„Caracterul”

Cunoaşteţi pe cineva absolut indiferent faţă de cariera sa? Eu – nu!

Cu excepţia câtorva persoane dezaxate sau bolnave, practic, nu există om pe care să nu-l intereseze locul său
printre semeni.
Trăim în veacul vitezelor cosmice. Totul se schimbă, se înnoieşte, se perindă prin faţa noastră într-un iureş
necontenit. Abia le prindem pe toate cu vederea. Noul îmbătrâneşte mai repede decât omul. Timpul ne grăbeşte. Visul
ne creşte aripi, ne înalţă peste neputinţă, peste farmecul copilăriei, tot mai sus, tot mai departe de noi înşine, în
căutarea unor taine nedescoperite, de parcă n-am fi chiar noi cea mai miraculoasă dintre taine, de parcă Eul nostru n-ar
fi şi el la fel de infinit ca Universul prin care migrăm ca pulberea prin vânturi...
„Lumea e plină de minuni, zicea Sofocle, dar nimic nu e mai minunat ca Omul”. „Poveşti!” ar încerca să-i
riposteze unii. Cunoaşterea nu are limite, iar omul este arhistudiat şi arhicunoscut. El nu mai poate oferi nimic deosebit
în rampa unor cercetări profunde şi originale. Totul e clar, e simplu, explicabil... Să fie chiar aşa?
De cum se naşte, copilul păşeşte spre necunoscut, dar orice pas al lui spre lumea din afară este, în acelaşi timp,
un pas spre sine. Un pas mărunt şi, uneori, nesigur, pentru că necunoscutul din noi adesea e mai mare decât
necunoscutul din afara noastră, iar întrebările la care nu găsim răspuns, de cele mai multe ori, sunt întrebări legate de
esenţa noastră, de propria noastră existenţă. Nu întâmplător la întrebarea „Cum să te cunoşti?” Goethe a răspuns:
„Niciodată contemplându-te. Totdeauna – acţionând. Încearcă să-ţi faci datoria de om şi vei şti îndată cine eşti”.
Activitatea pe care o desfăşurăm e prima sursă a informaţiilor despre noi înşine. Şi, totuşi, aceeaşi activitate,
îndeplinită în aceleaşi condiţii şi, poate, cu aceeaşi parteneri, unii o înfăptuiesc cu succes, iar alţii o transformă într-un
eşec. De ce oare? Prin natura sa, omul este o fiinţă sociabilă. Ne naştem şi ne afirmăm ca personalităţi doar în contact
direct cu oamenii din jur. Dacă n-am beneficia de comunicarea cu semenii, genele noastre sociale (sau premisele din
care se naşte personalitatea) s-ar estompa şi am rămâne atârnaţi în vidul inactivităţii, care niciodată n-a generat valori
sau oameni de succes.
În fiecare om se luptă între ele, dar coexistă, două mari esenţe: una biologică şi alta socială. În funcţie de faptul
care din ele este mai puternică, ne alegem, în cele din urmă, cu două tipuri de caracter:
• unul – egoist, brutal, nesăbuit, confuz şi plin de agresivitate;
• şi altul – pozitiv, plin de iubire, bunătate, altruism şi echilibru.
Fireşte, hazardul genetic nu are atâta forţă, încât să coloreze caracterul omului doar în negru sau doar în alb. Majoritatea
posedă însuşiri din ambele substraturi. De voinţa omului depinde dacă va permite ca bestia ce stă la pândă în umbra
subconştientului să-l transforme sau nu într-o fiară lipsită de discernământ.
Dacă vrem să rămânem oameni, să avem succes, prieteni, carieră, atunci nu trebuie să ne lăsăm învinşi de moştenirea
animalică pe care o purtăm în noi. Fără voinţă, curaj şi demnitate nimeni nu urcă în vârful piramidei...
Când eram la facultate, am avut un coleg mai puţin „reuşit” ca personalitate. Era un tânăr de la ţară, pipernicit şi urâţel,
care, pe lângă celelalte neajunsuri, mai era şi foarte timid şi neîncrezător în sine. Răspundea cu greu la seminare şi lua
mereu doar note mici, în pofida faptului că transpira mai mult ca alţii. În schimb, avea o bunătate ieşită din comun. Ştia
să fie agreabil, să nu se supere, să nu pună la inimă nimic din ceea ce putea să-l afecteze.
Opusul lui era un alt coleg pe care, nu ştiu de ce, părinţii l-au botezat cu numele Visarion. Era înalt, frumos, deştept şi
plin de vervă. Scria versuri şi făcea parte din tot felul de comisii şi comitete studenţeşti, încât de pe atunci cu toţii îi
preziceau o carieră strălucită. Unicul impediment era invidia cu care trata succesul altora. Nu suporta ca cineva să-l
depăşească. Devenea imediat caustic şi răutăcios. Era avid de putere şi, când o avea, se purta cu cei din jur ca un tiran...
Anii s-au scurs, ne-au despărţit, ne-au aruncat în diferite colţuri ale ţării – acolo unde fiecare a încercat în felul său să-şi
făurească propriul destin...Şi ce credeţi?
Tocmai primul coleg (cel timid, dar bun la suflet) a avut parte de cele mai evidente performanţe: după 20 de ani de
muncă, ajunsese inspector şcolar într-un judeţ de lângă Bălţi, apoi – deputat în parlament, ca să nu mai pomenesc de
bunăstarea în care şi-a ţinut mereu familia şi rudele apropiate.
Drumul lui Visarion, în schimb, a fost total opus... S-a căsătorit. A divorţat. A încercat mai multe posturi. Peste tot însă, a
conflictat cu toată lumea, s-a certat, şi-a înmulţit duşmanii. N-a avut parte nici de carieră, nici de linişte. În cele din
urmă, s-a alcoolizat, a degradat, a devenit o adevărată povară pentru copiii săi...
* * *
Suntem imprevizibili. Purtăm în suflet nenumărate posibilităţi de afirmare, dar şi neşanse. Unul Dumnezeu ştie ce
drumuri ni se vor deschide la următoarea cotitură… (Fărâme de suflet, Aurelian Silvestru)