GENUL DRAMATIC

Argumentele prin care puteți susține apartenența unui text literar la genul dramatic decurg, în
integralitatea lor, din scopul cu care a fost scris textul, și anume acela al reprezentării sale scenice.

Opera dramatică este alcătuită din textul literar propriu-zis ( discursul dramatic concretizat ca
dialog și/sau monolog dramatic) și didascalii (lista de personaje, indicațiile scenice), la care se adaugă
notațiile privind unitățile compoziționale (scene, acte, tablouri).

Argumente ce pot fi folosite:

- formal(așezarea în pagină), fiecare replică este precedată de numele personajului care o

rostește;

- în ceea ce privește compoziția textului, acesta este împărțit pe scene ( secvențe de text care
arată schimbarea numărului de personaje apărute pe scenă, secvența schimbându-se ori de
câte ori intră sau iese un personaj din scenă), acte ( unitate compozițională care reflectă
etapele logice în derularea acțiunii), tablouri ( diviziune a textului dramatic care este cerută
de necesitatea schimbării decorului); în dramaturgia contemporană, termenul de „tablou” și
cel de „act” tind să se suprapună; în textul analizat, puteți găsi aceste informații, fie în partea
de început a textului (de ex. ”Scena VIII …”urmează textul), sau în parantezele care cuprind
informații cu privire la textul propus (de ex. Tudor Mușatescu, „Titanic vals”, Actul I );

- didascaliile, sau indicațiile scenice, sau indicațiile regizorale reprezintă un alt argument
pentru susținerea ipotezei; ele reprezintă intervenții ale autorului cu scopul de a preciza
elementele reprezentării scenice: lista de personaje și notațiile privind identificarea acestora,
precizările scenografice (spațiu, timp, fundal sonor, lumini etc.) sau elementele de mișcare
(coregrafie) a actorilor/personajelor și de interpretare a replicilor, care pot ajuta și la
caracterizarea personajului;

- un alt argument îl constituie dialogul ( cu toate variantele lui) folosit ca unic mod de
expunere; în condițiile unui discurs teatral, construit dintr-o replică mai amplă, se realizează
un monolog: adresat spectatorilor, narativ sau de tip tiradă ( pot fi și alte personaje în scenă,
dar doar unul vorbește ), un solilocviu ( personajul/actorul este singur în scenă), sau un
aparte ( personajul face abstracție de cei prezenți în scenă , și vorbește cu sine însuși, sau
se adresează spectatorilor). Termenul se scrie cu accent ascuțit, ca în franceză, de unde
provine, dar eu nu am știut să-l inserez.
 GENUL DRAMATIC

Definire

Genul dramatic este acel mod de construcție literară care include operele menite a fi
reprezentate scenic, modalitatea de expunere dominantă fiind dialogul, autorul delegându-și astfel
personajele să devină mesagerii ideilor sale.

Evoluția genului

Teatrul își are sorgintea în serbările dionisiace ale Greciei antice. Din manifestările religioase, la care
participau preoți în costume de țap (tragos) și care aveau caracter solemn, a descins tragedia, iar, din
manifestările populare, laice, care le urmau celor religioase, s-a născut comedia.

Cele două specii aveau un scop educativ, devenind mijloc de implementare a valorilor morale în
rândul populației majoritare, neștiutoare de carte. Tragedia cultiva sentimente înalte
(onestitate,vitejie, loialitate etc.), conflictul cel mai des întâlnit fiind acela al luptei dintre om și destin
( de ex. Oedip rege de Sofocle), iar comedia ridiculiza vicii umane general valabile (avariția,
necinstea). În concepția lui Aristotel, ambele aveau efect de catharsis asupra spectatorilor, prin
emoțiile puternice induse, care generau plânsul sau râsul.

În Clasicism se valorifică aceleași specii, dar conflictul în tragedie este generat de lupta dintre
rațiune și sentiment, din care , întotdeauna, ieșea câștigătoare rațiunea. Acum se impune regula
celor trei unități,de timp (acțiunea se derulează în douăzeci și patru de ore),de loc (se derula fără
schimbarea decorului) și de acțiune (era prezentat un singur episod dramatic, restul acțiunii putând fi
dedus din replicile personajelor). Personajul este static și este dominat de o singură trăsătură de
caracter. Exemple de opere și autori aparținând perioadei : „Cidul”, de Corneille, „Andromaca” de
Racine, „Avarul”, de Moliere.

În Romantism se abolesc regulile clasice, iar amestecul speciilor conduce la apariția uneia noi,
anume drama. Romanticii sunt preocupați de istorie, ca temă, așadar vor crea drama istorică.
Personajul poate evolua ( de ex, Răzvan, din Răzvan și Vidra a lui Hașdeu, din țigan rob, ajunge
domnitor) și capătă un plus de complexitate.

În perioada modernă tipologia dramei se diversifică, apărând drama psihologică, drama de idei,
drama mitologică. Personajul este complex și se caracterizează și prin limbaj.

În contemporaneitate modalitatea estetică dominantă este absurdul.

Specii ale genului dramatic

- tragedia
- comedia
- drama – istorică
socială
psihologică
mitică
de idei
- farsa
 - feeria ( basm pus în scenă)
- melodrama ( intrigă neverosimilă, situații exagerate, deznodământ facil, tentă moralizatoare)
- vodevilul ( comedie în a cărei acțiune sunt inserate cuplete satirice)

CONSIDERAȚII GENERALE

a) fiind destinată punerii în scenă, în opera dramatică este destul de repede sesizabil
conflictul, deoarece astfel atenția spectatorilor este trează încă de la începutul
spectacolului;
b) spectacolul teatral este o manifestare sincretică, deoarece regăsim în el elemente ale
mai multor arte care se manifestă simultan ( literatura - prin textul rostit, coregrafia –
prin mișcare actorilor, muzica – prin fundalul sonor, scenografia – prin decor, costume)
c) didascaliile se adresează:

- cititorului, (dacă textul este citit) pe care îl ajută să construiască mental circumstanțele
derulării acțiunii, să caracterizeze personajele;
- regizorului, scenografului, actorilor, dacă textul este pus în scenă, oferind indicații privind
decorul,fundalul sonor sau luminos, modul de interpretare a replicilor, mișcarea scenică etc.
d) în funcție de construcția textului, teatrul poate fi:
- de acțiune = atenția se concentrează pe derularea acțiunii;
- de caractere = atenția se focalizează pe tipologia personajului/ personajelor.
e) în funcție de organizarea acțiunii și de raportul dintre ideea textului și acțiune,piesele pot
fi:
- sintetice – când acțiunea este în prim plan se urmăresc momentele acțiunii;
- analitice – când acțiunea se întoarce spre trecut, urmărindu-se repercusiunile acestuia
asupra personalității eroului;
f) conflictul poate fi:
- exterior;
- Interior;
- pot fi prezente ambele tipuri de conflict.

TEMĂ: Aceasta este teoria de care aveți nevoie pentru a înțelege specificul operei dramatice.
Trebuie doar să o învățați, pentru a o putea aplica pe orice text. Dacă modul cum am sistematizat-o
nu vă mulțumește, aveți libertatea de a apela la orice alt material, cu condiția de a conține informații
corecte.