Tragedia greca

Evocare

 Ce cunoaștem despre
tragedia greacă?
 Scurt istoric
În perioada atică sau clasică, mai ales pe timpul lui Pericle (490–
429 î.Hr.), arta şi literatura Greciei antice cunosc o maximă înflorire.
Oraşele-state (polisurile), în primul rînd Atena, şi, respectiv, democraţia
sclavagistă din cadrul lor au trecut prin trei etape principale: de
constituire, de consolidare (de vîrf – apogeul) şi cea de declin (de
destrămare). Prin aceleaşi trei faze trece teatrul antic grec, mai ales
tragedia. Dominant devine în epocă genul dramatic, drama în sensul
antic al cuvîntului, ce oferea, spre deosebire de epos şi de lirică, posibilitatea
de a reproduce concret evenimentele şi faptele, conflictele
şi trăirile omeneşti, în strînsă legătură cu problemele şi interesele
colectivităţii polisurilor. Dramă însemna în greceşte acţiune, de aici –
spune Aristotel în Poetica sa – creaţiile se şi numesc drame: îi arată
pe oameni în acţiune.
Care este scopul
tragediilor?
 Tragedia greacă
Tematic, reprezentările dramatice erau strîns
legate, la început, de cultul zeului Dionysos. Cu
timpul, s-au abordat şi alte subiecte şi personaje,
preponderent mitologice. De aceea, cunoaşterea
miturilor antice este absolut necesară pentru
înţelegerea tragediei greceşti. Eroii miturilor erau
percepuţi ca ceva ideal în comportamentul uman;
ei realizau o importantă funcţie a tragediei antice –
educativă.
Tragedia este o specie a genului
dramatic, în proză sau în versuri,
reprezentând personaje puternice
angajate în lupta cu destinul
potrivnic, cu ordinea existentă a
lumii ori cu proprile lor
sentimente, acest conflict
soluționându-se cu moartea
eroului.
 Tragedia greacă
Tragedia greacă a constituit un izvor nesecat de inspiraţie
pentru posteritate, mai ales începînd din epoca Renaşterii,
cu interesul ei pentru valorile clasice antice. Tudor Vianu
scria: „Este cu neputinţă a înţelege literaturile moderne fără
a ţine seama de rolul jucat de Antichitate în formarea lor.
Oriunde ne-am întoarce privirile, oricare ar fi epoca sau
ţara în care le-am studia, recunoaştem în temele şi forme-
le, în ideile şi atitudinile literare ale Antichităţii unii dintre
factorii hotărîtori în geneza produselor literare ale lumii
moderne“.
Aceste cuvinte se referă desigur şi la teatrul antic.
Literatura tragică greacă
include trei mari
scriitori: Sofocle
Euripide și Eschil.
 Evoluția tragediei

Evoluţia tragediei antice – la nivel tematic,

problematic şi artistic –poate fi urmărită de
la operele lui Eschil, trecînd prin cele ale
lui Sofocle şi terminînd cu ale lui Euripide.
Interpretarea artistică a miturilor,începută
în tragedia greacă, a continuat în arta şi
literatura universală, până în zilele
noastre.
Sofocle
Euripide
Eschil
 Eschil
Eschil (525/4–456/5 î.Hr.), considerat părintele tragediei, e
primul autor tragic grec, din ale cărui opere s-au păstrat şi
au ajuns pînă la noi şapte tragedii: Rugătoarele, Perşii, Cei
şapte contra Tebei, Prometeu înlănţuit, Agamemnon,
Hoeforele şi Eumenidele, ultimele trei alcătuind
trilogia Orestia sau Orestiada. Creaţia lui Eschil a coincis
cu epoca de afirmare şi de consolidare a statului şi a
democraţiei ateniene, inclusive cu perioada războaielor
greco-persane care, pentru polisurile greceşti, nu aveau
doar un caracter de eliberare, ci şi de afirmare a superiori-
tăţii statului democratic atenian faţă de regimul despotic
persan.
 Sofocle
Sofocle (497/6–406/5 î.Hr.) este cel mai mare autor tragic din
epoca de glorie a statului atenian din secolul al V-lea, numit şi
„secolul lui Pericle şi al lui Sofocle“, caracterizat prin dezvoltarea
meşteşugurilor, comerţului şi a urbanisticii, prin crearea vestitelor
monumente sculptu­rale şi ansambluri arhitecturale la Atena şi în
alte oraşe, prin răspîndirea ideilor filozofilor-sofişti, bazate pe
contrapune-rea individ – colectiv(omul, în opinia lui Protagora,
este măsura tuturor lucrurilor) şi pe neîncrederea în forţele divine
etc. Sofocle surprinde aceste contradicţii în devenire în aproape
toate tragediile sale (circa 120 de piese), dintre care s-au păstrat
integral şapte:Aiax, Antigona, Trahinienele, Oedip rege, Oedip la
Colona, Electra,Filoctet.
 Euripide
Euripide (485/4–406 î.Hr.), contemporanul mai tînăr al lui Sofocle,
şi creează tragediile în condiţiile de criză şi de declin în polisul
atenian, ca urmare a războiului peloponesiac. În această perioadă se
intensifică discordanţa dintre individ şi colectivitate, omul nu-şi mai
află sprijinul în legi, îndepărtîndu-se de viaţa publică şi concentrîndu-se
asupra problemelor personale. Din opera dramatică a lui Euripide s-a
păstrat un număr cu mult mai mare de tragedii decît cele ale lui Eschil
şi Sofocle, luate împreună: Alcesta, Medeea, Hecuba, Hippolit, Troienele,
Electra, Ifigenia în Aulis, Andromaca, Elena ş.a. Euripide e preocupat
de om ca individ, cu propriile lui emoţii, sentimente, gînduri, trăiri
sufleteşti, surprins în situaţii şi conflicte deosebit de tragice, ceea ce
l-a făcut pe Aristotel să-l numească „cel mai tragic dintre poeţi“. Pe
Euripide nu-l mai interesează omul ideal, aşa cum trebuie să fie, ca
în cazul lui Sofocle (deşi în tragediile sale nu lipsesc caractere eroice,
puternice, ca Ifigenia, de exemplu), ci omul obişnuit, omul aşa cum
este, în viaţa lui privată, în sînul familiei sau al naturii, departe de
problemele sociale, politice, filozofice, cu toate că autorul abordează şi
asemenea probleme, pronunţîndu-se împotriva războaielor şi apărînd
democraţia.
Tragediile lui Sofocle
Oedip Rege
Oedip la Colonos
Antigona
Electra
Aiax
Filoctet
Trahinienele
Tragediile lui Euripide
Heracle Alcestis 
Troienele Medeea
Ifigenia în Taurida Heraclidele
Ion  Hippolytus
Elena  Andromaca
Fenicienele    Supliciile
Oreste Ifigenia la Aulis Electra
 
