MINISTERUL CULTURII AL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA DE MUZICĂ, TEATRU ȘI ARTE PLASTICE

FACULTATEA ARTĂ TEATRALĂ, COREGRAFICĂ ȘI MULTIMEDIA
DEPARTAMENTUL ARTĂ TEATRALĂ

Referat

Compozițiunea dramei. Forma internă și externă

Coordo
nator: Elena Basaev, lector universitar, Maestru în Artă

A elaborat: Furdui Nicoleta , anul IV RE

Chişinău, 2023
 N:

CUPRINS

Introducere

1. Repere teoretice privind compoziția dramatică

1.1 Compoziția dramatică. Noțiuni definitorii....................................................4

1.2 Caracteristicile genului dramatic ..................................................................5

1.3. Structura și părțile constituitive ale compoziției dramatice.......................7

1.4 Principii de alcătuire a compoziției dramatice............................................13

1.5 Elementele construcției dramatice..............................................................14

2. Forma internă a compoziției dramatice

3. Forma externă a compoziției dramatice

Concluzie

Bibliografie
 Lucrarea de față reprezintă un studiu teoretic (bazat pe literatura de specialitate) asupra
compozitiei dramatice, a evolutiei, rolului si importantei sale, a formei interne și externe a
compoziției dramatice.
Dex-ul ne spune că drama este o piesă de teatru cu caracter grav, în care se redă
imaginea vieții reale în datele ei contradictorii, în conflicte puternice și complexe, adesea într-un
amestec de elemente tragic și comice.
Etimologia cuvântului „drama” vine de la grecescul „drama” sau franțuzescul „drame” și
înseamnă „acțiune”.
Rezultă că drama este o specie a genului dramatic, caracterizată prin ilustrarea vieții reale prin
intermediul unui conflict complex și puternic al personajelor, cu întâmplări și situații tragice, în
care eroii au un destin nefericit.
Conflictul în drama fiind – acțiune, desfășurare a evenimentelor prin ciocnirea intereselor și
pasiunilor care însuflețesc personajele principale.
Concluzionez că construcția dramei, presupune ordonarea părţilor individuale într-un tot
conform unor anumite principii ordonatoare precum unitatea, contrastul, gradaţia.
Ea la rîndul său fiind împărțită în construcția formei interne și externe a dramei.
În sensul cel mai general, „construcția unei drame” este arhitectura sa, un sistem de organizare
internă a elementelor formale ale unei piese după o anumită ordine, care dă impresia unui
organism întreg și atent construit. Este împărțit în structură externă și internă. Construcția internă
a unei drame trebuie înțeleasă ca o serie de elemente care alcătuiesc acțiunea întregii piese. Poate
fi înțeles și ca organizarea principalelor unități semantice, alinierea lor înainte de scrierea
piesei. Acest lucru este exprimat de seria de temă, idei și evenimente. Conceptul de construcție
se intersectează constant cu structura.
Analiza construcției interne se bazează pe studiul principalelor probleme cu care se confruntă
autorul piesei atunci când construiește piesa înainte de a o scrie.
Construcția exterioară a unei drame este diferitele forme pe care le poate lua construcția
interioară în funcție de tradiția teatrală sau de necesitatea scenicului. De obicei, o piesă constă
din mai multe părți mari (piese), acestea fiind numite acțiuni sau acte. Numărul lor variază de
obicei de la unu la cinci. Tragedia antică nu cunoștea împărțirea în acte, segmentele intrigii ale
acțiunii erau determinate de aspectul corului și erau numite episoade, numărând de la 2 la 6.
Împărțirea în cinci acte se găsește mai întâi în tragediile lui Seneca, dar devine o cerinţă
normativă în epoca clasicismului în Franţa. Actele, la rândul lor, sunt împărțite în scene, iar ele
în fenomene.

3
1.Repere teoretice privind compoziția dramatică.

1.1 Compoziția dramatică. Noțiuni definitorii

 Dex-ul definește compoziția drept: “ Joc al unui actor care interpretează un rol bazându-se
în primul rând pe trăsăturile distinctive ale personajului respectiv, cu calități fizice sau de
vârstă deosebite de ale sale.“
  Compoziție (lat. cu ompositio - compilare, conexiune) - acest concept este relevant pentru
toate tipurile de artă și este înțeles ca o corelație semnificativă a părților unei opere de artă. 
 Compoziţia dramatică poate fi definită ca modul în care este ordonată o operă dramatică
(în special text), ca organizare a acţiunii în spaţiu şi timp.

 Pot exista multe definiții, dar în ele întâlnim două abordări esențial diferite. 
a) Prima abordare se bazează pe corelarea unor părți dintr-un text literar (discursul
personajelor),
b) A doua abordarese axează pe șirul de evenimente, acțiunile personajelor (discursul punerii în
scenă).
 În termeni teoretici, o astfel de împărțire are sens, dar în practica activității scenice este greu de
pus în aplicare.
Bazele compoziției au fost puse în Poetica lui Aristotel. În ea, el numește părțile tragediei care ar
trebui folosite ca generatoare și părțile constitutive, în care tragedia este împărțită în funcție de
volum (prolog, episod, exod, parte corală și în ea. parod și stasim) 
 Aici găsim și aceleași două abordări ale problemei compoziției. 
 Autorul Sakhnovsky-Pankeev a spus că, în același timp, este posibil să „studiem compoziția
unei piese în funcție de semnele formale ale diferenței dintre părți (subdiviziuni) și să
analizăm construcția pe baza trăsăturilor dramaticului. acțiune”.
 Compoziția în dramă depinde simultan de principiul construcției acțiunii și depinde de tipul
conflictului și de natura acestuia. 
 Compoziția piesei depinde de principiul distribuției și organizării textului literar între
personaje și de relația dintre intriga și rezolvarea conflictului.

1.2 Caracteristicile genului dramatic

4
 Genul dramatic este una dintre categoriile fundamentale ale literaturii şi reuneşte operele literare în
care autorul îşi exprimă ideile, sentimentele şi concepţiile prin intermediul personajelor care participă la
acţiunea subiectului literar, scriitorul fiind prezent numai în didascalii (indicaţiile scenice şi de regie).

Genul dramatic este caracterizat prin anumite categorii estetice care sunt nişte noţiuni de maximă
generalitate ce caracterizează operele de artă, natura sau viaţa socială. Categoriile estetice sunt:

 frumosul,

 graţiosul,

 sublimul,

 urâtul,

 tragicul,

 comicul,

 satiricul,

 ironicul,

 sarcasmul,

 grotescul,

 umoristicul,

 fantasticul,

 absurdul.

