmanul
Dionis”.[55] Tentația de a depăși propria condiție existențială este o notă romantică comună atât
nuvelei lui Eliade, cât și în textelor eminesciene citate mai sus.[38]
„Domnișoara Christina” reia tema dragostei imposibile a două personaje din lumi diferite din
poemul „Luceafărul”, inversând însă rolurile feminine și masculine. Egor, ca și fata de împărat
din poemul eminescian, este muritorul care respinge tentația absolutului, preferând unei ființe
superioare (domnișoara Christina, respectiv Luceafărul) o iubire pământească (Sanda, respectiv
Cătălin).[38] Domnișoara Christina rostește obsesiv versurile de chemare a Luceafărului,
plutind cu o grație „mai mult sensuală decât lugubră, mai mult visătoare decât fantomatică, mai
mult delicată decât demonică”.[55]

Alte posibile surse de inspirație

Fără a nega influențele folclorice românește (identificabile în descrierea spațiului specific
autohton și în dialoguri), unii autori au considerat că există asemănări mai mari cu scrierile cu
vampiri din literatura occidentală precum povestirea „Moarta îndrăgostită” (1836) a lui
Théophile Gautier, nuvela „Carmilla” (1872) a lui Joseph Thomas Sheridan Le Fanu sau
romanul Dracula (1897) al lui Bram Stoker sau cu scrieri gotice occidentale mai vechi din care
împrumută numeroase elemente precum epigraful sau cărțile din biblioteca „strigoaicei”.[58]
Precocitatea criminală a Siminei
Precocitatea personajului Simina a stat la baza scandalului public creat în jurul cărții. Fetița în
vârstă de 9 ani ascundea sub un obraz de păpușă manifestări de un demonism precoce și o
luciditate dezarmantă. Astfel de tipuri de copii erau întâlnite mai ales în literatura engleză, fiind
puțin cunoscute cititorilor români. Mihail Sebastian o compara pe Simina cu personaje din
romanele La răscruce de vânturi (1847) de Emily Brontë și Un ciclon la Jamaica (1929) de
Richard Hughes.[59]
Mircea Eliade introdusese anterior asemenea personaje tulburătoare prin ingenuitatea criminală
în romanul Isabel și apele diavolului (1930), dovedind o cunoaștere a lumii copilăriei și a
pubertății. „Farmecul confuz” și „grația odioasă” a Siminei creează cititorilor amintiri complexe
și sentimente de neliniște, contribuind la cristalizarea valorii literare a nuvelei.[59]
Aprecieri critice
Analizând proza fantastică interbelică a lui Mircea Eliade, criticul Ov.S. Crohmălniceanu
considera că autorul manifestă o pasiune eminesciană pentru marile mituri cosmogonice, având
o intuiție a misterului și un dar al evocării care șterge frontiera ce desparte realitatea cotidiană
de miraculos. „Literatura lui înfăptuiește o remarcabilă prospectare a lumii interioare, înspre
acele zone-limită de ordin abisal”, concluzionează criticul.[60]
Prozatorul este interesat de un fantastic de origine folclorică, ce încorporează elemente mitice și
religioase.[61] Scrierile sale au un caracter benign, păstrându-și puritatea lirică și fiind lipsite de
tragism și grotesc. Fantasticul său nu tulbură și nu dezechilibrează ființa. Din acest motiv, se
poate spune că originalitatea creației lui Mircea Eliade se datorează faptului că exprimă o
spiritualitate românească.[62] Nuvela „Domnișoara Christina” este singulară în ansamblul
operei lui Mircea Eliade, având o oarecare nuanță demonică (strigoi, fetițe posedate, tineri care
trăiesc neputincioși sentimentul morții) introdusă probabil sub presiunea subiectului referitor la
contactul posibil între strigoi și oamenii vii.[49][63] Criticul Șerban Cioculescu considera că
autorul exploatează teme fantastice din folclorul universal „cu luciditate, dar și cu o dexteritate
însușită din lecturile englezești”,[64] în timp ce eseistul Ioan Petru Culianu afirma că narațiunea
lui Eliade face apel la toate rețetele demonologice ale folclorului românesc.[9]
Valoarea nuvelei se datorează, în opinia scriitorului Mihail Sebastian, extraordinarei sale puteri
de imaginație și de emoție, temei îndrăznețe, întrebărilor stranii pe care le ridică[14] și mai ales
fuziunii directe dintre fantastic și real. „Nu sunt două planuri care alunecă, fără să se
întâlnească, ci două lumi care comunică așa de strâns, încât hotarele lor se destramă delà un
anumit moment și pier. Domnișoara Christina întinde din lumea ei de vis o mână către viață. Nu
e o halucinație, nu e un caz de isterie, nu este o nălucă ce va pieri o dată cu deșteptarea din
somn. Realitatea ei este certă, prezentă, plastică”.[65]
Profesorul Sorin Alexandrescu afirma că nuvela are o compoziție impecabilă, fiind lipsită de
ambiguitatea finală din celelalte povestiri fantastice.[37] Criticul Nicolae Manolescu asemăna
fantasticul psihologic din Domnișoara Christina (1936) cu cel din nuvelele Le Horla a lui Guy
de Maupassant și The Turn of the Screw a lui Henry James, „dar mereu un ton prea sus”.[66]
[67]
O opinie diferită a formulat criticul George Călinescu. Analizând scrierile autorilor din noua
generație, el considera că scrierile lui Mircea Eliade sunt o întrupare fidelă a
experimentalismului gidist. Potrivit lui André Gide, sensul artei era cunoașterea, iar un artist
este mai desăvârșit cu cât trăiește cât mai intens și pune mai multe probleme sub forma
„trăirilor”.[68] Această atitudine se reflectă în interesul pentru experimentalismul exotic și
ezoteric, ca și pentru sexualitate. Criticul suspectează literatura fantastică a lui Eliade de lipsă
de profunzime;[39] el reduce nuvela „Domnișoara Christina” doar la aspectul său trăirist,
afirmând că „autorul urmărește experiențele sexuale cu femeile-vampir și-și expimă dorinți de
împerechere teribile: cu o moartă, cu un copil și cu o bolnavă”.[69] În aceeași notă, criticul
Dumitru Murărașu considera că în această nuvelă autorul „exploatează sensaționalul lipsit de
adâncime literară”, abătându-se de la calea urmată în Maitreyi și cantonându-se într-un
„intelectualism pretențios”.[70]
Scriitorul și criticul Oliviu Crâznic considera că nuvela aparține mai degrabă curentului literar
decadentist decât romantismului și opina în anul 2020 că „se impune (...) o reevaluare critică a
importanței acestei opere în istoria literaturii române. În opinia noastră, fără a se ridica la
nivelul Arancăi lui Cz. Petrescu, rămâne unul dintre vârfurile beletristicii eliadești, alături de
scrieri precum Maitreyi ori Nopți la Serampore”.[58]