Istoria literară şi analiza cantitativă.

Un studiu al pieței
de carte actuale din România
(Literary History and Quantitative Analysis: a study of
contemporary Romanian book market)

ANDREI TERIAN*

După cum anunță şi subtitlul ei, prezentarea mea cuprinde un studiu al

pieței de carte actuale din România1. În acest sens, voi începe cu o scurtă
poveste despre modul în care a apărut acest studiu. Dincolo de faptul că m-au
fascinat mereu cercetările din domeniul analizei literare cantitative, în special
acelea ale lui Franco Moretti, scopul meu inițial a fost altul, şi anume să mă
documentez în vederea elaborării unui studiu mai amplu despre evoluția
romanului românesc, pe care intenționam – şi, cum îmi place să-mi fac planuri
imposibile, intenționez încă – să-l abordez pe trei paliere: cantitativ, morfologic
(prin teoria genurilor) şi din unghiul close reading-ului. Însă, pe măsură ce apro-
fundam prima dimensiune a problemei, analiza cantitativă, acest subiect s-a
autonomizat şi a început să mi se pară din ce în ce mai interesant per se, astfel
încât el a ajuns să se contureze ca o cercetare separată, pe care voi încerca să o
prezint în integralitatea ei (deşi, fatalmente, ceva mai superficial) în această
intervenție.

Critică computațională, analiză cantitativă, istorie literară

Înainte de a face câteva precizări metodologice, aş vrea să mai punctez

câteva aspecte. Mai întâi, e vorba despre o distincție necesară, deşi într-o anu-
mită măsură evidentă, şi anume aceea între critica sau cercetarea compu-
tațională, pe de o parte, şi analiza cantitativă, pe de altă parte. Fără îndoială că
prima o implică pe ultima, dar nu şi reciproc. Cercetarea computațională se
bazează pe aportul unor softuri specifice (precum R sau Python, care prelucrează
şi ne oferă informații de natură cantitativă), în timp ce analiza cantitativă nu
implică în mod necesar existența unor asemenea programe. Şi totuşi, de multe
ori rezultatele ei sunt mai interesante decât acelea ale criticii computaționale. Nu

*
Facultatea de Litere şi Arte, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, România.
1
Studiul de față a fost elaborat în cadrul unui proiect finanțat de Ministerul Cercetării şi
Inovării, CCCDI-UEFISCDI, în cadrul PNCDI III, codul proiectului PN-III-P1-1.2-
PCCDI-2017-0821, acronim INTELLIT.
33
 Exploring the Digital Turn

altceva susținea, în definitiv, Franco Moretti, pionierul ambelor tipuri de analiză

de-a lungul ultimelor două decenii, care a afirmat undeva că ceea ce a realizat
lucrând cu teoria genurilor, de fapt cu subgenurile romanului, i se pare mult mai
relevant decât ce a obținut prin data mining. Bazându-mă pe propria mea
experiență, atâta câtă este, nu pot decât să îi dau dreptate.
Celălalt aspect vizează tot un raport între doi termeni: care e, care poate fi
legătura între istoria literară şi analiza cantitativă? Pe lângă datele şi
interpretările pe care vi le voi prezenta în continuare, mă voi referi şi la alte
exemple care mi se par pe deplin grăitoare pentru utilitatea, dacă nu chiar nece-
sitatea utilizării analizei cantitative în istoria literară. Pe scurt spus, cred că
analiza cantitativă ne permite să regândim şi să revizităm din unghiuri noi
anumite locuri comune ale istoriei literare, pe care am ajuns să le folosim în mod
necritic, ba chiar de multe ori cu o auto-suficiență agresivă. E cazul unor afir-
mații de genul: în contextul prozei dominate de romanul rural, la începutul
secolului al XX-lea; sau: în condițiile aglomerației de traduceri care au sufocat
literatura română după 1989 etc. Asemenea judecăți, care țin de ceea ce
Margaret Cohen numea „Marele Necitit”2 – „arhiva”, textele considerate „slabe”
sau „medii” într-o anumită literatură, adică majoritatea textelor, pe care nimeni
nu le-a citit, pentru că e absolut imposibil să le citeşti pe toate –, ne sunt livrate
adeseori ca nişte certitudini. Or, tocmai acest „great unread” poate fi revizuit
adeseori datorită analizei cantitative.
Să luăm doar două exemple care confirmă afirmațiile de mai sus. Astfel,
este deja o constantă sau chiar un clişeu al istoriei noastre literare afirmația că în
perioada realist-socialistă a existat o avalanşă de romane lipsite de valoare
literară, care au inundat piața. Însă realitatea este cu totul alta. Dacă parcurgem
Dicționarul cronologic al romanului românesc (DCRR)3, observăm că numărul
de romane publicate în prima decadă de realism socialist este cam de 10-15 pe
an: cu alte cuvinte, o producție comparabilă cu aceea din primul deceniu al seco-
lului. E drept că în 1957 producția „sare” la 51 de romane, dar apoi se sta-
bilizează între 20 şi 30 de titluri pe an. Oricum, suntem departe de boomul inter-
belic de la mijlocul anilor ’30, când puteam vorbi despre 70-100 de romane pe
an. Prin urmare, e impropriu să vorbim, fie şi metaforic, despre „avalanşe” sau
„inundații”, cât timp realismul socialist reprezintă la noi, înainte de toate, un
recul semnificativ în planul producției romaneşti. Sau, un alt clişeu: în anii ’90,
după dispariția cenzurii comuniste, ne-au asaltat romanele de proastă calitate,
fiindcă oricine a putut să scrie şi să publice orice a dorit. Însă realitatea este, din
nou, diferită, iar datele concrete infirmă această prejudecată: potrivit aceluiaşi