În general, în operele literare se pot identifica mai multe categorii estetice, una dintre acestea
fiind mai relevantă.

În cadrul genului dramatic vom utiliza:

 comicul,

 sublimul,

 tragicul,

 absurdul.

5
Principalele caracteristici ale genului dramatic sânt:

a. Prezenţa autorului este indirectă, el exprimându-şi gândurile şi ideile în mod indirect prin
cele expuse în text şi prin schimbul de replici al personajelor;

b. Dramaturgul nu povesteşte faptele, ci le lasă să se desfăşoare în faţa (cititorului)

spectatorului care deduce atitudinea, ideile şi sentimentele autorului în urma (lecturii
textului) vizionării spectacolului;

c. Intervenţia autorului este redusă şi minoră, manifestându-se direct doar prin metatext în
textele scurte, plasate între paranteze, numite didascalii;

d. Naraţiunea şi descrierea sunt reduse şi se întâlnesc în textele care redau intervenţia directă a
autorului;

e. Descrierea este făcută numai de personaje; (câteva elemente transpar uneori din metatext:
vârsta, statura, vestimentaţie, aspectul general al locului), personajele iau aproape în
totalitate locul autorului;

f. Modul principal de expunere este dialogul sau monologul personajelor. Din ele derivă şi
câteva procedee artistice: apostrofa, invocaţia, interogaţia retorică, comparaţia implicită etc.;

g. Subiectul şi momentele subiectului sunt specifice: evenimentele fabulei converg spre

punctul culminant urmat de deznodământ;

h. Cuprinde textul propriu-zis, literar, verbal (monologurile, dialogurile personajelor), dar şi

nonverbal: indicaţii scenice (mimică, gesturi, decorul) şi efectele vizuale, auditive (zgomot.,
muz.);

i. O acţiune (afabulaţie) bine organizată, concentrată: poate avea o singură acţiune sau două:
una principală şi alta secundară);

j. Acţiunea se desfăşoară în faţa spectatorilor;

k. Acţiunea e împărţită în acte, actele în scene şi tablouri - structura formală.

l. Între acte se face de obicei câte o pauză;

m. Acţiunea se dezvoltă din dialogul personajelor, axându-se în jurul câtorva personaje;

6
 n. Se prezintă, de obicei, multe personaje în acţiune - arhetipuri ce întruchipează calităţi
umane;

o. Personajele sunt prezentate de autor, se prezintă singure prin dialog sau monolog sau se
autocaracterizează, sunt caracterizate de alte personaje;

p. Personaje: cu rol decisiv ( personaje cheie; forţele dramei), de prim-plan, de plan secund,
grupuri;

q. Spaţiul şi timpul sunt limitate şi sugerate de replicile personajelor şi remarcile autorului;

r. Conţinutul de idei şi mesajul operei sunt scoase în evidenţă de jocul actorilor.

s. Opera dramatică este destinată, prin definiţie, interpretării scenice etc.

1.3. Structura și părțile constituitive ale compoziției dramatice

Odată cu dezvoltarea dramaturgiei, împărțirea inițială în mijlocul, începutul și sfârșitul în tehnica

dramaturgiei a devenit mai complicată, iar astăzi aceste părți ale unei opere dramatice poartă
următoarele denumiri:
 expunere
 intriga
 desfășurare a acțiunii
 punct culminant
 deznodământ
 epilog
Fiecare element al structurii are propriul său scop funcțional. Dar o astfel de schemă nu a fost
rezolvată imediat; în principiu, disputele cu privire la numele și numărul de elemente continuă
până în prezent.

În 1863, Freitag a propus următoarea schemă pentru structura dramatică:

1. Introducere (expunere).
2. Moment emoționant
3. Creștere (mișcare ascendentă a acțiunii din momentul incitant, adică despre legătura cu
punctul culminant).
4. Punct culminant.
5. Moment tragic.
6. Acțiune descendentă (pivot către dezastru).
7
7. Momentul ultimei tensiuni (înainte de catastrofă).
8. Catastrofă.

Aristotel propune următoarea structură dramatică:

Început

Structura dramatică
(Aristotel) Mijloc

Sfîrșit

Structura dramatică după autorul Freitag:

Ascensiune

Structura dramatică
(Freitag) Moment tragic

Catastrofă

8
 Structura dramatică după autorul Vasiliev:

Repetare

Structura dramatică
(Vasiliev) Contrast

Modulație

În cele din urmă, toți autorii sunt de acord cu privire la structura triadică a compoziției
dramatice subiacente.
De asemenea Cistiuhin crede că nu poate exista o schemă „universală”, deoarece aceasta este
creativitatea, iar legile ei rămân în mare parte un mister.
Cu toate astea Cistiuhin crede că într-un fel sau altul, dacă e să se facă o însumare a tuturor
acestor scheme, atunci structura unei opere dramatice poate fi exprimată astfel:

rezultatul luptei

începutul luptei
cursul luptei

Din această diagramă se vede că începutul luptei este relevat în expunerea și începutul
conflictului principal. 

9
Această luptă se realizează prin acțiuni specifice (sușuri și coborâșuri - dacă ar fi să-l parafrazez
pe Aristotel) și constituie o mișcare generală de la începutul conflictului până la rezolvarea
acestuia. 
Punctul culminant este cea mai mare tensiune în acțiune. Rezultatul luptei este arătat în
deznodământul și finalul piesei.

Principalele părți ale compoziției dramatice după Cistiuhin sunt:

 Prologul acționează în prezent ca o prefață - acest element nu este direct legat de intriga
piesei. Acesta este un loc unde autorul își poate exprima atitudinea, aceasta este o
demonstrație a ideilor autorului. Poate fi și orientarea prezentării. Urmând exemplul pieselor
antice grecești, Prologul poate fi un apel direct al autorului către spectator („Miracolul
obișnuit” de E. Schwartz), corul („Romeo și Julieta”), personajul („Viața lui un bărbat” L,
Andreev), o persoană din teatru.
 Expoziția (din latină expositio - „afirmație”, „explicație”) - o parte a unei opere dramatice,
în care este caracterizată situația anterioară începerii acțiunii. Sarcina sa este de a prezenta
toate circumstanțele propuse ale unei opere dramatice. Chiar și titlul piesei servește într-o
anumită măsură ca expunere. În plus, sarcina expoziției, pe lângă prezentarea întregului
fundal al piesei, include expunerea acțiunii. În funcție de idee, expunerea poate
fi: directă (monolog special); indirect (dezvăluirea circumstanțelor în cursul acțiunii);

