SUPORT DE CURS

Programul de formare
PATRIOTISM ȘI
INTERCULTURALITATE
EUROPEANĂ

ASOCIAȚIA EGOMUNDI
CUPRINS
1. PERSONALITĂȚI ALE CULTURII ROMÂNEȘTI ......................................................... 2
Personalitate și identitate națională .................................................................................... 2
Personalităților simbol ale culturii românești ..................................................................... 6
Rolului personalităților simbol în formarea sentimentul patriotic la elevi ......................... 10
2. IDEI ROMÂNEȘTI CARE AU SCHIMBAT LUMEA ................................................... 15
Personalități autohtone cu impact universal ..................................................................... 15
Idei românești care au schimbat lumea ............................................................................. 23
Cultivarea creativității tinerilor – premisă a continuității excelenței românești ................. 27
3. EDUCAȚIE PENTRU CETĂȚENIE EUROPEANĂ ..................................................... 31
Conceptul de cetățean european ....................................................................................... 31
Curricula școlară pentru promovarea cetățenie europene .................................................. 33
Curricula școlară românească pentru promovarea cetățenie europene ............................... 36
4. EDUCAȚIA NONFORMALĂ ÎN CONTEXT EUROPEAN .......................................... 39
Conceptele de educație formală, educație informală și educație nonformală ..................... 39
Educaţia nonformală ........................................................................................................ 40
Portofoliul educaţional..................................................................................................... 47
5. DE LA DIVERSITATE, TOLERANȚĂ ȘI RESPECT LA PROGRES ........................... 51
Noțiunile de diversitate, toleranță și respect în interculturalitate ....................................... 51
Progresul în educația interculturală .................................................................................. 54
Valorile multiculturalității ............................................................................................... 57

1
1. PERSONALITĂȚI ALE CULTURII ROMÂNEȘTI

Personalitate și identitate națională

Personalitatea umană poate fi definită printr-o abordare interdisciplinară. În plan
social, se poate face distincție între personalitate, ca rezultat al acţiunii libere, şi
individualitate, ca rezultantă a obişnuinţelor, centrată pe funcţii organice. Personalitatea are
deci o structură complexă, tridimensională, o structură biopsiho-socială:Personalitatea este o
îmbinare de factori sufleteşti (eul) care mijlocesc o activitate liberă după norme sociale şi
ideale.(D.Gusti)
Personalitatea este şi rezultatul activităţii transformatoare, al activităţii instrumentale a
omului, ca factor de diferenţiere, care produce aptitudini şi mecanisme de cunoaştere.
Straturile personalităţii umane sunt, după el, componenta naturală, biologică, apoi cea
psihologică (eul) şi componenta socială: personalitatea se formează pe suporturile sale
biopsihologice, prin asimilarea valorilor culturale şi sociale, ajungând la conştiinţa de sine, cu
funcţia ei anticipatoare. Componenta biologică a omului este dependentă de evoluţia mediului
cosmic, iar componenta sufletească este dependentă de evoluţia culturii şi a societăţii. Între
aceste straturi coexistente se manifestă permanent o relaţie de influenţare reciprocă. Eul e un
ferment accelerator pentru formarea personalităţii. Baza personalităţii este unitatea
sufletească, care răsfrânge unitatea energiilor materiale. Viaţa există în forme individuale,
diferenţiate, iar viaţa sufletească cuprinde şi ea o gama de variaţiuni. Eul este voinţa,
impulsul, forţa, fermentul, nu tiparul personalităţii. Vectorul acestor forţe psihice este dat de
personalitate şi se exprimă prin vocaţie. Vocaţia este expresia corespondenţei dintre eu şi
personalitate. Dar e posibil ca indivizii să adopte o personalitate de împrumut prin influenţe
culturale, în contrast cu suportul lor psihologic.
Aşadar, personalitatea poate fi privită ca fenomen cosmic, o formă de manifestare a
energiei universale, ca fenomen biologic, datorită structurii sale fiziologice, ca fenomen
psihic, prin conştiinţă,şi ca fenomen social, prin activitatea sa creatoare. Realitatea, întrucât
se concepe ca o energie care evoluează, îşi confundă evoluţia sa cu procesul de formare a
personalităţii în care se rezumă toate corelaţiunile biologice:realitatea este un personalism
energetic. În tradiţia biblică, Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea sa; în
ipoteza noastră, evoluţia îl face pe om după chipul şi asemănarea realităţii totale.
(Radulescu Motru)

2
 Identitate națională este o expresie care datează din anii 1980. În context, se poate
vorbi și de „sentiment național” (concept în uz de la sfârșitul secolului al XIX-lea) sau de
„conștiință națională” (în uz încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea), când este în
discuție sentimentul de apartenență a unei persoane la o naționalitate. Toate aceste expresii
desemnează, în mod nuanțat, sentimentul unei persoane față de o națiune de care aparține. Ele
pot fi folosite și pentru a desemna „punctele comune”, reale sau presupuse, ale unor persoane
care se recunosc ca aparținând unei aceleiași națiuni, aceste puncte comune formând toate la
un loc, o caracteristică comună, un habitus al lor.
Nu trebuie confundată identitatea națională, care este un sentiment, cu naționalitatea,
care desemnează o apartenență, fie politică sau juridică (în sensul de cetățenie), fie etnică.
Cum sensul expresiei „identitate națională” variază de la o comunitate la alta, este dezirabilă
definirea ei cât mai clară (fie și numai din cauza polisemiei termenilor identitate și națiune).
În a doua jumătate a secolului XIX și în special în secolul XX, prin intermediul
sistemelor lor educaționale, statele și-au asumat rolul de a forma „identitatea națională”
precizând și definind „punctele comune”. Astfel, definirea identității naționale variază în
timp, în funcție de politicile implementate de guverne.
Sentimentul de identitate națională este intim fiecărei persoane și depinde de felul în
care are loc în cazul fiecărei persoane procesul de interiorizare a reperelor identitare
reprezentate de „puncte comune” precum limba vorbită, schimburile economice, diversele
practici sociale, simbolistica locală, comunitară sau de stat, cultura, muzica, bucătăria, istoria
așa cum este ea povestită în școli, la radio, la televizor etc.. În culturile tradiționale și în
societățile închise, care lasă puțin loc dezvoltării personale și care acordă multă importanță
sentimentului comunitar, „punctele comune” și identitatea de grup (dată de elemente comune
precum comportamentele sociale, credințele și ideologiile dominante, religia, limba etc.)
formează o componentă esențială a personalității individului. Însă de manieră generală,
identitatea unei persoane nu este fixată odată pentru totdeauna, ci ea evoluează și corespunde
unui „parcurs al vieții”, înscriindu-se astfel într-un proces mai larg al schimbării specific erei
moderne, proces caracterizat de un avans fenomenal al cunoașterii și de efortul de adaptare a
individului (și a omenirii) la această cunoaștere.
Potrivit opiniei publice și unor autori, sentimentul de identitate națională tinde să
devină mai puternic atunci când țara sau națiunea este amenințată militar (război) sau
economic (criză): dacă amenințarea exterioară devine precis identificabilă, cum a fost cazul
Franței în 1914, „națiunea” se înflăcărează și această exaltare ia atunci un sens din ce în ce
mai puțin bazat pe valori universale și din ce în ce mai mult etnic și teritorial. Însă majoritatea

3
specialiștilor (antropologi, sociologi, politologi, istorici etc.) de la sfârșitul secolului XX sunt
de părere că această interpretare este tipică acelor cazuri în care se face confuzie între
concepte precum țară / stat pe de o parte și națiune pe de altă parte. În vreme ce țara este
teritoriul geografic al unui stat iar statul este o organizație care deține monopolul unor servicii
pe un teritoriu delimitat, națiunea este un grup etnic format din membri care au în comun una
sau mai multe trăsături identificatorii (precum limba, religia, rasa, cultura și / sau teritoriul) și
care sunt mobilizați politic sau pot fi mobilizați politic. Cum limitele națiunii coincid (dacă
coincid) foarte rar cu cele ale statului, sentimentul național (și expresiile sinonime ca
identitate națională și conștiință națională) trebuie să fie distins de sentimentul patriotic,
deoarece în vreme ce sentimentul național desemnează identificare cu și loialitate față de un
grup etnic / națiune, sentimentul patriotic desemnează identificare cu comunitatea cetățenilor
unui stat și loialitate față de un stat.
În orice epocă istorică, societăţile întreţin un dialog critic şi comprehensiv cu trecutul,
cu valorile, creaţiile şi practicile anterioare, acumulate şi sedimentate în ceea ce numim
tradiţie culturală. Modul în care este cunoscut, înţeles şi asumat trecutul condiţionează în mod
profund creaţia culturală a prezentului şi proiecţiile unei comunităţi naţionale în viitor. Orice
popor îşi traduce experienţa sa istorică într-o suită de creaţii culturale, care devin componente
obiective ale vieţii sale. Este vorba de opere şi valori cristalizate în limbă şi în toate formele
de creaţie simbolică,în artă, religie, ştiinţă, filosofie, în gândirea socială şi politică, opere
care, alături de realizările materiale şi tehnice, în ordine civilizaţională, exprimă identitatea
naţiunilor care le-a produs,vocaţia lor creatoare.
Cultura este o componentă structurală în viaţa naţiunilor, dar şi o expresie a sufletului
şi aspiritualităţii lor. Având o dimensiune existenţială complexă, în care funcţiile simbolice se
împletesc cu cele practice, culturile reprezintă elementul central al identităţilor naţionale,
nucleul sau pivotul lor spiritual. Culturile codifică şi tezaurizează, în limbaje simbolice,
experienţa istorică diversă a popoarelor, modelează comportamentele practice, modurile de
viaţă şi atitudinile fundamentale faţă de lume şi viaţă. Culturile au concomitent aspecte
instrinsec universale şi specifice. De aceea, în spaţiul creaţiei culturale se întruchipează în
forme atât de expresive raportul complex dintre unitate şi diversitate, raport constitutiv al
condiţiei umane. Fiecare naţie de pe lume e îndreptăţită să spere că va fi sortită să exprime
de la locul ei terestru adevăruri universale, spunea G. Călinescu.
Departe de a se dezvolta în izolare, culturile naţionale moderne au interacţionat
permanent şi au pus în mişcare un mecanism fecund al interdependenţelor, ce a devenit astăzi
global prin noile mijloace de comunicare. Din această interdependenţă şi comunicare

4
interculturală au rezultat marile creaţii ştiinţifice, filosofice şi artistice ale lumii moderne,
precum şi infăptuirile tehnice care ne-au modificat viaţa. Dar, contribuţia popoarelor şi apoi a
naţiunilor europene la construcţia lumii moderne, în toată complexitatea sa, este, inevitabil,
diferită, “dintr-o mie de motive”, ca să-l cităm pe Mihai Ralea. Culturile sunt diferite întrucât
popoarele au trăit şi s-au dezvoltat în condiţii istorice, sociale şi geografice diferite, având
interese şi valori, moduri de viaţă şi instituţii diferite. O istorie a culturilor va trebui să
consemneze aceste diferenţe şi să le
explice.
În lumea contemporană, marcată de procesul de globalizare, naţiunile îşi preţuiesc
creaţiile lor reprezentative, personalităţile şi valorile în care se recunosc, cele care formează
substanţa identităţii lor durabile şi care reprezintă contribuţia lor la patrimoniul cultural al
umanităţii.
Aceste valori şi modele culturale sunt transmise din generaţie în generaţie, prin
mecanismele socializării şi educaţiei, fiind, de asemenea, promovate sistematic şi
mediatizate, pentru a le face cunoscute şi recunoscute în lume. Identitatea culturală a
naţiunilor este certificatul lor de existenţă, prin care îşi legitimează locul în istoria universală.
Naţiunile dezvoltate, cu o puternică conştiinţă de sine, îşi apreciază creaţiile culturale ca un
patrimonial naţional, care este protejat şi promovat, întrucât văd în aceste opere o mărturie
tangibilă şi simbolică a trecerii lor prin istoriei,un indicator al vocaţiei lor creatoare.
În decursul istoriei sale moderne, naţiunea română a produs un ansamblu de valori şi
de creaţii spirituale care îi conferă identitate şi un loc distinct în civilizaţia europeană. Aceste
valori alcătuiesc, în unitatea şi diversitatea lor, moştenirea noastră culturală.
Îşi cunosc românii patrimoniul lor cultural? Cu ce imagine asupra culturii lor operează
atunci se referă la ei înşişi, la identitatea lor, şi atunci când, inevitabil, sunt puşi în situaţia
curentă de a-şi evalua comparativ datele identitare cu cele ale altor popoare? Cum se percep
şi se poziţionează ei în lumea actuală? Au creat românii ceva durabil în ordine spirituală? Au
ei vreo“contribuţie” ce merită să figureze într-un catalog al performanţelor universale? Au
propus ei omenirii vreo idee, vreo invenţie tehnică sau vreo soluţie teoretică originală?
În aceste interogaţii se exprimă nevoia lăuntrică a culturii române de a-şi redefini
conştiinţa de sine, de a-şi face un bilanţ al aventurii spirituale pe care a parcurs-o în decursul
existenţei sale. Din aceste interogaţii derivă şi problema pe care o abordează acest curs. În ce
măsură cunoaştem acest patrimoniu, ce criterii şi repere putem utiliza, din pespectiva
prezentului, pentru a interpreta în chip adecvat semnificaţia unor opere şi creaţii din trecutul
recent sau mai îndepărat? Avem un program naţional, sistematic şi coerent, în această

5
privinţă? În ce măsură integrarea în comunitatea europeană modifică sau redimensionează
problema identităţii şi a imaginii noastre? Ştim să ne promovăm valorile autentic naţionale şi
să ne construim imaginea de ţară pe temeiul acestora?

