GENUL DRAMATIC

În opinia mea, opera literară ………….…………(titlul), de ……………………..(numele autorului),

aparţine genului dramatic, întrucât ideile și sentimentele autorului sunt transmise indirect, prin
intermediul acțiunii, situată într-un anumit timp şi spaţiu, și al personajelor, implicate într-un conflict
dramatic, intervenția directă a dramaturgului reducându-se la didascalii. Modul de expunere
dominant este dialogul, iar organizarea textului în acte, scene și tablouri susține faptul că opera este
destinată reprezentării scenice.

În primul rând, precizarea „actul......”, „scena........” arată organizarea textului pe acte,

diviziunile principale în desfăşurarea acţiunii şi scene, subdiviziuni ce marchează intrarea sau ieşirea
unui personaj. De asemenea, înaintea fiecărei replici este indicat numele personajului care o
rosteşte……………………………………………………(citat în care se transmite o astfel de replică) şi se remarcă
prezenţa didascaliilor (a indicațiilor scenice), ca modalităţi de intervenţie directă a autorului
…………………………………………………...……..(două exemple).

În al doilea rând, modul de expunere specific este dialogul, iar prezenţa acestuia impune
prezenţa elementelor de oralitate a stilului………………………………………………………………….... (prezentarea
a trei-patru elemente de oralitate, cu citate pentru fiecare- interogații, exclamații, interjecții, verbe la
imperativ, cuvinte în vocativ)).

În plus, se remarcă prezenţa personajelor……………………………………………………………… (care sunt

personajele) şi a unui conflict dramatic între………………………………………………………………….(ce forţe sunt
antrenate în conflict şi cum evoluează, pe scurt, acestea).

În concluzie, trăsăturile mai sus prezentate justifică încadrarea textului suport în genul
dramatic.

Conflictul dramatic este exterior și nu antrenează valori umane superioare.

Modul principal de expunere este dialogul dramatic, acesta având rolul de a reflecta
conflictul dintre personaje, devenind și un mijloc indirect de caracterizare a acestora.

Din punct de vedere compozițional, textul este organizat în acte și scene, fragmentul citat
făcând parte din piesa ....

În al doilea rând, se remarcă prezența indicațiilor scenice, cu rol descriptiv sau narativ. Ample
sau succinte, didascaliile surprind mimica fluctuantă, atitudinile contrastatnte ori reacțiile diverse ale
personajelor. În didacsalii, sunt notate succint detalii privind mimica, gesturile, comportamentul,
limbajul personajelor ori detalii ale acțiunii (spațiul, timpul etc.). Indicațiile referitoare la personajul
dramatic sunt numele, așezate la începutul fiecărei replici; acestea oferă sugestii importante asupra
statutului personajelor, creându-le o identitate sau făcându-le o caracterizare succintă.

GENUL

DRAMATIC

Genul
dramatic cuprinde totalitatea operelor scrise cu scopul de a fi reprezentatea

pe scena, avand ca trasaturi definitorii: divizarea in acte si scene, prezenta

conflictului dramatic si a didascaliilor, precum si utilizarea dialogului ca

mod principal de expunere.

Trasaturile operei dramatice

1. Are o

structura specifica in acte, scene si tabloru

2. Textul

dramatic este alcatuit dintr-o inlantuire de replici

3. Inaintea

fiecarei replici este mentionat numele personajului

4. Indicatiile

scenice=didascaliile=notatiile autorului=cuprinse intre paranteze reprezinta

singura interventie directa in text a autorului, oferind detalii despre decor,

gesturi, intentii, stari fizice si psihice ale personajelor

5. Actiunea

este limitata in timp si spatiu

6. Conflictul

dramatic consta in infruntarea unor imprejurari, pasiuni sau caractere

7. Modurile de

expunere

a)dialogul
b)monologul

Plan pentru a demonstra ca o opera

apartine genului dramatic

1. Definitie

2. Incadrarea

fragmentului in genul dramatic

3. Structura

4. Conflictul

dramatic

5. Actiune

este limitata in timp si spatiu-explici si exemplifici

6. Actiunea-rezumat

7. Didascaliile-rol

si exemplificare

8. Modurile de

expunere si rolul lor in text

9. Concluzia
Demonstratie ca o opera literara

apartine genului dramatic

Genul

dramatic cuprinde totalitatea operelor scrise cu scopul de a fi reprezentatea

pe scena, avnd ca trasaturi de finitorii: divizarea in acte si scene, prezenta

conflictului dramatic si a didascaliilor, precum si utilizarea dialogului ca

mod principal de expunere.

Fragmentul

selectat din opera literara “Conul leonida fata cu reactiunea”, scrisa de

I.L.Caragiale apartine acestui gen literar deoarece prezinta toaate

particularitatie specific la nivel formal si de continut.

O trasatura

specifica operei dramatice o constituie structura in acte I scene, fragmentul

citat facand parte din actul I, scena I.

Conflictul

dramatic din acest fragment este reprezentat de neintelegerea dintre doi soti,

Efinita si Leonida, provocata de opiniile diferite cu privire la necesitatea

republicii.

