Albert Camus STRÃINUL

Există opere literare care au mai multe „intrări“ ṣi „ieṣiri“. Elocvente ȋn acest sens
sunt numeroase povestiri ṣi romane de Fr.Kafka, J.Joyce, M. Proust ṣi alṭii. Pentru
ȋnṭelegerea unor astfel de scrieri, faptul acesta nu este lipsit de semnificaṭie. Maniera de
organizare identică ṣi stilistică a unor texte indică adeseori ṣi modul lor cel mai fertil de
abordare.
Opera literară a scriitorului francez Albert Camus (1913- 1960) este ṣi ea organizată
ȋn acelaṣi fel. Dar spre deosebire de alṭi scriitori ȋn centrul ei există un puternic nucleu
teoretic, format din Mitul lui Sisif (1943) ṣi Omul revoltat (1951).
Cele mai reprezentative romane camusiene Stăinul (1942), Ciuma (1946), ca ṣi unele
drame ale sale Neȋnṭelegerea (1944), Caligula (1938) au un caracter exponenṭial, fiind
saturate de ideile din eseurile sale, care au avut o rezonanṭă europeană. Dar Albert
Camus nu era un filosof nici nu dorea să fie numit ȋn acest fel. El avea mai degrabă
structura unui moralist, aṣa cum fusese de pildă Pascal ȋn secolul al XVII- lea.
Nu ȋncape ȋndoială că autorul Mitului lui Sisif avea ȋntinse cunoṣtinṭe ȋn domeniul
filosofiei. La Alger făcuse doar studii de filosofie, iar pentru licenṭă a pregătit o lucrare
despre Plotin ṣi Sf. Augustin. Albert Camus era familarizat cu gândirea lui Descartes ṣi
Pascal, Kirkegarard ṣi Schopenhauer, Max Scheler, dar cei mai aproape de sensibilitatea
absurdului ṣi idea de libertate de Dumnezeu trebuie să fi fost Nietzsche, iar dintre
scriitorii străini, Dostoevschi, cu cele două romane ale sale Crimă ṣi pedeapsă ṣi Fraṭii
Karamazov.
Evoluṭia vieṭii lui Albert Camus are un caracter specular, configurat ca un destin
tipic unui om de la marginea unei culturi, capabil să traverseze diverse obstacole până
ajunge ȋn centrul ei. Albert Camus observă ṣi cântăreṣte literatura europeană dinafară ṣi
dinăuntrul ei. Anii petrecuṭi de scriitor la Alger ṣi Oran, ca ṣi ȋntreg spectacolul străzii
cu oameni bătrâni ṣi tineri constituie substanṭa operei camusiene. Sentimentul trăirii fără
speranṭă ṣi al confruntării lucide cu moartea s-a grefat pe mitul Mediteranei africane,
relevant de spaṭiul Algerian.
Când Albert Camus ṣi-a exprimat convingerea că prin excelenṭă un ins capabil să se
dedubleze, el a pornit de la experienṭa sa personală.
Autorul romanului Străinul este aṣa dar un european la Alger. Este limpede că
Albert Camus nu a pledat niciodată pentru o literatură de consolare a fiinṭei umane.
Evidenṭa absurdă, adevărurile palpabile, dar neacceptabile erau ȋn jurul său. Ȋn anul
1940, când termină de scris romanul Străinul, el este obligat să părăsească Algerul.
Romanul Străinul, apare ȋn 1942 la Gallimaurd, primul roman al autorului, care a
fost adaptat pentru marele ecran ȋn 1967, de regizorul Luchino Visconti, ȋntr-o
producṭie cu Marcello Mastroianni ȋn rolul principal. Marele stil a autorului se bazează
pe stilizarea invizibilă, rămânând un adept al limbajului clasic francez, acomodat cu
sensibilitatea modernă. Frazele sale sunt tăioase ṣi limpezi, ca unele asprimi de tăieturi
ȋn rocă. Romanul Străinul este infuzt de climatul sensibilităṭii absurde. Meursault, micul
funcṭionar algerian se ȋntâlneṣte cu absurdul din ȋntâmplare.
Intriga romanului este alcătuită ca o povestire. Accentul cade pe evenimente mari ṣi
mici, amestecate ȋn mod programatic. Evenimentul central iniṭial este „moartea mamei“.
