Daniel, profetul vizionar din groapa cu lei

Diac. Lect. Alexandru Mihăilă, 17 Decembrie 2017

După tradiția bisericească, prorocul Daniel s-a născut în Bet-Horon-ul de Sus, fiind de neam din seminția
lui Iuda. Din tinerețe s-a nevoit cu post din pricina distrugerii Ierusalimului de către babilonieni. A postit
și s-a rugat pentru vindecarea regelui babilonian Nabucodonosor al II-lea, încât acesta i-a dat numele
Beltșațar și l-a dorit urmașul său pe tron, ceea ce însă profetul a refuzat. În vremea unui rege altfel
neidentificat, Attic, s-a învrednicit împreună cu cei trei tineri de moarte mucenicească prin tăierea
capetelor, iar apoi a fost înmormântat în Persia, în mormânt regal.

Cartea profetului Daniel este poate cea mai surprinzătoare din Biblie. Este singura redactată în trei limbi:
ebraică, aramaică și greacă, aceasta pentru că deja din versiunea ebraică cam o jumătate din carte (2, 4-
7) era scrisă în aramaica imperială folosită în Imperiul Pers, iar apoi, în versiunea greacă, au fost
adăugate unele capitole redactate chiar în greacă: Istoria Suzanei (așezată la începutul cărții), Cântarea
lui Azaria și Cântarea celor trei tineri (inserate la capitolul 3) și Istoria omorârii balaurului și a sfărâmării
lui Bel (la finalul cărții). Toate aceste adaosuri din versiunea greacă sunt puse ca niște cărți separate în
Biblia Sinodală românească, dar ele făceau parte chiar din cartea profetului.

„Mai frumos decât cei hrăniți cu multe desfătări”

Despre Daniel știm că a fost deportat împreună cu cei trei tineri în Babilon după prima cucerire a
Ierusalimului de către babilonieni în martie 597 î.d.Hr. Aici tinerii iudei au dus o viață curată, refuzând să
mănânce din bucatele alese păstrate pentru ei de la masa regală. Deși s-au hrănit doar cu legume și apă,
ei s-au arătat însă „mai frumoși decât cei hrăniți cu multe desfătări”.

Apoi, doar Daniel i-a putut tâlcui regelui Nabucodonosor visul cu statuia alcătuită din diverse metale:
cap de aur, piept și brațe de argint, coapse de aramă, pulpe de fier și picioare din fier și lut. Metalele
înșirate de la cel mai prețios la cel mai puțin prețios, compromis chiar de amestecul cu lutul, sugerează
succesiunea împărățiilor lumii, de la babilonieni (capul de aur) până la împărăția ultimă (romanii, așa
cum tâlcuiește Minologiul vasilian), când va veni Mesia simbolizat de piatra desprinsă dintr-un munte,
care lovește picioarele statuii și o face să se prăbușească.

Capitolul 3 al cărții lui îi are ca protagoniști pe cei trei tineri care, pentru că au refuzat să se închine unui
idol colosal, au fost aruncați într-un cuptor încins. Au fost însă izbăviți de Dumnezeu și apărați de un
înger care s-a arătat alături de ei în vâlvătaia focului.

Urmează episodul nebuniei regelui Nabucodonosor, care vreme de șapte ani a trăit în sălbăticie. După
tradiție, așa cum am văzut, chiar Sfântul Proroc Daniel s-a rugat pentru vindecarea regelui. Un alt rege
babilonian, Belșațar (Baltazar) a profanat vasele capturate de la templul Domnului din Ierusalim. O mână
a scris în chip minunat pe perete hotărârea lui Dumnezeu pentru rege: „A numărat, a numărat, a cântărit
și a despărțit”, semn că Domnul a măsurat credința babilonienilor și a hotărât să le destrame regatul.

Dumnezeu nu-l uită pe robul Său

În vremea lui Darius, s-a petrecut poate cea mai dramatică întâmplare din viața profetului. Daniel a
refuzat să înalțe rugăciuni către rege și a fost osândit să fie sfâșiat de fiare, aruncat într-o groapă cu lei
flămânzi, fapt ce prefațează peste veacuri chinurile cumplite prin care vor trece mii de creștini aruncați
de romani în arene să fie sfâșiați de animale sălbatice. Profetul Daniel a fost însă izbăvit de îngerul
Domnului, care a astupat gurile leilor. Regele Darius s-a bucurat nespus, pentru că hotărârea osândirii
profetului îi fusese smulsă de dregători împotriva voinței. În Bel și balaurul chiar se menționează că
Dumnezeu l-a trimis printr-un înger în chip minunat pe profetul Avacum ca să-l hrănească pe Daniel în
groapa cu lei din Babilon.

A doua parte a cărții lui Daniel conține viziuni, ceea ce îl plasează pe profet în fruntea literaturii
apocaliptice. Înțelesul acestor viziuni a frământat minților multor creștini, iar unii, chiar și recent, s-au
aventurat să calculeze pe baza cărții lui Daniel vremea când va veni sfârșitul lumii. Orice asemenea calcul
este sortit eșecului, pentru că despre ceasul cel din urmă nu știe decât Dumnezeu.

