Dramatizarea textelor literare

Prof. Felicia Năpîrcă,

Școala Gimnazială ”Aristotel Crîșmaru”Drăgușeni

Definiţie şi caracteristici generale

Genul dramatic este un gen literar în care prezenţa autorului se estompează,
dialogul dintre personaje este principala modalitate artistică, iar textul este gândit
pentru a fi reprezentat pe scenă.
Textul dramatic trebuie să respecte condiţiile reprezentării: dimensiuni nu
foarte extinse (pentru a menţine atenţia publicului), prezenţa dialogului şi a
monologului, concizie temporală. Prezenţa vie a personajelor conferă textului
dramatic o intensitate particulară, receptată de orice spectator. Ele evoluează în faţa
spectatorilor, cu minima intervenţie a autorului. Concentrarea teatrală dată de numărul
relativ redus de acte, scene şi personaje deplasează accentul spre conflictul dramatic,
caracterizat prin intensitate şi concizie.

Arta spectacolului teatral

Teatrul nu înseamnă doar literatură, textul dramatic trebuie să devină spectacol,
reunind forme de reflectare a lumii care aparţin şi altor arte.
O analiză complexă a spectacolului teatral trebuie să examineze următorii
factori: autorul, universul teatral, personajele, spaţiul scenic, decorul, subiectul, arta
actorului, spectatorul, muzica, poezia, dansul, marionetele.
Perechea dramaturg – regizor reprezintă o trăsătură specifică teatrului. Este
vorba de doi autori de formaţie artistică diferită care prin acţiunea lor complementară
conferă spectacolului teatral calitatea de obiect estetic.

Receptarea spectacolului teatral

Spectatorul se integrează de la început spectacolului teatral, reprezentat prin clădirea
instituţiei. Se adaugă starea emoţională de aşteptare, dezvăluirea scenei prin ridicarea
cortinei, decorul, luminile, culorile de pe scenă. În receptarea spectacolului teatral,
spectatorul trebuie să asocieze o succesiune de imagini teatrale ale căror conţinuturi se
acumulează treptat până când devin momente ale subiectului.

Structura textului dramatic

Subiectul dramatic este dat de curgerea întâmplărilor, a interacţiunii mai multor
personaje, dar şi de zbuciumul interior al unui personaj.
Conflictul constă în contradicţia dintre sentimentele, concepţiile, interesele diferitelor
personaje. Poate fi şi de natură interioară: între sentimentele aceluiaşi personaj.
Actul este o parte a acţiunii dramatice.
Scena ste o subdiviziune a actului.
Replica este intervenţia unui personaj în dialog.
Indicaţiile scenice (didascalii) sunt instrucţiuni date de dramaturg pentru reprezentarea
piesei. Ele includ detalii privind numele personajelor, relaţiile dintre acestea, indicaţii
de rostire a replicilor, sugestii de interpretare.
Personajul dramatic este un element important al textului dramatic prin intervenţiile ,
dialogurile şi monologurile pe baza cărora se constituie subiectul şi conflictul
dramatic. Caracterizarea lui poate fi: directă şi indirectă.

1
Limbajul dramaturgiei
Dialogul este forma fundamentală de organizare a limbajului dramatic. Înlănţuirea de
replici, gen întrebare-răspuns, devine dialog artistic specific genului dramatic. El
exprimă conversaţia dintre personaje, declanşează şi motivează acţiunea, defineşte
relaţiile dintre personaje, contribuie la caracterizarea lor.
Monologul este un mod de expunere a gândurilor şi sentimentelor unui personaj. Este
o intervenţie amplă, în stil direct, formulată în prezenţa sau absenţa altui personaj.
Elemente paraverbale: ritmul, timbrul, intonaţia vocii personajelor.

