Prezența literaturii franceze în spațiul cultural românesc este o temă extrem de vastă, bogată și

complexă. Studiul său presupune o gamă largă de aspecte, ale căror elemente esențiale vor fi
reamintite: diferitele moduri în care literatura franceză intră în contact cu publicul român, circulația
operelor în versiunea originală, traducerile, citirile și interpretările succesive prin care literatura franceză
a fost integrată, în momente diferite, în conștiința literară românească.

Atenția noastră se concentrează asupra unei perioade privilegiate din punctul de vedere al contactelor
literare franco-române, respectiv al secolului al XIX-lea și, preponderent, al romantismului.

Trebuie spus că pentru Franța secolul al nouăsprezecelea a fost un « grand siècle ». La fel si pentru
România, pentru că a fost începutul modernității și progresului

Constituirea literaturii române moderne este plasată - potrivit multor autori - exclusiv sub semnul
influenței franceze. Apogeul pătrunderii elementelor franceze în România (1830-1870) coincide cu
formarea unei galomanii reale în societatea românească. Este o consecință a pătrunderii elementelor
franceze în aproape toate domeniile vieții sociale și intelectuale ale românilor: literatură, artă, științe,
medicină, drept.

Evenimentele politice ale Franței, în special revoluția din 1848, au avut un ecou răsunător pentru
români. Scriitorii își găsesc sursele aproape exclusiv în spațiul francez cu care intră în contact în diferite
moduri. Operele literare franceze, în special romanticii, circulă intens în spațiul românesc, fie în
versiunea originală, fie sub formă de traduceri, imitări, adaptări pe care aproape toate scriitorii români
ai timpului au încercat ei însisi sa le faca. Textele lui Hugo, Musset, Lamartine, Vigny și Mérimée sunt
lecturi actuale pentru publicul românesc cultivat, în special pentru scriitorii care, mai mult sau mai puțin
conștienți, sunt influențați de ei

Presa vremii a făcut eforturi considerabile pentru a ține cititorii la curent cu știrile din lumea literară
franceză. Consecințele asupra evoluției limbii române au fost decisive: sub influența limbii franceze,
limba română devine mai rafinată, mai flexibilă, mai bogată. După 1870, influența franceză concurează
treptat cu influența germană și acest antagonism va continua în secolul al XX-lea.

Ideile, motivele, temele circulă dintr-o literatură în alta, de la un spațiu lingvistic la altul. Pentru
romantism, fenomenul poligenezei este mai prezent, deci cazurile de convergență și paralelism sunt mai
frecvente. Există o sensibilitate romantică, conștiința romantică, boala romantică și moartea, creația
romantică și poezia. A fost remarcat faptul că traseul romantismului este cel al unui declin, al unei
dizolvări, al unei treceri de la lumină la întuneric, de la entuziasm la melancolie, o alunecare spre
ironie, o trecere de la expresia globală la cea punctuale, fragmentara, de la Hoffmann la Heine, de la
Schubert la Schumann.

Romantismul formează o comunitate: spirit (e), destin, text. Literatura romanească ar putea fi citită în
întregime ca o lucrare vastă scrisă de la un singur artist; diferențele de culoare, intensitate ar fi datorate
faptului că acest creator unic se mișcă dintr-o țară în alta sau trece prin diferite etape.

Din acest punct de vedere, relația Eminescu-Nerval ne pare a fi un posibil intertext. În absența unor
dovezi despre cunoașterea de către Eminescu a operei nervaliene, nu putem vorbi despre influență.
Tipul de relație stabilit între cei doi poeți este, după cum vom vedea, un fenomen de paralelism sau
concordanță, explicabil prin ralierea celor doi autori în același moment literar - un romantism polimorf,
contaminat cu elemente clasice și purtând anumite modernități - ralierea care este justificată de
structuri psihice similare, un temperament similar ca și alți factori perceptibili.