De asemenea, în rolul expoziției poate sta și afișarea unor evenimente care au avut loc cu
mult înainte de acțiunea principală a piesei (vezi „Vinovați fără vinovăție” de A.N.
Ostrovski). Scopul acestei părți a compoziției este de a oferi informații necesare înțelegerii
acțiunii viitoare, un mesaj despre țară, ora, locul acțiunii, o descriere a unor evenimente care
au precedat începutul piesei și au influențat-o. O poveste despre alinierea principală a
forțelor, despre gruparea lor la conflict, despre sistemul de relații și relația personajelor în
această situație, despre contextul în care totul trebuie perceput. Cel mai comun tip de
expunere este arătarea ultimului segment al vieții, al cărui curs este întrerupt de apariția unui
conflict.
 Expunerea conține un eveniment care are loc la începutul piesei. Situația inițială începe cu
ea, dând impuls mișcării întregii piese. Acest eveniment se numește initial . Contribuie nu
numai la dezvăluirea principiului fundamental al intrigii, dar pregătește
eficient complotul . Intriga și expunerea sunt elemente indisolubil legate ale unei singure
etape inițiale a piesei, care formează sursa acțiunii dramatice. Nu ar trebui să credeți că
evenimentul inițial este expunerea - acest lucru nu este adevărat. În plus, mai multe

10
 evenimente și diverse fapte pot fi incluse acolo. Rețineți că considerația noastră
afectează expunerea dramatică , dar există și o expunere teatrală.
Sarcina sa este de a introduce spectatorul în lumea spectacolului viitor. În acest caz, chiar locația
auditoriului, iluminatul, scenografia și multe altele. altele legate de teatru, dar nu de piesă, vor fi
un fel de expunere.
 Conflictul este cel mai important element al compozitiei. Iată care sunt evenimentele care
încalcă situația inițială. Așadar, în această parte a compoziției există începutul conflictului
principal, aici el își dobândește contururile vizibile și se desfășoară ca o luptă a personajelor,
ca o acțiune. De regulă, se ciocnesc două puncte de vedere opuse, interese diferite, viziuni
asupra lumii, moduri de existență. Și nu doar se ciocnesc, ci sunt legate într-un singur nod
conflict, a cărui rezolvare este scopul acțiunii piesei. Se poate spune chiar că dezvoltarea
acțiunii piesei este rezoluția intrigii.

În ceea ce privește ceea ce este considerat începutul unei acțiuni,

Hegel a remarcat că „în realitatea empirică, fiecare acțiune are o mulțime de condiții prealabile,
astfel încât este dificil să se determine unde ar trebui găsit începutul real. Dar întrucât acțiunea
dramatică se bazează în esență pe un anumit conflict, punctul de plecare adecvat va fi
în situația din care acest conflict trebuie să se dezvolte ulterior . Această situație este pe care o
numim conflict.
 Dezvoltarea acțiunii- cea mai extinsă parte a piesei, principalul său domeniu de acțiune și
dezvoltare. Aproape întreaga intrigă a piesei se află aici. Această parte este formată din
anumite episoade, pe care mulți autori le împart în acte, scene, fenomene, acțiuni. Numărul
de acte în principiu nu este limitat, dar, de regulă, variază de la 3 la 5.
 Hegel credea că numărul de acte ar trebui să fie trei:
1. detectarea coliziunii;
2. dezvăluirea acestei coliziuni, „ca o ciocnire vie a intereselor, ca diviziune, luptă și conflict”.
3. Rezolvarea conflictului
4. Cu toate astea autorul Cistiuhin e de părere că toată dramaturgia europeană aderă la o
construcție în 5 acte:

a. primul act-expunerea,
b. actul 2, 3 și 4- desfășurarea acțiunii,
c. actul 5- finalul

11
 Trebuie remarcat faptul că în dezvoltarea acțiunii, găsirea și punctul culminant este un alt
element structural al compoziției. Este independent și distinct din punct de vedere funcțional
de dezvoltarea acțiunii . De aceea îl definim ca element independent (prin funcție).
 Punctul culminant este, prin definiție generală, punctul culminant al dezvoltării acțiunii
piesei. În fiecare piesă există o anumită piatră de hotar, care marchează o întorsătură
decisivă în cursul evenimentelor, după care însăși natura luptei se schimbă. Deznodământul
începe să se apropie rapid, acest moment este numit în mod obișnuit punctul
culminant. Punctul culminant se bazează pe evenimentul central, care reprezintă o schimbare
radicală a acțiunii piesei, în favoarea uneia sau alteia părți implicate în conflict. În structura
sa, culmea, ca element al compoziției, poate fi complexă, adică poate consta din mai multe
scene.
 Deznodământul - aici se încheie în mod tradițional acțiunea principală (intrigă) a
piesei. Conținutul principal al acestei părți a compoziției este rezolvarea conflictului
principal, încetarea conflictelor secundare, alte contradicții care alcătuiesc și completează
acțiunea piesei. Deznodământul este asociat logic cu cravata. Distanța de la unul la altul este
zona parcelei. Aici se termină acțiunea prin intermediul piesei și personajele ajung la unul
sau altul rezultat, așa cum se spune în teoria dramei sanscrite - „a câștiga roade”, dar nu este
întotdeauna dulce. În tragedia europeană, acesta este momentul morții eroului.
 Epilog- ( epilogos) - parte a compoziției care produce finalizarea semantică a lucrării în
ansamblu (și nu povestea). Epilogul poate fi considerat un fel de postfață, un rezumat în care
autorul rezumă rezultatele semantice ale piesei. În dramaturgie, ea poate fi exprimată ca
scena finală a piesei, în urma deznodământului. Nu numai conținutul, stilul, forma, ci și
scopul său s-au schimbat în istoria dramei. În antichitate, un epilog este un apel al corului
către privitor, care comenta evenimentele care au avut loc și explica intenția autorului. În
Renaștere, epilogul acționează ca un apel către privitor sub forma unui monolog, care
conține interpretarea autorului a evenimentelor, rezumând ideea piesei. În dramaturgia
clasicismului, vă rugăm să fiți amabili cu actorii și cu autorul. În dramaturgia realistă a
secolului al XIX-lea, epilogul capătă trăsăturile unei scene suplimentare, dezvăluind
tipare determinând soarta eroilor. Foarte des, așadar, epilogul a descris viața personajelor,
mulți ani mai târziu. În secolul al XX-lea, există polifonie în înțelegerea și utilizarea
epilogului. Se întâmplă adesea la începutul piesei, iar în cursul piesei se explică modul în
care personajele au ajuns la un final similar. Cehov a fost constant preocupat de întrebarea
finalului „original” al piesei. El a scris: „Am un complot interesant pentru o comedie, dar

12
 încă nu mi-am dat seama finalul. Cine inventează noi finaluri pentru piese de teatru va
inventa o nouă eră! Nu există finaluri medii! Un erou, fie căsătorește-te, fie împușcă-te, nu
există altă opțiune. El a scris: „Am un complot interesant pentru o comedie, dar încă nu mi-
am dat seama finalul. Cine inventează noi finaluri pentru piese de teatru va inventa o nouă
eră! Nu există finaluri medii! Un erou, fie căsătorește-te, fie împușcă-te, nu există altă
opțiune. El a scris: „Am un complot interesant pentru o comedie, dar încă nu mi-am dat
seama finalul. Cine inventează noi finaluri pentru piese de teatru va inventa o nouă eră! Nu
există finaluri medii! Un erou, fie căsătorește-te, fie împușcă-te, nu există altă opțiune.1 .