Interpretarea textului dramatic

Interpretarea operei literare la lecţiile de literatură implică, pe de o parte,
realizarea ei cât mai completă, pentru ca valenţele artistice ale textului să apară în
toată amploarea, frumuseţea şi particularităţile lui, iar, pe de altă parte, – respectarea
unor cerinţe metodologice şi metodice impuse, în primul rând, de natura operei
literare. În cazul studierii / receptării unei opere dramatice cerinţele acestea sunt
stringente, fiind dictate de particularităţile definitorii ale genului. Or, după o definiţie
lansată de H. Markiewics, „textul dramatic este plurisubiectiv, în el se manifestă
funcţiile referenţială şi voliţională, însoţite de participarea, de obicei puternică, a
funcţiei emotive şi diferenţiative”. Având drept scop „reprezentarea acţiunilor şi
condiţiilor umane” (Hegel), opera dramatică face să vorbească personajul în acţiune.
„Ceea ce vedem înaintea noastră, sublinia Hegel, sunt ţeluri individualizate sub formă
de caractere şi de situaţii încrucişate, care se determină reciproc, fiecare caracter şi
fiecare situaţie căutând să se afirme, să se aşeze în rândul întâi până ce toată această
situaţie duce la potolirea finală.”

De reţinut deci că stilul scenic are doi piloni principali de susţinere: personajul
(„o aparenţă creată prin manifestarea unei funcţii” – Silviu Anghelescu), care în
discursul dramatic se caracterizează printr-o foarte puternică tensiune şi concentrare a
stărilor sufleteşti, a sentimentelor şi dialogul, ca mod dominant de comunicare a
universului imaginar, creat de autor (în discursul reprezentativ-dramatic dialogul
implică de asemenea o substanţă conflictuală, o acută dialectică interioară).

Privită din aceste două perspective, a personajului şi a dialogului, receptarea

operelor dramatice la lecţiile de literatură ar putea decurge după următorul algoritm:

a) analiza acţiunii, care se caracterizează prin prezenţa unui agent (actor uman ori
antropomorf);
b) caracterizarea personajului ca participant la acţiune;
c) analiza discursului (a procedeelor prin care se relatează evenimentele,
întâmplările).

Aşadar, o primă sarcină pe care trebuie să o soluţioneze profesorul împreună cu

elevii în procesul studierii / receptării operelor dramatice ţine de analiza acţiunii.
După Constantin Parfene, aceasta ar include:

a) analiza evenimentelor (se va scoate în evidenţă dacă evenimentele din operă sunt
inventate ori povestite de alţii, reale ori deformate, retrospective ori prospective, din
domeniul ştiinţei, familiei, istoriei etc.);

2
b) analiza faptelor (se va deduce dacă faptele personajelor rezultă din ciocnirea a două
destine, caractere, stări sufleteşti, dacă ele se desfăşoară rapid, lent, neaşteptat etc.);

c) analiza unităţilor de acţiune, loc, timp (se va stabili dacă în opera dramatică sunt
prezente una sau mai multe acţiuni, dacă acestea sunt paralele ori intercalate, dacă
există o unitate de timp: ordine cronologică, acronie, anticipaţie, retrospecţie etc.).

Având la îndemână aceste repere teoretico-literare, profesorul va putea lesne

formula obiectivele operaţionale ale studierii / receptării textului dramatic, printre
acestea înscriindu-se şi următoarele:

O1: să determine natura evenimentului din piesă, relaţia lui cu realitatea propriu-zisă;

O2: să releve tipul de acţiune sub raport calitativ (rapidă, lentă etc.) şi să argumenteze
importanţa acesteia în text;

O3: să determine şi să argumenteze perspectiva temporală adoptată de autorul operei.

Tehnicile de lucru utilizate în vederea realizării obiectivelor operaţionale în cauză

pot fi diverse. Remarcăm doar câteva dintre ele:

a) Exerciţiul de identificare: „Identificaţi în piesă o serie de situaţii definitorii pentru

drama personajului şi pentru cadrul în care se desfăşoară această dramă .
b) Exerciţiul de reconstituire cu caracter de problemă: „Aranjaţi întâmplările conform
ordinii în care apar ele în dramă. Determinaţi dacă ele decurg cronologic ori acronic:

c) Experimentul de gândire:

• „Schimbaţi ordinea descrierii faptelor / întâmplărilor în operă în aşa fel încât să nu

se mai respecte principiul adoptat de dramaturg (cronologic, acronic). Ce modificări
ar suferi în acest caz acţiunea?

