Floare albastră

de Mihai Eminescu

1. Tema si viziune

Poemul” Floare albastra “ a fost scris in anul 1872 si a fost publicat in

revista  Convorbiri literare  in anul 1873. Dezvoltare a unui motiv poetic
European intr-o viziune lirica proprie “Floare albastra” poate fi o poezie-nucleu a
romantismului eminescian.

Romantismul este o orientare ideologica, artistica si literara care a aparut in prima

jumatate a secolului al XIX-lea initial in Germania si Anglia, de unde s-a raspandit
in tot spatiul cultural european si chiar in America. Romantismul a aparut ca o
reactie impotriva rigorilor impuse de clasicism, pe fondul revolutiilor burghezo-
democratice si a luptei pentru emancipare nationala si sociala .

Un prim argument ce sustine incadrarea in romantism este tema poeziei care este
reprezentata de iubirea absoluta imbinata cu tema naturii si a omului de geniu
deoarece natura vibreaza la starile sufletesti ale eului liric. Ideea poetica este redata
prin doua principia: principiul femenitati, al iubirii prin sentiment si principiul
masculinitatii, al iubirii prin gandire, al trairii prin cunoastere. Totodata se remarca
supratema timpului. Esenta romantic este evidentiata prin relatia geniului si a finite
efemere si tonalitatea Trista care vine odata cu incompatibilitatea dintre cei doi.
Vocea masculine se face auzita prin dorinta profunda pentru cunoasterea absoluta,
pe cand vocea feminina tinde spre cunoasterea terestra, ceea ce contureaza
contrastul dintre cei doi.
Un alt argument este sustinut de prezenta antitezelor. Cea mai evidentiata antiteza
este cea dintre cadrul subiectiv si cel obiectiv, dintre vocea feminine si cea
masculine. Compozitia semantica este realizata prin alternarea celor doua planuri,
cel al poetului sic el al iubitei, planul care reprezinta doua moduri de existent si de
cunoastere, cea a cunoasterii abstracte, infinite, respectiv, cea a concretului,
terestrului.

Doua secvente relevante pentru temele anterior mentionate sunt: ”Stanca sta sa se
pravale/ in prapastia mareata” pentru tema naturii ce evidentiaza esenta
imprevizibilului capturata intr-un moment de suspans al relatiei lor. Se remarca
puterea de metamorfozare a iubirii prin care reiese un dezechilibru dintre cei doi in
planul naturii salbatice. Stanca ce sta sa cada reprezinta o amenintare a despartirii
si un dezechilibru natural si emotional.

A doua secventa “Ne-om da sarutari pe cale/ dulci ca florile ascunse” reprezinta

tema iubirii prin motivul sarutului si al florii. Se remarca o iubire secreta, protejata
de lumea exterioara. Sentimentele ascunse sunt mult mai profunde si se manifesta
mai intes cand sunt exteriorizate. Fiinta efemera se metamorfozeaza prin floarea
albastra, fiind un simbol al fericirii si al puritatii. Uttilizarea verbelor la timpul
viitor sugereaza dorinta de implinire a iubirii, a visului.

Titlul poeziei este motivul central, laitmotivul operei si semnifica aspiratia eului
liric spre perfectiune, spre o iubire ideala, absoluta, dar totodata, sugereaza si
imposibilitatea implinirii sentimentului care cauzeaza tristate pentru poet.

Structural, poezia este alcatuita din 4 secvente lirica construite simetric: doua
monologuri adresate iubitei si doua monologuri meditative ale eului liric.

Prima secventa poetica infatiseaza monologul fetei ce incepe cu reprosul realizat

prin adverbul "iar", plasat la inceputul poeziei. Tonul adresarii este familiar, marcat
prin cele doua apelative "sufletul vieţii mele" si "iubite", dispuse simetric la
inceputul si la sfarsitul primei interventii a fetei, exprimand iubirea sincera.
Universul spiritual in care geniul este izolat este redat de enumeratia eternitatii "in
stele/ Si in nori si-n ceruri nalte". Aspiratia spre absolut este sugerata de metafora
"rauri în soare/Gramadesti-n a ta gandire". Sfera cunoasterii guvernate de timpul
infinit este subliniat prin intermediul unor metafore cu valoare de simbol
"intunecata mare"- misterul genezei, "campiile asire"-universul cultural si
"Piramidele-nvechite" - universul de creatie umana.

A doua secventa intruchipeaza meditatia barbatului asupra spuselor

iubitei.Superioritatea principiului masculin este surprinsa prin epitetul folosit
pentru a o caracteriza pe fata "mititica". In ciuda faptului ca admite adevarul
mentionat de aceasta, se detasează cu ironie "Ah! Ea spuse adevarul,/ Eu am ras, n-
am zis nimica".

Monologul fetei din a treia secventa continua cu o chemare la implinirea iubirii in

lumea terestra- "Hai în codrul cu verdeata". Cadrul natural se realizeaza prin
motive romantice, natura fiind un spatiu nealterat de prezenţa umana :"Stanca sta
sa se pravale/ In prapastia mareaţă". Imaginile vizuale sunt asociate cu cele
auditive în cadrul sinesteziei "Und-izvoare plang în vale".Caldura zilei de vara se
afla în rezonanta cu pasiunea chemarii, cu iubirea impartasita:"si de-a soarelui
caldura/Voi fi rosie ca marul,/Mi-oi desface de-aur parul/Sa-ti astup cu dansul
gura". Fata contureaza in acest fel povestea de iubire drept o cale mai simpla de
atingere a fericirii. Portretul ei intruchipeaza idealul de frumusete eminesciana,
caracteristicile sale fiind reliefate prin intermediul epitetelor cromatice: "de-aur
parul", "rosie ca marul".Timpurile verbale de viitor popular ("vom sede", "mi-i
spune", "oi desface") amplaseaza povestea de dragoste intr-un spatiu rustic si
sugereaza optimismul privind posibila implinire a iubirii absolute intr-un viitor
imaginar.

Ultima secventa continua meditatia barbatului, acesta proiectand iubirea trecuta in

planul amintirii- "Si te-ai dus, dulce minune,/Si-a murit iubirea noastra". Daca in
penultima strofa despartirea indragostitilor pare temporara, în ultima strofa,
separata la nivel formal printr-un sir de puncte de suspensie de restul poeziei,
verbele la timpul trecut "te-ai dus", "a murit" sustin sfarsitul visului de iubire.
Exclamatiile retorice "Ce frumoasa, ce nebuna" exprima regretul, nostalgia,
costientizarea tarzie a iubirii pierdute. Contrastul dintre vis si realitate, dintre cele
doua lumi care se intalnesc pentru un moment in sentimentul inaltator, este sugerat
de repetitia "Floare-albastra! floare-albastra!" si de versul final, filozofic "Totusi
este trist în lume!".
In concluzie, poezia “Floare albastra” dezvolta metaforic si intr-o viziune lirica
proprie un motiv de larga circulatie europeana, ceea ce consacra poezia printe cele
mai valoroase creatii eminesciene de tinerete.