Personalităților simbol ale culturii românești

Imaginea omului în opera lui Neagoe Basarab este o sinteză a tradiţiei medievale şi a
noii ere moderne care se deschide. Cele mai importante virtuţi pe care omul trebuie să le
cultive în relaţiile sociale sunt: înţelepciunea, judecata raţională, stăpânirea de sine,
comportamentul moderat, viaţa cumpătată, potrivit raţiunii, modestia şi demnitatea, dreapta
măsură, pacea socială (căreia îi aduce un adevărat elogiu). Observăm că este vorba de valori
care au fost mereu preţuite în cultura română şi în mentalitatea noastră. Opera lui Neagoe este
o codificare a unei experienţe istorice din care rezultă aceste virtuţi. Este o orientare valorică
în care tradiţia (înţelepciunea, respectul cutumelor şi al credinţei, ethosul solidarităţii etc.) şi
modernitatea (comportament raţional, moderaţie, promovarea în funcţii publice a celor
competenţi, diplomaţia bazată pe calcul raţional,potrivit balanţei dintre avantaje şi riscuri) se
completează şi se conjugă armonios.
Umaniştii români Nicolae Olahus, Mitropolitul Varlaam exprimă rolul culturii în
formarea personalității și ființei naționale prin:
• preţuirea acordată omului şi creaţiilor sale;
• elogiu adus cunoaşterii, culturii, educaţiei, învăţăturii;
• interes pentru viaţa morală şi practică;
• interes pentru cunoaşterea şi interpretarea raţională a naturii şi a istoriei;
• interes pentru problemele sociale, istorice şi politice;
• sunt cei dintâi care afirmă răspicat originea latină a poporului român şi a limbii sale.
Mitropolitul Varlaam (sec.XVII) este cea mai impunătoare personalitate culturală din
perioada domniei lui Vasile Lupu în Moldova, alături de Grigore Ureche. Lucrarea sa
epocală, Carte românească de învăţătură (cunoscută şi sub numele de Cazania lui Varlaam),
tipărită la Iaşi în 1643, cuprinde predici şi texte religioase scrise într-o limbă de o
expresivitate deosebită. Cartea va fi un izvor de inspiraţie pentru mulţi scriitori moderni.
Destinată către „toată seminţia românească pretutindere ce se află“, lucrarea lui Varlaam va
circula în tot spaţiul românesc, contribuind la unificarea limbii şi a spiritului românesc.
Versurile omagiale pe care Varlaam le scrie la stema ţării sunt primele versuri culte în
româneşte, dintre care cităm această analogie clasică dintre frământările sufleteşti şi

6
zbuciumul mării: „Valuri multe ridică furtuna premare/mai vârtos gândul omului întru lucru
ce are/Nu atâta grija şi frica începutului/Cît grija în maniera de a consemna şi descrie
evenimentele prin efortul de a le sistematiza şi de a le explica printr-o abordare logică.
Letopiseţul său este un prim monument al scrisului românesc şi al istoriografiei noastre. El
inagurează de fapt istoriografia naţională, istoria fiind văzută de el ca o disciplină
fundamentală, ca„magistra vitae“.Grigore Ureche este pentru cultura română prototipul
„cronicarului“, cel care fixează evenimentele şi le descrie în termeni lapidari, de observaţie
directă, într-o scriitură expresivă, ce impresionează prin forţa portretistică şi prin precizia
detaliilor.
Miron Costin (1633-1691). Este un cărturar cu vederi largi, pregătit în universităţile
latine din Polonia(a urmat Colegiul Iezuit din Bar), unde a asimilat o vastă cultură umanistă şi
clasică. El formulează clar necesitatea unei culturii naţionale, nu doar în planul istoriografiei,
ci şi în plan educativ şi literar.
Nicolae Milescu Spătaru (1636-1708) este unul dintre cei mai mari învăţaţi români ai
timpului său, un erudit şi umanist de faimă europeană.
Stolnicul Constantin Cantacuzino (1650-1716). Este o personalitate impunătoare a
culturii române, un mare erudit, uimindu-şi contemporanii prin vastitatea cunoştinţelor sale.
El pune în antiteză educaţia cu „barbaria“, vorbind de felul de a fi al „varavarului“, dominat
de instincte, fără să respecte regulile şi „legile“. Susţine şi teza egalităţii naturale a oamenilor,
fiind astfel şi un precursor al ideilor iluministe.
Cronicarii şi personalităţile de vârf ale culturii române din veacul al XVII-lea au
realizat un salt spre modernitate, o sinteză între umanismul popular şi umanismul
renascentist. Contribuţia lor este esenţială pentru formarea conştiinţei naţionale şi
introducerea unor noi forme de expresie culturală.Dimitre Cantemir deschide seria
personalităţilor enciclopedice în cultura română.
Şcoala Ardeleană cu reprezentantii ei, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior,
Ioan Budai-Deleanu ş.a., s-a constituit ca o amplă mişcare ideologică, culturală şi politică,
având drept ţintă strategică recunoaşterea drepturilor naţionale ale românilor din
Transilvania. Ea este expresia cea mai relevantă a luminismului românesc, curent care
îmbracă forme şi aspecte specifice în spaţiul românesc. Învăţământul, cultura şi ideile
raţionaliste erau privite ca un instrument indispensabil pentru fortificarea conştiinţei naţionale
şi a noii mentalităţi. Exponenţii acestei mişcări culturale şi politice erau animaţi de un spirit
reformator moderat, fiind încrezători în reformismul luminat.

7
 La mijlocul veacului al XIX-lea, în spaţiul cultural şi politic românesc s-au întâlnit
numeroase personalităţi, unele de prim rang, altele rang secund, creatori în diverse registre
culturale: istorici, lingvişti, poeţi, prozatori, dramaturgi, culegători de folclor, pictori,
muzicieni, filosofi, sociologi, oameni politici, jurişti, profesori, jurnalişti etc., astfel încât lista
celor care au participat la redimensionarea culturii române în intervalul 1840-1860 este
impresionantă: Ion Heliade Rădulescu, Gh. Asachi, Kogălniceanu, Bălcescu, Ion Ghica,
Eftimie Murgu,Eufrosin Poteca, Petrache Poenaru, C. Negruzzi, Ion Ionescu de la Brad,
Dimitrie Bolintineanu,Anton Pann, Gr. Alexandrescu, Alecu Russo, Cezar Bolliac, C. Negri,
Vasile Alecsandri, Matei Millo, C. A. Rosetti, Ion Brătianu, Simion Bărnuţiu, Avram Iancu,
George Bariţiu, Timotei Cipariu,August Treboniu Laurian, Alexandru Papiu Ilarian, Andrei
Mureşanu, Andrei Şaguna, Aron Pumnul, Nicolae Kreţulescu, Eudoxiu Hurmuzachi,
Alexandru Hâjdeu şi mulţi alţii.
Personalitatea lui Eminescu
Mihai Eminescu (1850-18890-creator al unei opere monumentale, poet naţional şi
universal, Eminescu este o personalitate emblematică a spiritualităţii româneşti. Numeroşi
exegeţi şi interpreţi ai operei sale literare,publicistice şi filosofice au văzut în Eminescu
sinteza modernă a spiritului naţional, fiind numit de Călinescu „poetul nepereche“, de
Constantin Noica „omul deplin al culturii române“, iar de Nicolae Iorga „expresia integrală a
sufletului românesc“. Indiferent de adecvarea acestor formule, indiferent de atitudinile uneori
divergente care s-au exprimat de-a lungul vremii cu privire la opera sa, un lucru este cert:
Eminescu are un loc central în cultura română, el este un pivot al spiritualităţii naţionale.
În activitatea sa publicistică, de o dimensiune fără egal în epocă, Eminescu s-a dovedit un
gânditor profund, cu un orizont cultural impresionant, ce nu poate fi comparat, după opinia
lui.
Pentru a reconstitui personalitatea şi gândirea lui Eminescu, de multe ori deformate în
decursul unui veac de cercetări aplicate şi de interpretări divergente asupra operei sale, este
oportun să recurgem la imaginea pe care i-o construieşte Maiorescu, cel care îl cunoştea ca
nimeni altul. Astfel, încercând să definească personalitatea lui Eminescu, criticul care l-a
impus reţine ca element caracteristic tocmai capacitatea sa intelectuală deosebită, forţa,
modernitatea şi amplitudinea gândirii sale, numindu-l „rege al cugetării“, care şi-a trăit viaţa
aspirând să cunoască întregul patrimoniu al culturii umane. Ceea ce caracterizează mai întâi
de toate personalitatea lui Eminescu este o aşa de covârşitoare inteligenţă, ajutată de o
memorie căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i mai scăpa...., încât lumea în
care trăia el după firea lui şi fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale, ce

8
şi le însuşise şi le avea pururea la îndemână. Este cea dintâi recunoaştere a faptului că
Eminescu a codificat, în ansamblul operei sale, o „direcţie“ a spiritualităţii naţionale, un
vector al evoluţiei moderne a societăţii româneşti.
Prima jumătate a secolului al XIX-lea poate fi caracterizată ca o epocă a
întemeietorilor şi a organizatorilor de instituţii culturale moderne. Este perioada în care
societatea şi cultura românească asimilează intens modele şi idei din patrimoniul modern.
Personalităti ca: Asachi şi Heliade Rădulescu, Dimitrie Bolintineanu, C. Negruzzi, Cezar
Boliac, Alecu Russo şi Vasile Alecsandri, Nicolae Filomon cu romanul său de referinţă,
Ciocoii vechi şi noi, G.Baronzi, B.P. Hasdeu, cu nuvelistica şi publicistica sa şi Alexandru
Odobescu ,autor şi el de nuvele istorice, Doamna Chiajna şi Mihnea-vodă cel Rău, de scrieri
istorice şi eseuri de mare rafinament (Pseudo-kinegheticos), de lucrări ştiinţifice (Tezaurul de
la Pietroasa). Să menţionăm şi pe Ion Ghica (1816-1897), economist de pătrunzătoare
analiză, prozator cu un registru bogat, creator de tipuri umane, calităţi vizibile şi în vasta sa
corespondenţă cu oamenii timpului.
Epoca marilor clasici este marcată, în plan literar, de trecerea de la romantism la
realism. Spiritul Junimii se impune treptat, în presă şi în literatură, separând valorile de
mediocrităţi, prin introducerea criteriilor estetice în stabilirea ierarhiilor de valori. Abordarea
romantică a unor teme o întâlnim încă la Hasdeu şi Eminescu, până la poezia lui Vlahuţă şi la
dramaturgia lui Delavrancea, dar scriitura de factură realistă devine predominantă la creatori
precum Filimon, Slavici, Creangă, Caragiale, Duiliu Zamfirescu. În opoziţie cu Junimea şi cu
spiritul promovat de revista Convorbiri literare, poetul Alexandru Macedonski (1854-1920)
înfiinţează cenaclul literar şi revista Literatorul (1880), prin care promovează orientarea
simbolistă.
În perioada dintre cele două războaie mondiale, cultura română îşi dă măsura
capacităţii sale creatoare, fiind o epocă de performanţă pentru gândirea românească, aşa
cum a fost pentru creaţia noastră literară şi artistică. Cultura română în perioada interbelică
are nu doar personalităţi excepţionale, Tudor Vianu, Mihai Ralea, Petre Andrei, D.D.Roşca,
Dimitrie Gusti, Mircea Vulcănescu ci şi o medie valorică foarte ridicată.
Emil Cioran s-a afirmat ca un eseist de forţă în publicistica din deceniul patru, iar
prima sa lucrare de meditaţie filosofică, publicată în 1934, poartă titlul Pe culmile disperării.
Prin teme, preocupări şi atitudini, Cioran se integrează firesc în atmosfera spirituală
dominată de „noua generaţie“ de scriitori şi gânditori (alături de Eliade, Vulcănescu, Noica,
Eugen Ionescu, Mihail Sebastian ş.a).

9
 În perioada comunistă, mulţi intelectuali români au trăit în exil, unde au creat opere
valoroase, unele fiind intrate în patrimoniul universal Constantin Brâncuşi, George Enescu,
Mircea Eliade, Eugen Ionescu şi Emil Cioran care au devenit repere ale culturii
contemporane.
Octavian Paler a arătat că trebuie să privim cultura ca pe un element fundamental al
identităţii naţionale, mai ales în această fază istorică a omenirii, când are loc un amplu proces
de globalizare şi de integrare. O ţară îşi poate pierde identitatea în două feluri:
dezintegrându-se teritorial şi dezintegrându-se spiritual. Dezintegrarea spirituală, din
nefericire, nu se vede, în timp ce dezintegrarea teritorială se vede când se întâmplă. S-a făcut
la noi multă demagogie în ultimii ani pe riscul dezmembrării României, în timp ce
dezintegrarea noastră spirituală a continuat şi continuă din nefericire zilnic...Există în
momentul de faţă o mitologie a economicului în România. La nivelul clasei politice, nu se
discută decât despre economie, nu se discută, fie la guvern, fie în Parlament, decât de
spectrul mizeriei. E important să se discute despre asta, dar gândiţi-vă şi la mizeria
intelectuală, la mizeria morală, la mizeria spirituală, care pot distruge, în ultima instanţă,
celula acestui popor, şi ne-am asuma astfel, după părerea mea, riscul foarte grav de a ne
deznaţionaliza, de fapt, în timp ce se practică atâta demagogie naţionalistă.

Rolului personalităților simbol în formarea sentimentul patriotic la elevi

Evocarea marilor personalităţi ale neamului românesc – regi şi voievozi, conducători
de oşti şi răscoale, elite ale ştiinţei şi culturii noastre naţionale, monahi şi cronicari etc.,
constituie laolaltă simboluri ale luptei pentru emanciparea, eliberarea şi unitatea poporului
român, ale coagulării ființei naționale.
Cu toţii sunt mereu un imbold şi o călăuză orală şi spirituală, un nesecat izvor de
învăţăminte şi de pilde vii pentru tot ceea ce trebuie să însemne mersul spre adevăr şi
dreptate al existenţei şi binelui nostru ca ţară şi neam în această parte de lume.
Patriotismul nu este valoros în sine cât este în relaţie cu alte valori: respectul, simţul
civic, încrederea în societate, sentimentul de mândrie, optimismul. În epoca globalizării și a
granițelor difuze, el trebuie alăturat unor valori importante, valori promovate de
personalitățile simbol ale culturii românești în scrierile lor, de-a lungul vremii.
Patriotismul presupune respectul valorilor trecutului, care ne-au consolidat adânc
rădăcinile în istorie. Sentimentul patriotic nu este un dat congenital, el se formează și se
consolidează în timp și capătă forme, înfățișări diferite în fiecare epocă.