2
Margaret Cohen, The Sentimental Education of the Novel, Princeton University Press,
Princeton, 1999, p. 23.
3
Dicționarul cronologic al romanului românesc, vol. I-II, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 2005-2012.
34
 Conferințe plenare / Plenary Conferences

DCRR, anii ’90 marchează o scădere sau chiar o „cădere” a producției de

romane autohtone, care abia în 1998, când s-au publicat 175 de romane, reuşeşte
să depăşească „recordul” din perioada comunistă (171 de romane, câte se
publicaseră în 1984). Iată, aşadar, doar câteva exemple care pledează în favoarea
utilității abordărilor cantitative.

Corpus şi metodologie
Revenind la studiul de față, el îşi propune să analizeze din punct de vedere
cantitativ literatura produsă în România de-a lungul unui singur an calendaristic şi
să plaseze acest fenomen într-un context mai larg, atât național, cât şi
internațional. Am ales anul 2013 întrucât, la data la care am început să colectez
datele, acesta era cel mai apropiat an pentru care existau date complete, nu doar la
nivel autohton, ci şi la nivelul altor culturi pe care le-am gândit ca puncte de reper.
În momentul de față pare să se răspândească din ce în ce mai mult preju-
decata că în literatura română analizele cantitative sunt foarte greu sau chiar
imposibil de efectuat întrucât nu există datele necesare realizării lor. Lucrurile
nu stau deloc aşa. Există date pentru toate epocile şi pentru toate fenomenele
literare – chiar mai multe decât în cazul majorității culturilor occidentale, aş
spune, având în vedere dimensiunile mai reduse (şi ca volum, şi ca durată) ale
culturii române moderne. În realitate, nu datele ne lipsesc, ci metadatele – sau,
mai exact, bazele de date suficient de cuprinzătoare încât să ne ofere certitudinea
că pornind de la ele putem ajunge la nişte metadate solide. De exemplu, DCRR
şi DCRT, în momentul de față poate cele mai credibile (meta)baze funcționale
cu aplicare pe literatura română, s-au realizat, potrivit declarațiilor coordo-
natorilor, pornind de la datele oferite de cele patru biblioteci centrale uni-
versitare româneşti (Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi şi Timişoara), pe care contri-
butorii le-au completat apoi empiric. În ceea ce mă priveşte, am ales o altă cale,
şi anume am pornit de la descrierile CIP prezente în Bibliografia cărților în curs
de apariție pe care o publică lunar Biblioteca Națională a României4. Aşa cum
voi arăta, această diferență nu a rămas fără urmări, deşi câteva precizări se cuvin
făcute. În primul rând, nu toate editurile care au solicitat descrieri CIP de la
BNR le-au şi folosit. Apoi, există şi destul de multe cărți care au apărut fără să
fie indexate în această bibliografie lunară. De exemplu, din cele peste 70 de
volume din seria Octogonul a lui Pavel Coruț care au apărut în ultimii 20 ani, nu
cred că bibliografia CIP indexează mai mult de 10. Nu importă aici calitatea lor
literară, ci faptul că ele sunt relevante pentru orice abordare de tip cantitativ.
Cel de-al doilea pas al demersului meu a constat în încrucişarea datelor
obținute din Bibliografia CIP a BNR cu informațiile din cele 4 biblioteci
universitare, dar şi din 15 biblioteci județene în care am identificat titluri de la
edituri relativ cunoscute sau, cel puțin, extrem de productive. Rezultatul a fost