Autorul Volkenstein, dimpotrivă, credea că „un epilog este de obicei o situație de etapă
statistică: un semn al incapacității autorului de a oferi o rezolvare exhaustivă a „luptei
dramatice” în ultimul act .. O definiție foarte controversată, dar încă nu lipsită de sensul
ei. Într-adevăr, unii dramaturgi abuzează de epilog pentru a-și exprima nu atât ideile, cât
pentru a finaliza acțiunea. Cât de importantă este problema finalului piesei și a epilogului
care decurge din întregul conținut al piesei, subliniază următoarea opinie. „Problema
ultimului act este în primul rând o problemă ideologică și abia apoi una tehnologică. 
 Un epilog poate fi înțeles și ca un fel de privire în viitor, care răspunde la întrebarea: ce se va
întâmpla cu personajele piesei în viitor?
Un exemplu de epilog rezolvat artistic este „scena tăcută” din „Inspectorul general” al lui Gogol,
reconcilierea clanurilor din „Romeo și Julieta” de Shakespeare, rebeliunea lui Tihon împotriva
lui Kabanikhi din „Furtuna” de Ostrovski.

1.4 Principii de alcătuire a compoziției dramatice

Autorul rus Cistiuhin enumeră în cartea sa despre dramă și dramaturgie șase principii de
bază de care trebuie să se țină cont în alcătuirea compoziției dramatice. Acestea sânt:

1. Principiul integrității
2. Principiul interdependenței și subordonării
3. Principiul proporșionalității
4. Principiul contrastului
5. Unitatea de conținut și formă;
6. Principiul generalizării

13
 1.5 Elementele construcției dramatice
Opera dramatică este o lucrare de artă, inspirată din realitate, cu o tematică diversă, care
exprimă idei, sentimente, stări sufleteşti, reprezentând o unitate între un conţinut şi o formă.

Conţinutul şi forma sunt separabile doar convenţional, căci între ele există o relaţie funcţională
continuă.

Elementele conţinutului sunt:

1.Ideea – concepţia, atitudinea, gândul - concluzie al scriitorului faţă de problemele vieţii; semnificaţia,
mesajul, concepţia de bază a operei literare.

2.Problema – tema care cere o rezolvare.

3. Tema – este aspectul cu caracter de generalitate care stă la baza operei literare şi în jurul căreia se
dezvoltă o întreagă lume imaginară. Oglindeşte un aspect fundamental din viaţă (real sau imaginar) pe
baza căruia autorul îşi construieşte opera prin transpunere artistică. Temele operelor literare depind de
preferinţele autorului pentru anumite probleme, de epocile literare sau de curentele literare.

Tema poate fi sintetizată în termeni abstracţi precum:

 dragostea,

 natura,

 viaţa,

 moartea,

 destinul,

 copilăria,

 istoria,

 războiul.

Aceasta poate fi exprimată explicit, dar în majoritatea cazurilor rămâne implicită, decurgând din
revenirea motivelor.

Autorul B. Tomaşevski distingea în cadrul temei 2 aspecte:

14
  Fabula (histoire) – înlănţuirea cauzală a faptelor, „ceea ce s-a petrecut efectiv”.

 Subiectul (recit) – ansamblul aceloraşi motive, dar privite nu cauzal, ci ca o construcţie

semnificativă, o construcţie artistică.

Fiecare temă îşi subînsumează un anumit număr de motive

4.Motivul literar - reprezintă modalitatea prin care se realizează tema unei opere literare. El
poate fi o situaţie cu caracter de generalitate, o maximă sau o formulă care se repetă în momente
variate ale aceleiaşi opere sau în creaţii diferite („fortuna labilis”, vanitas vanitatum, tempus
irreparabile fuget). Revenind în momente diferite ale aceleiaşi opere, motivul se îmbogăţeşte de
fiecare dată cu noi sensuri. În opera dramatică motivele sunt reprezentate de situaţii.

5. Lait motivul - motivul central care constituie un liant al structurii operei literare şi care se
repetă într-o anumită operă sau în totalitatea operelor unui autor, având de fiecare dată noi
semnificaţii.

Elementele formei sunt:

 subiectul,

 compoziţia,

 personajele,

 caracterele,

 procedeele de limbaj plastico-afectiv,

 procedee de intonaţie şi ritm,

 genurile şi speciile literare.

Subiectul dramatic este conţinutul reflexiv, moral, politic, filosofic dat de desfăşurarea
întâmplărilor şi succesiunea evenimentelor, faptelor, determinărilor reprezentate care dezvoltă un
conflict dramatic, de interacţiunile mai multor personaje, aflate în conjuncţie sau în disjuncţie, dar şi de
mişcarea interioară, sufletească.

După B. Tomaşevski, subiectul dramatic conţine momentele:

15
1) de la expoziţiune la deznodământ.

2) Desfăşurarea evenimentelor, modul în care spectatorul a luat cunoştinţă de cele petrecute.

Construcţia operei dramatice în ceea ce priveşte forma reprezintă ordonarea părţilor individuale
într-un tot conform unor anumite principii ordonatoare precum unitatea, contrastul, gradaţia.

 Compoziţia textului dramatic: act, scenă, tablou, replică; indicaţii scenice; personajul
dramatic - modalităţi de caracterizare; relaţii temporale şi spaţiale.

 Construcţia subiectului dramatic: Subiectul dramatic are un început, mijloc şi sfârşit, părţi
care corespund în stilistică cu noţiunile de introducere, dezvoltare şi încheiere. În
dramaturgie, aceste părţi se numesc, la general, expoziţiune, complicaţie şi rezolvare.

2. Forma internă a compoziției dramatice

În sensul cel mai general, „construcția unei drame” este arhitectura sa, un sistem de organizare
internă a elementelor formale ale unei piese după o anumită ordine, care dă impresia unui
organism întreg și atent construit. Este împărțit în structură externă și internă. 
Construcția internă a unei drame trebuie înțeleasă ca o serie de elemente care alcătuiesc
acțiunea întregii piese. Poate fi înțeles și ca organizarea principalelor unități semantice, alinierea
lor înainte de scrierea piesei. Acest lucru este exprimat de seria de temă, idei și
evenimente. Conceptul de construcție se intersectează constant cu structura.

