Echilibrul compoziţional este realizat prin segmentarea textului narativ în

cele patru capitole, care fixează momentele subiectului. 

Capitolul I cuprinde expoziţiunea (întoarcerea lui Alexandru Lăpuşneanul la
tronul Moldovei, în 1564, în fruntea unei armate turceşti şi întâlnirea cu solia
formată din cei patru boieri trimişi de Tomşa: Veveriţă, Motoc, Spancioc,
Stroici) şi intriga (hotărârea domnitorului de a-şi relua tronul şi dorinţa sa de
răzbunare faţă de boierii trădători).

Capitolul al II-lea corespunde, ca moment al subiectului, desfăşurării

acţiunii şi cuprinde o serie de evenimente declanşate la reluarea tronului de
către Alexandru Lăpuşneanul: fuga lui Tomşa în Muntenia, incendierea
cetăţilor, desfiinţarea armatei pământene, confiscarea averilor boiereşti,
uciderea unor boieri, intervenţia doamnei Ruxanda pe lângă domnitor pentru a
înceta cu omorurile şi promisiunea pe care acesta i-o face.

Capitolul al III-lea conţine mai multe scene: participarea şi discursul

domitorului la slujba duminicală de la mitropolie, ospăţul de la palat şi
uciderea celor 47 de boieri, omorârea lui Motoc de mulţimea revoltată şi
„leacul de frică" pentru doamna Ruxanda. Capitolul cuprinde punctul
culminant.
În capitolul al IV-lea, este înfăţişat deznodământul, moartea tiranului prin
otrăvire. După patru ani de la cumplitele evenimente, Lăpuşneanul se retrage
în cetatea Hotinului. Bolnav de friguri, domnitorul este călugărit, după obiceiul
vremii. Deoarece când îşi revine ameninţă să-i ucidă pe toţi (inclusiv pe
propriul fiu, urmaşul la tron), doamna Ruxanda acceptă sfatul boierilor de a-1
otrăvi. Cruzimea actelor sale este motivată psihologic prin dorinţa de
răzbunare pentru trădarea boierilor în prima domnie.
MOTOURILE
-    capitolul I - „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu..." (răspunsul dat de
Lăpuşneanul soliei de boieri care îi ceruse să se întoarcă de unde a venit
pentru că „norodul" nu îl vrea);
-    capitolul al II-lea - „Ai să dai samă, Doamnă.!" (avertismentul pe care
văduva unui boier decapitat îl adresează doamnei Ruxanda, pentru că nu ia
atitudine faţă de crimele soţului său);
-    capitolul al III-lea - „Capul lui Motoc vrem..." (cererea vindicativă a
norodului care găseşte în Motoc un vinovat pentru toate nemulţumirile);
-    capitolul al IV-lea - „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi
eu..." (ameninţarea rostită de Lăpuşneanul care, bolnav, fusese călugărit
potrivit obiceiului, dar pierduse astfel puterea domnească).
CONFLICTUL
Conflictul nuvelei este complex şi pune în lumină   personalitatea  
puternică   a   personajului principal.
Conflictul exterior este de ordin social: lupta pentru putere între domnitor şi
boieri. Impunerea autorităţii centrale/ domneşti în faţa oligarhiei boiereşti a
constituit în secolul al XVI-lea o necesitate. Dar intenţia, bună în aparenţă,
este dublată de setea de răzbunare a domnitorului care îşi schimbă
comportamentul în a doua domnie şi devine un tiran. Conflictul secundar,
între domnitor şi Motoc (boierul care îl trădase), este anunţat în primul capitol
şi încheiat în capitolul al III-lea.