4
V. https://www.bibnat.ro/Arhiva-Bibliografia-CIP-s294-ro.htm#4
35
 Exploring the Digital Turn

că, în unele situații, datele pe care le-am obținut au fost sensibil mai bogate decât
acelea care sunt disponibile în momentul de față în (meta)bazele amintite. De
pildă, pentru ultimul an pe care îl acoperă (2000), DCRR indexează 140 de
titluri de romane publicate în România. Eu am mai identificat 37, ceea ce mi se
pare foarte mult, pentru că acest lucru înseamnă că peste 20% din romanele
româneşti publicate în anul 2000 nu figurează în DCRR. Iarăşi, nu discutăm cali-
tatea romanelor respective, ci doar numărul lor, pentru că asta interesează
analiza cantitativă.
Cu toate acestea, au rămas numeroase titluri care, deşi figurau în descrie-
rile CIP ale Bibliotecii Naționale, nu existau în nicio bibliotecă. Să însemne oare
aceasta că titlurile respective nu fuseseră publicate? În anumite cazuri, da, însă
în altele am avut mici revelații făcând un al treilea pas al proiectului meu, adică
a doua verificare încrucişată, în care am folosit pur şi simplu motorul de căutare
Google. Surpriza a venit aici de multe ori de la publicațiile locale online (nu
doar județene, ci chiar comunale, acolo unde mai apare câte un buletin al
primăriei!), care au fost o sursă excelentă de informații inclusiv prin aceea că
„recenzau” volumele, adică le rezumau, permițând astfel şi o încadrare mai
exactă în gen (iar, uneori, chiar corectarea unor informații furnizate de biblio-
grafii şi de biblioteci). Pentru că adevărul e că şi în bibliografia BNR există
multe erori, volume de poezii catalogate drept romane sau invers, precum în
celebra anecdotă potrivit căreia, în cutare bibliotecă, romanul Animale bolnave
ar fi fost înregistrat la sectorul Zootehnie.
Ajungem, astfel, la cea mai importantă problemă de ordin metodologic: să
zicem că avem datele, că ştim câte cărți de literatură s-au publicat de-a lungul
unui an în România; mai mult, avem şi câteva metadate elementare, adică ştim
că atâtea sunt opere autohtone, atâtea sunt traduceri, atâtea sunt prime ediții,
atâtea reeditări. Adevărata dificultate în a face analiză cantitativă ține de modul
de structurare a datelor în metadate, mai precis de categoriile (în special
generice!) cu care lucrăm. Cel mai logic ar fi să se pornească de la Clasificarea
Zecimală Universală (CZU), ale cărei coduri indică, în sistemul bibliotecilor
publice, domeniul, genul şi/sau specia, limba de proveniență şi limba de
publicare ale unui anumit volum. De altfel, acesta a fost şi punctul meu de
pornire, însă, dincolo de numeroasele erori din sistemul bibliotecilor publice (de
care cred că m-am plâns suficient până acum), o problemă structurală a acestui
algoritm este aceea că taxonomia generică a CZU nu coincide decât în parte cu
clasificările actuale ale genurilor5. De exemplu, scrierile literare cu caracter