Fiind o opera

dramatic, actiunea este limitata in timp si spatiu: se petrece in casa celor

doi soti, iar pentru ca timpul nu este clar precizat, cid oar dedus, e durata

unei discutii.

Actiunea

dramatic il are in prim-plan pe Leonida, care incearca sa o lamureasca pe sotia

ca instaurarea republicii ar adduce beneficii precum: disparitia boierilor,

 egalitatea salariilor si respectarea tuturor drepturilor.El o asigura pe

Efimita ca republica este garantia tuturor drepturilor.

O alta

trasatura a genului dramatic o constituie prezenta didascaliilor, cuprinse

intre paranteze, care reprezinta singura interventie directa in text a

autorului, oferind detalii despre décor, gesture, intentii, stari fizice si

psihice ale personajelor:”(minunadu-se de asa intrebare)”.

Textul

dramatic este alvatuit dintr-o inlantuire de replici, inaintea fiecarei replici

fiind mentionat numele personajului: “Efimita:Zau?”.

Modul de

expunere specific este dialogul dramatic, element essential in conturarea

personajelor, care asigura evolutia actiunii, configureaza mesajul operei si

confera dynamism actiunii.

Avand in vedere trasaturile evidentiate,

putem spune ca fragmentul citat apartine genului dramatic.

Citește mai multe pe Brainly.ro - https://brainly.ro/tema/3947918#readmore

https://www.scribd.com/doc/91868139/Genul-Dramatic

https://www.facebook.com/noualimba/posts/demonstratie-gen-dramaticfragmentul-
apartine-genului-dramaticdeoarece-este-desti/338000879743836/

https://www.scribd.com/doc/136750747/Genul-Dramatic-Trasaturi-Si-Argumentare

https://www.scribd.com/doc/85764151/Genul-Dramatic

https://www.scribd.com/doc/93247429/Trasaturile-Genului-Dramatic
1. Definiţie . cuprinde operele literare în care conţinutul de idei şi sensul operei sunt
evidenţiate prin jocul actorilor care întruchipează personajele pe o scenă în faţa
spectatorilor.
Dramaticul – este o categorie estetică ce se caracterizează prin conflict, prin tensiunea
dintre două sau mai multe forţe opuse.

2. Caracteristici:
- Acţiunea este redusă la o durată reprezentabilă pe scenă
- Acţiunea se dezvoltă organic şi unitar
- Autorul nu intervine direct în text decât prin intermediul didascaliilor
- În structura textului dramatic se întâlnesc atât elemente epice cât şi lirice
- Principalele moduri de expunere sunt dialogul şi monologul dramatic
- Este împărţit în acte şi scene
- Naraţiunea şi descrierea apar doar în didascalii
- Existenţa unui conflict puternic între personaje
- Personajele sunt numeroase, acţiunea concentrându-se asupra protagoniştilor
- Conţinutul de idei şi sensurile operei sunt puse în evidenţă prin jocul actorilor,
efecte vizuale, scenice
- Incipitul ex abrupto introduce cititorul direct în miezul faptelor
- Finalul este plin de efect menit să surprindă sau să impresioneze

3. Subiectul este reprezentat de succesiunea şi îmbinarea acţiunilor într-o piesă de

teatru. Acesta cuprinde mai multe momente care în operele clasice se succedă într-
o ordine canonică:
- expoziţiunea (are rolul de a-i crea spectatorului o imagine completă a
circumstanţelor acţiunii ce urmează să se deruleze),
- peripeţia (unul sau mai multe evenimente cheie)
Deznodământul (repune într-o ordine nouă elementele situaţiei iniţiale)

4. Acţiunea dramatică – reprezintă o suită de evenimente prezentate pe o scenă care

permit trecerea de la o situaţie iniţială la una finală printr-o întreagă serie de
medieri. Aceasta poate fi:
- Statică sau cu progresie lentă
- Dinamică sau implexă (cu peripeţii complicate).

5. Conflictul – considerat „adevărata identitate a dramaticului” de Adrian Marino,

constând în existenţa a 2 sau mai multor forţe opuse. Între aceste forţe se interpune
un obstacol, iar consecinţa va fi ciocnirea, şocul urmat de o criză. Dramatismul
rezultă din tot felul de răsturnări de situaţie, confruntări., ruperi de nivel, treceri de
la o stare la alta. Acesta poate fi:
- Exterior
- Interior
6. Compoziţia presupune structurarea acţiunii în acte, tablouri şi scene.
a) Actele sunt diviziuni care structurează subiectul reprezentând o etapă a
desfăşurării acţiunii.
 b) Tablourile sunt unităţi mai întinse şi mai vagi şi aparţin dramaturgiei
baroce şi moderne
c) Scena reprezintă o diviziune a acţiunii, conform unei configuraţii
determinate de personaje, astfel încât o schimbare de scenă implică o
schimbare în coprezenţa personajelor.

7. Personajul – în dramaturgie contactul cu personajul este imediat. Pentru o mai

bună înţelegere a personajului de către spectator se apelează la anumite
particularităţi comportamentale şi de limbaj. Numele personajului constituie un
mijloc de particularizare a eroului. Defectele de limbaj devin mărci specifice. De
multe ori, vocea personajelor ilustrează concepţii ale autorului (Blaga, Camil
Petrescu).

