Romanul lui Eliade este plin de semne care ne induc spre descoperirea anumitor sugestii.

Fantasticul la Eliade nu se desprinde din atmosfera sau, mai bine zis, din elemente tradiţionale
fantasticului, miraculosului (amintim aici prezenţa strigoiului), ci din modul în care individul normal
trăieşte şi percepe supranaturalul.

Acţiunea se petrece la un conac din preajma Giurgiului. Aici, petrec o scurtă vacanţă pictorul Egor
Paşcheivici (pentru a picta) şi arheologul Nazarie (face săpături într-o localitate apropiată unde există
vestigii greco-thraco-scitice, iar în timpul de graţie este poet). Profesorul-arheolog este un creator, un
om, altfel zis, cu o sensibilitate receptivă la mituri.

Sanda, de care este îndrăgostit Egor, şi Simina, de 9 ani, îndemoniată, făcând parte din seria fetiţelor
vicioase înfăţişate în romanele indice, sunt fiicele dnei Moscu. Simina, de fapt, este personajul principal
al romanului, şi nu Domnişoara Christina. Este de remarcat că în roman apare o Doică dubioasă care îi
spune fetiţei basme şi alte năzbâtii despre Domnişoara Christina. Rolul acestui personaj nu este precis
formulat. Fiind martor necredibil al întâmplărilor ciudate, complice al Siminei etc.

Planul oniric se prezintă prin faptul că multe fragmente (scene) din roman se petrec în vis, toţi cei care
sunt la conac o visează pe Domnişoara Christina sau, cum spune dna Moscu : visele sunt lumea…cea de-
a doua, se petrec multe fapte care tulbură lumea reală.

Egor este vizitat de Domnişoara Christina, ucisă în răscoala din 1907 şi este de menţionat că se realizează
un dialog ce se aseamănă izbitor cu poemul Luceafărul al lui Eminescu. Domnişoara Christina îl ameninţă
pe Egor că dacă o iubeşte pe Sanda, aceasta nu va trăi mult. El strigă înfricoşat că este moartă şi că ea nu
poate iubi, la care ea râde şi-l roagă să n-o judece, spunându-i că este dintr-o altă lumea şi vine doar
pentru el. Toate acestea şi multe scene se petrec în vis sau în gândirea de vis a eroului, ca în prozele lui
Eminescu.

Strigoiul, locul acestuia sunt simboluri ale altei lumi în poem, dar nu şi în romanul lui Eliade.

Eliade prezintă în roman nişte breşe în structurile realului, simboluri pe care privirea logică nu le
desprinde imediat. Rolul acestor semne este de a conferi ambiguitate operei. Evenimentele par a fi
adevărate, dar, în acelaşi timp, şi neadevărate.

Semnele despre care am vorbit mai sunt sunt nişte evenimente, stări, situaţii care creează confuzii, dar şi
senzaţia de fantastic: o casă mare cu multe camere nelocuite şi coridoare pustii; un parc mare; dna
Moscu are o oboseală ciudată, observată de Egor-personajul raţional; Sanda este schimbată, nu este
domnişoara frivolă de la Bucureşti, ci devine rezervată şi parcă s-ar teme de ceva, nu peste mult; apare şi
la profesorul Nazarie starea de oboseală asemenea dnei Moscu; puterile dnei Moscu „se duc o dată cu
ale soarelui” (element fantastic: regimul nocturn este pretutindeni favorabil strigoilor, vrăjilor etc.);
Simina are preocuparea de a descifra tainele/ ceea ce gândesc celelalte personaje; sentimentul că cineva
se apropie de tine şi se pregăteşte să te asculte; zgomotele suspecte de pe coridor; apariţiile şi
dispariţiile inexplicabile ale Siminei; etc.

Simina, în timpul mesei, recunoaşte că este vizitată de Domnişoara Christina, la care dna Moscu
povesteşte despre moartea acesteia şi despre faptul că a murit în locul ei, ideea din urmă este, deci, cu
valoare simbolică – un sacrificiu prin transfer. Apoi, oaspeţii sunt conduşi în camera unde se află tabloul
Domnişoarei Christina şi acolo este „un miros de tinereţe oprită în loc”. Comportamentul Siminei este de
remarcat, fetiţa în faţa portretului capătă o „paliditate feminină, nefirească pentru obrazul ei de copil…”.
Simina ştie foarte multe lucruri ciudate pentru vârsta ei şi apare în locuri predispuse miracolului ca:
pivniţa, parcul întunecos. Egor observă reacţiile ei dubioase, de exemplu fetiţa se aruncă în braţele lui,
motivând că s-a speriat, deşi îmbrăţişarea nu e deloc inocentă. În aceeaşi noapte, Simina îi povesteşte un
basm înspăimântător, spunând că Doica i l-a spus, dar aceasta nu a fost în ziua respectivă la conac, astfel
fiind pedepsită în cele din urmă, pentru că spune minciuni. Simina întreţine, de fapt, cultul mătuşii ucise
cu mulţi ani în urmă.

Domnişoara Christina, este femeia demonică insaţiabilă, de o sexualitate sălbatică, după spusele
ţăranilor, era o domnişoară perversă şi dură. Se spunea că s-ar fi dat cu frenezie ţăranilor de pe moşie şi
ar fi fost, în realitate, ucisă de vechilul gelos cu care trăia fără ruşine.

În vis, Egor simte trupul cald al Domnişoarei Christina şi se gândeşte în acelaşi timp că „nu este vis”.
Dimineaţa, mirosul de violete persistă în cameră (parfumul moartei Christina) şi pictorul, observă toţi,
are o paliditate elocventă. Paliditate este semnul cel mai vizibil al contactului nocturn cu strigoiul.

Mircea Eliade implică în roman mai multe tipuri de discursuri de la cel al romanului de groază (revenirea
ritualică a strigoiului, retragerea lui, sugerea sângelui, dorinţa de copulaţie cu fiinţele vii) până la retorica
erotică de tip romantic (prezenţa Christinei în camera lui Egor, chipul ei melancolic şi discursul elegiac pe
care îl are).
Sanda, fiind bolnavă, nu poate lupta pentru a scăpa de vrajă, însă Egor luptă mult cu strigoiul –
Domnişoara Christina. Acesta recurge la acţiuni periculoase ca: sparge cu toporul portretul Christinei,
străpunge cu o ţepuşă locul din pivniţă în care se ascunde ziua strigoiul şi, în cele din urmă, dă foc
conacului pentru a pieri astfel casa blestemată şi a se risipi vraja malefică… Dar, deşi, a izbutit să scape
satul şi conacul de strigoi, a pierdut-o pe Sanda…

În fond, Egor, Nazarie, într-o oarecare măsură dna Moscu, Sanda trăiesc o experienţă insolită, în cele din
urmă terifiantă.

Romanul Domnişoara Christina este admirabil. În concluzie, trebuie de remarcat că nu problema

strigoiului este esenţială în roman, ci modul în care se instalează teroarea şi seducţia în spiritul unor
oameni normali şi reacţiile lor în împrejurări insolite.