5
Taxonomiile „nu coincid” în România pentru că nu sunt aplicate în sistemul de biblioteci
publice româneşti. Altfel, sistemul CZU le pune la dispoziție bibliotecarilor un bogat
repertoriu taxonomic. De exemplu, potrivit manualului BSI (British Standards
Institution), romanul este clasificat în: „Psychological novels. Introspective, fist-person
novels/ Representational novels of customs and characters. Depiction of everyday life.
Realistic, slice-of-life novels/ Novels dependent on plot. Adventure novels/ Social
36
 Conferințe plenare / Plenary Conferences

satiric intră toate în categoria 82-7, indiferent dacă e vorba despre poezie
(epigrame) sau proză (schițe); literatura „pentru copii” este subsumată integral
codului auxiliar -93-, cu eventuale detalieri pe genuri (romane, nuvele etc.), dar
nu şi pe grupe de vârstă; la rândul lui, romanul destinat adulților este comasat
într-o singură categorie (82-31), fără a beneficia de o atât de necesară comparti-
mentare în subgenuri (roman SF, autobiografic, polițist, istoric, romance
ş.a.m.d.).
Prin urmare, chiar şi atunci când o cercetare de tip cantitativ se bazează, în
România, exclusiv pe distant reading-ul inerent CZU, ea tot ar mai avea de
acoperit, cu ajutorul tradiționalului close reading, un număr semnificativ de
volume. De exemplu, DCRR a indexat şi rezumat aproximativ 6.500 de romane
pentru intervalul 1845-2000, însă, după estimările mele, până în momentul de
față s-au publicat în România aproximativ 14.000 de romane autohtone. Ce
echipă va putea vreodată să „aducă la zi” un asemenea proiect, în condițiile în
care ea ar trebui să updateze constant diferența de 7.500 de romane cu cele
aproximativ 5-600 de romane care se publică anual în România? Şi asta dacă ne
referim doar la roman, nu la întregul volum de literatură publicat anual în
România, care, aşa cum arăt mai jos, numără aproape 7.000 de titluri...
Ideal ar fi ca, într-un viitor nu foarte îndepărtat, cărțile de literatură
publicate în România să poate intra şi ele (sau, mai exact, să poată intra în
totalitate) într-o rețea de lectură de tip Goodreads, unde toată treaba o fac
cititorii „obişnuiți”. Pentru că, atâta timp cât numărul şi energia specialiştilor
sunt limitate, singura soluție viabilă ar fi să ne bazăm pe opțiunile publicului
larg. Faptul că încadrările generice ale acestora nu au subtilitatea specialiştilor
nu reprezintă defel un dezavantaj, ci un ajutor nesperat pentru cercetarea canti-
tativă, pe care nu o interesează mai deloc subtilitățile. Faptul că, apoi, pe
Goodreads, categoriile nu sunt date, ci propuse sub formă de tag-uri de cititorii
înşişi nu constituie, iarăşi, un dezavantaj, deoarece ele arată în ce măsură
anumite categorii (mai) sunt funcționale prin raportare la un anumit moment
istoric. În sfârşit, faptul că există controverse cu privire la încadrarea anumitor
titluri (de pildă, cu privire la un roman pe care 100 de cititori îl consideră

novels. Picaresque novels. Simpliciads/ Frivolous, comic novels/ Historical novels.

Political novels. War novels/ Tendentious, didactic, propagandistic novels/ Travel
novels. Exotic novels/ Scientific novels. Science fiction/ Philosophical novels.
Existential novels/ Religious novels. Novels with mystical or moral themes/ Bucolic
novels. Stories of country life/ Crime novels. Detective novels. Novels of mystery,
suspense. Thrillers/ Popular, cheap, sensational fiction/ Autobiographical novels.
Fiction-style biography, semi-biography/ Epistolary novels. Dialogue novels/
Symbolic, cabbalistic novels/ Fantasy, fantastic novels/ Satirical novels/ Utopian
novels”. (Universal Decimal Classification, Standard Edition, Vol. 1: Systematic
Tables, British Standards Institution, London, 2005, p. 889)
37
 Exploring the Digital Turn

romance, alți 200 paranormal romance, iar alți 100 Sci-Fi) nu face decât să
expliciteze anumite trenduri existente în procesul receptării colective.

2013: genuri, limbi, traduceri

Totuşi, până la materializarea situației „ideale” pe care am descris-o mai

sus, vă prezint, sub forma unui singur tabel (Tabelul nr. 1), ceea ce am reuşit să
realizez până acum:

Produs Tradus
Categoria Total
Adulți Copii Adulți Copii
Poezie 1914 332 23 8 2.277
Proză scurtă 585 408 104 620 1.717
Roman 728 27 785 196 1.736
Teatru 115 35 12 4 166
Biografice 375 9 23 17 424
Publicistică/ 351 - 16 - 367
eseu
4.068 801 963 845
Total 6.677
4.869 1.808

