Gheorghe Sion a lăsat un portret spiritual memorabil a lui Negruzzi în lucrarea sa Din tinerețe

(cap. XIII), inclusă în volumul Suvenire Contimpurane:

[Costache Negruzzi] ... era un adevărat enciclopedist, versat în cunoștințe nu numai literare, dar
și istorice și filosofice, ajutat de o memorie prodigioasă și de cunoștința mai multor limbi
străine. El, în adevăr, vorbea și scria grecește, franțuzește, nemțește și rusește, fără a menționa
(sic!) latina și italiana, ale căror literaturi nu-i erau străine.

In aceeași lucrare, Gheorghe Sion descrie astfel prodigioasa ascensiune socială a lui Negrzzi :

Costache Negruzzi a fost, pe timpul acela, unul din cei dintîi care făcuse minunea de a se
introduce în societatea boierilor din clasa întîia, de a capătă funcțiunea de membru de Divan și
rangul de postelnic, funcțiune și rang care erau ca apanagiu pentru familiile aristocratice. El, în
adevăr, cu inteligenta sa superioară, cu cultura sa rară pe atuncea, cu manierele sale originale
dar distinse, era nu numai bine primit, dar chiar invitat și tras cu stăruință în casele cele mari.

Operele în proză sunt împărțite în trei grupe, botezate cu titlul general de “Păcatele tinerețelor”,
publicat in anul 1857.

Zoe -nuvela romantica

E. Lovinescu releva ca nuvela Zoe, aparuta in Curier de ambe sexe din 1837, este opera unei
epoci, in care, prin lipsa de discernamant a inceputului, elementul melodramatic se confunda cu
romantismul; amandoua se bucurau de un egal prestigiu. Intriga nuvelei, spune Gv Calinescu,
este violent romantica. Personajele sunt tipice unei astfel de intrigi. Zoe este femeia tanara care
se complace in exaltate practici amoroase, dar care sfarseste tragic. inselata si parasita de
barbatii profitori si cinici, Zoe se sinucide chiar cu pistolul unuia dintre ei. Dincolo de a-ceasta
intriga sentimentalist-lacrimogena, G. Calinescu descoperea insa arta picturala.

In camera unde intra, pe un crevat cu perdele ponceau, sadea o fetisoara rezamata intr-un cot
pe perina. Fusta ei de atlaz albastrudeschis, de sub care se zarea un piciorus gras si mic; parul
ei castaniu ce se slobozea in unde de matase pe albii ei grumazi; pozitia ei cea lenoasa, in sfarsit
lumina murinda a unei lampe ar fi inflacarat pe Xenocrat, daca ar fi fost la Iasi la 1827, in
camera aceea.

Zau era frumoasa tanara fata! cand insa si-a intors tanjitorii ochi caprii, umbriti de lungi gene
si scaldati intr-o roua de desfatare, cand s-a repezit si a apucat in brate pe tanarul ce intrase,
trebuia sa aiba cineva toata nesimtirea lui, ca sa nu cada ametit la picioarile ei.
Alexandru Lapusneanu
Aparuta in martie 1840 in primul numar al revistei Daica literara, opera literara Alexandru
Lapusneanul este una intre cele mai cunoscute nuvele istorice ale lui C. Negruzzi.

— Să nu bănuieşti, măria-ta, zise Moţoc, ţara este liniştită şi poate că măria-ta ai auzit lucrurile
precum nu sunt; căci aşa este obiceiul norodului nostru, să facă din ţânţar armăsar. Pentru
aceea obştia ne-au trimis pre noi să-ţi spunem că norodul nu te vrea, nici te iubeşte şi m.ta să te
întorci înapoi ca…

— Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau, răspunse Lăpuşneanul, a căruia ochi scântieră ca un

fulger, şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi şi voi merge ori cu voia, ori fără voia
voastră. Să mă-ntorc? Mai degrabă-şi va întoarce Dunărea cursul îndărăpt. A! Nu mă vrea
ţara? Nu mă vreţi voi, cum înţăleg?1

— Solului nu i se taie capul, zise Spancioc; noi suntem datori a-ţi spune adevărul. Boierii sunt
hotărâţi a pribegi la unguri, la leşi şi la munteni, pe unde au toţi rude şi prieteni. Vor veni cu
oşti streine şi vai de biata ţară când vom avea războaie între noi şi poate şi măriei-tale nu-i va fi
bine, pentru că domnul Tomşa…

— Tomşa! El te-au învăţat a vorbi cu atâta dârzenie? Nu ştiu cine mă opreşte să nu-ţi sfărm
măselele din gură cu buzduganul acesta, zise apucând măciuca de arme din mâna lui Bogdan.
Ticălosul acel de Tomşa v-au învăţat...?