10
 Nicolae Iorga spunea că ,,fiecare dintre noi e un fel de rezumat al trecutului neamului
său și puțin, un fel de rezumat al trecutului omenirii întregi …, noi trăim nu numai prin cei
care ne-au precedat, dar și prin cei care vor veni din nou și care ne cheamă din viitorul lor în
prezentul nostru pentru a ne impune dotării și misiunii”.
După Lucian Blaga, sentimentul național , tălmăcește atitudinea de constantă prețuire
a neamului românesc, a autenticului său geniu creator și a celor mai de seamă valori produse
în spațiul cultural carpato- dunărean. Putem afirma , pe baza faptelor istorice că, poporul
nostru s-a plămădit de-a lungul mileniilor în spațiul carpato- dunărean, că fiecare metru de
pământ și fiecare piatră sunt stropite cu sudoarea și sângele moșilor și stramolilor noștri. În
cele mai grele timpuri, înaintașii nu și-au părăsit pământul unde s-au născut, ci, înfrățindu-se
cu el, cu munții și câmpiile, cu râurile și codrii falnici, au rămas neclintiți pe aceste
meleaguri, apărându-și ființa , dreptul la existența liberă.
,, Munca cinstită, viața curată, iubirea de semeni, împlinirea datoriilor ce le avem –
adică faptele-aceasta înseamnă patriotism și nu vorbe deșarte” adnota Mihail Sadoveanu.
Iată câteva din valorile care ar trebui să însoțească patriotismul:
 Implicare socială- În locul unei atitudini pasive, de aşteptare a unor schimbări de sus,

copiii pot învăţa că pot contribui la dezvoltarea comunităţii în care se află, fiind atenţi la
nevoile celorlalţi şi ajutându-i pe semenii lor, indiferent cât de puţin. Dacă elevii vor înţelege
că iniţiativa lor contează şi că ei pot face o diferenţă, vor fi mult mai dispuşi să se implice în
viaţa socială. În plus, ei trebuie să ştie că orice societate funcţionează doar atâta timp cât
oamenii vor să se ajute unii pe ceilalţi şi să îşi ofere o parte din timpul şi resursele lor pentru
binele celorlalţi.
 Interesul pentru cultura românească. Când le trezim copiilor interesul pentru cultură,

tradiţiile şi obiceiurile româneşti, apare inevitabil şi sentimentul de identitate și mândrie

naţională. Adâncimea sentimentelor patriotice la elevi se face prin interdisciplinaritatea
istoriei cu alte discipline de învățământ și, în mod special, cu literatura română.
Nicolae Iorga spunea că ,,prin nimic nu se vede mai complet si mai perfect omul decât
prin istorie”.
George Calinescu spunea că ,,istoria literară este, cu anumite condiții proprii, un
capitol al istoriei generale. Cele două obiecte au o latură comună și anume cea educativă.
Prin cooperarea celor două discipline educația patriotică se face mai profund”.
Literatura îi dezvăluie elevului, pe de o parte, frumusețea limbii materne, valoarea
operelor scriitorilor noștri care au oglindit în operele lor momente esențiale ale istoriei patriei

11
noastre, iar pe de altă parte, locul literaturii românești în cadrul patrimoniului literaturii
universale.
Lecțiile de literatura ne ofera posibilitățile ample de fixare a unor idei generale cu
caracter călăuzitor în sfera comportamentului patriotic. Țara nu se servește cu declarații de
dragoste, ci cu muncă cinstită și la nevoie cu jertfă. Dragostea de țară ca valoare supremă , ce
ghidează comportamente umane este exemplificată în legenda ,,Povestea Vrancei”. Aici se
întâlnesc două sentimente profund umane : dragostea de mamă și dragostea de țară .
Conduita cu valoare de model este biruința iubirii profunde față de țară a unei bătrâne care-și
trimite la luptă pe toți cei șapte feciori ai săi. Conduita patriotică cu valoare de model este
redată prin demnitatea și spiritul de sacrificiu manifestată în momentele cruciale pentru țară.
Întreaga noastra literatură este străbatută de acea atitudine responsabilă față de patrie,
prefigurând una din trăsăturile profilului personalității literaturii române în context universal.
Studiului limbii si literaturii române îi revine sarcina sporită de a forma cultura generală a
tinerilor patriei noastre , în perspectiva calității intelectuale cerute omului : originalitate,
inventivitate, imaginație avântată, putere de analiză și sinteză, flexibilitatea de a-i educa
moral și patriotic.
Este cunoscut caracterul formativ al literaturii, cu valențele sale ideologice, etice și
estetice. Studiul poeziei patriotice, poezia ce se confundă cu ființa istorică a neamului și
crește din vitejia strămoșilor până în prezent . ,,I-a fost dat poeziei romîne să se întrupeze în
acest sens prin Eminescu –etalonul de platină al romanismului”-Ana Blandiana.
 Toleranţa. Opusă faţă de dorinţa de a ne compara cu alţii pentru a ne scoate în faţă,
toleranţa îi va învăţa pe copii să îi accepte pe ceilalţi oameni, indiferent de locul în care s-au
născut. Pentru a-i ajuta pe copii să fie toleranţi trebuie să le explicăm contextul în care un om
a devenit ceea ce este.
 Repere morale. Dacă în jurul nostru suntem asaltaţi de anti-modele, putem găsi în
istorie şi cultură modele morale, oameni care s-au pus în slujba celorlalţi sau care s-au
sacrificat pentru ţara lor. Astfel, oferind modele-personalitățile simbol ale culturii românești,
putem să le arătăm copiilor ce înseamnă respectul şi dragostea de ţară.
 Respect. Patriotismul trebuie legat de un sentiment de respect faţă de cei care de-a
lungul timpului s-au zbătut pentru ţară, pentru independenţa şi libertăţile de acum. Copiii
trebuie să înţeleagă privilegiul de a trăi într-o ţară liberă şi independentă şi să fie conştienţi de
sacrificiile făcute de români pentru aceste lucruri.

12
 Spirit civic. În continuarea respectului faţă de ţară şi de ceilalţi vine şi formarea
spiritului civic. După cum statul creează punți de educaţie, siguranţă şi ordine, aşa şi ei, vor
trebui când sunt mari ,să contribuie mai departe la îmbunătăţirea societăţii.
 Demnitate. Să reamintim doar ce stă scris în Testamentul lui Enăchiţă Văcărescu
„Urmaşilor mei Văcăreşti!/ Las vouă moştenire:/ Creşterea limbei române/ Ş-a patriei
cinstire”. După cum, din înflăcărata lor dragoste de patrie şi Nicolae Bălcescu sublinia
adeseori că „istoria este cea dintâi carte a unei naţii”, în vreme ce Mihail Kogălniceanu
adăuga la rândul său că „trebuinţa istoriei ne este neapărată chiar pentru ocrotirea driturilor
noastre… ce ni s-au călcat în picioare numai pentru că n-am avut conştiinţa naţionalităţii
noastre, numai pentru că n-am avut pe ce să ne întemeiem şi să ne apărăm dreptăţile”.Copiii
trebuie învățați că românii au dreptul la o demnitate pe măsură în lume, în raport cu cele ce
s-au întâmplat sau cu cele ce se derulează, astăzi, pe variile meridiane ale omenirii? Cu ce
am fost ori suntem mai prejos când de pe meleagurile noastre carpato-danubiano-pontice s-au
lansat în universalitate, unanim recunoscute, personalităţi precum: Nicolae Iorga, N.
Titulescu, H. Coandă, Paulescu, G. Enescu, Ana Aslan şi Emil Paladi, Constantin Brâncuşi şi
Nicolae Grigorescu, ş.a.m.d. De ce şi pentru ce să avem atâta frustrare ca popor şi mereu
aplecaţi, închinându-ne la înaltele porţi – foste şi actuale, renunţând cu atâta uşurinţă la istoria
noastră adevărată şi la mărturiile lăsate, inclusiv patrimoniale, pe banda timpului din
generaţie în generaţie ca izvor de spirit şi lumină, din şi pentru fiinţa, dar şi pentru perenitatea
neamului nostru românesc? Pentru că aşa cum scria şi A.D. Xenopol, preocupat de rolul
istoriei şi împlinirea marelui ideal naţional – unirea întregului popor într-acelaşi stat, „cu toţii
am încolţit din frumosul arbore al faptelor şi graiului comun românesc”. Sau iarăşi Mihai
Eminescu care repet, pătruns de adânca sa iubire de patrie şi popor, de graiul şi de simţirea
românească, a şlefuit cu atâta măiestrie poeziile sale (vezi Luceafărul) ceea ce avea să se
regăsească şi astăzi printre aştrii cei mai luminoşi ai literaturii universale. Dar şi Constantin
Brâncuşi, cel care a infiltrat dragostea de ţară prin sufletul lui de artist genial (vezi Tripticul
Sculptural de la Târgu-Jiu, Pasărea Măiastră, etc) avea să intre la rândul său în circuitul
simbolistic al artei universale. Astfel de exemple, din fericire, pot continua, făcându-ne demni
şi mândri, dar care ne şi obligă să avem în suflet în orice clipă şi oriunde iubirea de neam,
recunoscându-ne istoria şi trecutul, dar şi să învăţăm din pilda şi jertfa străbunilor noştri. Iar
aici, recitind din nou din creaţiile lui Eminescu – poetul nostru „nepereche” „Ce-ţi doresc eu
ţie, dulce Românie/ Ţara mea de glorii, ţara mea de dor/ Braţele nervoase, arma de tărie,/ La
trecutu-ţi mare, mare viitor!” avem imaginea perfectă a iubirii de patrie, dar şi dorinţa şi
speranţa de mai bine a existenţei noastre ca popor, inclusiv în momentele cele mai grele ale

13
istoriei. Nu în ultimul rând, vorbind despre patrie şi patriotism nu poţi să faci abstracţie şi de
alţi mari poeţi şi scriitori români – V. Alecsandri, George Coşbuc, Liviu Rebreanu, M.
Sadoveanu, etc., după cum şi Miron Costin, unul dintre marii noştri cronicari, care adresându-
se lui Duca Vodă într-un moment greu pentru ţară, grăia cu o vădită răzvrătire interioară şi
anume, „ce drept au ei să vie asupra măriei – tale? Să nu dăm locul, că Pământul acesta este
frământat cu sângele moşilor şi strămoşilor noştri, pentru ca zidirea de mâine a patriei să fie
veşnică”.
Pentru ca norma morală constructivă să fie o soluție pentru educație morală în
învățământul nostru, se cuvine să cultivăm o învățare morală în funcție de stadiile dezvoltării
personalității omului și care să comporte ideea de sens și valoare a vieții individuale, ideea
de anticipare a evenimentelor morale, ideea de sensibilizare a aspirațiilor morale,
autoeducația morală, ideea de o învățare centrată pe sentimente și convingeri, și ideea de
opțiunea valorică asemănatoare cu modelul ideal.

14
2. IDEI ROMÂNEȘTI CARE AU SCHIMBAT LUMEA

Personalități autohtone cu impact universal

Cultura și școala românească au completat de-a lungul timpului galeria unor renumiți
cercetători care au contribuit, prin studiile și invențiile lor, la progresul științei și tehnicii mondiale.
Din galeria acestor personalități vom selecționa pe cei care au avut un impact universal:
 Grigore Antipa – inventatorul dioramei
Născut în 27 noiembrie 1867 la Botoșani, a fost un naturalist, biolog darwinist, zoolog,
ihtiolog, ecolog, oceanolog și profesor universitar român. Este savantul care a renovat total și instalat
în 1906, în actualul său lăcaș din București, Muzeul Național de Istorie Naturală, care acum îi poartă
numele.
Grigore Antipa a făcut studii universitare la Jena (Germania), cu celebrul naturalist Ernst
Haeckel (1834-1919), inventatorul ecologiei. Și-a continuat cercetările științifice în Franța și Italia. El
s-a consacrat prin studierea Dunării și Mării Negre, participând în 1893 la o expediție în jurul acestei
mări, expediție organizată de țările riverane și care a durat nouă luni. Cele mai semnificative rezultate
le-a fost obținute în domeniul hidrobiologiei, el fiind considerat ca un precursor atât în știința
românească, cât și în cea mondială.
Antipa a înființat în 1932 Institutul Biooceanografic din Constanța, cu cele două rezervații și
stațiuni de cercetări, cea de la Agigea (creată de Ioan Borcea) și cea de la capul Caliacra. Institutul
Biooceanografic din Constanța a fost transformat în 1949 în Stațiunea de Cercetări Maritime și
Proiectări Piscicole, înglobată în 1970 în Institutul Român de Cercetări Marine.
Grigore Antipa a pus la cale, cu sprijinul regilor Carol I și Ferdinand, un plan de exploatare
rațională a pescăriilor din lunca și Delta Dunării, și de la limane (limanele Basarabiei și ale Dobrogei
de la nordul și sudul gurilor Dunării). Conform principiilor ecologice ale lui Haeckel, acest plan a
dublat în zece ani producția de pește și de icre negre, fără să distrugă mediile și îndeosebi locurile de
înmulțire ale peștilor. Cherhanalele cooperative au îmbunătățit situația pescarilor, astfel că sistemul
Antipa, foarte avansat pentru timpul său, a fost preluat de regimul comunist în 1947 și dezvoltat până
în anii 1965. Dar ulterior a fost înlocuit cu sistematizarea desecărilor, a îndiguirilor și a canalizărilor.
Politica ecologică de optimizare a fenomenelor naturale, numită de Grigore Antipa geonomie, a fost
înlocuită cu una de contrariere a lor, care a dus logic la accelerarea curenților pe canale, la
eutrofizarea zonelor stagnante, și la prăbușirea productivității peștelui (parțial compensată astăzi prin
piscicultură).
Grigore Antipa a fost membru al Academiei Române și a mai multor academii din străinătate.
El a întemeiat școala românească de hidrobiologie și ihtiologie.

 Nicolae Orban – creatorul ”Tunului Basilic”

15
 Armurierul de origine română Nicolae Urban/Orban este considerat pionierul artileriei
moderne. El a fost cel care a conceput - la cererea otomanilor - celebrul „Tun al lui Urban/Orban” sau
„Tunul Basilic”, folosit la asediul Constantinopolului în 1453. La jumătatea secolului XV se știa
despre transilvăneanul Orban că era specialist în construirea de tunuri - arme care, pe atunci, erau o
noutate în materie de tehnică de luptă. Orban dacul, aşa cum l-a denumit cronicarul grec Laonic
Chalcocondil în lucrarea intitulată Expuneri istorice, era născut la Braşov. Când a intrat în armata lui
Mehmed al II-lea, Orban era un bărbat „între două vârste, cu mustaţă blondă şi obrajii rumeni“. Orban
este descris de un contemporan drept o persoană de „etnie maghiară şi un meşter foarte competent“.
Există istorici care consideră că Orban ar fi putut să fie german, dat fiind numărul mare de armurieri
germani care serveau în armata maghiară.
Majoritatea istoricilor spun că el a vrut să-i servească pe creştini, dar n-a putut rămâne în
tabăra bizantinilor, mai ales pentru că nu-şi putea pune în aplicare invenţia, din lipsa fondurilor.
Mehmed al II-lea i-a pus însă la dipoziţie tot ce era necesar pentru a-şi instala atelierul în vecinătatea
oraşului Adrianopol (Edirne de azi). Construcţia primului tun-gigant a durat trei luni şi a depăşit tot ce
fusese realizat în domeniu până la acea dată. Tunul lui Orban a reprezentat precursorul tunurilor
perfecţionate, de mare putere, proiectate ulterior, lăsând până astăzi moştenirea principiului său de
funcţionare.

