Fantastic – Domnisoara Christina

Registrul este categoria în care se poate clasifica un text în funcție de emoțiile pe care le trezește
lectorului și de obiectivul pe care îl vizeaza.

Astfel, registrul fantastic cuprinde toate textele, descriptive sau narative, poezie sau roman, care implică
straniul. Acest straniu poate fi explicat în două moduri diferite, primul este rațional, iar celălalt este
supranatural. Ezităm între cele doua , este imposibil să decidem pentru o explicație sau alta. Acest lucru
creează în cititor o situație de anxietate.

Provine din grecescul phantastikos, phantasia („imaginație”) care aparține familiei verbului phanein („a
face să apară”)

Fantasticul operaza un amestec intre real și imaginar atât de surprinzător încât duce la o indecizie
completa, cititorul nemaiputand decide nici în favoarea unei explicații raționale, nici în favoarea unei
interpretari supranaturale.

Există întotdeauna o ambiguitate între explicația rațională și supranatural până la sfârșit în registrul
fantastic

Moștenire a literaturii europene din secolul al XVIII-lea, fantasticul se dezvoltă în secolul al XIX-lea.

Este definit ca intruziunea supranaturalului în realitatea de zi cu zi.

Caracteristici și teme ale fantasticului

În narațiune, personajele, ancorate în lumea reală, văd figuri ciudate și tulburătoare (vampir, spectru ...):
Intalnirea agonizantă și deranjantă, între natural și supranatural face tot farmecul fantasticului.

Cititorul nu va putea decide dacă este vorba despre halucinație (explicație realistă prin nebunie) sau
posesiune (explicație supranaturală).
Dincolo de plăcerea angoasei, fantasticul își propune să interogheze tot ceea ce scapă conștiinței clare,
rațiunii și normalului: se angajează in sondarea părților întunecate care bântuie (prezența mortii,
incertitudinile legate de timp, lumea viselor ...).

În introducerea sa în literatura fantastică (1970), Tzvetan Todorov definește astfel fantasticul:

fantasticul este ezitarea trăită de o ființă care cunoaște doar legile naturale în fața unui eveniment
aparent supranatural.

„Aproape că am ajuns să cred” este formula care rezumă spiritul fantasticului. Credința absolută ca si
necredință totală ne-ar scoate din fantastic; ezitarea este cea care îi dă viață. → Un text fantastic face
cititorul să ezite între o explicație supranaturală și o explicație rațională a faptelor.

Caracteristicile fantasticului : un cadru tulburător, modificatori de incertitudine, propoziții interogative

și exclamative, elipse, personificări, comparații și metafore, câmpurile lexicale ale misterului, ale
ciudatului, ale fricii etc

Vocabular: Atmosfera fantastică este menită să provoace anxietate. Vocabularul va ști să mențină
ambiguitatea (termeni în ambele sensuri, lexicon al incertitudinii) și va caracteriza constant tulburarea
personajului, confruntată cu fenomene inexplicabile, prin lexicul câmpului ciudat și al lexicalului fricii.

Contextul spațio-temporal

Locurile sunt adesea aceleași: locuri izolate, maluri de râu, case nelocuite, magazine de antichități.
Momentul joacă, de asemenea, un rol important (crepuscul, noaptea, miezul nopții), precum și vremea
(ceață, ploaie, tot ceea ce estompează datele perceptibile)
Figurile de stil

Personificările: subliniază animarea obiectelor; Comparațiile și metaforele dezvăluie sau creează analogii
între două lumi, precum și interferențele lor tulburătoare. Ele accentuează fenomenele de
metamorfoză. Asociate cu lexicul incertitudinii, ele ne fac să înțelegem cum fantasticul se află sub ceea
ce Maupassant numește „somn de somn lucid”

Eugen Simion în postfaţa la Proza fantastică, nota că fantasticul la Mircea Eliade are trei dimensiuni.
Prima se bazează pe relaţia sacru-profan (Noaptea de sânziene, 19 Trandafiri, La ţigănci), a doua este
fantasticul de tip erudit, bazat pe simboluri folclorice (şarpele, Domnişoara Christina), iar cea de-a treia
ţine de fantasticul bazat pe simboluri indice (Nopţi la Serampore, Secretul doctorului Honigberger).

în ''Domnişoara Christina'' (1936) fantasticul este provocat de intervenţia activă a unor forţe exterioare
realului (strigoiul). Scriitorul urmăreşte progresiv decalajul dintre faptele narate şi verosimilitatea lor
logică (scriitorul creează două universuri distincte real –ireal)

După Ioan Petru Culianu, fantasticul eliadesc este: a. Fantastic de tip quest (căutare). Căutarea
presupune un subiect activ care îşi dă silinţa să aprofundeze; b. Fantastic de tip call (chemare,
ademenire) „Chemarea presupune un subiect pasiv, care suportă uneori involuntar alegerea unor
entităţi supranaturale

Schema clasica a operelor fantastice

1) descrierea unei vieți banale a unui personaj obișnuit (sau a unui grup de personaje). 2) sosirea unui
element supranatural care pune în discuție multe elemente raționale din viața și gândirea acestui
personaj. 3) un final care nu permite să găsească seninătatea, calmul inițial, dar care lasă loc pentru
îndoieli și griji.

Domnişoara Christina este un roman fantastic în care se îmbină livrescul explicit (Luceafărul lui
Eminescu-îndeosebi) cu credinţa populară în strigoi (vampiri, vârcolaci). Fisura fantastică e asigurată de
un tablou al pictorului Mirea.