Analiza construcției interne se bazează pe studiul principalelor probleme cu care se confruntă

autorul piesei atunci când construiește piesa până lascrisul ei. De îndată ce autorul s-a hotărât
asupra intrigii principale și a conținutului tematic al viitoarei piese, el se confruntă inevitabil cu
problema implementării lor tehnice. Fără a cunoaște tehnicile de bază pentru construirea unei
drame, este foarte dificil pentru un dramaturg să-și expună clar intenția. Ar fi mai ușor de făcut
acest lucru dacă drama s-ar limita doar la lectură ca operă literară (vezi tragediile lui Seneca),
dar se dorește a fi pusă în scenă și sunt incluse aici mecanisme complet diferite de realizare a
sensului în spațiu și timp. 

Aristotel a fost primul care a încercat să definească tipul de scene care organizează structura
internă a piesei. Pentru a face acest lucru, el a împărțit toate elementele dramei în două părți:
 Elemente  generatoare  
 Elemente componente
16
Această diviziune este mai mult legată de structura internă. El se referă, de asemenea, la exterior
o serie de scene:
1. Scene în care are loc schimbarea fericirii în nefericire .
2. Scene de recunoaștere .
3. Scene de „pathos”,
4. Scene de suferință
5. Scene de violentă,
6. Scene de disperare.
7. Scene de tranziție - acestea sunt uneori numite scene nesemnificative sau pregătitoare.
8. Scene sau momente de oprire a acțiunii - de regulă, acestea sunt pauze, în cadrul acțiunii poate
fi un dispozitiv special ca trecere de la o scenă la alta sau ca un accent semantic.

După conținutul lor ideologic și tematic, scenele dramatice pot fi împărțite în:
 Scene principale
 Scene centrale
 Scene laterale

După numărul de personaje care participă la acțiune, poate exista o împărțire în:
 Scene de masă - scene ale luptei unei persoane cu un grup (masă); grupuri cu un grup
(începutul „Romeo și Julieta”);
 Scene de grup - la care participă diverși reprezentanți ai acestei societăți (scena balului din
Romeo și Julieta).

Ceea ce distinge aceste două grupuri de scene este că în scenele cu mulțime personajele trebuie
să acționeze; în grup, de regulă, - prezent pasiv. Între timp, scenele pot urma unul pe celălalt
continuu sau pot fi conectate între ele printr-o anumită tehnică - o „legătură”.

Legături scenice - principiul conform căruia două scene succesive trebuie să fie combinate de un
personaj pentru ca spațiul scenic să nu rămână gol nici un minut. 

Autorul Pavi vorbește despre existența mai multor tipuri de ligamente în dramaturgia clasică:
 Conexiune de prezență - realizată cu ajutorul unui actor;
 Conexiune realizată cu ajutorul zgomotului - când un actor atras de acest sunet iese la
zgomotul care vine de pe scenă;
17
 Conexiune de zbor - când un personaj fuge de altul;

Am examinat pe scurt prima împărțire inițială a întregii acțiuni a piesei în scene, care constituie
arhitectura internă a piesei. Scenele în sine, în interiorul lor, constau dintr-un număr de elemente
structurale. 
Replica este o declarație luată separat, independentă, de întreg în sensul protagonistului. Există o
replică ca răspuns la discursul anterior.
Replica adresată nu personajului, ci lui însuși și publicului. În general, nu iese din sfera de
acțiune ca monolog. Poate fi considerat un fel de dialog cu publicul. Tipologia
replicii aparte (după Pavi):
 reflectie de sine;
 „făcând cu ochiul” publicului;
 conștientizare;
 atragerea publicul;
Dialog - o succesiune de replici, o conversație între mai multe personaje. Funcția principală a
dialogului: comunicare și narațiune
 adresarea replicilor - indicarea cui sunt adresate;
 prezența sau absența observațiilor ;
situația este dramatică.
O altă sintagmă la care face referire Cistiuhin este „situație dramatică”. 
Situație (din lat. situs) este un anumit raport de circumstanțe în care sunt plasate personajele. În
sine, nu este ceva static, chiar și o situație în exterior „inofensivă”, conține potențialul unei
coliziuni, adică. producerea acţiunii şi îşi menţine echilibrul până la un moment dat. Cea mai
importantă într-un vis este situația inițială, pentru că. conţine începutul unei coliziuni, a cărei
acţiune viitoare absoarbe expunerea, căutând să o transforme. În funcție de gen, desfășurarea
acțiunii tinde fie să distrugă situația inițială (tragedie), fie să o transforme (dramă și comedie).

Orice mesaj lingvistic este lipsit de sens și nu înseamnă nimic dacă situația sau contextul este
necunoscut. Prin urmare, într-un anumit sens, putem spune că analiza piesei se reduce la găsirea
unei situații și crearea unui context. Aceasta este în teoria teatrului și face posibilă existența
conceptului de „interpretare”.

Căutarea și definirea unei „situații dramatice” se bazează pe studiul și analiza acțiunii. În același
timp, se analizează o serie de acțiuni ale personajelor individuale și apoi se creează o situație
care să le acopere pe toate

18
 Acest lucru se numește uneori un eveniment, dar în opinia lui Cistiuhin acesta nu este complet
corect. definiţie, pentru că un eveniment este un fapt eficient care, în ansamblu, schimbă radical
întreaga situație. Și mai corect ar fi să numim această schemă o coexistență sau o situație
dramatică.. O analiză care este doar textuală și eficientă nu dezvăluie un alt nivel - situațional.
Un personaj (ca actant) - intrând în această sau acea situație, în funcție de viziunea asupra lumii
și de caracter, efectuează cutare sau cutare acțiune - printr-un cuvânt sau acțiune - schimbând
această situație, care este un eveniment sau fapt (o schimbare parțială a situatie).

Subiectul dramatic are un început, mijloc şi sfârşit, părţi care corespund în stilistică cu noţiunile de
introducere, dezvoltare şi încheiere. În dramaturgie, aceste părţi se numesc, la general, expoziţiune,
complicaţie şi rezolvare.