Într-o primă viziune, succesiunea împărățiilor, sugerată și de statuia alcătuită din diverse metale, este
anunțată de ivirea succesivă a unor fiare cumplite: un leu cu aripi de vultur, un urs, un leopard cu patru
aripi și o fiară cu zece coarne peste care crește un alt corn cu ochi și gură. Cornul cel din urmă, care grăia
hule, trebuie desigur identificat cu un rege prigonitor (regele Antioh VII Epifanes, care a prigonit
iudaismul, sau, după alte interpretări, regele roman Nero, care a declanșat prigoana împotriva
creștinilor).

Capitolul 7 conține viziunea despre Cel Vechi de Zile și Fiul Omului. Cel Vechi de Zile, înconjurat de
mulțime de îngeri, stă așezat pe un tron de foc cu roți și ține deschise cărțile vieții. De El Se apropie
venind pe nori Fiul Omului, iar Cel Vechi de Zile îi oferă Fiului Omului stăpânirea întregii lumi (7, 13-14).
Părinții au tâlcuit diferit această viziune. Pentru unii (Sfântul Ipolit al Romei, Sfântul Ioan Gură de Aur,
Fericitul Ieronim) Cel Vechi de Zile este Tatăl, iar Fiul Omului este Hristos, a Cărui dumnezeire de pildă se
dovedește pentru că primește aceeași cinste ca și Tatăl. Alți părinți însă (Sfântul Chiril al Alexandriei și
Sfântul Ioan Damaschin) au văzut în Cel Vechi de Zile firea dumnezeiască a lui Hristos, iar în Fiul Omului
firea omenească. Într-adevăr, la începutul Apocalipsei din Noul Testament Mântuitorul Iisus Hristos
apare ca bătrân, cu părul alb, ceea ce ar justifica identificarea Lui atât cu Cel Vechi de Zile, cât și cu Fiul
Omului, un titlu obișnuit pe care Hristos îl asumă în Evanghelii.
Pe linia primei interpretări s-au dezvoltat tipare iconografice în care Tatăl apare ca bătrân, iar Fiul ca
tânăr. Aceste modele, prezente îndeosebi în Apus, sunt foarte răspândite și în Răsărit. În Rusia însă,
marele sinod de la Moscova (secolul al XVII-lea) a interzis orice reprezentare a lui Dumnezeu Tatăl, pe
care nimeni nu L-a văzut și pe Care de fapt Fiul Îl face cunoscut. Pe linia celei de-a doua interpretări, a
apărut un tip iconografic în care Mântuitorul are părul alb, ca Cel Vechi de Zile.

Singurul din Vechiul Testament care vorbește explicit despre învierea de obște

Importanța cărții Sfântului Proroc Daniel nu se oprește aici. Este cartea din Vechiul Testament care
menționează pentru prima dată numele unor îngeri: Gavriil (Gabriel) și Mihail. Îngerul Gavriil îi tâlcuiește
profetului semnificația celor 70 de ani vestiți de Prorocul Ieremia pentru exilul babilonian. Sunt de fapt
70 de săptămâni de ani până când se va unge Sfântul Sfinților, iar apoi Cel Uns va pieri și va veni
prăpădul peste cetatea Ierusalimului. Detaliile numerologice de aici au pus pe jar mințile bibliștilor și,
așa cum am spus deja, au dus la încercarea multora, în special din lumea neoprotestantă, de a calcula
venirea a doua lui Hristos și sfârșitul lumii. Comentatorii patristici (de pildă Teodoret de Cir) au privit însă
nu în viitor, ci în istorie: cele 70 de săptămâni de ani se împlinesc când S-a născut Cel Uns, adică
Mântuitorul Hristos.

Sfârșitul cărții vorbește despre vremea de strâmtorare și de venirea îngerului Mihail, când se va petrece
și învierea de obște. Acest text din capitolul 12 capătă o semnificație deosebită, fiind singurul din Vechiul
Testament care vorbește explicit despre învierea de obște: unii vor învia spre viață veșnică, iar alții spre
osândă veșnică.

Adaosurile grecești la cartea lui Daniel îl prezintă cu același profil de înțelept. În Istoria Suzanei, el o
salvează pe frumoasa Suzana, care, deși căsătorită, este hărțuită de doi bătrâni care aveau gânduri
necurate asupra ei. Cu mare înțelepciune, Daniel îi face să se încurce în acuzele pe care le aduceau și îi
dovedește ca mincinoși. În Bel și balaurul, Daniel dovedește că idolii nu sunt vii, pentru că ofrandele
consumate aparent de zeul Bel (Marduk) sunt în realitate luate de preoți. De asemenea, Daniel ucide un
balaur căruia babilonienii i se închinau ca unui zeu, arătând și prin aceasta că Singurul viu este
Dumnezeul lui Israel.