Tabelul nr. 16 ordonează literatura publicată în România de-a lungul

anului 2013 pe baza a două dihotomii simple: mai întâi, aceea între literatura
produsă şi cea tradusă în România; apoi, aceea dintre literatura „pentru adulți” (a
nu se confunda cu eufemismul pentru literatura pornografică!) şi cea „pentru
copii”. În sfârşit, un al treilea set de categorii are în vedere genurile literare,
unde am încercat să simplific lucrurile cât mai mult şi am lucrat cu doar şase
genuri: poezie, proză scurtă, roman, teatru, opere cu caracter biografic (jurnale,
memorii, autobiografii, corespondență etc.) şi publicistică-eseu.
Şi aici sunt necesare câteva lămuriri: de ce tocmai aceste categorii? Pentru
a-mi uşura munca, dar şi pentru a creşte acuratețea metadatelor, le-am împru-
mutat pe acelea din Clasificarea Zecimală Universală, deşi în unele situații a
trebuit să fac o serie de alegeri. De pildă: în categoria publicistică-eseu nu am
inclus volumele de critică literară, nici volumele de eseistică pe teme literare,
care oricum sunt sau ar trebui să fie indexate la o altă categorie specifică; am
privit, deci, toate lucrările de critică literară, fie ele „academice” sau
„neacademice”, drept lucrări ştiințifice şi nu le-am luat în calcul la această

6
După explicațiile din paragrafele anterioare, cred că e de la sine înțeles că
avertismentul meu privind caracterul provizoriu şi revizuibil al datelor prezentate în
tabel nu e în niciun caz o simplă figură retorică şi cu atât mai puțin o mostră de falsă
modestie.
38
 Conferințe plenare / Plenary Conferences

categorie. O altă problemă, deloc simplă, a fost cea a „literaturii pentru copii”.
Mai întâi, multe dintre cărțile care apar în prima grupă a acestei categorii (2–8
ani) nu sunt, la drept vorbind, literatură; de pildă, nu am luat în calcul cărțile de
desenat sau lucrările de tipul Să cunoaştem... (Universul/ animalele/ ştiința etc.),
fiindcă am încercat să rămân, pe cât posibil, pe teritoriul literaturii. Apoi: o
dificultate majoră este trasarea unei limite între literatura „pentru adulți” şi aceea
„pentru copii”. Cum procedăm cu genul young adult, de pildă, care îşi relevă
chiar prin denumire natura sa oximoronică? Urmând sugestiile dominante în
mediul anglo-american7, unde acest gen cunoaşte în momentul de față cea mai
rapidă dezvoltare, am păstrat aceste cărți în categoria literaturii „pentru copii”,
chiar dacă ele vizează grupa mare de vârstă din această categorie, cea a
adolescenților (13–18 ani), şi chiar dacă în realitate ele pot fi citite mai degrabă
de adulți decât de minori.
Acestea fiind zise, putem urmări acum în tabel rezultatele înregistrate: în
2013, s-au publicat în România 6.677 de volume de literatură; dintre acestea,
4.859 sunt volume de literatură autohtonă, iar 1.808 sunt volume de literatură
tradusă. Raportul între literatura produsă şi literatura tradusă în România este
covârşitor, adică mai bine de două treimi, în favoarea literaturii autohtone, pe
care ne-am obişnuit să o numim „literatura română”. Totuşi, în acest punct e
necesară o nouă precizare: prin expresia „literatură română” mă refer la
literatura publicată de autori români, indiferent în ce limbă. Spun asta pentru că,
din cele 4.869 de titluri autohtone, peste 300 nu au fost publicate în limba
română sau nu au fost publicate doar în limba română (volumele bilingve). Aici
intră, desigur, în primul rând literatura „minorităților naționale”, în principal lite-
ratura scriitorilor de expresie maghiară, care au publicat în anul 2013
aproximativ 100 de titluri; însă tot aici intră şi literatura autorilor de origine
română care au ales să publice, bilingv sau chiar direct, în limbi străine.
Amănuntul este nu doar fascinant, ci de-a dreptul stupefiant în cadrul poeziei,
unde, din cele 1.914 volume de poezie autohtone apărute în 2013, 167 (adică
8,72%!) au fost publicate (şi) în limbi străine. Nu cred că are sens să ne întrebăm
cine a citit, de fapt, acele cărți, care, pe lângă că exprimă un gen de nişă, au
apărut, în general, la edituri cu posibilități de difuzare aproape nule. Mai impor-
tant mi se pare faptul că, în contextul globalizării, tendința respectivă – fie ea
oricât de bovarică – indică o dorință acută de internaționalizare a scriitorilor
români, dacă nu cumva speranța secretă că accesul la un public străin le va „face
dreptate” unor autori pe care critica românească i-a ignorat în general.

