UNIVERSITATEA ”ȘTEFAN CEL MARE”SUCEAVA

FACULTATEA DE LITERE ȘI ȘTIINȚE ALE COMUNICĂRII

MASTER:LITERATURA ROMÂNĂ ÎN CONTEXT EUROPEAN

MASTERAND:FELICIA VIȚELARIU(NĂPÎRCĂ)

Curs:Analiza Textului

”Când însuși glasul ”

De Mihai Eminescu

Poezie cu formă fixă sonetul, ca și gazelul, rondelul sau glosa, este alcătuit din paisprezece
versuri împărțite în patru strofe. Fiecare vers are unsprezece silabe. Un sonet are mai multe reguli:
nu se poate repeta niciun cuvânt , iar ultimul vers trebuie să fie o concluzie. Cuvântul sonet provine
de la verbul ”sonare„ , a suna,a cânta. Un astfel de poezie a încercat și Eminescu să introducă în
poezia românescă alături de alți mari poeți. Când poezia ”Când însuși glasul”a apărut în revista
”Convorbiri literare”din 1 octombrie 1879 a fost considerat de critica timpului ca fiind cea mai
reușită piesă a tripticului , și pe drept vorbind o veritabilă capodoperă a liricii eminesciene. Este
considerată o operă reprezentativă chiar și de către critica din afară.

La Eminescu sonetul nu mai implică natura. Ca și în celelalte poezii ale sale din acea perioadă
poetul gândește la nestatornicia iubirii și a timpului. ”Eminescu nu cânta incidentele unei iubiri, ci
iubirea; nu cânta farmecele unei femei, ci femeia; nu ne dă crâmpeie separate din natura, colțuri de peisaje,
ci ceea ce este mai general în natură. Ca pentru a reda generalul, utilizează culori ale particularului, aceasta
se întelege de la sine. Dar ceea ce vrea să ne dea e generalul, iubirea, femeia, natura."(Garabet Ibrăileanu)

Tema iubirii se împletește aici cu renunțarea, un act de sacrificiu interior, care determină
dobândirea liniștii a echilibrului și a armoniei interioare:

” Când însuși glasul gândurilor tace,

Mă-ngână cântul unei dulci evlavii.”

Această inversiune interioară, în spațiul amintirii ,mai neguros, acum mai întunecat , print-o
invocație lipsită, din acest motiv de certitudinea întrupării, a ” desfacerii„ din negurile reci ale
timpului:

” Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei?

Din neguri reci plutind te vei desface?”

Acest moment face posibilă apariția icoanei iubitei convins fiind că doar în spațiul oniric, poate
comunica cu iubita devenită înger pentru eternitate. Iubirea ca amintire, iubita ca icoană este o altă
nuanță a temei iubirii în poezia lui Eminescu. Iubirea este un cânt, este o aspirație. El se întreabă
dacă puterea iubirii va mai putea readuce ,pentru o clipă imaginea iubitei:

”Răsai în umbra vremilor încoace,

Ca să te mai văd venind ca-n vis, așa vii!”

Perceptibilă în spațiul imaginar iubita devine un eon. El trăiește măcar o clipă iluzia că iubita e în
preajmă, că-și arată iubirea cu un suspin, că-i atinge pleoapele .Iubirea devine treptat senzuală ,nu
mai este un vis ci un suspin,o atingere angelică,o îmbrățișare:

”Cobori încet. Aproape,tot mai aproape,

Te pleacă iar zâmbind peste-a mea față,

A ta iubire c-un suspin arat-o.”

Iubirea rămâne în sufletul poetului după stingerea din viață a iubitei și este atât de intensă ,încât îi
dă senzația că retrăiește alături de iubită, că ea este o prezență vie, fizică, apropiată dar atingerea
iubitei vine din aceeași sferă abstractă și pecetluiește despărțirea ireversibilă:”

Cu geana ta m-atinge pe pleoape

Să simt fiorii strângerii în brațe

Pe veci pierdut-o ,vecinic adorato!„

Dacă ar fi să analizăm poezia lui Eminescu din punctul de vedere al structurii formelor
gramaticale având în vedere modurile și timpurile verbale, poemul se poate structura în două părți.
Prima parte formată din două catrene în care formele de viitor au o valoare prezumtivă.
Exclamațiile au valori dubitative, exprimă îndoiala, ”Atunci te chem.! „. Atmosfera întunecată
este redată prin adjective și substantive adecvate”din neguri”, ”puterea nopții”. Partea a doua este
alcătuită din două terține, încearcă un procedeu de gradație, iubirea devine din ce în ce mai concretă
”aproape, tot mai aproape”. Apar imperative precum ”cobori”,”te pleacă” și forma subtilă
neinversată”m-atinge”.

Renuntănd la celelalte modele de analiză și dacă am privi dintr-o altă perspectivă, psihanalitică
precum cea a doctorului C. Vlad în cartea sa ”Eminescu din punct de vedere psihanalitic” ,atunci
perspective ar fi alta.Ultima din cele patru poezii publicate în același volum și care sunt una dupa
alta ca semn că au fost scrise împreună,”Când însuși glasul” este reflectarea unei serii de trăiri
sufletești din acea perioadă. El încearcă să identifice în chipul apariției angelice din vis pe cea care
l-a părăsit poate prea devreme ,pe mama sa.El o cheamă să vină la el ,să își plece fața către chipul
lui și să-l mângâie. El dorește să își manifeste iubirea măcar cu un suspin și să simtă dragostea
maternă măcar pentru câteva moment. Această atmosferă și această dorință o întâlnim pretutindeni
în poeziile sale. S-ar putea constata că Eminescu ar putea fi un neadaptat la lumea reală, că nu se
putea desprinnde de imaginea mamei sale, iar de aici și până la identificarea oricărei femei din
apropierea sa cu ea nu este decât un pas. Neîmpărtășirea unei iubiri reale, pătimașe îl transpune pe
acesta într-o realitate imaginară pe care încearcă să o identifice cu realitatea. Acest lucru devine
irealizabil și sfârșește prin a realiza că nu se poate despărți afectiv de ea ,decât în realul imaginar”pe
veci pierdut-o ,vecinic adorato!”

BIBLIOGRAFIE:

Dr C. Vlad,Mihail Eminescu din punct de vedere psihanalitic,Editura Cartea

românească ,București,

Dumitru Popovici ,Poezia lui Mihai Eminescu,Studii literare, volumul V

George Călinescu ,Poezia lui Mihai Eminescu,

Garabet Ibrăileanu: Studii literare