Testament

de Tudor Arghezi

Poezia “Testament” a lui Tudor Arghezi este asezata în fruntea primului sau
volum, “Cuvinte potrivite”, apărut în anul 1927 și are rol programatic. Aceasta
face parte din seria artelor poetice interbelice alături de “Eu nu strivesc corola
de minuni a lumii” de Lucian Blaga și “Joc secund” de Ion Barbu. Opera se
incadreaza in modernism prin transfigurarea socialului în estetic, estetica
uratului, preluată de la Charles Baudelaire și raportul dintre inspirație și tehnica
poetică. 

Modernismul este curentul literar, manifestat, cu predilecție în perioada

interbelică, ale cărui trăsături sunt teoretizare de Eugen Lovinescu si promovate,
în special, prin intermediul cenaclului si al revistei “Sburatorul”. Orientarea
artistica promovează o înnoire a literaturii, prin desprinderea de trecut și prin
crearea unor modalități inovatoare de exprimare. Astfel, se pot distinge trei
scriitori ale căror viziuni despre lume sunt mai degrabă demne de disociat decât
de asociat. Lucian Blaga optează pentru modernismul filozofic, Ion Barbu
pentru modernismul ermetic, iar întreaga creație a lui Tudor Arghezi reflecta
preferința pentru un modernism eclectic, clasicizat.

Tema textului este, creația in ipostaza de mestesug, lăsată drept mostenire unui
fiu spiritual. Termenii din câmpul lexical al cărții (“carte”, “stihuri”,” condei”,
“călimară”, “am scris”, “versuri” etc.) sunt frecvenți mai ales în prima secvență
lirică și completați prin sinonimele lor metaforice ”hrisovul cel
dintâi”,”treaptă”. Lirismul este subiectiv, însă eul liric e marcat prin alternanța
mărcilor de persoana I singular (“cartea mea”, “eu am ivit cuvinte potrivite”) cu
cele de pers. I plural: “durerea noastră”, “ca să schimbăm acum întâia oară…”
Din această alternanță reiese, pe de-o parte, ideea de asumare, de implicare
totală a creatorului într-un act de creație unic care rămâne singular pe deplin în
lungul șir al creațiilor de secole, iar, pe de altă parte, ideea de integrare a sa într-
o tradiție de creatori care continuă firesc aceeași menire: de a exprima poetic nu
doar sentimentele lor, ci și pe alte tuturor celor simpli, fără har creator.
Viziunea argheziană despre lume este una duală: pe de-o parte este legată de
estetica urâtului, susținând că se poate crea artă din orice aspect al realității
chiar și din cele mai puțin frumoase, pe de altă parte ni se prezintă rolul de
făuritor al poetului care prin efort personal filtrează și transmite sentimentele
poporului său.

O primă trăsătură care face posibila încadrarea textul în modernismul interbelic

este originalitatea viziunii dată de cultivarea esteticii urâtului și ambiguitatea
ridicată a imaginilor artistice realizate cu material lexical îndrăzneț.
Ambiguitatea tipic modernistă e generată adesea de inovațiile la nivel lexical și
de dislocarile sintactice complexe: astfel, din ciocnirea unor termeni
incompatibili, care șochează prin punerea lor alături, se scot la iveală sensuri
nebănuite, cum ar fi, de exemplu, comparația ”dând în vârf ca un ciorchin de
negi / Rodul durerii de vecii întregi”, prin care se redă rolul social al artei. Toate
construcțiile metaforice ale textului dovedesc ambiguitate ridicată, deci sunt
deschise unor interpretări diferite, după cum vom dovedi ulterior. Dar chiar și
unii termeni simplu dau dovadă de ambiguitate, ca de exemplu, în adresarea
directă a creatorului, ”fiul” poate fi văzut în doua moduri. Pe de o parte, ca orice
viitor poet care devine responsabil de a duce mai departe inovația artistică de
unde a  lăsat-o eul liric arghezian, iar, pe de altă parte, ca oricare dintre cititori
care devine dator la rândul său nu doar să respecte valorile spirituale, ci și să
contribuie la actul creator prin lectură conștientă, prin descifrare de
profunzime. 

O alta trasatura a modernismului prezenta in text este intelectualizarea emoției.

Aceasta, odată tratată într-o forma tradițională și brută, este supusă unui proces-
filtru al minții. Din versul “Durerea noastra surda si amara/ O gramadii pe-o
singura vioară” observam cum emoția poetică nu mai survine simplu, ci
vibrează acum pe fondul unei problematici, asemenea undelor sonore a unui
catec de vioara. Eul liric nu-si exprima sentimentele direct, ci utilizează figuri
de stil. 

O imagine poetică relevantă pentru temă este cea care definește poezia în ultima
strofă: ” Slova de foc și slova făurită/ Împerecheate-n carte se mărită/ Ca fierul
cald îmbrățișat în clește.” Pornind de la actul modelării metalului dur, Arghezi
plasticizează procesul creației într-o imagine inedită și sugestivă. Inspirația și
meșteșugul sunt deopotrivă necesare. Metalul incandescent-”slova de foc” nu
poate lua forma dorită fără ”îmbrățișarea cleștelui”-efortul intens și migălos de
artizan. Poezia nu poate fi doar talent, fără trudă și sacrificiu, așa cum munca nu
poate înlocui talentul, inspirația. Procesul este o nuntă-”împerecheate-n carte se
mărită”, o sărbătoare miraculoasă a creației.

Titlul poeziei este sintetic, alcătuit dintr-un substantiv nearticulat, deci cu efect
generalizator. Acesta este expresiv prin dubla semnificație a termenului. In sens
denotativ, „testament” înseamnă actul juridic prin care o avere, deci bunuri
materiale, sunt lasate urmașilor; iar în sens conotativ, deci poetic, poate
desemna învățăturile morale transmise umanității, luând ca etalon cele două
mari părți ale Bibliei: Noul și Vechiul Testament. Semnificația contextuală a
termenului se apropie de cea biblică, pentru ca la Arghezi, testamentul
reprezinta o mostenire spirituală, care cuprinde totalitatea creațiilor artistice ale
poetului ce urmează a fi transmisă atât urmașilor cititori, cât și scriitorilor de
mâine.

Versificația poate fi plasata intre tradiție si modernitate. Poezia este alcătuită din
strofe inegale, cu variații de ritm. Versurile sunt lungi de 9-11 silabe iar rima
este împerecheată, insa de o cu totul alta muzicalitate decât in poezia folclorică,
mai gravă. Dislocările sintactice cresc ambiguitatea imaginilor poetice. 

In concluzie, Tudor Arghezi reușește prin poezia ”Testament” o exemplară

sinteză între tradiție și modernitate sub forma unei arte poetice în care propune
estetica urâtului ca nouă formă de exprimare artistică. Poezia dorește să
sublinieze că arta nu poate fi autentică și complexă decât dacă oglindește toate
aspectele realului/existenței, incusiv pe cele considerate nepoetice de estetica
tradițională.