Structura textului dramatic are următoarele componente :

1. prologul – Parte introductivă a unei opere literare, dramatice sau muzicale, care prezintă
evenimentele premergătoare acţiunii sau elemente care îi înlesnesc înţelegerea, în cuprinsul căreia se
anunţă tema acesteia şi se introduc termenii conflictului. Prologul are rolul de a genera atmosfera şi a
incita imaginaţia cititorului. Uneori prin prolog sunt anticipate chiar anumite momente ale acţiuni. Poate
apărea fie ca un monolog expozitiv al autorului, fie ca un dialog al personajelor (Ex.: Faust de Goethe
conţine chiar 2 prologuri: „Prolog pe scenă” – concentrate ideile esenţiale ale autorului despre teatru;
„Prologul în cer”– orientarea privind tema şi subiectul dramei; Romeo şi Julieta de Shakespeare,
prologul ni-l prezintă „Corul”).

2. Incipitul - este o formulă de început care se ţine minte, este începutul unei opere literare care
exprimă sau sugerează în mod concis: 1. semnificaţia întregului text; 2. descrierea mediului, fixarea
locului şi a acţiunii; 3. referirea la un eveniment anterior sau la unul în desfăşurare etc. etc. Incipitul
poate varia de la autor la autor sau în funcţie de tipul de text: poate fi un dialog prin care se intră în
acţiune sau poate fi brusc (ex abrupto). Se poate realiza sub forma unui prolog sau poate fi pus în relaţie
cu finalul.

De exemplu, un incipit precum „A fost odată un rege care avea o fiică” este extrem de bogat în
presupoziţii literare şi pragmatice care leagă povestea de o serie întreagă de alte poveşti asemănătoare, o
identifică cu convenţiile genului, ne pretinde să luăm anumite atitudini, garantând, sau cel puţin
implicând puternic că povestea va avea un sens, o morală, un sfârşit fericit. Propoziţia iniţială a poveştii
este un puternic operator intertextual. Tocmai cu aceste presupoziţii pragmatice se joacă Italo Calvino în
Dacă într-o noapte de iarnă un călător, o colecţie de zece posibile „incipit-uri” narative prin care

19
autorul pretinde că a încercat să redea esenţa romanescului, concentrând în aceste începuturi „un sens al
potenţialităţii infinite”.

3. Expoziţia – Prima parte a unei opere dramatice, situată la începutul acesteia, în care se schiţează
datele fundamentale ale acţiunii, personajele (caracterul, dorinţele şi preocupările lor, împrejurările în
care s-au pomenit etc.), locul, planurile acţiunii etc.

Expoziţia trebuie să fie:

1. cât mai laconică;

2. cât mai exactă;

3. dozată, nici mai mult, nici mai puţin;

4. nici prea lungă, nici prea scurtă, după împrejurări;

5. poate fi lipsă – dacă acţiunea se declanşează de pe un teren cunoscut (Ex. dramele grecilor –
începeau cu complicaţia, căci aveau un subiect din mitologie cunoscut de toţi).

4.. Intriga -elementul care declanşează acţiunea şi determină cursul acţiunii în textul dramatic;
incidentul din care izbucneşte conflictul şi complicaţiile apărute pe parcursul desfăşurării subiectului.

5. Conflictul constă în ciocnirea de idei, opinii, interese, în contradicţie şi dezacord dintre sentimentele,
concepţiile, raţiunile, interesele diferitelor personaje dintr-o operă dramatică, stimulând interesul
cititorilor sau spectatorilor.

Conflictul dramatic este elementul esenţial în acţiunea teatrală, care susţine acţiunea, conduce la
dezvoltarea subiectului şi a relaţiilor dintre personaje şi determină sensul tragic sau comic al acţiunii. In
tragedie, conflictul se rezolvă prin moartea eroului sau a idealului, în comedie sau drame – prin
aplanarea tensiunilor acumulate, prin soluţii de compromis. Unele drame - final tragic.

1. Definiţia clasică a conflictului – lupta între doi eroi: unul întruparea Binelui, celălalt al Răului;

2. În comedia bulevardieră – unul care înşeală şi altul care e înşelat;

3. În melodramă – unul care greşeşte şi altul care iartă, unul care e în primejdie şi altul care îl salvează...

6. Dezvoltarea acţiunii - schemă generală de fapte şi de acţiuni care reprezintă subiectul unor opere
literare; desfăşurarea evenimentelor ca o necesară urmare a situaţiilor şi caracterelor din partea iniţială.

7. Peripeţia: schimbare inopinată şi accidentală a sorţii în drama antică; episod conţinând evenimente,
întâmplări şi incidente imprevizibile dintr-o op. lit.
20
8. Complicaţia: conţine toate faptele şi mijloacele eroului dramatic utilizate pentru atingerea scopului,
cât şi toate măsurile şi eforturile întreprinse de adversarii acestuia pentru a-l încurca.

9. Punctul culminant (scena patetică) - moment de maximă încordare a relaţiilor dintre personajele
unei opere literare; culminaţia.

10. Deznodământul care este un mod de finalizare şi soluţionare a unei situaţii încurcate, a unui
conflict; parte finală a operei dramatice care soluţionează intriga.

11. Finalul - este partea de sfârşit, concluzia, unei opere literare care asigură, justifică şi motivează
coerenţa elementelor care compun unitatea textului, fiind rezultatul natural al acţiunii create de
caracterele dramatice. Evidenţiază viziunea şi atitudinea scriitorului asupra reprezentării operei. El
realizează deschiderea spre lumea cititorului, pentru că finalul unei opere literare poate sugera
posibilitatea de a continua acţiunea. În opera dramatică finalul nu coincide întotdeauna cu
deznodământul. Finalul poate fi reprezentat de o descriere care reia incipitul, fie de un dialog sau o
replică prin care se rezumă lumea ficţiunii. Uneori, se prefigurează unele evenimente care nu mai sunt
relatate.

12.Epilogul- alocuţiune în versuri pe care autorul unei opere dramatice sau un actor o adresau
publicului; parte finală a unui discurs în care oratorul rezuma argumentele, încercând să câştige
bunăvoinţa publicului. 2. rezumatul unor lucrări literare în care autorul rezumă concluziile, subliniază
anumite idei din operă şi face cunoscută pe scurt evoluţia ulterioară a personajelor sale; încheiere. Atât
prologul cât şi epilogul nu sunt elemente obligatorii în compoziţia operei literare, funcţiile acestora fiind
asigurate în absenţa lor de incipit şi final.

3.Forma externă a compoziției dramatice

Construcția exterioară a unei drame este reprezentată de diferitele forme pe care le poate lua
construcția interioară în funcție de tradiția teatrală sau de necesitatea scenicului. 

