CIOCOII VECHI ŞI NOI

de Nicolae Filimon

Integrat în perioada postpaşoptistă a evoluţiei literaturii române, Nicolae

Filimon (1819-1865), este creatorul primului nostru roman tipologic-Ciocoii vechi
şi noi sau Ce naşte din pisică şoareci mănâncă (1863); pe bună dreptate această
lucrare a fost considerată ”cap de serie din care se trag toate romanele de tip social
ce-şi nutresc substanţa din ascensiunea ariviştilor şi prăbuşirile claselor vechi”
(Şerban Cioculescu).
Tema romanului o constituie ​destinul arivistului Dinu Păturică​, proiectat pe
fundalul societăţii bucureştene din prima jumătate a veacului al XIX-lea. Această
temă face din “Ciocoii vechi şi noi sau Ce naşte din pisică şoareci mănâncă”
romanul unei energii pusă în slujba parvenirii. În final parvenirea este ratată,
destinul lui Păturică ilustrând dictonul ​“Fortuna labilis” (Norocul este
schimbător​).
Titlul romanului este alcătuit din două segmente:
a) Prima parte (“Ciocoii vechi şi noi”) numeşte cele două ipostaze ale ciocoiului,
pe care scriitorul intenţiona să le prezinte: “de la ciocoiul cu anteriu şi calămari la
brâu al timpilor fanarioţi, până la ciocoiul cu frac şi mănuşi albe din zilele noastre”.
În roman apare numai prima categorie (ciocoii vechi), a doua urmând să fie
prezentată într-o a doua parte a romanului (care nu a mai apărut).
b) Titlul mai cuprinde şi un proverb popular (.....sau Ce naşte din pisică şoareci
mănâncă), ilustrând ideea că pătura ciocoilor naşte mereu alte exemplare care îi
perpetuează însuşirile.
Din punct de vedere compoziţional, “Ciocoii.... ” cuprinde 32 de capitole;
titlurile acestora au, uneori, caracter rezumativ (“Confidenţele”), alteori înfăţişează
realităţile vremii (“Teatrul în Ţara Românească”) sau indică numele personajelor
pe care autorul le prezintă prin bogate portrete (”Dinu Păturică”, “Postelnicul
Andronache Tuzluc”). Acţiunea propriu-zisă este precedată de o “Dedicaţie” şi de
un “Prolog”, în care autorul face, în tonuri mişcătoare, portretul ciocoiului.
Universul operei:
Subiectul romanului ar putea fi prezentat pornind chiar de la primul episod
al textului, în care autorul fixează timpul acţiunii (Într-o dimineaţă din luna lui
octombrie, anul 1814) şi îi face portretul lui Dinu Păturică (un june de 22 de ani)
surprins în timp ce aştepta în scara caselor marelui postelnic Andronache Tuzluc.
Scara bogatei case a lui Tuzluc, constituie imaginea simbolică a destinului celor
două personaje: stăpânul (aflat sus în ierarhia socială în care îşi câştigase un loc
bun, prin intrigi, linguşeli şi hoţie) şi sluga (aflată “jos”, dar care va lua locul celui
dintâi): “Nu trecu mult şi se auzi paşii cei leneşi şi gravi ai Marelui Postelnic, ce
cobora scara cu o cadenţă simetrică”.
Deocamdată, Dinu Păturică sosise la curtea lui Tuzluc, aducând şi o
scrisoare de recomandare din partea tatălui său, Ghinea Păturică (fost vătaf de curte
în slujba postelnicului); tânărul era îmbrăcat modest şi solicita, cu voce lâncedă, un
loc de slujitor în casa boierului. Acceptat de bogatul fanariot, junele aspirant la
boierie devine ciubucciu al lui Tuzluc, noua funcţie fiind cât se poate de potrivită
pentru a câştiga, printr-o prefăcută umilinţă, încrederea stăpânului său.
Cum Păturică nu ştia decât să scrie şi să citească (adevărata lui ştiinţă fiind