8. Limbajul dramaturgiei – „în teatru totul e limbaj” spunea Ionescu. Limbajul

dramatic depinde de tema aleasă: cuvintele din anumite sfere lexico-semantice
creează atmosfera, culoarea locală. Orice text dramatic se compune din două părţi
distincte dar inseparabile: dialogul/monologul şi didascaliile. În dialoguri vorbeşte
personajul, pe când în didascalii vorbeşte autorul, atribuindu-le fiecăruia un loc
pentru a vorbi. Mijloacele lingvistice de expresie teatrală sunt susţinute de cele
paraverbale. Elementele ce compun prozodia textului dramatic sunt: intonaţia,
accentul, cezura, oprirea, pauza, suflul, timbrul vocii, exclamaţia. Elementele
paraverbale importante sunt: mimica, decorul, muzica, dansul, mişcarea scenică.
Acestea au rolul de a caracteriza personajul.

9. Didascaliile – cuprind numele personajelor, indicaţiile scenice, elementele de

decor etc. rolul lor este dublu:
- E un text de regie ce cuprinde toate indicaţiile date de autor celor însărcinaţi să
asigure existența scenică a textului
- Un suport pentru cititor care-i permite să construiască imaginar o scenă de
teatru.

10. Speciile genului dramatic

a) Tragedia: Eschil (Perşii, Prometeu încătuşat), Sofocle (Antigona, Oedip
rege), Euripide (Medeea, Ciclopul), Shakespeare (Hamlet, Romeo şi Julieta,
Regele Lear)
b) Comedia – Aristofan (Broaştele), Moliere (Avarul), Shakespeare (Visul
unei nopţi de vară), Caragiale, Alecsandri, Eugen Ionescu (Scaunele).
c) Drama: Barbu Ştefănescu Delavrancea (Apus de soare), Caragiale
(Năpasta), Blaga (Meşterul Manole), Sorescu (Iona)
d) Vodevilul – Alecsandri (Rusaliile)
e) Melodrama
f) Tragi-comedia: Mihail Sorbul (Patima roşie), Eugen Ionescu (Relege
moare)
g) Farsa – Cântăreaţa cheală, de Eugen Ionescu
h) Feeria – basm pus în scenă: Sânziana şi Pepelea, de Vasile Alecsandri
11. Monologul şi dialogul – sunt moduri de existenţă şi de construcție ale operei
literare în totalitatea ei sau numai ale anumitor părţi ale acesteia.
a) Dialogul – este o formă de comunicare între două sau mai multe persoane
care îşi transmit informaţiile cu diverse scopuri. Replica este intervenția în
dialog a unui participant.
Funcţiile dialogului în opera dramatică:
- Declanşează şi motivează acţiunea
- Defineşte relaţiile dintre personaje
- Dezvăluie reacţia lor mentală şi afectivă în raport cu o anumită situaţie
- Contribuie la caracterizarea directă şi indirectă a personajelor

b) Monologul – este replica de dimensiuni ample emisă de un locutor care nu

are în mod obligatoriu un destinatar prezent. Acesta cunoaşte 2 realizări:
adresat şi interior
Monologul dramatic are mai multe forme de realizare:
1. Solilocviul, monolog format în prezenţa / absenţa altui personaj, de care se
face abstracţie; enunţul este centrat exclusiv asupra locutorului însuşi, cuprinzând
transpunerea verbalizată a propriilor reflecţii, opinii sau intenţii; el corespunde, în
oarecare măsură, monologului interior din textul narativ.
2. monologul propriu-zis (scenic) este destinat unui personaj sau unui grup de
personaje, cu intenţia clară de a fi receptat; el se poate realiza ca discurs, declaraţie,
confesiune sau narare orală a unei întâmplări; din punct de vedere formal, prezintă
toate caracteristicile structurii adresative. Indicii gramaticali ai acestei forme de
monolog sunt comuni cu ai oricărui enunţ în stil direct, cu destinatar determinat (cu
excepţia introducerii sale printr-un verb „dicendi” – a spune, a zice, a rosti etc.)
3. Tirada din operele dramatice constituie o lungă, monologală suită de fraze,
în care un personaj dezvoltă retoric şi patetic o anumită idee, adresându-se altora
prezente în scenă, spre deosebire de monologul propriu-zis, în care personajul vorbeşte
cu sine însuşi. Tirada conţine de obicei versuri memorabile, judecăţi morale sub formă
de sentinţe, maxime. Tirada în proză mizează atât pe figurile retorice, cât şi pe cadenţa
frazelor. Cultivate de clasicismul francez, de drama romantică şi de cea neoromantică
şi respinse de teatrul realist şi naturalist, tiradele reprezintă pasaje de virtuozitate
pentru autor şi actor. În literatura dramatică românească tirade cunoscute apar în
piesele istorice ale lui Alexandru Davila şi Barbu Ştefănescu-Delavrancea.
În sens peiorativ, tirada se confundă cu un lirism declamator, emfatic, fără
adâncime ideatică ori profunzime afectivă.