a) Abordare generală

Genul dramatic cuprinde totalitatea operelor scrise cu scopul de a fi ulterior

interpretate pe scena unui teatru. Astfel, operele dramatice impun o
delimitare clară în timp și spațiu a acțiunii reprezentate. Acțiunea operelor
dramatice se concentrează asupra unui conflict, fiind, de regulă, bazată pe
împrejurări, pasiuni și caractere care intră în coliziune unele cu celelalte.

Personajele textului dramatic comunică prin intermediul dialogului și al

monologului, autorul intervenind doar în indicațiile scenice (didascalii).
Aceste indicații apar între paranteze sau în subsolul paginilor și reprezintă,
de fapt, indicații regizorale, referindu-se la: acțiunea personajelor, gesturile
acestora, decor, mimică etc. Personajele înlocuiesc complet autorul, a cărui
intervenție indirectă se manifestă exclusiv prin indicațiile scenice.

Așadar, genul dramatic cuprinde totalitatea operelor literare concepute fie

în versuri, fie în proză, destinate reprezentării ulterioare pe scenă, în fața
unui public spectator.

b) Trăsături ale genului dramatic

● Prezintă o structură specifică;
● Operele ce aparțin genului dramatic respectă o structură specifică.
Așadar, ele conțin: replici, scene și acte (care mai sunt numite și
„tablouri”). Actele reprezintă diviziuni care structurează subiectul,
reprezentând o etapă a desfășurării acțiunii. Scenele sunt
subdiviziuni care marchează intrările și ieșirile din scenă ale
personajelor. Replicile constituie modalitatea de comunicare dintre
personaje și au o pronunțată valoare expresivă;
● Replicile sunt precedate de numele personajului care le rostește;
● Replicile corespund intervenției unui personaj care fie începe o
discuție, fie îi răspunde interlocutorului său, fie se află într-un dialog
 cu mai multe personaje. Replicile antitetice scot în evidență conflictul
dramatic, precum și sensurile acestuia;
● Singura intervenție a autorului se face prin didascalii (indicații
scenice);
● Indicațiile scenice reprezintă instrucțiunile oferite de către
dramaturgi pentru interpretarea piesei. Acestea includ: numele
personajelor, relațiile dintre acestea, indicații de rostire și intonație
ale replicilor, sugestii regizorale, precum și referitoare la decor,
ambianță, mișcare scenică. Didascaliile pot fi ample sau sumare,
acestea reprezentând o formă de prezență a eului dramatic în text;
● Funcțiile importante ale indicațiilor scenice sunt: precizarea
personajului care vorbește și cel/ cele cărora se adresează, situarea
dialogului într-un anumit context, descrierea unor acțiuni nonverbale
care acompaniază sau întrerup dialogurile, precum și sugerarea unor
anumite stări de spirit, sentimente, trăiri implicate în rostire sau
mimică;
● Modul de expunere predominant este dialogul sau monologul;
● Dialogul este principala formă de organizare a limbajului dramatic.
Dialogul cotidian, specific situației de comunicare, este transpus în
formă artistică, dobândind semnificații diferite. Astfel, dialogul
exprimă conversația dintre două sau mai multe personaje,
declanșează și motivează acțiunea, definește relațiile dintre
personaje, exprimă atitudinea lor față de o situație, contribuie la
caracterizarea directă a personajelor, precum și la cea indirectă
(făcută de către alte personaje). Astfel, dialogul sugerează relațiile
dintre aparența și esența personajelor sau a situațiilor în care acestea
sunt plasate. Dialogul presupune oralitatea limbajului, creând
impresia de credibilitate și oferind dinamism textului.
Particularitățile limbajului rostit sunt însoțite de elemente
nonverbale (mimica, privirea semnificativă) sau paraverbale (pauza,
intonația, accentul, întreruperea, tăcerea);
● Monologul este o intervenție amplă, formulată în stil direct, fie în
prezența, fie în absența altui personaj. Dacă este adresat unui alt
personaj cu intenția de a fi receptat, el se numește monolog
propriu-zis. Dacă este centrat asupra personajului și cuprinde
expunerea unor opinii, trăiri, aspirații, emoții, neliniști, se numește
„soliloc” sau „solilocviu”. Monologul adresat este o intervenție a unui
personaj într-o scenă-cheie, la care participă și ale personaje;
 ● Existența conflictului dramatic principal, căruia i se adaugă conflicte
secundare;
● Conflictul este reprezentat de ciocnirea de idei, opinii, interese, între
personajele unei opere dramatice. Acesta este elementul principal
care susține și motivează acțiunea, provocând dezvoltarea subiectului
și a relațiilor dintre personaje;
● Conflictul poate fi: exterior (între două sau mai multe personaje sau
între personaje și societate) sau interior (gânduri, trăiri, sentimente
contradictorii ale unui personaj). În timp ce în tragedii, conflictul se
rezolvă prin moartea eroului, în comedii sau drame, încheierea
conflictului are loc prin aplanarea tensiunilor acumulate și prin
intermediul compromisurilor.