De obicei, o piesă constă din mai multe părți mari (piese), acestea fiind numite acte. Numărul lor variază
de obicei de la unu la cinci. Tragedia antică nu cunoștea împărțirea în acte, segmentele intrigii ale
acțiunii erau determinate de aspectul corului și erau numite episoade, numărând de la 2 la 6. Împărțirea
în cinci acte se găsește mai întâi în tragediile lui Seneca, dar devine o cerinţă normativă în epoca
clasicismului în Franţa. Actele, la rândul lor, sunt împărțite în scene, iar ele în fenomene.

Uneori, dramaturgii folosesc numele acțiune în loc de act ; imagine - în loc de o scenă, dar
principiul nu se schimbă de aici: piesa constă din mai multe părți mari, care la rândul lor (în

21
 funcție de idee, stil etc.) sunt rupte în bucăți mai mici, iar uneori (ca a lui Ostrovski) de
evenimente. 
În istoria dramei, principiile împărțirii în acte și trecerea de la una la alta au fost foarte
diverse. Acest lucru s-ar putea realiza prin intrarea în cor, coborârea cortinei (tehnica cea mai
comună), schimbarea luminii („blackout”), muzică. 
Necesitatea unei separări de acte a fost dictată nu numai de conținutul semantic, ci și de motive
tehnice (nevoia de schimbare a decorului, schimbarea lumânărilor etc.). 
Reguli clasice prescriu să limiteze actul la întreaga zi, dar acest lucru a fost adesea ignorat și
actul includea perioade de timp de mai mult de o zi și doar câteva ore.
Cel mai important, trebuie amintit că construcția nu este o structură exactă din punct de vedere
matematic a lucrării. Este întotdeauna în relație cu lumea exterioară care comentează. 
Construcția, în mod ideal, ar trebui să ne trimită la intriga prin care sunt exprimate ideile principale ale
autorului și la lumea culturală în care există această intriga.

Forma externă a dramei constituie compozitia textului dramatic , format din replică, act, scenă,
tablou; indicaţii scenice; relaţii temporale şi spaţiale, personajul dramatic – diviziuni de natură diferită
după genul textului / spectacolului.

Elementele compoziției externe sunt :

 Titlul

 Motto-ul

 Genul

 Lista de personaje

 Actul

 Scena

 Tabloul

 Replica

 Didascaliile

Aseste un mijloc convenţional de identificare a operei. A fost utilizat încă din antichitate, însă s-a
generalizat abia în secolul al VI-lea odată cu inventarea tiparului.

22
Titlurile pot fi:

 duble,

 simbolice,

 cu referire la acţiunea principală,

 Cu referire la circumstanţele de timp şi loc

Limbajul titlurilor se caracterizează prin ambiguitate, pentru că orice titlu este semnificantul unui
dublu sens: uzual şi specific.

Titlurile pieselor de teatru alcătuiesc un limbaj specific, având mai multe funcţii:

 Funcţia poetică – titlul având o valoare literară proprie, fiind un mijloc de a distinge opera,
dar şi un avertisment asupra conţinutului ulterior, al semnificaţiilor, al caracterului textului.

 Funcţia informaţională - titlul este mesajul unui mesaj. El transmite publicului ştirea că
există o piesă, că aceasta poartă acea denumire. Exemplu: piesa „Steaua fără nume”;

 Funcţia publicitară – orice titlu urmăreşte să atragă atenţia asupra piesei pe care o
desemnează. Publicitatea teatrală contemporană îşi incorporează titlul piesei ca pe unul din
elementele ei fundamentale.

 Funcţia incitatoare – decurge din cea publicitară, dar nu coincide cu ea. Pe măsură ce se
dezvoltă o cultură a publicităţii, creşte în intensitate şi funcţia incitatoare a titlurilor.

Universul titlurilor este dominat de erou: o treime dintre titluri cuprind numele personajului
principal. În opera dramatică titlul poate fi dat de personajul eponim al scrierii, numit Dramatis
personae (Euripide, Electra, Hecuba). Lumea titlurilor este vastă, cuprinzând şi denumiri geografice:
Nevestele vesele din Windsor de William Shakespeare, Vrajitoarele din Salem de Arthur Miller, Chiriţa
la Iaşi; obiecte: jocul ielelor, (titanic) vals, (d’ale) carnavalului, fântâna (Blanduziei), un simbol
(Williams Tennessee, Menajeria de sticlă) etc.

O categorie transtextuală este paratextualitatea, prin care trebuie să înţelegem relaţia întreţinută de
textul propriu-zis cu ceea ce e „lângă” text, adică paratextul (titlu, subtitlu, titluri intermediare, de
capitole, prefeţe, postfeţe, avertismente, introduceri, note marginale, infrapaginale, terminale, epigrafe,
ilustraţii, manşeta şi cotorul cărţii) şi „multe alte tipuri de semnale accesorii, autografe sau alografe.”
(Genette, Palimpsestes. La littérature au second degré (1982).

23
Motto-ul este un citat, fragment scurt luat, de obicei, dintr-o operă consacrată sau semnată de un autor
celebru, pus la începutul unei lucrări, al unui capitol etc. cu scopul de a releva ideea fundamentală a
scrierii respective; epigraf. Motto-urile sunt oglinda textului întreg. Ele au apărut în epoca modernă a
literaturii, când subiectele s-au individualizat, s-au liberalizat, faţă de clasicismul vechi. Exemplu: Mehr
Licht – „Lumină, mai multă lumină” de Goethe. Cuvintele: „O scară, repede o scară” din operele lui
Gogol pot fi luate drept mottou.

Genul e doar un aspect al arhitextului, indicat de autor. Totuşi, determinarea statutului generic al unui
text este o decizie a cititorului, a publicului, a criticii, care poate foarte bine să refuze statutul revendicat
prin intermediul paratextului: e.g. „tragedia” lui Corneille nu e cu adevărat tragedie. Deşi este o relaţie
implicită şi supusă discuţiei (cărui gen aparţine Divina Comedie?) sau fluctuaţiilor istorice,
paratextualitatea rămâne foarte importantă, în măsura în care „percepţia generică” „orientează şi
determină, într-o mare măsură, „orizontul de aşteptare” al cititorului şi deci receptarea operei.”

Lista de personaje este și ea foarte importantă fiindcă substituie alte elemente atît exterioare cît și
interioare.

Actul este o parte, o diviziune principală a acţiunii dramatice închegată şi independentă care
structurează subiectul, reprezentând o etapă a desfăşurării acţiunii în piesa de teatru şi corespunzând
unui moment oarecare de sine stătător din evoluţia subiectului. Iniţial semnifica un singur decor, apoi s-
a complicat prin posibilitatea demarcării cu ajutorul cortinelor în cadrul aceluiaşi act.

