Testament
de Tudor Arghezi
~ 1927 ~
Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,
Decât un nume adunat pe o carte,
În seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei până la tine,
Prin râpi şi gropi adânci
Suite de bătrânii mei pe brânci
Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă
Cartea mea-i, fiule, o treaptă.
Aşeaz-o cu credinţa căpătâi.
Ea e hrisovul vostru cel dintâi.
Al robilor cu saricile, pline
De osemintele vărsate-n mine.
Ca să schimbăm, acum, intâia oară
Sapa-n condei şi brazda-n calimară
Bătrânii au adunat, printre plavani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.
Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite
Şi leagăne urmaşilor stăpâni.
Şi, frământate mii de săptămâni
Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane,
Făcui din zdrenţe muguri şi coroane.
Veninul strâns l-am preschimbat în miere,
Lăsând întreagă dulcea lui putere
Am luat ocara, şi torcând uşure
Am pus-o când să-mbie, când să-njure.
Am luat cenuşa morţilor din vatră
Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră,
Hotar înalt, cu două lumi pe poale,
Păzând în piscul datoriei tale.
Testament
Durerea noastră surdă şi amară
O grămădii pe-o singură vioară,
Pe care ascultând-o a jucat
Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.
Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.
Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
Si izbăvește-ncet pedesitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.
E-ndreptăţirea ramurei obscure
Ieşită la lumină din padure
Şi dând în vârf, ca un ciorchin de
negi
Rodul durerii de vecii întregi.
Întinsă leneşă pe canapea,
Domniţa suferă în cartea mea.
Slova de foc şi slovă faurită
Împărechiate-n carte se mărită,
Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.
Robul a scris-o, Domnul o citeşte,
Făr-a cunoaşte ca-n adîncul ei
Zace mânia bunilor mei.
 de Tudor Arghezi
~ 1927 ~
despre
Tudor autorArghezi aparține perioadei interbelice alături de Lucian Blaga și Ion Barbu, iar
și operă
alături de Mihai Eminescu și Nichita Stănescu, este poetul care a transformat hotărâtor evoluția
limbajului poetic românesc.
Arghezi, supranumit „poetul meșteșugar” publică poezia „Testament” în volumul de debut
„Cuvinte potrivite” din anul 1927.
Modernismul este o mișcare amplă manifestată în spațiul european încă din secolul al
XIX-lea
curentcând apare volumul „Florile răului” a lui Charles Baudelaire care anunță o sensibilitate
literar
poetică aparte privind modul de raportare la realitate, valorificând noi categorii estetice,
„estetica urâtului”. Modernismul românesc s-a constituit în jurul revistei „Sburătorul”, condusă
de criticul literar Eugen Lovinescu.
Particularități ale modernismului în poezia lui Arghezi sunt: „estetica urâtului” – „Din
bube, mucegaiuri și noroi / Iscat-am frumuseți și prețuri noi”; limbajul șocant, cu neașteptate
asocieri lexicale și semantice (termeni argotici, religioși, arhaisme, neologisme, expresii
populare), fantezia metaforică, înnoirile prozodice.
„Testament” este o artă poetică, deoarece autorul își exprimă propriile convingeri despre
artă poetică
arta literară, despre menirea literaturii, despre rolul artistului în societate.
modernă
Este o artă poetică modernă pentru că în cadrul ei apare o problematică specifică liricii 1a.
moderne: transfigurarea socialului în estetic, „estetica urâtului”, raportul dintre inspirație și
tehnica poetică. În „Testament”, poetul este prezentat ca un meșteșugar al cuvintelor, poezia
presupunând truda creatorului: „Și frământate mii de săptămâni / Le-am prefăcut în versuri şi-n
icoane,/ Făcui din zdrențe muguri și coroane”.
Pe de altă parte, creația artistică este atât produsul inspirației divine, sugerate de metafora
„slova de foc”, cât și al tehnicii poetice, redate de metafora „slova făurită”. O altă 1b.
caracteristică a modernismului este interesul poeților de a reflecta asupra creației lor, de a-și
sintetiza concepția artistică și de a o transmite cititorilor, astfel că fiecare volum este deschis de
tema
o artă poetică.
Tema poeziei o reprezintă creația literară în ipostaza de meșteșug, creație lăsată ca
moștenire unui fiu spiritual – posterității.