7
V., de exemplu, Antero Garcia, Critical Foundations in Young Adult Literature, Sense
Publishers, Rotterdam, 2013 („genre books that–at first–tended to be written about and
for adolescents”, p. 5).
39
 Exploring the Digital Turn

Ascensiunea literaturii „pentru copii”

O altă tendință semnificativă a pieței româneşti de carte actuală este pon-
derea surprinzător de mare – cel puțin pe unele sectoare – a literaturii pentru
copii în raport cu literatura pentru adulți, atât în cadrul diverselor genuri, cât şi în
cadrul raportului produs vs. tradus. De exemplu, în cazul traducerilor, ponderea
celor două subcategorii (adulți vs. copii) este aproape egală, confirmând astfel
faptul că literatura pentru copii este una dintre categoriile cele mai dinamice pe
plan internațional, chiar dacă ea rămâne mai departe ignorată de cercetarea
literară în România.
Altfel, dacă explorăm ceva mai detaliat fenomenul, observăm că există
discrepanțe foarte mari între genurile sale. De exemplu, la categoria „Poezie”
avem 332 de titluri produse în România şi doar 8 traduse – disproporție uşor
explicabilă, pentru că versurile se adresează, în general, copiilor de vârste foarte
mici şi au adeseori un caracter funcțional (îmbogățirea vocabularului,
transmiterea de cunoştințe pe cale ludică etc.); în aceste condiții, traducerile
devin adeseori costisitoare şi inutile, fie pentru că ele ar putea fi suplinite cu
succes de originale româneşti, fie pentru că ar fi mult mai eficiente în limba
străină în care au fost scrise.
La „Proză scurtă”, care se adresează cu precădere categoriei 8–12 ani,
situația este mult mai echilibrată. Astfel, cele 408 titluri „produse” sunt în primul
rând basme – autohtone sau adaptate atât de mult de către autorii români încât să
nu mai fie nevoie să fie indicată sursa şi să nu treacă drept traduceri. În cazul
volumelor traduse, numărul este şi mai ridicat (620), pentru că aici întâlnim
targetul specific al literaturii pentru copii: e vorba despre cărți care ori adaptează
poveşti clasice, în maniera Disney, ori însoțesc filme sau desene animate recent
apărute. De exemplu, în 2013 au apărut în România vreo 25 de cărticele
intitulate Cenuşăreasa şi interesant este că aceeaşi editură publica în acelaşi an 5
sau 6 versiuni ale poveştii, cu traducători diferiți şi exprimând branduri diferite.
Apoi, romanul „pentru copii”, ce pare să se concentreze aproape exclusiv
în categoria de vârstă 12–18 ani – nu mai reiau aici dilemele şi dificultățile
încadrării sectorului young adult –, relevă cea mai netă disproporție între
literatura tradusă şi cea produsă în România: acest segment de public tinde să fie
deservit exclusiv de către traduceri. De altfel, o atare disproporție indică o
problemă mai generală a literaturii române actuale, care nu reuşeşte să producă
în momentul de față o „paraliteratură” sau o „literatură de consum” care să
rivalizeze cu produsele occidentale. Cauzele acestei stări de fapt sunt multe (de
la lipsa unei puternice tradiții în domeniu până la atitudinea „estet”-
disprețuitoare a majorității scriitorilor români față de acest microsistem de
genuri) şi nu e momentul să le discut aici în detaliu; fapt este însă că, fiind în
momentul de față sectorul literar cel mai căutat de către publicul larg (şi, în
consecință, cel mai profitabil), romanul young adult autohton – sau, mai exact,

40
 Conferințe plenare / Plenary Conferences

absența lui – s-ar putea să aibă consecințe majore asupra dezvoltării pe termen
scurt a literaturii române.
O ultimă observație privind literatura „pentru copii”: lipseşte de aici
categoria „Publicistică-eseu”, pentru că – excepțiile sunt rarisime – ceea ce ar
putea fi asimilat cu acest gen ține de domeniul educațional şi iese, practic, din
sfera literaturii propriu-zise. Nu am inclus aici nici manualele de literatură, nici
antologiile de lecturi şcolare, pentru că acestea au un scop preponderent didactic
şi nu vizează decât tangențial entertainmentul.

