Mihai Eminescu comentariu Poemul Floare albastra, scris in 1872 si publicat in an mai tarziu in revista Convorbiri Literare este

e considerat una dintre cele mai mari valori ale lirismului eminescian de tinerete, menit sa anunte marile creatii ulterioare, culminand cu Luceafarul. Poemul Floare albastra pune in prim plan dezvoltarea unui motiv poetic european , dar intr-o viziune lirica proprie, romantica, pusa in evidenta de tema, de motivele literare si de o asociere a mai multor specii: poemul filozofic, idila si elegia. Tema iubirii este ilustrata de motivul florii albastre, motiv de circulatie europeana, present si la Novalis, sau Leopardi, unde floarea albastra sugereaza tentatia catre infinit, catre o patrie indepartata a poeziei, un ideal de fericire si iubire pura, dorinta naufragiului in infinit. Poezia se structureaza in jurul unei serii de opozitii: eternitate/temporalitate, masculine/feminine, detasarea apolinica/trairea dionisiaca, aproape/departe, atunci/acum, rece/cald, abstract concret, care se insumeaza in opozitia viata-moarte:dezumanizarii prin meditatii idealiste asupra vieii i se propune contactul cu viata in forme temporale. O dubla perceptie, ceea ce il facuse pe T. Maiorescu sa-l declare pe Eminescu iubitor de antiteze cam exagerate. Compozitia romantica se ilustreaza prin confruntarea a doua planuri antitetice: lumea concreta a iubirii si cunoasterii terestre si lumea abstracta a geniului, a cunoasterii absolute. Structura concluziva in zadar reprezinta avertismentul fetei ca fericirea nu se afla intr-un spatiu al departarii, ci in in planul apropiat, evidentiind diferentele lumilor din care provin cei doi. Fata viseaza la o fericire imediata, in timp ce el viseaza la lumea inalta a ideilor, fericirea apolinica. Eul liric are o stare contemplativa, se dedubleaza, privind de la un nivel mai inalt si ramanand in spatiul lui, desi intrevede un adevar in spusele fetei. Eul liric imrpumuta pe rand cele doua ipostaze, masculin-feminin. Idealul de iubire se proiecteaza intr-un paradis terestru. Simbolul codrului, des intalnit in idila eminesciana, urmareste eternizarea sentimentelor, in mijlocul unui peisaj spectaculos, feriti de restul lumii (simbolul luminisului). Izvorul asigura fondul muzical al idilei, identificandu-se cu eul liric si preluand starile acestuia. Spre deosebire de alte idile eminesciene, aici femeia este cea care adreseaza chemearea spre iubre, aspira carte refacerea perfectiunii umane primordiale, redate de mitul androginului. In schimb eul lyric este cel care se afla in ipostaza demonului, investit cu cunoastere si condamnat la singuratate. Astfel, idila Floare Albastra face trecerea de la ipostaza paradisiaca a iubirii la cea demonica din Luceafarul. -

Floare albastra

Consimtirea si, de la un timp, perpendicitatea transcendentului la real, de o parte, si vocatia realului la transcendent de alta, compun forma embrionara din Floare albastra, pe care opera intreaga o va actualize si multiplica, urmand sa reinfloreasca supreme in Luceafarul. Pana la drama lui Hyperion insa, pana la retragerea lui din nefireasca aventura cu realul, vor exista numeroase momente de compozitie a contrariilor.() In lumea lui Eminescu, zeul e ispitit de frumusetea omului-muritor, cu care doreste sa-si indoiasca natura nemuritoare. Se vor desparti in cele din urma pt ca ii desparte legea, darn u fara a pastra fiecare in felul lui amintirea seducatoarei experiente. La Eminescu poezia vietii da prt poeziei mortii, si din aceasca perspective opera i se alcatuieste diferit. (Vladimir Streinu)