Limba si literatura romana, clasa a XII-a

Tudor Arghezi - Universul poetic

Tudor Arghezi (pseudonimul lui Ion Nae Theodorescu, n. 21 mai 1880,

București – d. 14 iulie 1967). Tudor Arghezi este unul dintre cei mai apreciați
scriitori români, cunoscut pentru contribuția sa în dezvoltarea literaturii române.
Poet, prozator și gazetar, Arghezi a avut o carieră literară extinsă și a scris
literatură pentru copii, proză, pamflete și teatru. Unul dintre cei mai cunoscuți
autori canonici din literatura română, a fost unul dintre autorii de prim rang ai
perioadei interbelice și unul dintre poeții români nominalizați la Premiul Nobel
pentru Literatură, care a lăsat amintire cele mai frumoase și emoționante poezii.
Tudor Arghezi va naste ceva ce noi cunoastem sub numele de ’’estetica
uratului’’.
Temele poeziei Arghezice.

 I - Tema
a) Relatia dintre om si Dumnezeu( pe care o dezvolta in Psalmi)
b) Confruntarea omului cu moartea pe care o regasim in poezii precum ‚‚
Duhovnicească’’, ‚‚De ce as fi trist’’, ‚‚ De-a v-ati ascuns’’.

 II- Poezia sociogonica

a) Volumul ‚‚ Cantare omului’’ , ‚‚Născocitorul’’, „Mâna lui”.

 III- Tema sociala :

a) Inechitatea sociala, revolta sociala, volumul „1907 Peizaje”

 IV- Poezia de dragoste:

a) Iubirea domestica( iubirea dintre sot si sotie, iubirea in cadrul familiei)
  V- Estetica uratului, preluata de la Baudelaire:
a) Volumul „Flori de mucigai”

 VI- Tema specifica modernismului si este arta poetica sau poezia

autodefinirii:
Poezia prin care poetul isi exprima crezul său cu privire la rolul poetului si al
poeziei, precum si intentia de a deveni unic din punctul de vedere al temelor
abordate sau din punctul de vedere al limbajului poetic folosit.

‚‚Testament”
„Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,
Decât un nume adunat pe o carte,
În seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei până la tine,
Prin râpi şi gropi adânci
Suite de bătrânii mei pe brânci
Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă
Cartea mea-i, fiule, o treaptă.

Aşeaz-o cu credinţă căpătâi.

Ea e hrisovul vostru cel dintâi.
Al robilor cu saricile, pline
De osemintele vărsate-n mine.

Ca să schimbăm, acum, întâia oară

Sapa-n condei şi brazda-n calimară
Bătrânii au adunat, printre plăvani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.
Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite
Şi leagăne urmaşilor stăpâni.
Şi, frământate mii de săptămâni
Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane,
Făcui din zdrenţe muguri şi coroane.
Veninul strâns l-am preschimbat în miere,
Lăsând întreagă dulcea lui putere.

Am luat ocara, şi torcând uşure

Am pus-o când să-mbie, când să-njure.
Am luat cenuşa morţilor din vatră
Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră,
Hotar înalt, cu două lumi pe poale,
Păzind în piscul datoriei tale.

Durerea noastră surdă şi amară

O grămădii pe-o singură vioară,
Pe care ascultând-o a jucat
Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.
Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.
Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
Si izbăveşte-ncet pedesitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.
E-ndreptăţirea ramurei obscure
Ieşită la lumină din padure
Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi
Rodul durerii de vecii întregi.

Întinsă leneşă pe canapea,

Domniţa suferă în cartea mea.
Slova de foc şi slova faurită
Împărechiate-n carte se mărită,
Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.
Robul a scris-o, Domnul o citeşte,
Făr-a cunoaşte ca-n adâncul ei
Zace mania bunilor mei.”

Analiza pe text:
Cu ea se deschide volumul „Cuvinte potrivite” publicat in 1927.
Tema: Arta poetica
Titlul : Presupune un paradox intrucat poezia deschide volumul de debut, ceea
ce ii da poeziei mai mult o valoare de intentie literara, el neavand finalizata
opera.
1. Isi propune: Viziunea asupra propriei creatii.

2. Ce din trecutul/din experienta inaintasilor valorifica in universul său

liric.
3. Estetica uratului, intentia de a introduce in limbajul poetic cuvantul de la
periferia vocabularului, cuvantul vulgar.

4. Care este rolul social al poeziei.

5. Cum se priveste pe sine in raport cu cititorul, beneficiarul.

Continut:
Prima strofa este o octava, o strofa alcatuita din 8 versuri.
Incepe cu o formula de adresare directa „nu iti voi lasa” si se incheie tot la fel
cu vocativul „fiule”.
Fiule= urmasul direct, natural, dar in cazul textului nostru in care se vorbeste
despre o mostenire spirituala, „fiul” poate desemna cititorul sau poetii care vor
urma dupa el.