Acte - articulările teatrului clasic, care în principiu nu comportau între ele decât slabe rupturi temporale,
dar care fac în acelaşi timp să intervină o pauză a tuturor elementelor. Actele, aceste subdiviziuni
formale ale unei piese de teatru, se compun din scene şi tablouri, ca subdiviziuni care grupează una sau
mai multe secvenţe cu anumite personaje.

Scena este și ea unitate de construcţie a piesei, subdiviziune a unui act, o diviziune a acţiunii
caracterizată prin unitatea şi tensiunea acţiunii conţinute: o singură întâmplare într-un cadru
neschimbat. Marchează ieşirile şi intrările personajelor în scenă sau modificarea locului şi a timpului
acţiunii piesei. Pe lîngă acest sens, „scenă” mai semnifică şi: 1„Spaţiu al teatrului în care se desfăşoară
spectacolul dat de actori în faţa publicului”; 2. Intr-o operă epică sau dramatică, desemnează o singură
întâmplare sau un episod important, impresionant, având o nuanţă fie comică, tragică, dramatică,
terifiantă, sentimentală.

Tablourile sunt unităţi mai întinse şi mai vagi care aparţin dramaturgiei baroce sau moderne şi între care
pot să intervină pauze temporale. În structura spectacolului de teatru, tabloul reprezintă o subdiviziune a

24
textului dramatic (mai rar a întregii piese şi mai frecvent a unui act), putându-se întâmpla să coincidă cu
o scenă şi corespunzând unui curent din desfăşurarea intrigii.

Replica reprezintă aspectul literar al textului dramatic şi corespunde fiecărei intervenţii a unui personaj,
care dă un răspuns interlocutorului său într-un dialog cu mai multe personaje. Replicile antitetice
evidenţiază ideatic şi expresiv conflictul dramatic, sensurile acestuia.

Didascaliile reprezintă manifestarea explicită, directă a prezenţei autorului în textul dramatic şi

desemnează tot ceea ce în text nu este rostit de actor, dar serveşte la transpunerea textului în spectacol.
Planul indicaţiilor scenice cuprinde tot ceea ce permite să determine condiţiile enunţării dialogului /
discursului teatral:

a. indicaţia numelui personajului în faţa textului de rostit;

b. indicaţiile scenice elementele din structura operei dramatice care cuprind:

- indicarea cronotopului (cronos-timp + topos-loc);

- îndrumările, instrucţiunile succinte ale autorului dramatic scrise între paranteze şi destinate actorilor
sau regizorului în vederea montării piesei.

Ele se referă la:

1. gesturile,

2. mimica,

3. intonaţia,

4. tonalitatea

5. mişcarea actorilor (acţiuni nonverbale şi paraverbale) care acompaniază, întrerup sau înlocuiesc
replicile personajelor participante la dialog;

6. sugestii regizorale privind componenţa decorului,

7. ambianţa,

8. sunetul şi luminile spectacolului,

9. valorificarea altor forme de artă

Aceste detalii le corelează cu conţinutul replicii, îmbogăţindu-i sensurile, subliniind semnificaţia

caracterelor şi a acţiunii, ajutând la punerea în scenă sub formă de spectacol a textului dramatic,
25
sprijinind concepţia regizorului şi jocul actorilor care este necesar să se transpună în spiritul operei
originare.

Funcţiile importante ale didascaliei sunt:

 de a preciza cine vorbeşte în cadrul dialogului şi cui se adresează atunci când în scenă sunt
prezente mai multe personaje,

 de a situa dialogul într-un anumit context,

 de a descrie acţiuni nonverbale, care însoţesc sau întrerup dialogurile sau de a sugera stări de
spirit, sentimente, trăiri implicate în rostire sau mimică.

 de a înlătura ambiguitatea mesajului prin completări explicative.

Intr-un text dramatic, indicaţiile scenice sunt marcate prin construcţii parantetice şi se clasifică astfel
în funcție de cțteva criterii:

1. Criteriul de loc- care se referă la locul pe care acestea îl ocupă în text.Acest criteriu le
împarte în:

 Indicații scenice de la începutul piesei;

 Indicații scenice care se află la debutul actelor şi scenelor;

 Indicații scenice care se află în interiorul textului,

 Indicații scenice care se află până sau după replicile personajelor.

2. Criteriul de conținut

 Indicații scenice sumare ( exemplu relevant sunt piesele lui Alecsandri)

 Indicații scenice extinse ( exemplu sunt piesele lui Camil Petrescu sau C. Virgil Gheorgiu)

3. Criteriul formei - care se referă la forma expunerii

 Indicații narativ-descriptive, indicând spaţiul scenic, atitudinea, gesturile, mişcarea

personajelor etc.,

 Indicații lirice, marcând intruziunile subiective ale autorului în trama dramatică.

4. Criteriul paratextual

 Indicații scenice independent de textul dialogului;

26
 Indicații scenice inserate în replicile personajelor, având funcţie metatextuală.

27
 În concluzie pot desprinde că drama este o specie a genului dramatic, în versuri sau în proză,
caracterizată prin ilustrarea vieții reale printr-un conflict complex și puternic al personajelor
individualizate sau tipice, cu întâmplări și situații tragice, în care eroii au un destin nefericit.
Cred că componenta esențială a acestei specii literare rămâne conflictul prin care se conturează
personalitatea eroilor dramatici.
Mai ajung la concluzia că opera dramatică este o lucrare de artă, inspirată din realitate, cu o
tematică diversă, care exprimă idei, sentimente, stări sufleteşti, reprezentând o unitate între un
conţinut şi o formă, careare o construcție dramatică bine structurată.
Cu toate astea ambele forme sunt la fel de primordiale în construcția dramei. Atât forma internă a
dramei și forma externă a dramei .
Forma internă a dramei ne subliniază faptul că subiectul dramatic are un început, mijloc şi sfârşit,
părţi care corespund în stilistică cu noţiunile de introducere, dezvoltare şi încheiere, iar forma externă
constituie compozitia textului dramatic , format din replică, act, scenă, tablou; indicaţii scenice;
relaţii temporale şi spaţiale, personajul dramatic – diviziuni de natură diferită după genul textului /
spectacolului.

28
 Bibliografie:

Surse în limba romînă:

1. Aristotel “Poetica”,1995
2. Iosif Blaga ,,Teoria dramei”, Scrisul românesc, 1995
3. Antonin Artaud ,Ed.Echinox, Cluj-Napoca, 1997,
4. DEX, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1996
5. Eugenio Barba si Nicola Savarese “Arta secretă actorului. Dictionar de
antropologie teatrală”, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2012
6. Alexandru Szabo “Limbajul trupului in scena”,2002, Cluj-Napoca

Surse in limba rusă:

1. Игорь Чистюхин: О драме и драматургии. , E. book, 2002