RELAŢII TEMPORALE ŞI SPAŢIALE

Timpul şi spaţiul acţiunii sunt precizate şi conferă verosimilitate naraţiunii:

întoarcerea lui Lăpuşneanul, la a doua sa domnie. în primele trei capitole,
evenimentele se desfăşoară îndată după revenirea la tron, iar în ultimul
capitol se trece, prin rezumare, patru ani mai târziu, la secvenţa morţii
domnitorului.
Ca opera epica, fabula Boul si Vitelul, reda indirect sentimentele autorului, de dispret si
dezaprobare fata de lumea timpului sau prin intermediul actiunii, al personajelor si al naratrului.
Actiunea este simpla, urmeaza un singur fir narativ, este liniara si concisa. Putem recunoaste
in inlantuirea evenimentelor schita unui subiect epic. Expozitiunea ne prezinta imaginea unui
bou obisnuit: “un bou ca toti boii”, care prin mare noroc dobandeste o pozitie sociala importanta.
Acest moment constituie constiuie intriga, care determina desfasurarea actiunii scurte,
constituita din incercarile unui vitel, ruda apropiata a boului, de a lua legatura cu unchiul sau,
devenit bogat, pentru a obtine si el macar “niste fan”. Actiunea ajunge la intensitatea maxima
in momentul in care boul iesit la plimbare trece PE langa vitel ignorandu-l. Necrezand ca a fost
ocolit intentionat: “ca buna s-a ruda l-ar fi ocolit”, perseverent, vitelul revine a doua zi la casa
boului. In deznodamant, boul indignat de indrazneala vitelului porunceste slujitorului sa fie
aruncat PE scari pentru ca el nu are astfel de rude.
Timpul si spatiul nu sunt precis determinate. Expresia “in zilele noastre”, are dublu sens
sugerand PE de o parte ca e vorba de o lume contemporana a poetului, PE de o alta parte o
lume contemporana a cititorului.Alti indici temporali ce apar in text: “a doua zi”, “dupa pranz”,
“iarasi”, “prea de dmineata”.
Personajele sunt animaliere. Ele participa la actiune avand rolul unei masti sub care se
intrezaresc trasaturi si caractere umane. Figura de stil prin care poetul realizeaza aceste
personaje este personificarea.
Personajele sunt caracterizate direct de catre narator: “un bou ca toti boii, putin la simtire”,
“de mandrie boul stapanit”, de catre alt personaj, sluga care se refera la boier:”nu e cum il
stii…”.Caracterizare indirecta prin fapte, limbaj, dialogul fiind foarte sugestiv si prin relatia
dintre bou si vitel.
Boul apare portretizat moral, sugerand omul insensibil, norocos, comun:
“un bou ca toti boii, parvenit, ingamfat si trufas. El este superficial, se crede unic, banii ii
schimba caracterul, ignorandu-si propria ruda.
Vitelul intruchipeaza omul modest, sarac, naiv, inocent, increzator, optimist, rabdator si
perseverent.
Naratorul apare ca un observator si isi simtita prezenta prin expresia:
“in zilele noastre” si printr-un comentariu naratorial ce generalizeaza faptele povestite :”decat
multa minte, stii ca e mai bine sa ai intotdeauna un dram de adevar”. Totodata prin unele
cuvinte si expresii folosite in naratiune:”la o mojitie atata de mare” ce exprima atitudinea ironica,
satirica a naratorului.
Morala este cea de a doua parte a unei fabule. Ea se degaja din fapte si intamplari, este
implicita, nu se exprima direct, ci se deduce si se refera la faptul ca bogatia schimba caracterul
si comportamentul omului, facandu-l insensibil si trufas. Prin morala scriitorul isi exprima
dezaprobarea fata de bou, avand in acelasi timp un sentiment de compasiune pentru vitel.
Naratorul vrea sa provoace gandirea cititorului pentru ca acesta sa nu repete greselile
personajelor din fabula.
Modul de expunere care domina este naratiunea, realizata intr-un ritm alert, alaturi de dialog
prin care textul primeste un caracter de sceneta.
Figura de stil dominanta este personificarea.
Limbajul viu, natural, apropiat de limba vorbita, contribuie la realizarea umorului si a ironiei.
Versificatia: rima incrucisata, masura variabila, ritmul iambic, ajuta la realizarea ritmului vioi al
naratiunii.
Poezia "La steaua" explică printr-un mecanism cosmic,elucidat de
știinta modernă, dispariția iubirii, având ca temă de bază "filozofia vieții",iar ca
idee, "valoarea existențială a omului în raport cu dimensiunea temporala".
Comparația alegorica a sentimentului de dragoste cu un fenomen ale
mecanicii cosmice, produce nostalgia contemplarii spațiilor astrale."La steaua
care a rasarit/ E-o cale atit de lunga,/ Ca mii de ani i-au trebuit,/Luminii, sa ne-
ajunga".Poetul figurează marile translații din spațiu cosmic, în contra timp cu
percepția umană limitată. Care poate înțelege numai consecințele vizibile, nu
cauzalitatea deplină a fenomenelor, inclusiv ale trăirilor umane."Poate de mult
s-a stins în drum în departări albastre, /Dar raza ei abia acum/ Lucii vederii
noastre".Măreția unei iubiri trecute,neînțelese aduce durerea tulburatoare al
unui spectacol cosmic așezat sub semnul paradoxului.//Icoana stelei ce-a
murit// încet pe cer se suie//Era pe cand nu s-a zarit,//Azi o vedem si nu
e"//.Amorul,ca steaua ce intre timp s-a stins, imaginea primită fiind numai a
unui spațiu mort,ce se supune acelorași legi transcendentale. Iubirea
sentiment de origine divina, emanatie a unui eros extins. în scara cosmica,
poate trimite în lumea de jos, numai reflectarea târzie a unui amintiri.

