E o umilă şi neştiută uliţă de margine de târg.

Nu răsfaţă ochiul cu mlădieri de râu gătite-n salturi de verdeaţă şi nici nu ispiteşte pasul cu
caldarâm sonor. E firavă şi goală: numai pământ şi pietre.
Dau năvală celelalte uiţi, înghesuite una într-alta, cot la cot, s-ajungă mai degrabă la uliţa cea
mare, cu pântec de piaţă, căreia îi duc larma grămădită pe tăvi de piatră.
Ea e pustnică. A strâns pios tăcerea aruncată de celelalte uiţi şi s-a dat la o parte de ele. Năzuia
poate să iasă din târg, să se îndrume departe, spre munţi: să fie acolo o potecă prin brădet. Dar au
părăsit-o puterile la marginea târgului şi s-a lungit la pământ în dreptul bisericii, câtorva căsuţe
liniştite, alături de căsuţa bunicilor şi noastră. Acolo a rămas.
... Odinioară, pe meleagurile acestea, stăpânea un sat gospodar. Pe-atunci, uliţele de astăzi erau
ale pământului şi se numeau brazde şi frăţeşte vieţuiau, rodind. În satul acela e obârşia târgului,
în acele brazde e obîrşia uliţelor - obârşii uitate şi nesocotite.
Acum, uliţele înstrăinate de pământ s-au învrăjbit: se sfădesc între ele, cât le lasă gura căruţelor
şi a trăsurilor şi se hărţuiesc, smulgându-şi una alteia smocuri de colb cărunt.
Uliţa mea e paşnică, tăcută. Rareori o tulbură năvala târgului. Prin ea străbat carele cu boi venind
de la ţară. Convoiul lui tihnit e o rugăciune murmurată cu buzele ei, şi colbul care le-nsoţeşte e
un surâs blajin.
Uliţele de căpetenie ale târgului au slujitorii lor: măturători care le piaptănă, stropitori care le
spală, meşteri care le sulimenesc cu smoală şi asfalt.
Ea se slujeşte singură. Îşi toarnă apă de ploaie prin uluce; îşi potriveşte părul cu vrăbii; şi chipul
ei firesc e.
Trufaşe de numele lor, celelalte uiţi au silit porţile caselor să li-1 înveţe şi să li-1 rostească
statornic. Şi porţile, cu guri de tablă sau de lemn, îl au în toată clipa pe buze.
Ea a şoptit doar casei noastre numele ei. Ploile 1-au şters, poarta 1-a uitat şi ea 1-a uitat.
E o umilă şi neştiută uliţă de margine de târg.
Copilăria, iscoditoare ca un copil în faţa uşii care ascunde pomul de Crăciun, se înălţa, în trupul
lui, în vârful picioarelor; creştea. Putea urni un scăunel, înhămându-şi toată puterea prin braţe:
era întâiul avânt.
Putea, urcându-se pe scăunel, să-şi moaie degetele în gavanosul cu dulceaţă de pe măsuţă, ca
mai apoi, după ce şi 1-a supt el, să-1 întindă şi mamei: era întâia dărnicie.
Putea păşi singur prin cerdac: era întâia pribegie.
*
În curând, paşii lui se căzniră prin ogradă ; uliţa îl privea înduioşată pe sub poartă, făcându-i
semne cu portiţa: îl chema la ea. El nu putea ajunge până acolo. Supărarea curcanului îl speria ca
o furtună; se-nnoura curcanul în pene - el fugea în cerdac.
Purta rochiţă pe atunci şi se numea Puiuţ.

Trecu vremea, trecu ...

Şi într-o zi, eu - cel sortit să fiu cel de pe urmă din copiii de odinioară - m-am pornit pe uliţa
părăsită, să împărtăşim împreună spovedaniile unui trecut atât de scump nouă. Şi n-am găsit-o!
O viaţă întreagă o ştiusem de veghe la poarta casei; acum nu mai era, Plecase după morminte.
Şi-n locul ei era o altă uliţă, pe braţele căreia râdeau alţi copii ...