 Ștefan Odobleja – părintele ciberneticii

Ceea ce este tehnologia în prezent se datorează în mare parte unui om prea puțin cunoscut în
România: Ștefan Odobleja. Ștefan Odobleja (n. 13 octombrie 1902, Valea Izvorului, Mehedinți — d.
4 septembrie 1978) a fost un autor, filozof, medic militar și scriitor român, precursor mondial al
ciberneticii generalizate. În decursul vieții, Ștefan Odobleja a practicat medicina, dar şi-a dedicat
timpul și scrisului. Pasionat de psihologie, a început să scrie despre cunoaştere în general şi, în
special, despre cunoaşterea umană. Pe parcursul anilor, a ajuns să scrie peste 50.000 de pagini despre
acest vast domeniu, însă numai 15.000 de pagini au ajuns să fie publicate.
În 1929 a publicat o primă lucrare la Bucureşti, iar 3 ani mai târziu a făcut acelaşi lucru la
Paris. Prima sa operă cu adevărat importantă a fost însă Psychologie consonantiste, în două volume
distincte apărute în 1938 şi 1939. În ciuda numelui relativ ambiguu, lucrarea de 900 de pagini
cuprinde peste 300 de desene care marchează elementele fundamentale ale ciberneticii. Lucrarea are
însă şi un aspect negativ esenţial: era pur teoretică, fără ca Odobleja să explice cum poate fi aplicată
cibernetica în viaţa de zi cu zi.
După publicarea lucrării sale, Odobleja începe şi trimite exemplare ale cărţii sale la
numeroase universităţi din întreaga lume, cum ar fi Roma, Lisabona, Madrid, Londra, Stockholm,
Amsterdam, Tokyo, Shanghai, Buenos Aires, Los Angeles şi New York.
Din păcate, izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial în 1939 deturnează atenţia
societăţii de la astfel de probleme. Într-o lume în care principala preocupare era reprezentată de

16
informaţiile venite de pe numeroasele fronturi de război, aproape nimănui nu i-a mai păsat de lucrarea
sa ştiinţifică. Debusolat de acest lucru, Odobleja se izolează şi rămâne cufundat în lucrările sale
inclusiv după încheierea războiului.
În 1948, la 3 ani de la sfârşitul războiului, la Paris este publicată lucrarea “Cybernetics: Or the
Control and Communication in the Animal and the Machine”, adică “Cibernetică: Controlul şi
comunicarea în animal şi maşină”. În această carte, filosoful şi matematicianul Norbert Wiener
explică unele rezultate practice obţinute pe parcursul războiului, atunci când a avut rolul de a crea un
sistem automat care să regleze tirul artileriei de pe avioane.
Această lucrare a avut un succes semnificativ mai mare din două motive: în primul rând, a
fost publicată după război, când setea de cunoaştere era mai mare după ani de zile de conflict armat,
iar în al doilea rând a avut un caracter practic, prin care cibernetica era explicată prin exemple. În
acest context, Wiener şi-a asumat practic rolul de inventator al ciberneticii, iar popularitatea sa a fost
mai mare decât a lui Odobleja.
Aproape 20 de ani mai târziu, în 1966, când Odobleja s-a mutat din nou la Turnu Severin, el a
descoperit o versiune în limba română a lucrării lui Wiener și, intrigat de numele acesteia, a identificat
numeroase similarităţi cu propria sa carte, “Psychologie consonantiste”, publicată în 1938. Wiener
murise cu doi ani în urmă, astfel că nu l-a putut confrunta direct în această problemă, însă a analizat
diversele evenimente şi a identificat modul în care americanul a intrat în posesia lucrării sale.
Printre cercetătorii cărora Odobleja le trimisese lucrarea sa în 1938 s-a aflat şi doctorul W.S.
Bainbridge, care l-a cunoscut pe Wiener atunci când marina americană a cerut Institutului Tehnologic
de la Massachusetts să construiască dispozitive anti-raid împotriva tunurilor instalate pe navele de
război inamice. Practic, Wiener a intrat atunci în posesia cărţii lui Odobleja, iar ulterior s-a folosit de
munca acestuia pentru a scrie propria sa carte despre cibernetică. Din momentul în care şi-a dat seama
de acest lucru, Odobleja a depus eforturi pentru ca munca să-i fie recunoscută la adevărata sa valoare.
Treptat, Odobleja a început să fie apreciat în întreaga lume pentru meritul de a fi creat
cibernetica, însă acest lucru nu s-a întâmplat şi în România, unde a fost marginalizat de regimul
comunist pentru a nu deveni popular în rândul locuitorilor.
Ştefan Odobleja a încetat din viaţă în 1978, an în care este publicată la Bucureşti şi lucrarea
“Psihologia consonantistă și cibernetica”. Abia la 4 ani după moarte, la Bucureşti apare şi prima ediţie
în limba română a celebrei sale cărţi “Psihologia consonantistă”.
Meritele sale sunt recunoscute însă oficial abia după căderea regimului comunist. Astfel, a
devenit membru de onoare postum al Academiei Române în 1990, iar alte 3 lucrări ale sale au fost
publicate în România în perioada 1993-2003: “Odobleja – Apariția ciberneticii pe pământ românesc, o
evaluare făcută de Iosif Constantin Drăgan”, “Introducere în logica rezonanței: scrieri inedite” şi
“Psihologia consonantistă și cibernetic”.
De Ștefan Odobleja amintesc acum, prin numele ce îl poartă, două licee - unul în Turnu-
Severin, celălalt în București; o stradă - cea pe care a locuit savantul; Spitalul Militar de Urgență din

17
Craiova, dar și satul în care s-a născut, numit până în 1968 Valea Izvorului, și devenit, prin lege
adoptată de Parlament în 2004, satul "Ștefan Odobleja".

 Nicolae Vasilescu-Karpen, inventatorul Pilei Karpen (perpetuum mobile)

Nicolae Vasilescu-Karpen (n. 10/22 decembrie 1870, Craiova - d. 2 martie 1964, Bucureşti), a
fost un om de ştiinţă, inginer constructor şi inginer electrician, membru corespondent şi mai apoi
titular al Academiei Române şi membru de onoare al „Société française des électriciens”.
Născut la Craiova, a urmat tot aici şcoala primară şi apoi studiile liceale, pe care le-a absolvit
la Colegiul Naţional Carol I. Pentru a deveni inginer, a urmat studiile la Şcoala Naţională de Poduri şi
Şosele din Bucureşti, pe care le-a absolvit în 1891, ca şef de promoţie.
După trei ani de activitate ca inginer la Ministerul Lucrărilor Publice a plecat la Paris, unde a
urmat, în paralel, cursurile Facultăţii de Ştiinţe de la Universitatea din Paris şi pe cele ale Şcolii
Superioare de Electricitate. În 1900 a obţinut diploma Şcolii Superioare de Electricitate, iar în 1902
obţine titlul de licenţiat de la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Paris, în specialităţile fizică,
mecanică şi matematică. În 1904, la Universitatea Sorbona din Paris, şi-a susţinut cu succes doctoratul
în ştiinţe, în faţa profesorilor Gabriel Lippmann, Henri Poincaré şi Henri Moissan, cu teza
„Recherches sur l'effet magnétique des corps electrisés en mouvement”.
După absolvirea studiilor Şcolii superioare de electricitate din Paris, în 1901 a fost profesor de
electrotehnică la Universitatea din Lille, Franţa. În anul 1905 s-a întors în ţară şi a inaugurat cursul de
electricitate şi electrotehnică la catedra cu acest profil înfiinţată atunci în cadrul Şcolii Naţionale de
Poduri şi Şosele din Bucureşti. Numit director al acestei şcoli, are meritul de a fi elaborat - pe baza
unui studiu amplu, documentat şi realist - proiectul de transformare a acesteia în Şcoală Politehnică.
Numit rector al noii universităţi, N. Vasilescu Karpen a deţinut această funcţie timp de 20 de ani, până
în 1940, aducând o contribuţie remarcabilă la dezvoltarea acestei instituţii.
Dintre lucrările sale inginereşti se remarcă construcţia tunelului Bereşti pe linia Bârlad-Galaţi,
proiectarea de centrale electrice şi electrificarea oraşelor Câmpina şi Constanţa, staţia de telegrafie
fără fir (TFF) de la Băneasa. În 1915, în timpul primului război mondial, a construit din însărcinarea
Ministerului de Război staţia de TFF cu rază mare de acţiune (aproximativ 2000 km), cu materiale
exclusiv din ţară, care funcţiona cu o regularitate excepţională, unică în Europa.
Nicolae Vasilescu Karpen şi-a consacrat cu pasiune mare parte din viaţă cercetărilor
ştiinţifice, cu rezultate deosebite, care l-au consacrat ca om de ştiinţă de valoare mondială.
Preocupările sale s-au îndreptat în domenii precum: electricitatea şi electrotehnica, pile electrice,
electrostatica, electromagnetismul, electrochimia, magnetismul terestru, biologia şi atomismul. În
aerodinamică este primul cercetător care a explicat zborul păsărilor pe timp cu vânt variabil, modul de
captare a energiei vântului cu viteză orizontală variabilă, în acelaşi plan sau în plane orizontale
suprapuse. A explicat pentru prima dată mecanismul presiunii osmotice, combinând unele păreri a lui
Van't Hoff şi William Ramsey.

18
 Numele lui Nicolae Vasilescu Karpen completează galeria unor iluștri cercetători care au
contribuit, prin studiile și invențiile lor, la progresul științei și tehnicii mondiale: Galvani, Volta,
Faraday, Edison etc.

 Henri Coandă - creatorul avionului cu reacţie

Inginerul român Henri Coandă a fost un pionier al aviaţiei ce a inventat motorul cu reacţie şi a
descoperit efectul care îi poartă numele. Fizicianul român a absolvit ca şef de promoţie „şcoala
superioară de aeronautică şi construcţii” din Paris, după care, cu sprijinul inginerului Gustave Eiffel și
al savantului Paul Painlevé, Henri Coandă a efectuat experimentele aerodinamice prealabile și a
construit primul avion cu reacție, fără elice, numit convențional Coandă -1910, prezentat la Salonul
Internaţional aeronautic din Paris, în 1910.
Aparatul a atras imediat atenţia publicului: nu avea elice, avea două aripi duble şi un singur
loc, o anvergură de 10,3 m, lungimea de 12,5 m, greutatea de 420 kg şi o forţă' a propulsiei de 220 kg,
dar adevăratul motiv de uimire era sistemul de propulsie, ce a revoluţionat construcţia motoarelor de
avioane.

 Anastase Dragomir – inventatorul scaunului care se catapultează

La sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, majoritatea experților în aviație erau
preocupați de avioane și de pilotarea acestora. Totuși, un tânăr pe nume Anastase Dragomir s-a
concentrat pe siguranța aparatelor de zbor și, implicit, a pasagerilor acestora, devenind cunoscut
pentru invenţia unei versiuni timpurii a scaunului ejectabil.
Anastase Dragomir s-a născut la data de 6 februarie 1896 în Brăila, într-o familie cu şase
copii. A făcut şcoala în oraşul natal şi a urmat cursurile Politehnicii, pasionat de aviaţie. După
facultate a plecat în Franţa, unde a lucrat o vreme la mai multe fabrici de avioane. Aceasta a fost
perioada în care i-a venit ideea perfecţionării unui sistem pentru salvarea piloților şi a pasagerilor în
caz de accidente aviatice, astfel că la data de 3 noiembrie 1928 a solicitat francezilor brevetarea
invenţiei sale „Nouveau système de montage des parachutes dans les appareils de locomotion
aérienne” (Nou sistem de montare al parașutelor la aparate de locomoție aeriană) - brevet pe care l-a
obținut de la statul francez, sub nr. 678566, de-abia în 1930.
După mai multe încercări, Anastase Dragomir a reușit să obțină finanțarea și a început
construcția scaunului care urma să se catapulteze. Invenția a fost testată într-un avion pilotat de
Farman Lucien Bossoutrot în aeroportul Orly din Paris, la 28 august 1929. Ziarele franceze au raportat
mult mai târziu succesul invenției lui.
Dragomir s-a întors în România după experimentul din Paris unde, alături de căpitanul român,
inginer de aviație, Constantin Nicolau, a repetat cu succes experimentul într-un avion Avia la
Aeroportul Băneasa din București, la 26 octombrie 1929. El a continuat să rafineze invenția sa,
obţinând brevetul cu numărul # 40658 din 1950, dat de statul român, pentru „celula paraşutată”.

19
În 1960, a primit tot în România şi brevetul cu numărul # 41424 pentru un avion de transport, echipat
cu cabine de catapultare.
Anastase Dragomir a murit în București, în iunie 1966, la vârsta de 70 de ani.
Invenţiile lui au fost folosite de armata americană. Inginerii din America au reuşit să ducă la un al
nivel demersurile românului, având resurse financiare mai mari, şi au transformat cabina catapultantă
într-un veritabil scaun ejectabil. Scaunul ejectabil care a plecat de la ideea românului a fost aplicat,
mai târziu, pe avioanele supersonice militare.