Relatarea este la persoana ȋntâi. Naraṭiunea descriptivă este total golită de orice
participare afectivă: „ Astăzi a murit mama. Sau poate ieri, nu ṣtiu. Am primit o
telegramă de la azil. Mama decedată. Ȋnmormântarea mâine. Sincere condoleanṭe. Asta
nu ȋnseamnă nimic. Poate că ieri a fost.“ Albert Camus ȋl ȋnfăṭiṣează pe Meursault
ȋntr-o stare de totală indiferenṭă. Drumul la azil, priveghiul, aspectul oamenilor bătrâni,
refuzul lui de-a i se deschide sicriul pentru a-ṣi vedea mama moartă, priveghiul
convoiului de ȋnmormântare, totul este descris ca un decor de film suprarealist.
Primul capitol al cărṭii stă astfel sub semnul morṭii mamei, raportul dintre mamă-fiu
traversând astfel mai multe scrieri ale autorului. Personajul lui Albert Camus trăieṣte
experienṭa absurdului ȋntr-o altă manieră decât nomeroul lui Sartre, Antoin Requentin
din Greaṭa (1938). Pentru Meursault absurdul se configurează prin diverse detalii ale
hazardului cu care se ȋntâlneṣte pe parcursul vieṭii sale. Trăirea personajului camusian
este meditată cu precădere de senzaṭii. Lui Meursault ȋi este foame ṣi sete, ȋi este cald ṣi
frig.
Faptele cotidiene trec pe lângă el ca ṣi cum s-ar scurge pe niṣte benzi mecanice.
Zgomotul tranvaielor, forfota tinerilor din mahalaua oraṣului, cafenelele pline sau
goale, toate acestea fac parte dintr-un decor al străzii, ȋnregistrat fără nici o participare
afectivă. Până ṣi gesturile persoanelor sunt enunṭate la modul pur constatativ. Spaṭiul
este plin de obiecte peste care se suprapune rememorarea unui eveniment: „Am vrut să
fumez o ṭigară la fereastră, dar aerul se răcise ṣi mi sa făcut niṭel frig. Am ȋnchis
ferestrele ṣi ȋntorcându-mă ȋn camera am văzut ȋn oglindă un capăt al mesei pe care
lampa mea cu alcool se ȋnvecinase cu niṣte resturi de pâine. M-am gândit că mai trecuse
o duminică, de bine de rău, că mama era acum ȋnmormântată, că aveam să-mi reiau
lucrul ṣi că pe scurt, nimic nu se schimbase“. Accentul cade pe atmosfera de plictiseală
ṣi indiferenṭă.
La doar după câteva luni, după ce nu manifestase nici o umbra de sentiment la
ȋnmormântarea mamei lui, protogonistul romanului Străinul, Meursault, ucide un arab.
Este momentul când povestea se desparte. Mai ȋntâi ne poartă spre trecut, unde asistăm
la viaṭa relativ banală a unui funcṭionar din Alger: moartea mamei, prietenia cu vecinul
Raymond, relaṭia cu o fostă colegă de serviciu - Maria, ajutorul dat lui Raymond ca să
se răzbune pe o iubită presupus fidelă. De aici lucrurile devin tot mai tensionate, căci
iubita lui Raymond e algeriană, iar fratele ei ȋi va urmări pe francezi ca să-i răzbune
onoarea. Meursault ȋl ȋntâlneṣte la un moment dat pe plajă ṣi ȋl ȋmpuṣcă, ȋntr-o clipă de
inexplicabilă dezorientare.
Romanul a fost descris ȋn multe feluri: portretul unui sociopat, o critică a societăṭii
care nu acceptă ȋn rândurile ei inṣi aparent lipsiṭi de umanitate sau, dintr-o altă
perspectivă o poveste postcolonială. Meursault –eroul cărṭii, este condamnat pentru că
nu plânge la moartea mamei sale. El este srăin faṭă de societatea ȋn care trăieṣte,
rătăceṣte, la marginea ei, prin foburgurile vieṭii private, solitare, senzuale.
Meursault refuză să mintă ȋn faṭa instanṭei , deoarece „să minṭi“ nu ȋnseamnă numai
să spui ceva ce nu este. Ci ṣi, mai ales , să spui ce este ṣi, ȋn ceea ce priveṣte sufletul
uman, să spui mai mullt decât simṭi. E ceea ce facem cu toṭii , ȋn fiecare zi, pentru a ne
simplifica viaṭa. După descoperirea absurdului , eroul lui Camus moare fără speranṭă ṣi
regrete. Acest personaj devine simbolul absurd al crimelor logice.