Marea rivalitate: poezie vs. proză

Trecând, acum, la primele coloane ale tabelului – cele destinate literaturii

„pentru adulți” – observăm, pe partea de literatură autohtonă, că literatura
română este încă puternic dominată de poezie. Astfel, dintr-un total de 4.068 de
titluri, 1.914 sunt volume de poezie, reprezentând o pondere de 47,05%.
Aici aş avea câteva date şi pentru schițarea unui context comparatist. Într-
o cercetare complementară, am reuşit să adun date de la Institutele Naționale de
Statistică sau din studii făcute de companii independente din 15 țări de pe toate
continentele, de la Statele Unite, Argentina şi Franța până la Rusia, China şi
Japonia, cu ajutorul cărora am încercat să construiesc un context în care să
plasez literatura română. În acest sens, e important de notat nu doar că în
România volumele de poezie au reprezentat în 2013 47,05% din producția de
carte autohtonă pentru adulți, dar şi că volumele de proză (sau „fiction”, adică
proză scurtă şi roman) au cumulat 33,21%. Aceasta înseamnă că, în medie, la 2
cărți de proză s-au publicat la noi 3 cărți de poezie. Proporțional, situația indică
un raport supraunitar în favoarea poeziei şi trebuie să mărturisesc că în nicio țară
din celelalte 15, indiferent de zonă geografică, nu am mai întâlnit un asemenea
caz. De exemplu, în SUA s-a publicat în 2013 un volum de poezie la 10 de
volume de proză8, iar cea mai asemănătoare situație cu România este aceea a
Sloveniei, unde raportul dintre poezie şi proză a fost de 3:49. Prin urmare, deşi
îmi repugnă profund orice excepționalisme, mă văd nevoit să recunosc că, dintre
toate țările pe care le-am analizat, România este țara în care poezia tinde să aibă
cea mai mare pondere pe piața de carte (ca număr de titluri publicate, nu
neapărat şi ca exemplare vândute).
În comparație cu cele două hipergenuri ale sistemului literar românesc
(poezia şi proza), o pondere destul de redusă au avut, în 2013, cărțile de teatru
(doar 115 titluri, deci 2,93%). Nici biograficul, cu 375 de titluri (9,21%), nu are

8
Conform statisticilor realizate de Bowker-Proquest: http://www.bowker.com/
assets/downloads/products/isbn_output_2002_2013.pdf
9
De exemplu, în 2013 s-au publicat în Slovenia 209 de cărți de proză şi 155 de poezie
(locală): https://www.stat.si/StatWebPDF/PrikaziPDF.aspx?id=5335&lang=en
41
 Exploring the Digital Turn

o cotă de piață impresionantă, deşi se spune că acest gen ar fi dominat literatura