 George Constantinescu – creatorul științei sonicității

George Constantinescu este un nume aproape necunoscut în România, însă şi-a câştigat
reputaţia în occident prin numeroasele sale invenţii şi descoperiri.
Meritele lui George Constantinescu în ştiinţă au fost recunoscute în 1926 de revista britanică
The Graphic, care a publicat o fotografie cu cei mai importanţi 17 cercetători şi inventatori din
perioada 1900-1925. Alături de imagini cu Albert Einstein, Marie Curie, Kelvin, Alexander Graham
Bell sau Thomas Edison se afla şi una cu românul George Constantinescu.
Creator al unei noi ştiinţe – sonicitatea, Gogu Constantinescu este considerat pe drept cuvânt
savantul fără de care aviaţia britanică nu ar fi putut obţine supremaţia aeriană asupra nemţilor, în
Primul Război Mondial. Întâia aplicaţie a sonicităţii pe care a realizat-o românul a fost „mitraliera
sonică” – a carei cadenţă de tragere era sincronizată cu rotaţia elicei – montată pe avioanele de luptă.
Dar aceasta este doar o mică parte din contribuţia lui Gogu Constantinescu la ştiinţa modernă. Teoria
sonicităţii – transmiterea de energie prin intermediul vibraţiilor – a luat naştere prin stabilirea unei
legături între muzică şi fizică, demonstrând că muzica poate fi transpusă în formule matematice.
Inventator prolific, cu peste 130 de brevete, munca lui Constantinescu este astăzi, după aproape un
secol, redescoperită de cercetătorii care încearcă tratarea cancerului şi a altor boli grave prin
intermediul vibraţiilor.
Cu toate că opera lui Gogu Constatinescu este de o valoare inestimabilă, ea nu a fost
cunoscută îndeajuns, în bună parte din cauza caracterului secret dat de utilizările preponderent
militare, iar pe de altă parte din cauza puținelor publicații referitoare la aceasta. Astfel, primul volum
publicat în 1918 la Londra, într-un număr limitat de exemplare (150), a fost declarat secret de către
guvernul Marii Britanii, din cauza explicațiilor pe care le avea noua teorie în domeniul armelor și
mijloacelor de război.
În anii următori, Gogu Constantinescu a lucrat la numeroase alte proiecte, iar printre cele mai
cunoscute este convertizorul de cuplu. De fapt, el a inventat o cutie de viteze automată pentru maşini
prin care s-a eliminat cutia de viteze tradiţională şi ambreiajul. Invenţia a apărut în 1923, iar mai
târziu Constinescu a aplicat-o şi în cazul locomotivelor.
 Petrache Poenaru – părintele stiloului

20
 Petrache Poenaru a fost un inginer şi matematician care s-a preocupat de organizarea
învăţământului naţional. În întreaga lume este însă recunoscut pentru tocul cu rezervor pe care l-a
inventat, adică ceea ce am ajuns să știm sub numele de stilou. Numele oficial al dispozitivului este
„stiloul portabil fără sfârşit alimentat cu cerneală“. Acesta obţine în 1927 brevetul francez pentru
"plume portable sans fin, qui s'alimente elle-même avec de l'encre".
Absolvent al Politehnicii din Paris, Poenaru a brevetat încă din timpul studiilor „condeiul
portăreţ fără sfârşit, alimentându-se însuşi cu cerneală”, instrument datorită căruia se eliminau
zgârieturile de pe hârtie şi scurgerile de cerneală. Inventatorul tocului cu rezervor a fost membru al
Academiei Române, dar şi primul român care a călătorit cu trenul, în 1831, în Anglia, între orașele
Liverpool şi Manchester.

 Ioan Cantacuzino - inventatorul vaccinul antiholeric

Ioan Cantacuzino, academician, medic, microbiolog, profesor universitar român, fondator al
școlii românești de imunologie și patologie experimentală, a desfășurat o intensă activitate de
cercetare privind vibronul holeric și vaccinarea antiholerică. Pe baza cercetărilor desfășurate în
această direcție, medicul a pus la punct o metodă de vaccinare antiholerică, numită “Metoda
Cantacuzino”, folosită și astăzi în țările unde se mai semnalează cazuri de holeră. Implicându-se în
studiul holerei, tifosului exantematic și tuberculozei, a creat noțiunea de imunitate prin contact.
În campania din 1913 a condus prima vaccinare antiholerica masivă în focarele infecțioase,
cunoscută în știință ca „Marea experiență românească”, care a salvat multe mii de vieți, și a inițiat
măsurile de combatere a epidemiei de holeră. În primul Război Mondial, în calitate de conducător al
serviciilor sanitare militare și civile, a luat măsurile de combatere a marii epidemii de tifos
exantematic. Creează o serie de lucrări precum descoperirea imunității celulare și umorale,
sensibilitatea și lipsa de imunitate a organismului față de scarlatină, studii cu renume mondial asupra
holerei și vaccinoterapiei. Introduce vaccinul lui Calmette, iar în 1912 creează vaccinul antitific.
După ce a obţinut titlul de Doctor în Medicină cu teza „cercetări asupra modului de distrugere
a vibrionului holeric în organism”, medicul Ioan Cantacuzino a lucrat în Institutul „Pasteur” din Paris,
în domeniul mecanismelor imunitare ale organismului. Întors în ţară, Cantacuzino a fondat „Institutul
de Seruri şi Vaccinuri”, laboratorul de medicină experimentală din cadrul Facultăţii de Medicină, dar
şi numeroase publicaţii de specialitate.

 Nicolae Paulescu – descoperitorul insulinei

Despre Nicolae Paulescu știm că a inventat insulina, medicamentul care salvează vieților
bolnavilor de diabet, dar din nefericire pentru el și din fericire pentru știință, a creat acest medicament
în același timp cu alți cercetători. Medicul român Nicolae Paulescu a fost profesor de psihologie al
Universității de Medicină și Farmacie din București, iar în 1921 a creat insulina injectabilă, înlocuind
astfel hormonul secretat de pancreas care reglează metabolismul glucidelor, lipidelor, protidelor și

21
mineralelor din organism, după ce ajunsese în stadiul final al cercetării încă din 1916, însă trebuise să
îşi amâne anunţarea rezultatului din cauza Primului Război Mondial.
Paulescu este cel care a demonstrat eficiența acestei substanțe în reducerea hiperglicemiei și a
folosit insulina în tratarea diabetului. Totuși, Frederick Banting și Charles Best aveau să primească în
1922 Premiul Nobel pentru izolarea insulinei şi folosirea acestei substanţe în tratarea unui pacient.
Pierderea lui Paulescu se datorează și unui articol publicat într-o revistă belgiană de specialitate. El n-
a numit acest hormon artificial insulină, ci pancreină. Apoi, în 1916, pe când se afla în stadiul final al
cercetării, trupele germane ocupaseră Bucureștiul. El n-a avut astfel rezultatele finale, dar canadienii
au reușit să îi folosească experimentul pentru a crea insulina injectabilă.

 Ana Aslan – inventatoarea Gerovitalului și întemeietoarea primului institut de geriatrie din

lume
Ana Aslan a fost un medic român specializat în gerontologie. Ea a evidențiat importanța
procainei în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de înaintea în vârstă, aplicând-o la scară largă în
clinica de geriatrie sub numele de Gerovital sau vitamina H3. Produsul geriatric a fost preparat în anul
1952 și brevetat în peste 30 de țări.
În același an este fondat Institutul Național de Geronto-Geriatrie „Dr. Ana Aslan“, primul
institut de geriatrie din lume și un model pentru țările dezvoltate prin asistența clinică și cercetare.
Efectele terapiei Aslan asupra îmbătrânirii au convins încă de la început, aducând institutului pacienți
cu nume celebre: Tito, Charles de Gaulle, Pinochet, Charlie Chaplin și diverși alți demnitari și
membri ai caselor regale. Și John Kennedy, președinte american, a folosit Gerovital pentru o afecțiune
a coloanei vertebrale.

Alte realizări extraordinare ale unor români:

 1880 – Dumitru Vasescu construieşte automobilul cu motor cu aburi.
 1881- Alexandru Ciurcu obţine un brevet din Franţa prin care prevede posibilitatea zborului cu
reacţie.1885- Victor Babeş realizează primul tratat de bacteriologie din lume.
 1886- Alexandru Ciurcu construieşte prima ambarcaţiune cu reacţie.
 1895- D. Hurmuzescu descoperă electroscopul.
 1900- Nicolae Teclu – becul cu reglarea curentului electric şi gaz.
 1904- Emil Racoviţă – fondatorul biospeologiei.
 1905- Augustin Maior – telefonia multipla.
 1906- Traian Vuia – avionul cu tren de aterizare pe roţi cu pneuri.
 1906- A.A. Beldiman – aparatul hidraulic cu dalta de percuţie pentru sondaje adânci.
 1908- Lazar Edeleanu – primul procedeu de rafinare a produselor petroliere cu bioxid de sulf din
lume.

22
 1910- Aurel Vlaicu lansează primul avion din lume fuselat aerodinamic.
 1910- Gh. Marinescu – tratamentul paraliziei generale.
 1918- Gogu Constantinescu întemeiaza o nouă ştiinţă: sonicitatea.
 1920- Emil Racoviţă pune bazele primului Institut de Speologie din lume, la Cluj.
 1920- ing. Gheorghe Botezatu a calculat traiectoriile posibile Pamânt – Lună folosite la pregătirea
programelor “Apollo”
 1952- Se înfiinţează Institutul Naţional de Geronto-Geriatrie „Dr. Ana Aslan”.

Idei românești care au schimbat lumea

Diorama
Principiile și inovațiile muzeologice ale lui Grigore Antipa, privind organizarea Muzeului
Național de Istorie Naturală (al cărui director a fost între 1892 și 1944), modul de expunere,
aranjamentul și explicarea colecțiilor, au stârnit interesul specialiștilor străini, care i-au solicitat o
lucrare referitoare la organizarea muzeelor de istorie naturală, care a fost publicată în 1934, purtând
titlul Principes et moyens pour la réorganisation des musées d'histoire naturelle.
Pornind de la reorganizarea muzeului bucureștean, în 1907 apar, pentru prima dată, dioramele
biologice, care au reprezentat o nouă etapă în evoluția și organizarea muzeelor de istorie naturală.
Diorama este reprezentarea unei porţiuni de peisaj, ce conţine animale împăiate şi obiecte de decor,
oferind impresia unui peisaj real.
Savantul Grigore Antipa este inventatorul acestei forme de a expune un ecosistem, iar Muzeul
Naţional de Istorie Naturală din Bucureşti este prima instituţie din lume care a prezentat dioramele
biologice, din 1908. Primele diorame prezentau viața de pe piscurile munților Carpați, din regiunea
colinelor, din Bărăgan, precum și din zona inundabilă a Deltei Dunării. De asemenea, în Muzeul de
Istorie Naturală există și numeroase diorame care înfățișează fauna din regiunile de tundră, prerie,
savană sau din deșertul Sahara.
Succesul de care s-a bucurat acest mod de prezentare a făcut ca numeroase muzee europene și
americane să solicite sprijinul savantului român pentru organizarea colecțiilor lor muzeistice.

Tunul lui Orban/Urban

Căderea Constantinopolului reprezintă numele sub care este cunoscută cucerirea capitalei
Imperiului Bizantin de forțele Imperiului Otoman, sub comanda sultanului Mehmed al II-lea, în data
de 29 mai 1453.
Armata bizantină număra aproximativ 7.000 de oameni, din care 2.000 erau mercenari străini.
Cetatea avea circa 22,5 kilometri de ziduri fortificate, probabil cele mai puternice de până atunci.
Otomanii aveau o armată uriașă, de aproximativ 80.000 – 100.000 de oameni, dar săbiile și
săgețile nu erau suficiente pentru a penetra colosala cetate bizantină. Ca atare, otomanii au apelat la

23
artilerie, care a avut cel mai important rol în asediul Constantinopolului. Practic, în acest asediu,
artileria grea îşi face intrarea în istorie, căpătând rolul principal pentru următoarele secole.
Tunurile mici ale Constantinopolului nu puteau să fie comparate cu noua artilerie grea a turcilor. S-a
văzut pentru întâia oară ce înseamnă calibrul deosebit de mare şi greutatea obuzelor.
Cel mai vestit tun al armatei otomane în bătălia care a dus la căderea Constantinopolului a
fost cel confecţionat la Adrianopol de către meşterul Nicolae Orban, armurierul braşovean ajuns în
serviciul sultanului. Orban a construit în premieră un tun enorm, botezat de către voluntarii englezi
care au supraviețuit bătăliei “tunul Basilic” sau “Great Bombard”, dar cunoscut și sub numele ”tunul
lui Orban”.
Istoricul britanic Steven Runciman, cunoscut bizantolog, face o descriere a invenţiei lui
Orban: „lungimea ţevii tunului era de 8,12 m, diametrul ţevii era diferit (81,28 cm, la chiulasă, unde
se băga praful de puşcă, şi 243,84 cm în partea de dinainte, în locul unde se introduceau ghiulele).
Greutatea ghiulelelor era de circa 609 kg. Erau trase la o distanţă de aproape patru kilometri.”
A fost nevoie de două luni pentru a fi transportat de la Adrianopol până sub zidurile
Constantinopolului. Acest tun-gigant a fost amplasat pe un transportor lung de peste 30 de metri, tras
de 60 de perechi de boi având pe fiecare latură câte 200 de muncitori-sprijinitori, câte o echipă de 200
de muncitori care netezeau drumul şi echipe de dulgheri care făceau podeţe peste eventualele
denivelări sau curgeri de apă. Proiectilele sferice din piatră şi chiar din marmură erau transportate în
care trase de trei perechi de boi.
Deşi atât de puternic la vremea aceea, tunul avea câteva probleme: nu avea mare precizie, iar
încărcarea sa dura trei ore. Totuşi, tunul lui Orban şi-a făcut datoria timp de şase săptămâni, după care
s-a prăbuşit sub propriul său recul.
În lucrarea „Istoria Turcilor“, istoricul Mustafa Ali Mehmed recunoaşte aportul tunului lui
Orban (,,armurier originar din Transilvania“) şi arată că din tunurile lui „se putea trage de puţine ori
pe zi, dar de fiecare dată produceau pagube mari“. Orban a folosit o tehnologie specială, care includea
turnarea fontei în forme de lut.
Arma a reprezentat precursorul tunurilor perfecționate, de mare putere, proiectate ulterior, lăsând până
astăzi moștenirea principiului său de funcționare.

Cibernetica
Ştefan Odobleja a pus bazele ciberneticii înainte de Al Doilea Război Mondial, însă munca sa
a fost contestată de regimul comunist şi “împrumutată” de Norbert Wiener, care şi-a asumat meritele
pentru inventarea acestei ştiinţe.
În mod curent, cibernetica este asociată frecvent cu diverse sisteme informatice, însă în
realitate reprezintă o combinaţie complexă între psihologie şi filosofie.
O definiţie corectă şi mai aproape de limbajul comun al zilelor noastre afirmă că cibernetica
este o disciplină care studiază comunicaţiile dintre diferitele sisteme ale unei maşini construite de om

24
sau ale unui organism viu. Cu alte cuvinte, cibernetica nu este un sinonim pentru calculatoare, însă
calculatoarele folosesc din plin aceasta disciplină.
Filosoful şi matematicianul Norbert Wiener este creditat frecvent ca inventator al ciberneticii,
însă în realitate ideea iniţială i-a aparţinut românului Stefan Odobleja.
Medicul român Ștefan Odobleja a scris despre aceasta în 1929 studiul „Metoda de transonanță
toracică“ în care enunța și legea reversibilității, iar în 1937, în opera sa principală, „Psihologia
consonatistă“, a făcut publică prima variantă a concepției cibernetice generalizate și a demonstrat
caracterul multi și interdisciplinar al acesteia.