torturarea ţăranilor), el se instruieşte la Şcoala Domnească, învățând cu o silinţă
extraordinară limba greacă; în acelaşi timp, se şi perfecţionează în arta
prefecătoriei (citindu-l pe Machiavelli), astfel încât, în curând, boierul îl va
considera “cel mai credincios şi devotat dintre servitorii săi”.
Nu peste multă vreme, fanariotul îl va trimite pe Păturică s-o supravegheze
pe chera Duduca (frumoasa întreţinută a postelnicului); cu ajuorul acesteia,
ciubucciul îl înlătură, prin intrigi, pe vătaful de curte Gheorghe Serdarul, luându-i
locul. Prin dobândirea acestei funcţii, nimic nu mai stăvileşte înţelegerea încheiată
între Păturică şi Duduca (de a-l ruina pe Tuzluc); în această acţiune, este antrenat şi
chir Costea Chiorul (un negustor la fel de necinstit).
În “urcuşul” lui Păturică, se mai reţine şi momentul unei „cercetări” pe care
el o face la moşiile stăpânului său, acţiune abil condusă, la sfârşitul căreia, Dinu se
alege cu două sute de pungi de galbeni ( mită de la arendaşi, pentru a închide ochii
la fărădelegile lor). Tuzluc însă nu observă nimic, fiind ocupat cu schimbarea
statutului său de venetic; râvnind să intre în clasa boierilor autohtoni, el o cere în
căsătorie pe Maria (fiica banului C.), dar este respins.
Încetul cu încetul, profitând de lâncezeala şi lenea fanariotului, Păturică îi
mănâncă averea, apoi se căsătoreşte cu Duduca. Această ultimă lovitură (relatată în
capitolul “O scenă dramatică”) îi provoacă postelnicului un atac de apoplexie.
Bolnav, sărac şi cu mintea rătăcită, Tuzluc va fi îngrijit datorită banilor pe care
Gheorghe (fostul lui vătaf de curte) îi plăteşte în acest scop.
Ajungând în “vârful scării”, printre cei foarte bogaţi, Păturică îşi doreşte şi
puterea politică; astfel, profitând de sosirea în ţară a lui Alexandru Ipsilanti,
ciocoiul îl ajută provocând o răscoală în tabara lui Tudor Vladimirescu şi cauzând
astfel asasinarea conducătorului pandurilor. Răsplata o constituie funcţia de
ispravnic al judeţelor Prahova şi Săcuieni.
În această postură, ajutat de oamenii săi nelegiuiţi, Păturică îi aduce la
disperare pe ţărani; striviţi de povara dărilor, ei merg “cu rogojina aprinsă în cap şi
cu jalba în proţap”, la noul domnitor (Grigore Ghica al IV-lea). Păturică este
aruncat într-o ocnă părăsită unde-şi va trăi ultimele zile; aici, află că Duduca şi-a
părăsit copiii, fugind cu un turc (ulterior, acesta o va arunca în Dunăre, pentru
infidelitate).
Finalul este moralizator (în sensul că personajele demonice sunt pedepsite,
iar cele angelice-răsplătite de soartă) şi romantic: pentru ultima oară Tuzluc şi
Păturică se “întâlnesc,” atunci când căruţele care le duceau rămăşiţele pământeşti la
cimitir, se întretaie pe o stradă; locul ales (în faţa prăvăliei lui Costea Chiorul) li-l
alătură pe necinstitul negustor, pe care oamenii domniei tocmai îl ţintuiau de
urechi, fiind declarat falit. Al doilea plan al romanului urmăreşte răsplata pe care
viaţa i-o oferă lui Gheorghe: acesta ajunge “din opincar, mare spătar” şi se
căsătoreşte cu Maria.
În ciuda numeroaselor elemente romantice, a retorismului scriitorului şi a
scopului moralizator, Ciocoii… marchează începuturile realismului, autorul fixând
o metodă literară pentru întreaga dezvoltare ulterioară a realismului (Tudor Vianu).