• Ce modificări aţi face în finalul piesei, dacă vi s-ar oferi acest drept? Cum
motivaţi?”

d) Întrebarea-problemă cu variante de soluţii: „Care dintre procedeele de extensiune

ori de dilatare a timpului, enumerate mai jos, au fost utilizate de dramaturg în piesă?
Alegeţi varianta optimă şi argumentaţi-o:

de dilatare- digresiunea lirică; retrospecţia; laitmotivul; refrenul ş.a.

de comprimare- elipsa; rezumatul; eliminarea elementelor neesenţiale ş.a.”

Un şir de obiective, care urmează a fi soluţionate în procesul interpretării operei

dramatice, ţin de caracterizarea personajului literar. Ceea ce se cuvine de reţinut este
faptul că personajele literare, într-o operă dramatică, sunt adevărate arhetipuri
(Constantin Parfene). Ţinând cont de această afirmaţie, profesorul va antrena elevii în
diverse activităţi de cercetare, în procesul cărora ei vor stabili în ce măsură personajul
corespunde arhetipului şi ce trăsături inexistente în model îi atribuie dramaturgul
personajului său. Aceste probleme pot fi rezolvate mai uşor propunându-li-se elevilor:

3
a) să descrie mai întâi, conform înţelegerii proprii, tipul uman al demagogului /
snobului, artistului însetat de absolut etc. (comportament, trăsături de caracter, profil
psihologic, nume etc.);

b) să compare tipul uman creat de ei cu personajul operei literare, formulând

concluziile de rigoare;

c) să demonstreze cu argumente din text că personajul literar întruchipează aceleaşi

trăsături umane şi atitudini existenţiale ca şi modelul după care a fost creat;

d) să releve trăsăturile personajului, inexistente în model, argumentând intenţia

autorului de a i le atribui.

În acelaşi context al caracterizării personajelor, elevii vor deduce că unul dintre

principalele mijloace de realizare a acestora, vizavi de onomastică, ierarhie socială,
profil psihologic etc., este dialogul, constituit din replici ca unităţi esenţiale de
discurs. Prin comentarii concrete vor fi scoase în evidenţă diverse tipuri de replici
(agramată, ilogică, ambiguă, cu subtext, sentenţioasă, metaforică, joc de cuvinte etc.),
profundele lor semnificaţii, strânsa legătură între tipul de replică şi natura
personajului.

În cazul analizei unor replici agramate din care se constituie dialogul în piesa „O
scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale, elevii vor observa că toate manifestările de
limbaj – pronunţia greşită, lipsa de proprietate a termenilor, încălcarea regulilor
gramaticii, nonsensul, construcţiile prolixe etc. – scot în evidenţă tipul uman pe care-l
reprezintă personajul. Este important să se ajungă la concluzia că „dicţia aşa-zisă
dramatică este expresia unei autoreflectări specifice a eului creator” (C. Parfene), că
„specificitatea acestui tip de autoreflecţie constă în capacitatea de transpunere a
acestui eu creator în întreaga sferă a conflictelor umane” (A. Marino).

Nu vor fi neglijaţi, în acest context, nici indicii parantetici cu privire la atitudinea,

gesturile, stările sufleteşti, mişcările, vestimentaţia personajelor, la spaţiul şi timpul
scenic, la circumstanţele în care se desfăşoară acţiunea. Concentrarea atenţiei elevilor
asupra acestora le va ajuta să înţeleagă că textul din paranteză nu-i o simplă indicaţie
de regie, ci un demers interpretativ din partea autorului, vizând personajul, că prin
remarcile sale el compensează lipsa naratorului, îşi trădează prezenţa în operă, îşi
exprimă un punct de vedere, accentuând deci că naratorul / autorul ştie tot atât cât şi
personajul.

Aşadar, într-o analiză şcolară a pieselor de teatru vor fi identificate elementele lor
caracteristice, evident, în funcţie de obiectivele de referinţă stipulate de curriculum.
Cât priveşte etapele de valorificare a textului dramatic, ele sunt aceleaşi ca şi în cadrul
studierii operelor epice. Printre procedeele de lucru utilizate, pe lângă cele menţionate
pe parcurs, remarcăm şi următoarele: lectura pe roluri a unui fragment, presupunerea
prin termeni, studiul de caz, înscenarea unui act / episod, exerciţiul de reconstituire a
unei replice etc.

Reţinem în concluzie că metodologia receptării operelor dramatice în şcoală se va

constitui totuşi într-o strategie didactică flexibilă.

4
5