Intriga o constituie neconsumarea erosului, precum şi interdicţia (e încălcat spaţiul „de siguranţă” al
strigoiului, respectiv conacul, casa doamnei Moscu). Focul purificator distruge un spaţiu blestemat,
Sanda, Simina şi Christina pierind însă nu în incendiu, ci magic şi ritualic. „Martorii” alcătuiesc şi ei o
triadă: Radu Prajan (un mort viu -sintagmă eminesciană), Doica şi Doamna Moscu (primul asigurând
naveta vis-realitate, al doilea – misterul, al treilea – o stabilitate fragilă spaţiului real).

Focul purificator distruge un spaţiu blestemat, Sanda, Simina şi Christina pierind însă nu în incendiu, ci
magic şi ritualic. „Martorii” alcătuiesc şi ei o triadă: Radu Prajan (un mort viu -sintagmă eminesciană),
Doica şi Doamna Moscu (primul asigurând naveta vis-realitate, al doilea – misterul, al treilea – o
stabilitate fragilă spaţiului real).
Tensiunea „negativă” este excepţională, se obţine în crescendo, până când devine insuportabilă. Există
două planuri temporale, unul prezent (prezentul povestirii), celălalt anterior, momentul răscoalelor de la
1907. Cuplarea şi regăsirea timpurilor se face „la cald”, prin foc mare, prin pârjol.
Citit altfel, Domnişoara Christina e un Luceafăr întors, mediocritatea lui Egor este pusă în antiteză cu
voinţa de umanizare (prin eros) a strigoiului (acesta ar renunţa la nemurire pentru o „oră de iubire”).
Excepţională rămâne atmosfera: câmpia, Dunărea, conacul, lumea de dincolo de oglindă sunt tot atâtea
labirinturi care se întretaie, se suplinesc sau se completează.
Mircea Eliade are capacitatea cu totul excepţională de a crea iluzia de infinit, de oglindă. O casă
boierească obişnuită pare un castel impresionant, cu zeci de săli. Nazarie e nemulţumit de „camerele
depărtate”:
Importanţa tabloului ca obiect fantastic e evidenţiată de Sabina Fânaru cu acurateţe:
„Portretul în mărime naturală concentrează unicitatea personalităţii Christinei, iar doamna Moscu trăieşte
magia suspendării vieţii şi a timpului în prezenţa acestui eidolon – care înseamnă pentru greci şi suflet
despărţit de trup şi de raţiune. De aceea, o dată cu sfâşierea tabloului, ea îi spune lui Egor că a ucis-o pe
Christina, după care conturul său se destramă, dispărând din naraţiune.”
Romanul fantastic Domnişoara Christina conţine cîteva priorităţi.
În primul rând, e primul roman fantastic din literatura română.
În al doilea rând, tot pentru prima oară, cititorul român se întâlnea cu o scriere atât de complexă,
cuprinzând versuri, basme, încorporate acestui gen proteic care este romanul, dar şi o ţesătură extrem de
subtilă între vis, credinţă populară, observaţie realistă, sinestezie bine motivată şi temperată, un simbolism
al culorilor extrem de corect aplicat, o criptare a numelor, folosirea valorilor expresive şi simbolice ale
numerelor (îndeosebi ale cifrei trei), o remarcabilă tehnică a citatului
„Pictorul Prajan, care murise de tânăr într-un accident, iubitor de lucruri ascunse şi exotice, este de fapt
iniţiatorul lui Egor în dobândirea gândirii imaginative, prin care acesta percepe dimensiunea meta-fizică a
existenţei. Apariţiile lui sunt legate de cele ale Christinei. Părul lung, de femeie şi pelerina în care se
înfăşoară ca în nişte aripi sunt travestiuri ale condiţiei angelice atinse de artist prin iniţiere. Această
ipoteză este susţinută şi de numele său, Prajan, care sugerează atât purificarea prin ardere, cât şi ideea de
ascensiune.” 17
De fapt, Radu Prajan este portretul în oglindă a lui Egor. Amândoi sunt pictori, deci creatori,
adică iniţiaţi. Totuşi Radu Prajan e dublu iniţiat, prin iniţierea prin moarte, cea mai teribilă iniţiere.
O ultimă prioritate a acestui roman fantastic: lirismul său. De fapt, Mircea Eliade realizează un chiasm,
care îi permite să salveze fantasticul:
„Lirismul acestei întâlniri – momentul culminant al romanului – îmi pare a funcţiona ca o valoare inversă
a fantasticului. Liric este elanul „uman” al Christinei şi elanul „inuman” al lui Egor, efortul celor doi de a-
şi uita limitele, de a se realiza într-un transcendent care înseamnă, pentru fiecare, modul celuilalt de
existenţă. Dar „modelul” însuşi al acestei realizări erotic spirituale este tot uman, fireasca sete împlinire a
oricăror îndrăgostiţi de pe pământ. Lirismul este antifantastic prin traducerea în termeni umani ai unui
conflict suprauman, liric este gestul uman al scriitorului, care nu poate altfel imagina acest conflict.
Fantastic rămâne conflictul însuşi, adică posibilitatea unui atare eveniment, dragostea unui om şi a unei
fiinţe spectrale, respectiv „contingnţa noncontingentelor”, fantastic este gestul scriitorului care
imaginează acest eveniment.”