c) Clasificarea speciilor dramatice

Speciile genului dramatic sunt următoarele:

● Tragedia
● Comedia
● Tragicomedia
● Drama

Tragedia
Definiție:

Tragedia este o specie a genului dramatic, în proză sau în versuri, care

conține personaje puternice, angajate în lupta cu destinul, cu ordinea
existentă a societății ori cu propriile lor sentimente. De regulă, acest
conflict se sfârșește odată cu moartea eroului. Nu se știe cu exactitate care
sunt originile tragediei, dar în mod sigur, ea s-a dezvoltat în Grecia antică.

Trăsături:

● formă de dramă caracterizată de seriozitate și demnitate;

 ● de regulă, implică un conflict între un personaj și o putere superioară,
precum legea, divinitatea, destinul sau societatea;
● conflict puternic și deznodământ grav;
● personaje excepționale, aflate în luptă cu forțe adverse puternice, în
virtutea unei cauze nobile.

Exemple: „Hamlet”, „Macbeth”, „Regele Lear”, „Romeo și Julieta” de

William Shakespeare

Comedia
Definiție:

Comedia este o specie a genului dramatic, concepută în versuri sau proză,

care satirizează aspecte ale societății, slăbiciuni umane sau prezintă situații
hazlii. Aceasta are acțiune veselă și deznodământ fericit. Comicul este
principalul element ce deosebește comedia de alte specii literare ce aparțin
genului dramatic. Acesta reprezintă o categorie estetică fundamentală, care
desemnează una dintre atitudinile esențiale în fața vieții. Comicul poate fi:
de situație, de limbaj, de nume, de moravuri și de caracter.

Trăsături:

● modalitate comică în prezentarea personajelor, întâmplărilor și a

moravurilor, adesea satirizate;
● prezența unui conflict central relevant;
● deznodământ vesel.

Tipuri de comedii:

● de situații
● de moravuri
● de caracter
● de intrigă
● de salon
● vodevil
● eroică

Exemple:
 ● Ion Luca Caragiale — „O scrisoare pierdută”, „O noapte furtunoasă”,
„D-ale carnavalului”, „Conu` Leonida față cu reacțiunea”
● Vasile Alecsandri - „Chirița în provinție”
● Tudor Mușatescu - „Titanic vals”
● Mihail Sebastian - „Steaua fără nume”
● Victor Ion Popa - „Take, Ianke și Cadâr”

Tragicomedia
Definiție:

Tragicomedia este o specie a genului dramatic în care conflictul este

preponderent tragic, însă se îmbină cu elemente comice rezultând un
deznodământ fericit. Această specie a apărut în perioada Renașterii, în
Italia, însă a fost privită cu reticență din cauza ideii preconcepute a anticilor
care spuneau că tragicul nu trebuie să se amestece cu comicul.

Exemple:

● Pierre Corneille - „Cidul”

● Mihail Corbu - „Patima roșie”

Drama
Definiție:

Drama este o specie a genului dramatic, în versuri sau în proză, care se

deosebește de alte astfel de specii prin ilustrarea vieții reale cu ajutorul
prezentării unui conflict complex și pronunțat al personajelor. Aceste
personaje sunt, de obicei, bine individualizate, alternând cu cele tipice, iar
eroii au un destin nefericit. Drama se distinge prin întâmplările și situațiile
tragice care o caracterizează, caracterul personajelor fiind analizat în
profunzime.

Trăsături:
 ● dispune de o mare varietate tematică: socială, istorică, mitologică,
psihologică;
● limbajul solemn alternează cu cel familiar, fiind deseori presărat cu
elemente comice;
● personajele bine individualizate alternează cu cele tipice;
● protagoniștii au o soartă nefericită;
● poate apela și la resurse lexicale comice.

Tipuri de drame:

● drama de idei
● drama psihologică
● drama istorică
● drama romantică
● drama mitologică

Exemple:

● Bogdan Petriceicu-Hașdeu — „Răzvan și Vidra” (dramă istorică)

● Barbu Ștefănescu Delavrancea - „Apus de soare” (dramă istorică)
● Vasile Alecsandri — „Despot-Vodă” (dramă istorică)
● Camil Petrescu — „Suflete tari”
● Lucian Blaga — „Zamolxe” (dramă mitologică), „Tulburarea apelor”
● Marin Sorescu — „Iona” (dramă de idei)
● Eugen Ionescu — „Cântăreața cheală”, „Scaunele”, „Regele moare”
sau „Rinocerii” , „Lecția” (drame absurde)
● Lucia Demetrius — „Trei generații”