Pila lui Karpen

Dacă realizarea unui perpetuum mobile i-a fascinat pe oamenii de știință, Nicolae Vasilescu-
Karpen a reușit să producă așa ceva. Conceptul de perpetuum mobile presupune că un aparat este
capabil să funcționeze la nesfârșit, fără să primească energie din afară.
În 1950, omul de ştiinţă Nicolae Vasilescu-Karpen a realizat „pila termoelectrică cu
temperatură uniformă”, denumită ulterior „Pila (lui) Karpen”, pentru care el obținuse brevet de
inventator încă din 1924, de la Office National de la Propriété Industrielle din Paris. Savantul român
a declarat încă de la început că aparatul va genera energie la nesfârşit, funcționând la infinit, fără nicio
intervenţie suplimentară și, deocamdată, încă are dreptate, atâta timp cât mecanismul construit de el,
„Pila Karpen”, nu s-a oprit nici în ziua de astăzi. Ea este păstrată în Muzeul Național Tehnic „Dimitrie
Leonida” din București, fiind obiect de patrimoniu, și este depozitată într-un seif situat în biroul
directorului.
Alexandru Mironov a scris pentru „Știință și Tehnică“ despre această invenție: „În interior are
un electrod de aur, un altul de aur platinat, închiși în doi cilindri de sticlă muiați în acid sulfuric - pur
și un mic motoraș electric (de fapt, un fel de osciloscop) care îmi arată că pila funcționează”, scria
Mironov, iar o replică de proporţii a acestui dispozitiv ar putea alimenta o navă spaţială.

Cabina catapultabilă
Invenţia românului Anastase Dragomir, brevetată la Paris în 1930, a perfecţionat sistemul de
salvare a piloţilor în caz de accidente. Această invenție consta într-un scaun prevăzut cu două
paraşute, detaşabil şi ejectabil vertical din orice tip de vehicul, conceput pentru situaţii de urgenţă.
Descrierea acestei invenții era „un nou sistem de parașutare din aparatele de locomoție aeriană, fiecare
pasager avand o parașută proprie care permite, în momentul critic, eliberarea acestui ansamblu de
avion, astfel încât parașuta, împreună cu pasagerul instalat pe scaun, să treacă printr-o deschizătură a
podelei”. Brevetul prevedea ca acest ansamblu de celulă-parașută să aibă mai multe comenzi,
manevrabile de către pilot.
Anastase Dragomir nu s-a mulţumit însă doar cu obţinerea brevetului pentru prima versiune a
cabinei catapultabile, astfel că în următorii ani a lucrat la îmbunătăţirea acesteia. Prin urmare, el a

25
introdus o serie de factori, cum ar fi rarefierea aerului la peste 4.000 de metri altitudine, scăderea
drastică a temperaturii într-o astfel de situaţie sau curentul de aer cu forţa de 3 tone care izbeşte pilotul
care se catapultează dintr-un avion care zboară cu 1.000 de kilometri pe oră.
În urma cercetărilor și experimentelor sale, Dragomir solicită și obţine un nou brevet de
invenţie în 1950 cu numele de “celulă paraşutată”, însă de data aceasta vorbim de unul românesc, care
în descriere menţiona “folosirea unui spătar curb de glisare pentru ejectarea cabinelor, fie pe jos, fie
pe sus; folosirea unei cabine etanşe sau semietanşe, în funcţie de efectuarea zborului la anumite
înălţimi şi folosirea pentru cabinele semietanşe a unui dispozitiv mecanic care să permită, în caz de
nevoie, debitarea oxigenului şi aerului necesare vieţii“.
Zece ani mai târziu, Dragomir şi-a pus ideile în practică şi în cazul avioanelor de pasageri, cu
un sistem care prevedea cabine catapultabile pentru fiecare pasager.
Invenţiile lui Anastase Dragomir au fost preluate inclusiv de armata americană. Datorită
resurselor financiare mult mai generoase pe care le-au avut la dispoziţie, inginerii americani au reuşit
să îmbunătăţească cabina catapultantă şi au transformat-o într-un veritabil scaun ejectabil. Acesta a
fost implementat ulterior pe avioanele supersonice militare, iar în prezent scaunul ejectabil a devenit o
componentă banală a acestor aparate de zbor.

Teoria sonicității
Sonicitatea este o ştiinţă inventată de către inginerul român George Constantinescu care
analizează modul în care energia mecanică se transmite prin vibraţii elastice în fluide. Această teorie a
sonicităţii a fost pusă în practică pe avioanele de luptă ale Marii Britanii în Primul Război Mondial.
Astfel, mitralierele montate pe avion erau capabile să tragă 1.200 de gloanţe pe minut printre palelele
elicei avionului care se rotea în zbor.
În contul lui Gogu Constatinescu figurează sute de brevete de invenție, parte patentate în
SUA, Danemarca, Elveția, Austria, Germania, Marea Britanie, Franța, România etc., precum și altele,
care nu au fost niciodată publicate.

Stiloul
Inginerul român Petrache Poenaru a revoluţionat domeniul instrumentelor de scris prin
conceperea tocului cu rezervor, în 1827.

Vaccinul antiholeric
În urma cercetărilor, medicul român Ioan Cantacuzino a elaborat o metodă de vaccinare
antiholerică, numită „metoda Cantacuzino”, folosită și în prezent în ţările unde se mai semnalează
cazuri de holeră.
Insulina

26
 Medicul român Nicolae Paulescu, profesor de psihologie al Universității de Medicină și
Farmacie din București, a creat în 1921 insulina injectabilă, înlocuind astfel hormonul secretat de
pancreas care reglează metabolismul glucidelor, lipidelor, protidelor și mineralelor din organism.

Gerovitalul
Medicul român Ana Aslan, specializat în gerontologie, a evidențiat importanța procainei în
ameliorarea tulburărilor distrofice legate de înaintea în vârstă, utilizând-o în prepararea, în 1952, a
unui produs geriatric brevetat în peste 30 de țări, pe care l-a numit Gerovital sau vitamina H3.
În același an a fost fondat Institutul Național de Geronto-Geriatrie „Dr. Ana Aslan“, primul
institut de geriatrie din lume și un model pentru țările dezvoltate prin asistența clinică și cercetare.

Cultivarea creativității tinerilor – premisă a continuității excelenței românești

Cultivarea creativității reprezintă un amplu capitol atât al cerecetării aplicative a fenomenului
creativității, cât și al intervenției educaționale practice. Metodele creativității reprezintă un areal
relativ accesibil.
Termenul creativitate este introdus în vocabularul psihologic de psihologul american Gordon
W. Allport, în 1937, ”în urma înțelegerii faptului că substratul psihic al creației este ireductibil la
aptitudini și presupune o dispoziție generală a personalității spre nou, o anumită organizare (stilistică)
a proceselor psihice în sistem de personalitate.
Literatura de specialitate consemnează numeroase definiții ale creativității elaborate în diferite
etape de evoluție a cercetării creativității, din perspective relativ distincte (de exemplu, psihologică
versus socială; creativitatea ca proces versus creativitatea ca produs).
 Creativitatea este facultatea de a introduce în lume ceva nou. (Moreno)
 Creativitatea este acel proces care are ca rezultat o operă personală, acceptată ca utilă sau
satisfăcătoare pentru un grup social, într-o anumită perioadă. (Stein)
 Creativitatea este procesul modelării unor idei sau ipoteze, al testării acestor idei și al
comunicării rezultatelor. (Torrance)
 Creativitatea este productivitate în ceea ce privește ideile, invenția, fecunditatea intelectuală și
imaginația. (Muchielli)
 Creativitatea este o formațiune complexă de personaliate, focalizată pe nou, structurată în
raport cu legile și criteriile originalității și constând dintr-o interacțiune specifică între atitutdini și
aptitudini. (Popescu-Neveanu)
 Creativitatea este o structură de trăsături caracteristice ale persoanei creative. (Guilford)
 Creativitatea esteo acomodare cu depășire. (Piaget)
 Creativitatea este un complex de însușiri și aptitudini psihice care, în condiții favorabile,
generează produse noi și de valoare pentru societate. (Roșca)

27
 Creativitatea este un proces de gândire extrem de complex. Este una dintre cele mai complexe
funcții neuronale. (Poppel)

Cunoștințe și deprinderi

Persoana
creativă

Motivația intrinsecă de Capacitatea de a gândi și

a se implica în activitate de a lucra în mod creativ
M.A.Boden a realizat o inventariere a definițiilor creativității din mai multe dicționare și a
concretizat că numitorul comun al acestora constă în reliefarea procesului de creație ca sisteme de
combinații originale ale ideilor vechi menite să producă noul.
Mintea unui copil este cel mai ingenios și mai fascinant laborator de creație. Pentru cei mici,
posibilitățile de a-și imagina lumea sunt practic nelimitate și tocmai datorită acestor visuri neîngrădite
sunt posibile marile inovațîi de astăzi, ce revoluționează și uimesc prin barierele pe care ajung să le
depășească.
Lumea, văzută prin ochii unui copil, își descoperă potențialul ascuns pe care niciun adult, prea
încorsetat de regulile după care trăiește, nu mai este în stare să-l observe. Este responsabilitatea
adulților să susțină impulsurile ludice ale copiilor, să îi încurajeze să gândească liber, să exploreze, să-
și imagineze. Încrederea și sprijinul pe care copilul le primește încă de la o vârstă fragedă pot face
diferența între adultul mediocru de mâine, care nu a găsit calea să se exprime, și geniul creativ de care
poate va auzi o lume întreagă.
Iar dovada cea mai concludentă a creativității generației tinere din România este faptul că
tinerii români ocupă primele locuri la competițiile internaționale de inventică.
Probabil cea mai revoluționară invenție medicală românească din ultimii ani este un dispozitiv
care permite regenerarea nervilor secționați în urma unor traumatisme. Premiată cu aur la Târgul de
Inovații de la Bruxelles, invenția nu numai că ar putea înlocui cu succes grefele de nervi, dar va
reduce costurile unui astfel de tratament, dat fiind că tubul realizat de români și considerat „ultima
frontieră în microchirurgie” costă doar 100 de lei.
Cercetătorii români de la Cluj, de la Universitatea “Babes-Bolyai”, au creat sânge artificial
dintr-un compus sanguin provenit de la anumite nevertebrate marine. Substanța e pe bază de
hemeritrină, o moleculă ce transportă oxigenul în sângele anumitor viermi marini. Aceste sânge poate
fi utilizat pentru anumite cazuri de transfuzie, invenţia românilor putând salva milioane de vieţi.

28
 Una dintre soluţiile pentru a face faţă scăderii donărilor de sânge o constituie fabricarea de
sânge artificial, capabil să îndeplinească aceleaşi funcţii ca şi fluidul care circulă prin venele
oamenilor. Sângele fabricat de echipa română pare să fie eficace. Cel puţin, potrivit primelor teste
realizate pe rozătoare şi pe celule de sânge din cordonul uman. Cercetătorii speră să realizeze, în anii
următori, teste clinice pe om. Când va fi 100% sigur pentru oameni, va salva viața celor care au
pierdut mult sânge în accidentele grave sau pe teatre de război, după cum explică șeful echipei de
cercetători: “Pentru o zi sau câteva ore, va permite organismului să funcționeze până când își
regenerează propriul sânge”.
Bolnavii de diabet ar putea scapă de injecțiile cu insulină grație tot unei invenții românești:
pancreasul artificial. E vorba de un dispozitiv foarte mic conțînând celule pancreatice care se
implantează în corpul bolnavului și face inutil tratamentul cu insulină. Testele pe oameni au început
deja de anul trecut.
Și deși pare greu de crezut, în țara trenurilor întârziate s-a construit chiar anul acesta una
dintre cele mai inovative garnituri de tren din lume. Botezată „Hyperion”, atinge 160 km/h,, adică ar
ajunge din Capitală la Brașov într-o ora. Iar confortul este mult peste cel al garniturilor CFR. Cu bani
veniți de peste hotare, trenul a fost deja fabricat și, dacă avem noroc, poate va și circula vreodată în
țară unde a fost inventat.
O altă echipă de cercetători români a creat cablul care nu se strică de la îngheț și nici nu
trebuie curățat, pe care o firma privată a început deja să îl producă.
Celebru a devenit și Roboscan, una din cele mai lăudate invenții românești din ultimii ani: o
tehnologie unică în în lume, care poate radiografia în câteva minute fuzelajul și aripile unui avion,
pentru a găsi obiecte de contrabandă, arme, bombe sau substanțe interzise ascunse în aeronava.
Scannerul de avioane a fost făcut doar cu bani privați, dar ulterior statul român a cumpărat mai multe
dispozitive, pe lista de clienți înscriindu-se inclusiv Pentagonul.
De curând, patru tineri din Timisoara au creat pianul ce poate rezolva probleme de
matematică, pentru care au luat primul loc la o competiție internațională de inventică din Calgary – si
un cec in valoare de 4.800 de dolari.
Anul acesta, un profesor de fizică din Iași a realizat „curcubeul artificial” folosind o pompă și
niște furtune, iar un profesor de la Facultatea de Construcții din același oraș a construit casa
extensibilă, care poate fi folosită pentru adăpostirea sinistraților, dar și pe post de rulotă, iar când nu
mai este necesară, se strânge într-un colet ușor de transportat.
În Alba Iulia s-a inventat trotineta-chopper, iar la Deva, un tânăr a realizat bicicleta cu motor
cu reacție doar din sponsorizări private.
Și pentru că invențiile nu aduc doar faimă, ci și bani, mai ales dacă găsești un investitor care
vrea să îți producă invenția, tinerii români sunt din ce în ce mai pasionați de domeniu. Doar în ultimul
an au creat aplicații „sănătoase” de smartphone pentru dietă, controlul glicemiei sau gestionarea

29
stressului, dar și robotul care vorbește, depozitează medicamente și îi poate păzi pe cei mici atunci
când sunt la școală.
Dacă vrem să avem cu toții șansa unui viitor mai bun, iar tinerii noștri să fie încurajați și
convinși să își dorească să rămână aici, pe pământul natal, trebuie ca, atât noi, educatorii, cât și
părinții să înțelegem că, în plus față de a le oferi modele si surse de inspirație copiilor, trebuie și să îi
ajutăm să-și manifeste creativitatea și spiritul antreprenorial, inițiativa și dorința de cunoaștere.