Mottourile reproduc, intr-o forma usor modificata, cronica lui Ureche si S. Dacalul, capitolul De
la a doua domnie a lui Alexandru-voda Lapusneanu.

„Daca voi nu ma vreti, eu va vreu…” – cuvintele apartin lui Lapusneanu, ca raspuns la indemnul
de a renunta la tronul Moldovei adresat lui de catre boierii veniti sa-l intampine. Se refera la
conflictul, anuntat inca din expozitiune, dintre Lapusneanu si boierii sustinatori ai lui Stefan
Tomsa.

„Capul lui Motoc vrem…” – sunt cuvintele multimii de tarani nemultumiti, veniti la Curte sa se
planga de asuprirea boierilor, de saracie, de foame, de viata lor devenita insuportabila. Mottoul
anunta cea mai dramatica parte a nuvelei

Tristeta
Nu, nu te iubesc, sărmană copilă! De ți-am și spus-o, am mințit, am vrut poate să te înșăl ca un
ticălos. Nu, nu sunt eu vrednic de amorul tău! De te-aș fi iubit, n-aș șădea ferecat în lanțele
doamnei B., femeia astă neînțeleasă, care-mi spune că mă iubește ca și cum m-ar întreba ce mai
fac; vesălă, zburdatecă, judecând amorul o trecere de vreme, făgăduindu-mi o vecinică dragoste
și întrebându-mă când mă întorc la Iași. Nu; eu nu voi să fiu iubit astfel. Voi o femeie cu ochii
plânși, cu fața mâhnită, care să mă teamă, să mă iubească și să moară cum a murit Olga.
Și însă merit eu oare un asămenea amor, eu, care tot focul amorului tânăr, tot delirul juneței cei
mai înflorite le-am cheltuit în adimenirele unei cochete...
[…]

Mă simțeam foarte trist. Voiam să plâng și nu puteam. Am deschis fereastra. Ceriul era turburat;
nori groși se primblau ca niște munți pe el, lăsând în urma lor o ceață cenușie; luna se
ascunsese; câteva stele pribage se iveau unde și unde pintre nori. Vedeam orașul adormit
desfășurându-se sub mine ca o mare umbră. Liniștea domnea pretutindeni, numai inima mea era
turburată. Curând, un vis deștept îmi înfățoșă toate întâmplările vieții mele, de la 17 ani când
am pierdut pre tatăl meu, când am rămas singur în lume și pănă la 28. Gândeam la maică-mea
pe care abia o cunoscusem, gândeam la valurile ce mă cuprinseseră în lume, gândeam la toate
acele ființi pe care le iubisem, de la cocheta pe care o iubisem întăi, pănă la copila care-mi
scria, pănă la doamna B., pre care o iubeam acum. Mi se părea că le văd pe toate trecând pe
dinainte-mi, frumoase, vesele, triste, plânse, râzânde...

Cum am invatat romaneste -primul model de opera memorialistica

Pe când uitasem că suntem români și că avem și noi o limbă, pe când ne lipsea și cărți și
tipografie; pe când toată lumea se aruncase în dasii și perispomeni ca babele în căței și motani,
căci la școala publică se învăța numai grecește; când, în sfârșit, literatura română era la darea
sufletului, câțiva boieri, ruginiți în românism, neputându-se deprinde cu frumoasele ziceri:
parigorisesc, catadicsesc ș.c.l., toate în esc, create de diecii vistieriei, pentru că atunci între ei se
plodea geniul, ședeau triști și jăleau pierderea limbii, uitându-se cu dor spre Buda sau Brașov,
de unde le veneau pe tot anul calendare cu povești la sfârșit, și din când în când câte o broșură
învățătoare meșteșugului de a face zahăr din ciocălăi de cucuruzi, sau pâine și crohmală de
cartofe.
Tot însă mai rămăsese o școală pre care acești buni bătrâni o priveau ca singur azilul prigonitei
limbi, școală unde se învăța încă românește, aproape de Iași, în monastirea Socola.
Tatăl meu era unul din românii aceștia. Nu ieșea nici un calendar care să nu-l aibă el întăi, nici
o carte bisericească care să n-o cumpere, nici o traducție care să nu puie să i-o pescrie.