Prin verbul la persoana I, „voi lasa”, putem identifica prezenta eului liric. Iar
sintagma „dupa moarte” reprezinta potentiala despartire de cei dragi, imprima
discursului liric un aer solemn, sacru.
Mostenirea pe care intentioneaza sa o lase nu este una materiala asa ca a unui
testament real, ci este una spirituala. „Un nume adunat pe o carte”. Cartea
devenind in text metafora pentru intreaga sa creatie.
In versurile imediat urmatoare apar metaforele „seara răzvrătita” si „râpi si
gropi adânci”
„Seara razvratita”= personificare
„rapi si gropi adanci”= enumeratie
Care exprima eforturile inaintasilor pentru pastrarea fiintei noastre.
Trecutul zbuciumat le-a impus stramosilor sa inainteze pe scara evolutiei.
In aceasta ascensiune scriitorul isi vede opera pe o treapta. De data aceasta
pentru creatia sa se foloseste acelasi termen „carte”.
Experienta trudica a strabunilor si a eului liric trebuie valorificata de tanarul
urmas cu tot avantul si cu toata forta vitala.
Stofa 2
„Aşeaz-o cu credinţă căpătâi.”- opera sa este vazuta ca o opera sacra.
Asa cum biblia vorbeste de crearea omului si arata relatia dintre om si
Dumnezeu astfel incat omul nu se poate desparti de acest text. Asa si creatia sa
si-ar dori-o sacra pentru urmasi intrucat vocea pe care a creat-o nu este doar a
lui, ci este a tuturor strabunilor „Al robilor cu saricile, pline. De osemintele
vărsate-n mine.”

Strofa 3 (strofa polimorfa)

Dominante sunt 2 idei. O idee care se refera la metamorfozarea muncii fizice in
munca intelectuala. A doua idee se refera la metamorfozarea limbajului
cologvial in limbaj poetic.
Ambele metamorfoze presupun truda, chin.
Petru transformarea „Sapa-n condei şi brazda-n calimară” a fost nevoie de truda
de veacuri a strabunilor.
Plavani= boi
Munca eului liric este una intelectuala ce presupune schimbarea limbajului
cotidian in limbaj poetic „cuvinte potrivite”.
Sintagma care va da si titlul volumului devenind astfel metafora pentru creatia
sa.
Eul liric se vede ca un rob a carui munca e pusa in slujba urmasilor, iar scopul
muncii sale este acela de a usura existenta urmasilor. Pentru a-si indepli rolul
insa este nevoie de acelasi efort ca si al inaintasilor, intrucat el „frământă”
limbajul cotidian pentru a-l transforma in limbaj liric.

Transforma graiul „cu-ndemnuri pentru vite” in „versuri şi-n icoane”.

Adica prin ele va exprima frumosul, dar si sacralitatea, icoana.

„Zdrentele”- metafora pentru lumea urata, dar si pentru cuvintele ce o

reprezinta.
Zdrentele le va transforma in muguri şi coroane.
( „Făcui din zdrenţe muguri şi coroane”)
Sintagma ce reprezinta produsul artistic ideal.
Mugurele reprezinta nasterea vietii
Iar coroana reprezinta simbolul perfectiunii, o coroana e rotunda, ori poate
reprezenta semnul puterii (coroana regelui)

„Veninul strâns l-am preschimbat în miere,”

Prin aceste versuri este sugerata estetica uratului.
veninul= metafora pentru suferinta inaintasilor, suferinta care filtrata poetic va
deveni benefica, fara insa a-si pierde puterea, forta destructiva.
„Am luat ocara, şi torcând uşure
Am pus-o când să-mbie, când să-njure.”
Prin aceste versuri este sugerata estetica uratului.
„Ocara” a capatat valența de a imbia, a atrage, dar si-a pastrat-o si pe aceea
originara de a injura.

Desi metamorfozate, elementele urate isi pastreaza forta distructiva.

Idei transmise prin structure metaforice

„Am luat cenuşa morţilor din vatră
Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră,
Hotar înalt, cu două lumi pe poale,
Păzind în piscul datoriei tale.”
Cenusa= ardere
Ardere= curatare( catarsis)
In aceasta strofa poetul isi asuma datoria de a reactualiza traditia sau experienta
stramosilor in tot ceea ce a a avut ea mai bun. Adica dupa ce a trecut prin
catarsis.
Cenusa este insa ceva usor de pulverizat, iar prin poezie eul liric afirma ca o
transforma in „Dumnezeu de piatra”, adica intr-un ideal spiritual stabil, ca o
statuie.
Cele 2 lumi pe care le pazeste acest ideal care devine hotar inalt cu 2 lumi pe
poale exprima bivalenta realitatii.
Trecut-prezent
Binele-raul
Viata-moartea
Sigur insa este faptul ca a mentine aceasta coloana a infinitului spirituala
romaneasca devine datoria suprema a poetului.