30
3. EDUCAȚIE PENTRU CETĂȚENIE EUROPEANĂ

Conceptul de cetățean european

Din antichitate, cetățenii au rolul lor participant la funcțiile judiciare și politice ale
statului. Din punct de vedere etimologic, termenul "cetățean" se referă la cei care au drepturi
civile și politice, dar și anumite obligații. În ceea ce privește semnificația conceptului de
cetățenie, aceasta este extinsă pe parcursul dezvoltării vieții politice de stat și este proprie
fiecărei națiuni. Populația unui stat sau a unei națiuni își găsește identitatea prin intermediul
cetățeniei, iar celelalte două elemente constitutive ale statului, teritoriul și suveranitatea,
completează algoritmul de construcție a statului.
Cetățenia este mai mult decât o desemnare legală, simpla apartenență a unei persoane
la statul în care s-a născut, dreptul său la liberă exprimare sau responsabilitatea sa de a vota.
Ea este, de asemenea, un ideal cultural încărcat cu semnificație morală, cuprinsă de principii
normative, valori și așteptări care derivă din contextul social, istoric și cultural al vremurilor.
În epoca transformatoare a globalizării, concepțiile tradiționale ale cetățeniei sunt contestate
de o nouă idee de educație a cetățeniei în care profesorii și elevii sunt împuterniciți să se
implice în acțiuni civice menite să promoveze justiția socială.
Cetățenia modernă, definită ca cetățenie democratică, are două puncte de referință:
 Individul - considerat drept subiect cu drepturi;
 Națiunea–stat - rezultatul unui proces lent de creare a unei unități teritoriale
bine delimitat de granițele geografice, dar și o unitate politică și culturală, care
dă membrilor săi un statut de cetățenie, refuzat celor care sunt străini.
Documentul care a introdus oficial, pentru prima dată, conceptul de "cetățenie a
Uniunii" a fost Tratatul de la Maastricht care a intrat în vigoare în 1993. Amendamente la
Tratatul de la Maastricht cu privire la dreptul european Tratatul Comunității (TCE) se
regăsește în partea II a art. 8-8E, intitulat "Cetățenia Uniunii", care, în mod clar, afirmă
definiția cetățeniei europene ca "Un cetățean al Uniunii Europene este orice persoană care
deține naționalitatea unui stat membru ".
Prin documentul Un deceniu de educație pentru dezvoltare durabilă, ONU a stabilit o
agendă educațională care să indice necesitatea introducerii în educația formală a subiectelor
legate de abordarea problemelor sociale și de mediu pentru a încuraja învățarea semnificativă
în rândul elevilor. Multe state au semnat aceste activități și au introdus aceste tematici în
programa școlară. O altă provocare importantă pentru sistemele educaționale ale națiunilor

31
lumii a fost nevoia de a dezvolta abilități cetățenești în rândul elevilor. Pe de altă parte,
UNESCO, prin articolul Educația cetățeniei globale: o perspectivă emergentă, apără faptul
că într-o lume globalizată, este imperativ ca elevii să dobândească nu numai cunoștințe și
abilități cognitive, ci și valori, atitudini și abilități de comunicare. Este clară necesitatea de a
promova practici și activități care vor favoriza această idee de cetățenie, astfel că, educând
elevii, din copilărie, să devină cetățeni cu o gândire limpede și deschiși care participă la
deciziile privind societatea. Mai mult, societatea este aici înțeleasă în sensul special al unei
națiuni cu un teritoriu circumscris care este recunoscut ca stat.
Recomandările Consiliului Europei din 2002 privind educația cetățeniei democratice
sugerează necesitatea includerii sale în toate nivelurile sistemului educațional, fie ca subiect
specific, fie ca o parte a unui subiect curricular. Aceste recomandări evidențiază natura
multidisciplinară pe care această educație trebuie să o aibă, fiind legat nu numai de învățarea
conținutului, ci și de dezvoltarea atitudinilor și abilităților care vor oferi elevilor posibilitatea
de a participa activ în cadrul societății.
În această privință, cele mai recente studii comparative pe țări relevă includerea
educației cetățenești ca fiind una specifică în cadrul curriculumului. Cu toate acestea, există
mai multe abordări și proceduri de învățare, care se schimbă de la o țară la alta și care variază
în funcție de nivelul educațional în care se predă. După cum a raportat Eurydice (2005), acest
subiect poate fi oferit ca obligatoriu sau opțional sau integrat în unul sau mai multe discipline,
în general, din domeniul științelor sociale, cum ar fi istoria sau geografia. Există și
posibilitatea de a-l preda transdisciplinar, astfel încât principiile educației cetățenești să apară
în toate domeniile curriculum-ului, evitându-se ca diferitele abordări să se excludă reciproc.
De asemenea, obiectivele educației cetățeniei sunt formulate diferit în fiecare țară, în funcție
de contextul național, tradițiile, culturale patrimoniul, abordarea curriculară aleasă - subiectul
independent, opțional sau transversal - și nivelul de învățănânt.Mai mult, ele pot fi înțelese în
următoarele trei categorii, care acționează ca o secvență logică pentru revizuirea conținutului:
 Prima categorie se referă la dobândirea cunoștințelor teoretice - drepturile omului,
democrația, instituții politice și sociale, diversitate culturală etc. Din această
perspectivă elevul este un subiect pasiv a cărui performanță poate fi ușor măsurată
prin teste sau examene.
 A doua categorie implică dezvoltarea elevilor ca cetățeni responsabili - așa că ei
învață să se respecte pe ei și pe ceilalți, să rezolve conflictele în mod pașnic, să
dezvolte o perspectivă globală a societății lor etc. Participarea activă le permite

32
 elevilor să dezvolte atitudini și valori comune în societate, responsabilitate și
conștientizare. Atitudinea elevilor este mai participativă și, prin urmare, evaluarea
acestora este mai dificilă.
 A treia categorie urmărește să promoveze participarea activă a tinerilor prin
includerea lor în domeniul social, politic și cultural. Vorbim despre dezvoltarea
competențelor necesare pentru a participa constructiv și critic la dezvoltarea
comunității lor. În acest scop, se sugerează ca elevii să experimenteze principiile
democrațice într-un mod practic, oferindu-le oportunități de a-și pune angajamentul
civic în practică, în interiorul și în afara sălii de clasă. Ideea, la acest nivel, este de a
combina tot ceea ce învață în cele anterioare, deoarece cunoștințele lor îi vor ajuta să
înțeleagă și să-și îmbunătățească participarea activă.

Categoria 1 Categoria 2 Categoria 3

•dobândirea cunoștințelor •dezvoltarea elevilor ca •promoveze participarea

teoretice
•elevul este subiect pasiv
cetățeni responsabili
•dezvoltare de atitudini și
valori comune în societate,
responsabilitate și
conștientizare prin
participare activă a elevilor
activă a tinerilor în
domeniul social, politic și
cultural
•combina tot ceea ce învață
în cele anterioare

Chiar dacă aceste obiective generale pot fi aplicate în fiecare țară, implementarea lor
va varia de la o țară la alta, deoarece ideea de educație a cetățeniei este diferită în funcție de
caracteristicile specifice ale fiecărui sistemul educațional și utilizarea diferitelor concepte de
cetățenie, care influențează realitatea lor curriculară.

Curricula școlară pentru promovarea cetățenie europene

Competențele sociale și civice oglindite în curricula țărilor din Europa demonstrează
preocuparea pentru formarea și dezvoltarea valorilor morale ale elevilor pentru înțelegerea
conceptului de cetățean european. Curricula pentru cetațenie europeană este prezentată pentru
țările:
Spania promovează un sistem educațional de înaltă calitate, incluziv, integrat și
exigent, care garantează egalitatea oportunităților și le permite fiecărui elev să-și dezvolte cel
mai înalt potențial. Astfel, cu aprobarea celei mai recente legi a învățământului (Legea pentru
îmbunătățirea calității educaționale), subiectul educației cetățenești își schimbă numele și

33
devine un subiect opțional. În școala primară părinții, sau tutorii legali ai elevilor, au de ales
între două subiecte: religia sau valorile sociale și civile. În liceu, păstrând opțiunea, părinții,
sau tutorii legali, vor putea alege între Religie și Valori Etice. În ambele niveluri
educaționale, valorile sugerate caută ca elevii să cunoască mecanismele vieții democratice,
evitând orice controversă a realității politice și sociale a țării.
În Franța, baza teoretică și practică pentru competențele sociale și civice completează
instruirea continuă și construirea viitorului personal și profesional al elevilor și face posibilă
practica cetățeniei libere în cadrul societății. Pentru a realiza toate cele de mai sus, părinții și
elevii și-au pus încrederea în școală ca vehicul de transmisie care încurajează viața socială
eficientă și participare constructivă, oferă drepturi depline elevilor și consolidează principiile
de respingere a violenței. Prin urmare Educația Cetățeniei este considerată ca un subiect
școlar cu o aplicație națională, obligatorie și universală. In acest sens Ministerul Educației
oferă îndrumări clare cu privire la orare, principii, scopuri, date și documente de referință,
începând de la învățământul preșcolar, când este de așteptat ca elevii să învețe regulile civice
de bază.
 În învățământul primar este cunoscut sub numele de Educație civică și morală și are
o perspectivă inter-curriculară; o ora distribuită în toate disciplinele de la al 3-lea la
cel de-al 5-lea an școlar. În această etapă elevii învață principiile morale,
conștientizează concepte precum îndatoririle și drepturile, obiceiurile sociale și
cooperarea în clasă. În plus, ei învață să recunoască și să respecte simbolurile
emblematice ale Republicii: steagul, principiile libertății, egalității și fraternității, etc.
De asemenea, include valori și simboluri din Uniunea Europeană ca bază pentru
construirea unei stime de sine individuale și respectul față de integritatea personală,
prin Scrisoarea privind drepturile civile.
 În nivelul secundar inferior - colegiu - se numește Educație civică și lucrează cu
istoria și geografia ca o abordare integrată, jumătate de oră pe săptămână în cursul
celui de-al șaselea an școlar. În acest an școlar, se încurajează principiile diversității
și egalitatea, concepția libertății individuale și colective, justiția și principiile de bază
pentru o democrație - valori, principii și simboluri ale Republicii și ale Uniunii
Europene, precum și dreptul de vot.
 În învățământul secundar superior - liceu - este cunoscut ca Educație civică, juridică
și socială și este un subiect independent, integrat într-o sarcină didactică de o oră pe
săptămână. Baza sa se regăsește în noțiunea de cetățenie, care este asociată cu

34
 integrarea forței de muncă, relațiile sociale, participarea politică, practica cetățeniei,
schimbările în domeniul științei și tehnologiei, cerințele pentru justiție și egalitate, și
construcția Uniunii Europene.
Educația cetățeniei în Regatul Unit are ca scop îmbunătățirea valorilor morale ale
cetățenilor, pentru a favoriza dezvoltarea spirituală, culturală, mentală și fizică a elevilor, în
școala și viața socială. Prin urmare, acest subiect subliniază participarea la chestiuni locale și
la munca voluntară, deoarece ei cred că apropierea emoțională a tinerilor generează mai
multă motivație și rezultate mai bune pentru a lua o decizia care le va afecta restul vieții.
Astfel, Educația Cetățeniei este considerată ca neobligatorie pentru elevi între cinci și
unsprezece ani și ca obiect obligatoriu, specific și fundamental pentru elevi între unsprezece
și șaisprezece ani, iar școlile sunt cele care decid metodele organizatorice pentru acest
subiect.
 În primii ani - de la cinci la unsprezece - programele de educație pentru cetățeni se
așteaptă să crească încrederea în sine a elevilor, conștiința lor de responsabilitate
pentru a putea respecta regulile, pentru a se asculta unii pe alții și pentru a respectata
diferențele.
 În a doua perioadă - de la unsprezece la șaisprezece - obiectivele Educației Cetățeniei
se concentrează pe asigurarea cunoștințelor necesare elevilor și abilități de a exercita
un rol activ în cadrul societății, prin aprofundarea unor noțiuni precum cunoașterea
democrația parlamentară, sistemul electoral și judiciar, drepturile omului și drepturile
și îndatoririle fiecărui individ în parte. În același timp, ea susține respectul față de
diferitele identități naționale și religioase și etnice și încurajează gândirea critică și
cooperarea.
În consecință, principiile educaționale predominante și valorile educației pentru
cetățenie în Regatul Unit se bazează pe dobândirea de abilități, aptitudini sociale, auto-
cunoaștere și dezvoltare personală.
În cazul Finlandei, Educația pentru cetățenie susține dezvoltarea autonomă a elevilor,
pentru a le crea o viziune critică a societății din care fac parte.
 În curriculumul liceului inferior - de la șapte la nouă ani - Educația pentru cetățenie
este un subiect independent și, de asemenea, un subiect inter-curricular, pentru
subiecte precum atitudinile, valorile și participarea activă la viața socială, dar în care
cultura politică nu este inclusă.

35
  În liceul superior, organizarea curriculară a acestui subiect păstrează cele două
abordări complementare, ca subiect individual, dar și interdisciplinar, prin dezvoltarea
de programe educative în care elevii învață prin participare activă despre respectul
față de natură, comunitate locală, societate și cultura europeană. De aceea, valorile
educaționale care predomină în școală sunt cele care încurajează capacitatea de a
cunoaște cultura și valorile naționale.
Educația Cetățeniei în Olanda se desfășoară printr-o abordare integrată subiectului
mediul înconjurator și intercurricular cu restul, ținând cont de trei contexte: clasă, școală și
comunitate. Elevii trebuie să își practice cetățenia activă în fiecare dintre ele. În școala
primară și gimnazială obiectivele Educației Cetățeniei promovează cultura politică, valorile și
atitudinile cetățenești și participarea activă la viața socială. Elevii lucrează cu subiecte legate
de cetățenia globală și diversitatea culturală, ei sunt cei care selectează subiectele pentru a le
trata în timpul orelor de curs pentru o muncă ulterioară în echipă, dezbatere și discuții. În
plus, ca a metoda de a învăța despre cetățenie, elevii au consilii ale elevilor, sisteme de
mediere de la egal la egal, sunt responsabili pentru conservarea facilităților centrului,
organizează și gestionează ziarele și evenimentele sportive, și pot participa la politica
generală a școlii. Prin urmare, ideea este de a percepe școala ca un centru care să exercite o
participare activă în cadrul acestuia și în împrejurimile sale urbane, pentru a dezvolta
experiențe de serviciu pentru comunitate și chiar pentru muncă.
În Italia, Educația pentru coexistența civică este introdusă ca subiect transversal în
școala primară și ciclul inferior de liceu și ca subiect independent în ciclul liceal superior cu o
durată de 5 ani și cu scopul de a răspunde recomandărilor inițiale. Pornind de la aceasta și pe
parcursul formării educaționale, instituția încearcă să dezvolte o cultură politică care să
permită elevilor să devină cetățeni cu drepturi depline și să-și respecte obligațiile față de
societate. De asemenea, școala încurajează valori și atitudini de respect față de țara lor și față
de cetățenia europeneană și promovează participarea activă la viața socială.