 
“Antigona”este ultima opera din trilogia lui Sofocle si a avut premiera la Dionisia in
442 i.Hr.
Titlul tragediei este format din substantivul propriu “Antigona”, acesta fiind numele
personajului
principal al operei. (personaj eponim)Tragedia „Antigona” reprezinta una din cele
mai pretioase creatii literare ale antichitatii. Etéocle si Polinike, fratii Antigonei, pier
in lupta unul de mâina celuilalt, asa cum le-a fost scris. Tronul Tebei este ocupat de
Creon care ordona sa se organizeze cu pompa inmormântarea lui Etéocle, aparatorul
cetatii. Pentru Polinike - venit cu oaste straina sa cucereasca cetatea - se interzice
chiar simpla inmormântare. In mare taina, Antigona incalca porunca, indeplinind
ritualurile necesare, potrivit obiceiului, fiind obligata de legatura de sânge cu cel
mort. Fapta Antigonei este insa repede descoperita de Creon, care o condamna la
moarte. In final, dupa o serie de conflicte intre ea si Creon, Antigona,
fiind intemnitata, se sinucide. Creon, cel care a nesocotit vointa zeilor, isi pierde fiul,
pe Hemon (logodnicul Antigonei, care se sinucide din dragoste pentru aceasta), si
sotia, fiind astfel pedepsit.
Semnificatia tragica a personajului 
Antigonei este una profunda. In actiunea sa, Antigona nu
recurge laajutorul zeilor. Gaseste in inima ei suficiente temeiuri cu care
sa-si infrunte destinul si eventual saaccepte chiar martirajul. Moartea
sa reprezinta in mod simbolic infrangerea unei valori umane (spiritulde
sacrificiu), dar si triumful acesteia, deoarece gestul Antigonei capata
valoare de simbol.
Valorile morale
ale Antigonei sunt bine definite: constiinta ei este mai puternica decat
ordinul lui Creon.Ea se sacrifica pentru legi care nu sunt scrise pe
hartie, ci tin de constiinta umana a datoriei. Antigona nu lupta fizic cu
Creon, recunoaste ca a incalcat o porunca regeasca si nu se
impotriveste pedepsei cumoartea. Aceste fapte evidentiaza spiritul
dreptatii, onestitatea si spiritual de sacrificiu al Antigonei, eamergand la
moarte din datorie.In Antigona se regaseste ipostaza emblematica
a fecioarei care se jertfeste in numele valorilor salemorale.
Faceți o paralelă între cele două
surori.
 Antigona  Ismena
 Reflecție

Comentați citatul în raport cu
tragedia Antigona “Viaţa omului este
o călătorie în întuneric, acolo unde
numai un zeu nu se poate rătăci.
Căci ceea ce omul nu îndrăzneşte
că creadă, Domnul îi dă !”
Cum ar proceda
Antigona din societatea
noastră?