Stofa 4 ( strofa polimorfa)

Are ca idee centrala rolul social al poeziei . Poetul trebuie sa aiba capacitatea
de a sintetiza, de a concentra in creatia sa suferinta intregului popor. („Durerea
noastră surdă şi amară”)
Metfora pentru creatie, pentru opera este sintetizata in sintagma
„pe-o singură vioară”. Metafora prin care se sugereaza muzicalitatea.
Poezia= regina expresiilor artistice
Vioara= regina instrumentelor intr-o orchestra.
Desi transfigurata, durerea strabunilor isi pastreaza forta ei dojenitoare,
razbunatoare, intrucat „stapanul” se va simti ca un tap injunghiat, fiind sau
devenind prin citirea operei, constient de tot raul pe care l-a facut. („Stăpânul,
ca un ţap înjunghiat.”)
„Pe care ascultând-o a jucat
Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.”
In aceste 2 versuri intalnim ingambamentul, figura de constructie a versului
specifica modernismului si care presupune continuarea imaginii sau ideii dintr-
un vers, in versul urmator.
„Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.”
Se revine la ideea esteticii uratului prin enumeratia „Din bube, mucegaiuri şi
noroi” si observam ca elementele enumeratiei exprima de data aceasta saracia.

Ultima strofa
Domnița= poezia= domnita de rang inalt.
Considera poezia superioara celorlalte arte, inclusive scrierea cu majuscule
arata ca poezia devine idealul de creatie al eului liric. (“Domniţa suferă în
cartea mea.”)
„Întinsă leneşă pe canapea,
Domniţa suferă în cartea mea.”
„Lenea” este exterioara, aparenta, in realitate domnita suferind, avand o viata
interioara intensa.
„Slova de foc şi slova faurită”
Slova=scriere
Slova de foc= har divin, inspiratia.
Slova faurita= munca, truda, nascuta din munca, pricepere.
Compara munca poetului cu munca fierarului, o munca care in egala masura
presupune inspiratie, dar si maiestrie ( priceperi si deprinderi), dar mai ales
efort. („Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.”)
„Robul a scris-o, Domnul o citeşte,”
Domnul= cititorul.
Scrierea cu majuscula arata respectul pe care eul liric in are fata de cititori.
Respectul este reflectat si de termenul „robul”.
Pozitionarea autorului in rolul de slujbas al celor multi.
„Făr-a cunoaşte ca-n adâncul ei
Zace mania bunilor mei.”
Cititorul arare ori patrunde sensul profund al poeziei. In mod superficial
considera ca ea este rodul trudei unei singure persoane si nu a tutor inaintasilor
acestuia.

‚‚ Flori de mucigai”
Le-am scris cu unghia pe tencuială
Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu mi-a crescut -
Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.

Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.