română în anii ’90. Totuşi, nu mă grăbesc să-mi însuşesc această aserțiune în
lipsa unor date mai precise, deoarece precedentele mi-au arătat că n-ar fi exclus
ca şi acolo să ne aştepte oareşice surprize.
Mai interesant mi se pare să comparăm cifrele de mai sus cu numărul
volumelor traduse. În cazul poeziei, literatura tradusă aproape că a dispărut10, iar
în cazul prozei scurte se observă o diminuare considerabilă. Deocamdată, din
literatura tradusă, doar romanul concurează şi depăşeşte literatura produsă în
România. Aşa cum se poate observa, în 2013 au fost publicate 728 de romane
autohtone şi 785 traduse. Cum se explică situația actuală, în care cifrele sunt
aproximativ egale? E vorba aici despre o creştere a literaturii române? Fără
îndoială. Însă trebuie precizat că această creştere nu s-a produs recent, ci s-a
înregistrat începând cu mijlocul anilor 2000. De exemplu, dacă în 2001 s-au
publicat în România 199 de romane autohtone noi, în 2013 numărul total al
acestora a ajuns la 728, din care 537 titluri noi, numărul reeditărilor fiind,
aşadar, sub 200. În schimb, în cazul romanelor traduse, din cele 785 de titluri
publicate peste 60% sunt reeditări. Care e principala cauză a acestui procent
ridicat de reeditări? Este ea datorată saturației pieței româneşti pe segmentul
„marilor” autori din literatura lumii sau pe acela al literaturii de consum? În ceea
ce mă priveşte, cred că explicația ar trebui căutată în ambii factori – şi, mai ales,
în conjuncția acestora. În cazul „capodoperelor” literaturii mondiale, traducerile
realizate în perioada comunistă au acoperit deja o mare parte a acestora, în
special pe zona premodernă11. După 1990, editurile i-au „recuperat” pe autorii
incomozi pentru regim, însă numărul acestora nu a fost spectaculos de mare. Mai
interesantă a fost updatarea postdecembristă a literaturii române pe segmentul
popular/genre fiction: (şi) aici, integrarea pieței româneşti de carte pe scena
globală a început cu „clasicii” diverselor subgenuri. De exemplu, dacă e să ne
referim la câteva dintre direcțiile consacrate ale literaturii de consum, încă din
anii ’90 s-au tradus în România Philip K. Dick şi Frank Herbert, Frédéric Dard şi
Gérard de Villiers, Sandra Brown şi Barbara Cartland. Or, pe măsura „epuizării”
acestui stoc (adică a trecerii progresive a „clasicilor” popular fiction din
categoria primelor traduceri în aceea a reeditărilor), editorii români au devenit
din ce în ce mai circumspecți în a paria pe diverse producții contemporane,
preferând să joace – măcar în parte – pe cartea sigură a reeditărilor. Iar acest

10
Cf. Vlad Pojoga, „A Survey of Poetry Translations in Romanian Periodicals (1990–
2015)”, in Maria Sass, Ştefan Baghiu & Vlad Pojoga (eds.), The Culture of
Translation in Romania/ Übersetzungskultur und Literaturübersetzen in Rumänien,
Peter Lang, Berlin, 2018, pp. 99-121.
11
V. Ştefan Baghiu, „Strong Domination and Subtle Dispersion: A Distant Reading of
Novel Translation in Communist Romania (1944–1989)”, in Maria Sass, Ştefan
Baghiu & Vlad Pojoga (eds.), op. cit., pp. 63-84.
42
 Conferințe plenare / Plenary Conferences

lucru este valabil atât în ceea ce priveşte ficțiunea canonică, cât şi aceea
„populară”.
Nu în ultimul rând, remarcăm în tabel o disproporție netă, în domeniile
„Biografice” şi „Publicistică/Eseu”, în favoarea literaturii autohtone. Explicația e
relativ simplă, pentru că în ambele cazuri genurile respective resimt o acerbă
concurență nu doar din partea lucrărilor non-ficționale, ci mai ales din partea
scrierilor non-literare. În cazul operelor biografice, e vorba despre concurența
biografiilor istorice (în sensul tare al termenului), scrise de profesionişti, iar în
cazul operelor publicistice/eseistice – de concurența lucrărilor ştiințifice. Unele
cărți „literare” non-ficționale câştigă, ce-i drept, competiția cu volumele non-
literare. Dar nu foarte multe.
În final, mă mulțumesc să reiterez câteva dintre cele mai semnificative
concluzii pe care le-am degajat de-a lungul prezentării mele:
- piața literară românească este încă dominată de poezie; mai mult chiar,
România este în momentul de față una dintre cele mai poetice, dacă nu chiar
„cea mai poetică” cultură literară pe plan mondial;
- deşi ignorată de majoritatea cercetătorilor, literatura pentru copii a
cunoscut în deceniile postdecembriste o creştere spectaculoasă, ajungând să
acopere în momentul actual peste ¼ din piața românească de carte literară;
- young adults, segmentul cel mai dinamic al literaturii pentru copii – şi
poate chiar al literaturii în general – la nivel mondial, este dominat autoritar, în
România, de către traduceri;
- la nivelul ficțiunii pentru adulți traduse, există în momentul de față în
România o relativă saturație, care determină ezitarea editorilor între reeditări şi
apariții recente;
- în contextul globalizării, începe să se facă din ce în ce mai resimțit în
literatura română fenomenul publicării propriilor opere în limbi străine (fie în
exclusivitate, fie în ediții bilingve).

43