Textul poetic este conceput ca un monolog adresat de tată unui fiu spiritual căruia îi este
ipostaze
lăsată drept unică moștenire „cartea”, metonimie care sugerează opera literară. Cele două 2a.
lirice
ipostaze lirice sunt desemnate de pronumele eu (tatăl spiritual, poetul) și tu („fiul”, cititorul,
urmașii), iar în finalul poeziei, de metonimiile „robul” – „Domnul”.
Lirismul subiectiv se justifică prin atitudinea poetică transmisă în mod direct și, la nivelul
lirism
expresiei, prin mărcile eului liric: pronume și verbe de persoana I singular („eu am ivit”, „am
preschimbat”), adjective posesive („cartea mea”), care se referă la eul liric, dar și pronume și
verbe de persoana a II-a singular („te”, „tine”, „urci”) sau substantive în vocativ („fiule”),
care desemnează interlocutorul imaginar.
Arta poetică „Testament” ilustrează concepția lui Arghezi despre creație, atitudinea sa de
poet
poet responsabil pentru mesajul și valoarea estetică a operei sale, pe care le aduce în fața 2b.
meșteșugar
urmașilor cititori. Este un poet angajat social, care își transfigurează în artă suferințele.
Creatorul se proiectează în ipostaza poetului meșteșugar („poeta faber”), un „șlefuitor de
cuvinte”: „Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite / Eu am ivit cuvinte potrivite”.
Poezia sa este o „carte”, adică un bun spiritual prin care scriitorul contribuie la
emanciparea poporului său.
Titlul
titlu poeziei are două sensuri: unul denotativ și altul conotativ. În sens propriu, denotativ,
cuvântul „testament” desemnează un act juridic cu caracter oficial, prin care o persoană își 3a.

„cartea” –
motiv central
 exprimă dorințele ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte, cu privire la transmiterea averii
sale. Titlul amintește și de cărțile Bibliei: Vechiul Testament și Noul Testament, care conțin
învățături religioase adresate omenirii. De aici derivă sensul figurat, conotativ al titlului: creația
argheziană, „cartea”, este o moștenire spirituală lăsată de poet urmașilor.
Organizarea ideilor poetice se face în jurul motivului central, metafora „carte”, cu sensul
de bun spiritual care asigură legătura dintre generații și oferă urmașilor o identitate, pentru că 3b.
este „hrisovul cel dintâi”. Ca element de recurență, cuvântul „carte” are o bogată serie
sinonimică în text: „testament”, „hrisov”, „cuvinte potrivite”, „slova de foc și slova făurită”.
compoziție
Textul poetic este structurat în cinci strofe cu număr inegal de versuri, grupate în trei
secvențe poetice. Prima secvență (strofele I, II) sugerează legătura dintre generații: străbuni,
poet și cititorii – urmași. Secvența a doua (strofele III, IV) redă rolul etic, estetic și social al
poeziei. A treia secvență poetică (ultima strofă) reprezintă contopirea dintre har și trudă în
poezie. Simetria textului este dată de plasarea cuvântului – cheie „carte” și a sinonimelor sale în
cele trei secvențe poetice.
incipit
Incipitul, conceput ca o adresare directă a eului liric către un fiu spiritual („Nu-ți voi lăsa
drept bunuri după moarte / Decât...”), evidențiază sensul titlului, ideea moștenirii spirituale, 3c.
„un nume adunat pe-o carte”.
strofa I În prima strofă, secvența „râpi și gropi adânci / Suite de bătrânii mei pe brânci”
sugerează drumul dificil al cunoașterii și al acumulărilor străbătut de înaintași. În versul:
„Cartea mea-i, fiule, o treaptă”, formula de adresare „fiule” desemnează un potențial cititor,
poetul identificându-se, în mod simbolic, cu un tată. Cartea este „o treaptă” în desăvârșirea
strofa cunoașterii.
a II-a În strofa a doua, „cartea”, creația elaborată cu trudă de poet, este numită metaforic
„hrisovul vostru cel dintâi”, cartea de căpătâi a urmașilor („Al robilor cu săricile pline”).