Titlul volumului și titlul poeziei amintesc de volumul „florile răului” scris de

Charles Baudelaire, ambele fiind un oximoron.
Oximoron= asociere de termeni ce sunt considerați incompatibili.
Flori= frumosul, aroma, parfumul, delicatețea, puritatea, cromatică plă cută
vederii. Exprimă esteticul .
Ră ul, mucigaiul= sugerează urâ tul, murdarul, întunericul, mirosul neplă cut,
senzația de rece.
Sintagma exprimă ideea că frumosul, floarea se poate naște și din materia
imundă , murdară , neplă cuta.
Ideea principală fiind că în orice este ră u există și o zonă de frumos.
În această poezie, ca în orice artă poetică , se prezintă condiția creatorului și
se definește poezia, prezentâ ndu-se metaforic actul creației.
Poezia este alcă tuită din 2 strofe.
I) Polimorfă
II) Catren
Stofa polimorfă : Eul liric este reprezentat încă din primul vers prin verbul
ce caracterizează actul creației artistice
Ideile pe care le transmite eul liric în această strofă polimorfă sunt acelea
care reflectă
1. Condiția creatorului
2. Definirea poeziei
3. Sursa de inspirație a poeziei
1.Condiția creatorului: Ipostaza în care se imaginează eul liric este aceea de
încarcerat. Spațiul închis care se conturează este lipsit de tot ceea ce i-ar fi
util poetului și prin asta devine ostil. Încă perea este goală , este în întuneric
și în singură tate. ( „Pe un pă rete de firidă goală / Pe întuneric, în
singură tate”)
Absența tocului si a hâ rtiei face ca nevoia de a crea ( ce se manifestă in
orice creator) să fie îndeplinită cu dificultate. Scrisul cu unghia pe tencuială
nu este doar dificil, ci și dureros, iar durerea pare cu atâ t mai mare, cu câ t
creatorul se simte izolat nu doar de oameni, ci și de divinitate. În concepția
sa creația se naște din același impuls divin pe care l-au avut și apostolii în
momentul scrierii evangheliilor, doar că acestora Dumnezeu le trimisese ca
ajutoare taurul, leul și vulturul, iar eul liric este obligat să creeze fă ră
trimișii dumnezeiești/divini. Este pă ră sit atâ t de oameni, câ t și de
Dumnezeu. În această parte a poeziei descoperim lexeme ale câ mpului
semantic al închiderii: „firidă goală ” , „Pe întuneric, în singură tate”
Ș i cele doua enumerații: Prima marcată de negații „Nici de taurul, nici de
leul, nici de vulturul” și a doua „Luca, lui Marcu și lui Ioan” .
Din punct de vedere compozițional, în ultimele 2 versuri ale acestei secvențe
lirice întâ lnim ingambamentul prepoziția „împrejurul” (fiind în versul
anterior enumeră rii celor trei evangheliști).
Cea de-a II-a secvență lirică a primei strofe definește creația, cuvâ ntul stih
fiind repetat insistent. În secvență cuvâ ntul „stih” este sinonim cu vers,
„a stihui” =poezie, ceea ce transmite ideea că creația sa este una poetică .
Fiecare dintre cele 5 versuri care alcă tuiesc secvența se poate constitui într-o
definiție metaforică a creației poetice.
„Stihuri fă ră an” = vers care definește poezia drept o artă ce iese din
temporalitate ( artă atemporală)
„Stihuri de groapă ” = transmite ideea că viața, cea din care se exprimă poezia,
nu pare a fi altceva decât o cameră a morții, condiția omului fiind una limitată .
Apa este un element ce devine esențial pentru întreținerea vieții. ( „De sete de
apă” ). Poezia va reflecta tocmai această esențialitate de sete de apă . Foamea
este o altă nevoie primară a ființei umane, însă ei i se adaugă sintagma „de
scrum” , care poate transmite ideea catarsisului puternic. Toate cele trei
versuri punctează și ineditul, noutatea formulei lirice abordate de eul liric și
anume estetica urâ tului, creația lui că utâ nd să sublinieze urâtul, groapa,
scrumul în frumos artistic.( Stihuri de groapă /De sete de apă /Ş i de foame de
scrum)
Ultimul vers “Stihurile de acum” completează primul vers al secvenței „sunt
stihuri fă ră an” ară tâ nd că poezia este creată într-un timp real, dar odată
creată devine atemporală . În această ultimă secvență lirică unghia
îngerească poate fi vazută ca inspirația divină .
Inspirația divină s-a dispersat , iar eul liric încearcă sa o recupereze.
Ostilitatea mediului face imposibilă această recuperare „și nu a mai
crescut” sau face imposibilă revederea “sau nu o mai am cunoscut”
Ultima strofă este un catren care conturează în partea de început un spațiu
exterior caracterizat tot prin ostilitate “era întuneric” , “ploaia bătea puternic
afară” .
Se observă ușor așadar consonanța dintre spațiul interior și cel exterior.
„Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă”
A durea= se coboară către spațiul interior, senzația dominantă fiind aceea a
durerii.
Eul liric pare că nu a scă pat de starea de dizgrație divină . Mâ na nu mai e
mâ nă , ci ghiară . Devine simbol animalic, însă dorința sa de a crea ră mâ ne
dominană , mai puternică decâ t el însuși. Ș i atunci, într-o stare de revoltă
interioară , se silește să scrie cu unghiile de la mâ na stâ ngă .
Efortul creator va ră mâ ne același, însă folosindu-și mâ na stâ ngă se va lă sa
inspirat de ceea ce este urâ t, de ceea ce este ră u în realitatea exterioară și
în sine însuși. Se conturează astfel ideea esteticii urâ tului.
Timpurile verbale
Prima parte a textului ( prezintă credința eului liric) se folosește la perfect
compus : „Am scris” , „am lăsat” , „nu a crescut” ,ceea ce transmite ideea că
textul construiește o realitate conturată asupra că reia nu se mai poate
reveni. În definirea poeziei se folosește timpul prezent “sunt stihuri” – care
devine prezent continuu, ceea ce sugerează
că poezia iese din timp, devine atemporală, eternă.
În ultima strofă se folosește imperfectul, timp punte între trecut și prezent,
prin care se sugerează că starea de disconfort creată de lumea exterioară
„era întuneric” , „ploaia bă tea departe afară ” , dar și de lumea interioară
„mă durea” este una continuă . Finalul textului reiterează ideea de soartă
ce nu mai poate fi schimbată .