"Tot astfel cand al nostru dor

Pierii in noapte-adanca,
Lumina stinsului amor
Ne urmareste inca".

Starea de spirit al eului liric este cuprinsă de sentimente profunde de

cugetare,asupra problemelor existențiale, într-o motivare a sensului existenței.
Sugestia universului identic,se bazează în primul rand pe motivul "stelei" si al
"luminii",care semnifică acel corp ceresc supus la meditație în pofida
problemelor existențiale.

Poezia include deasemenea o gamă variată de figuri de stil,care o alcătuiesc

într-un limbaj poetic mai universal. Metafora "Icoana stelei" reprezintă
în imaginația poetului fața sfântă și divină a stelei ce învaluie un șir
de gânduri lumești. Simbolizează ceva Dumnezeesc,unde icoana este semnul
paradoxal,făcându-și loc în durerea tulburatoare a spațiului cosmic.Iubirea
fiind un sentiment de origine sacră,care dacă se stinge lasă întunerec,un
spațiu mort. Datorită acestor elemente în totalitate a sentimentelor meditative,
poezia "La steaua" se înscrie în genul liric deoarece este construită în straturi
profunde ale sufletului eului liric și al gândirii umane, unde se dau explicații a
unor experiențe intelectuale fundamentale, in legatură cu temele universului și
al vietii.
Având 4 strofe a câte 4 versuri cu un ritm iambic și o rimă încrucișată este
bazată pe comparația între personalitatea iubirii umane și evoluția stelară.

Motivul pe care se sprijină inițial ideea aceasta se constituie într-un punct de

plecare: imaginea stelei răsărind nu se reține ca atare, ci ca metaforă a
calatoriei luminii:, La steaua care-a rasarit I E-o cale-atat de lunga, I Că mii de
ani i-au trebuit I Luminii sa ne-ajungă.

De o poeticitate sublimă este a treia strofă a acestui poem.

Steaua ca icoană , inalțarea pe cer, oximoronul în expresie delicată v din

ultimele două versuri creează o imagine de ansamblu exceptională:, Icoana
stelei ce-a murit I incet pe cer se suie: I Era pe cand nu s-a zarit, I Azi o
vedem, si nu e.
Doar ultimei strofe îi e rezervată imaginea țintă, pentru care destinul astrului este doar metafora
cosmică a unei aspirații irealizabile, aceea a comunicarii. Proiecția merge către sentimentul cel
mai complex: dorul. Iubire, nostalgie dureroasa, dorintă,tânjire, proiecție în amintire și vis,
absență, eternizare - acestea sunt doar partial definițiile dorului. La acest nivel, al planului
sufletesc, noaptea adânca și lumina... persistenta luminii în ciuda dispariției sursei, analogia
iubirii cu lumina constituie elemente figurative pe care poezia le contine fară a recurge decât la
semnificanți concreti. Metafora devine //Tot astfel cand al nostru dor // Pieri in noapte-adanca,//
Lumina stinsului amor// Ne urmărește încă.

Ritmul cantabil, armonia sonora a ansamblului fac din //La steaua// un poem pe cât de
concentrat, pe atat de expresiv.

Versificatia de aici e identica celei din Luceafarul: ritm iambic, rima incrucisata.