Metafora „De osemintele vărsate-n mine” subliniază comuniunea dintre creator și generațiile
anterioare.
strofa a III-aIdeea centrală din cea de-a treia strofă este paralelismul și suprapunerea cu lumea
obiectuală. Astfel, „sapa”, unealtă folosită pentru a lucra pământul, devine „condei”, unealtă
de scris, iar „brazda” devine „călimară”; prefigurând trecerea de la tradițional la modernitate,
munca poetului este sensibil diferită de a înaintașilor lui țărani. Poetul este un născocitor și un
meșteșugar de cuvinte, care transformă „graiul lor cu-ndemnuri pentru vite” în „cuvinte
potrivite”, metaforă ce desemnează poezia ca meșteșug. În viziunea lui Arghezi, prin artă,
poezia – se metamorfozează, dar își păstrează forța expresivă, idee exprimată prin oximoronul
cuvintele
meșteșug
din versurile: „Veninul strâns l-am preschimbat în miere, / Lăsând întreagă dulcea lui putere”.
Prin intermediul poeziei, trecutul se sacralizează, devine îndreptar moral și dobândește
veșnicie: „Am luat cenușa morților din vatră / Și-am făcut-o Dumnezeu de piatră”.
strofa a IV-aÎn strofa a patra apare ideea transfigurării socialului în estetic, prin faptul că durerea,
revolta socială sunt concentrate în poezie, simbolizată prin metafora „vioară”: „Durerea
noastră surdă și amară / O grămădii pe-o singură vioară”. Singura modalitate de alinare
devine cuvântul, care are rol izbăvitor: „Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte / Și izbăvește-ncet
pedepsitor”. Poetul angajat filtrează prin sufletul său suferințele poporului („durerea noastră”)
și le transpune artistic în poezia de revoltă socială, cu valoare justițiară, eliberându-se de
condiția de damnat. În acest sens, criticul literar Ion Simuț afirma: „Arghezi se apropie de
suferința veacurilor pentru a-și izbăvi propria suferință”.
„estetica
La fel ca poetul francez Charles Baudelaire în volumul „Florile răului”, Arghezi consideră
urâtului”
că orice aspect al realității, indiferent că este frumos sau urât, sublim sau grotesc, poate
constitui material poetic: „Am ales cuvinte virginale, cuvinte puturoase, cuvinte cu râie, cuvinte
care te asaltează ca viespile sau te liniștesc ca răcoarea, cuvinte fulgi, cuvinte cer, cuvinte
metal”.
ultima Ultima strofă evidențiază faptul că arta contemplativă, „Domnița”, „pierde” în favoarea
strofă meșteșugului poetic: „Întinsă leneșă pe canapea, / Domnița suferă în cartea mea”. Poezia este
atât rezultatul inspirației, al harului divin, sugerat de metafora „slova de foc”, cât și rezultatul
meșteșugului,
poezia – al trudei poetice, dedus din metafora „slova făurită”: „Slova de foc și slova
făurită / Împărechiate-n carte se mărită”. Condiția poetului este redată în versul: „Robul a scris-
inspirație
o, Domnul o citește”; artistul este un „rob”, un truditor al condeiului, iar de munca lui se
bucură fără efort cititorul – „Domnul”.
Figurile de stil și imaginile artistice sunt puse în relație cu o concepție nouă, modernă,
privind poezia, resursele ei și misiunea poetului. Materialitatea imaginilor artistice se realizează
figuri
prin asocieri semantice surprinzătoare: comparația inedită („Împărechiate-n carte se mărită /
de stil
Ca fierul cald îmbrățișat în clește”), epitetul rar („seara răzvrătită”, „dulcea lui putere”,
„torcând ușure”, „Dumnezeu de piatră”, „durerea... surdă și amară”), oximoronul („Veninul
strâns l-am preschimbat în miere, / Lăsând întreagă dulcea lui putere”).
prozodie Prozodia, îmbinând tradiție și modernitate, este inedită: poezia cuprinde strofe inegale ca
număr de versuri, cu măsură (9 – 11 silabe) și ritm variabile, în funcție de intensitatea
sentimentelor și de ideile exprimate. Rima este împerecheată.
concluzie În concluzie, poezia „Testament” este o artă poetică modernă și se încheie simetric cu
legătura dintre generații, dintre poet și străbun, care au făcut posibilă trecerea spre planul
spiritualității și a căror revoltă și negare este transferată artistului – creator. Truditorul
cuvintelor, poetul, elaborează o sinteză etică și estetică a spiritualității poporului român într-o
manieră originală.