Curricula școlară românească pentru promovarea cetățenie europene

România este în prezent parte a tuturor instrumentelor juridice ale Consiliului Europei
și Organizația Națiunilor Unite, referitoare la dreptul la educație, drepturile minorităților,
drepturile copilului, eliminarea tuturor formelor de discriminarea, protecția drepturilor
omului și a libertăților fundamentale. Conform articolului 20.1 din Constituția României,
drepturile și libertățile cetățenilor sunt interpretate și aplicate conformitate cu Declarația

36
Universală a Drepturilor Omului. Mai mult, articolul 20 alineatul (2) prevede că, în caz de
incoerență între legislația internă și cea internațională, în ceea ce privește instrumentele
pentru protecția drepturilor omului, reglementările internaționale prevalează.
Cadrul juridic pentru educația democratică a cetățeniei și drepturilor omului, la nivel
național, este inclusă în următoarele documentele:
 Legea Educației Naționale 1/ 2011
 Legea 272/ 2004 pentru protecția și promovarea drepturilor copilului
 Legea 116/ 2002 pentru prevenirea marginalizării sociale
În ceea ce privește curricula pentru educația cetățeniei democratice, principalul
instrumente de implementare a acesteia etse curriculumul național introdus în 1998-1999 și
revizuit de mai multe ori de-a lungul anilor. Educația cetățeniei democratice în curricula
școlară românească are următoarele forme, după cum se poate observa din schema următoare:

Educația pentru cetățenie democratică

I. Educația formală II. Educația nonformală

Subiecte privind Subiecte Realizată prin

Curriculum-ul Educația cetățeniei intercurriculare în Curriculum la intermediul unui
comun în învățământul cadrul altor decizia școlii program
liceal discipline extracurricular

I. Educația formală - bazată pe curriculum, furnizată în mod cronologic, învățarea clasificată

cu o structură sistematică, efectuată în instituții specializate de diferite niveluri de învățământ
(preșcolar, primar, gimnazial, liceal) și efectuată de un personal specializat (educatori,
profesori / tutori).
a. Curriculum-ul comun al școlii de bază (discipline obligatorii) în timpul educatie
obligatorie:
 curriculum pentru disciplina Educație civică, clasa a III-a, 1 oră pe săptămână.
Această programă include, ca parte a conținutului de învățare, subiecte cum ar fi
regulile grupului: drepturi și responsabilități în cadrul grup;
 curriculum pentru disciplina Educație civică, clasa a IV-a, 1 oră pe săptămână.
Această programă include, ca parte a conținutului de învățare, Drepturile
copilului;
37
  curriculum pentru disciplina Cultură civică, clasele VII și VIII, 1-2 ore/
săptămână. Aceste programe includ, ca parte a învățării subiecte precum drepturile
și responsabilitățile cetățenilor, libertatea și responsabilitatea, justiția și Egalitatea.
Astfel, problemele legate de cetățenie și de educația pentru drepturile omului
reprezintă nucleul conceptual al dezvoltării curriculumului în cadrul științelor Umanistice și
Studii Sociale disciplinelor în domeniul moral și civic pentru pace, justiție și echitate socială.
Drepturile omului, pacea și securitatea umană sunt incluse în subiectele socio-culturale ale
educației pentru dezvoltare durabilă, care, de asemenea, includ: egalitatea de gen, diversitatea
culturală, educația interculturală, educația despre sănătatea și calitatea vieții, buna guvernanță
(transparența, libertatea de viață) exprimare, contribuție la dezvoltarea politicilor), educație
pro-patrimonială și istoria locală.
b. Subiecte privind Educația cetățeniei în învățământul liceal include:
 curriculum pentru disciplina Sociologie, 2 ore / săptămână în cadrul liceelor
teoretice, specializate în științe sociale, care include subiecte precum: probleme
sociale - discriminare, criminalitate, conflictele sociale, corupția, sărăcia;
 curriculum-ul pentru disciplina de filozofie (1-3 ore / săptămână, în funcție de
profilul de specializare), care include subiecte precum: Libertatea și
responsabilitatea socială și politică, egalitatea și justiție, drepturile omului;
 curriculum-ul pentru disciplina de Studii Sociale (1 oră / săptămână, în cadrul
liceelor teoretice, specializarea în științe sociale și în cadrul liceelor profesionale,
profilul militar), include subiecte precum: principiile democratiei și cetățenia.
c. Subiecte intercurriculare în cadrul unor discipline precum istoria, limba și literatura
română, limbi străine etc.
d. Curriculum la decizia școlii care cuprinde discipline precum: Educație civică, (toate
profilurile de liceu), 1 oră / săptămână, Educație pentru Democrație, (toate profilurile de
liceu), 1 oră / săptămână; Instituțiile UE, 1 oră / săptămână.
Ca parte a curriculum-ului formal, programele de studii pentru fiecare disciplină
prezintă competențele generale și specifice, conținutul și activitățile de învățare sugerate care
vor fi organizate în timpul lecțiilor sau ca activitati extracuriculare.
II. Educația non-formală, realizată prin intermediul unui program extracurricular activități
educaționale ca o alternativă pentru curriculumul formală sistem de învățare, realizat de
diverse instituții de învățământ, independent sau în parteneriat cu diverse organizații – fie
guvernamentale sau nonguvernamentale - la nivel local, regional, național și internațional.

38
4. EDUCAȚIA NONFORMALĂ ÎN CONTEXT EUROPEAN

Conceptele de educație formală, educație informală și educație nonformală

În contextul actual de dezvoltare al societății umane, educaţia trebuie să transmită un
volum din ce în ce mai mare de informaţii. În acelaşi timp ea are menirea de a oferi puncte
de reper în perspectiva unui scop bine ales. În „Raportul UNESCO al Comisiei
Internaţionale pentru Educaţie în secolul XXI”, această stare de fapt este exprimată astfel:
„Am putea spune că educaţia trebuie să traseze hărţile unei lumi în permanentă mişcare, dar
în acelaşi timp să pună la dispoziţia oamenilor instrumentele de orientare cu ajutorul cărora
aceştia să-şi găsească drumul”. Una din provocările deja lansate în societatea contemporană
este astfel necesitatea regândirii educaţiei, prin articularea celor trei ipostaze: educaţia
formală, educaţia informală şi educaţia nonformală.
Educația formală este educația intenționată realizată de specialiștii din domeniul
educației . Acest tip de educație cuprinde totalitatea influențelor și acțiunilor organizate
sistematic, gradate cronologic și elaborate în cadrul unor instituții specializate, în vederea
realizării personalității umane. Educația formală este educația oficială fiind prioritară din
perspectiva politicilor naționale privind dezvoltarea resurselor umane, este principala țintă a
politicilor educaționale .
Educația formală presupune:
 desfăşurarea actului didactic în instituţii specializate;
 obiective educaţionale clar formulate;
 personal didactic specializat;
 cunoştinţe sistematizate: orare, programe, manuale;
 corelarea învăţării orientate cu învăţarea independentă;
 proces de învăţare eşalonat, cronologic;
 evaluare pe etape de şcolarizare.
Educaţia nonformală (latinescul „nonformalis” – fără norme, în afara formelor
organizate în mod oficial pentru un anumit gen de activitate). Cuprinde totalitatea acţiunilor
şi influenţelor educative structurate, organizate şi instituţionalizate, dar desfăşurate în afara
sistemului de învăţământ.
Educația informală este considerată ca fiind educația incidentală „comprimarea
experienţei umane”. Ea este determinată de o serie de acţiuni socio-umane şi culturale, care
includ efecte educaţionale spontane, involuntare, fără a fi conştientizate în mod expres:

39
educaţia în familie, educaţia în grupul mic: de prieteni, de joacă, de vecini, de stradă,educaţia
prin mass-media, educaţia prin activităţile socio-culturale sportive, educaţia prin muzee,
expoziţii.

Educaţia nonformală
Există de la începutul secolului XX, odată cu constituirea în Germania a unei asociaţii
a tinerilor – Wandervogels – ca o reacţie împotriva caracterului livresc al şcolii, prin care
tinerii erau îndemnaţi să călătorească, să cunoască natura, ţara. În literatura de specialitate,
educaţia nonformală este reprezentată de activităţile educative organizate de alte instituţii
decât şcoala ( muzee, biblioteci, cluburi ale elevilor etc. ) şi se întemeiază pe recunoaşterea
faptului că un număr mare din experienţele de învăţare ale oamenilor s-au desfăşurat în afara
sistemului de educaţie formală: la locul de muncă, în familie, în diferite organizaţii.
Educația nonformală este definită drept „orice activitate educațională, intenționată şi
sistematică, desfăşurată de obicei în afara şcolii tradiționale, al cărei conținut este adaptat
nevoilor individului şi situațiilor speciale, în scopul maximalizării învățării şi cunoaşterii şi al
minimalizării problemelor cu care se confruntă aceasta în sistemul formal (stresul notării în
catalog, disciplina impusă, efectuarea temelor etc.). Ea cuprinde totalitatea acțiunilor
organizate în mod sistematic, dar în afara sistemului formal al educației fiind considerată
complementară cu educația formală sub aspectul finalităților conținutului și a modalităților
concrete de realizare. Conținutul, metodele și instrumentele de lucru sunt diferențiate în
funcție de capacitățile și interesele participanților. Educația nonformală este variată, flexibilă,
opțională și facultativă și este destinată atât copiilor cât și adulților.
UNESCO a definit acest tip de educație în anul 1997 drept, activităţi educaţionale
organizate şi susţinute, care nu corespund exact cu ceea ce numim educaţie formală. Aceasta
poate fi realizată în cadrul sau în afara instituţiilor de educaţie şi se adresează persoanelor de
toate vârstele.
Caracteristicile educației nonformale :
a. Se desfăşoară într-un cadru organizat, în afara sistemului şcolar, cuprinzând activități
extra clasă / extradidactice (cercuri pe discipline, interdisciplinare sau tematice,
ansambluri sportive, artistice, concursuri şcolare, olimpiade, competiții etc.) şi
activități de educație şi instruire extraşcolare, activități de animație.
b. Coordonatorii acestei forme de educație îşi joacă însă, mai discret rolurile, sunt
animatori, moderatori. Educatorului nonformal i se solicită mai multă flexibilitate şi

40
 entuziasm, adaptabilitate şi rapiditate în adoptarea variatelor stiluri de conducere a
activității, în funcție de nevoile şi cerințele educatului.
c. Conținutul şi obiectivele urmărite sunt prevăzute în documente special elaborate ce
prezintă o mare flexibilitate, diferențiindu-se în funcție de vârstă, sex, categorii
socioprofesionale, interesul participanţilor, aptitudinile şi înclinațiile acestora. Sunt
cuprinse activități care corespund intereselor, aptitudinilor şi dorințelor participanților.
d. O altă trăsătură caracteristică este caracterul opțional al activităților extraşcolare,
desfăşurate într-o ambianță relaxată, calmă şi plăcută, dispunând de mijloace menite
să atragă publicul de diferite vârste. Este o formă facultativă de antrenament
intelectual care menține interesul participanților printr-o metodologie atractivă.
e. Evaluarea activităților desfăşurate în cadrul educației nonformale este „facultativă,
neformalizată, cu accente psihologice, prioritar stimulative, fără note sau calificative
oficiale.
f. Asigură legătura dintre instruirea formală şi cea informală.
Educaţia nonformală este diferită faţă de educaţia formală, atât prin conţinut cât şi
prin formele de realizare. Conţinutul este organizat pe arii de interes (şi nu pe ani de studiu
sau discipline academice), iar formele sunt foarte diverse ca durată, modalitate de organizare
sau predare.
Autorii care au în vedere elevii ca grup ţintă subliniază că educaţia nonformală
conţine acele „influenţe educative”, care au loc în afara clasei: activităţi extradidactice sau
activităţi opţionale sau facultative. Alţii vorbesc despre educaţia non-formală ca despre
„educaţia extraşcolară”. Dar cei mai mulţi recunosc că educaţia nonformală are un caracter
mai puţin rigid, dar adesea cu acelaşi rezultat formativ ca şi educaţia şcolară sau formală.
Între educaţia non-formală şi cea formală există multiple legături dar şi o anumită
opoziţie. Pedagogii de formaţie clasică atrag atenţia asupra necesităţii ca educaţia nonformală
să se desfăşoare în corelaţie cu educaţia formală. În ultima vreme asistăm la o tendinţă de
apropiere între cele două. Pe scurt, am putea spune că educaţia formală tinde să devină tot
mai puţin „formală”, adică mai flexibilă, mai adaptată nevoilor şi motivaţiilor specifice
elevilor , în timp ce educaţia non-formală tinde să devină tot mai „formală” – adică se
organizează tot mai bine, urmăreşte asigurarea unei anumite calităţi şi folosirea unor metode
deja probate şi recunoscute de specialişti şi mai ales, urmăreşte o cît mai explicată
recunoaştere publică. Activităţile din educaţia non-formală, la fel ca şi cele specifice
educaţiei formale, sunt coordonate de persoane calificate care utilizează anumite metode

41
pedagogice. Este vorba cel mai adesea de formatori (un fel de pedagogi de specialitate), dar
care în aceste situaţii îşi arogă un rol mai degrabă secundar, de moderatori sau coordonatori.
Tradiţia educaţiei nonformale este mai puternică în ţările din Europa de Nord-Vest.
Aici există deja o experienţă de mai multe decenii în ceea ce francezii numesc „education
populaire” iar cei din ţările nordice „folkbildning” (educaţia poporului); mai recent se
vorbeşte despre o mişcare a „educaţiei urbane” (educating cities movement) avându-şi
originea în preocupările municipalităţii din Barcelona şi în lucrările marelui pedagog
brazilian Paul Freire. Un seminar desfăşurat sub auspiciile Comisiei Europene şi Consiliului
Europei în aprilie 2004 a pus în evidenţă în mod sintetic preocupările responsabililor din
această zonă. Deşi a trecut deja destul de multă vreme de cand tinerii şi familiile acestora au
conştientizat obligativitatea de a învăţa, identificînd tinereţea cu vremea învăţării, a formării
pentru viaţă şi pentru profesie, totuşi mai există şi aici mulţi tineri care nu învaţă destul sau
nu învaţă ce trebuie. Aceste ţări par a fi depăşit stagiul de woorking society, cînd economia îi
folosea chiar şi pe aceia care nu învăţaseră suficient; în perioada actuală şi mai ales în
perspectivă această learning society nu îi mai poate angaja nicăieri pe cei lipsiţi de calificări,
de competenţe atestate. Strategia Lisabona pentru 2010 avea în vedere promovarea extinsă a
formării pe tot parcursul vietii (lifelong and lifewide learning) urmărindu-se în același timp:
 dezvoltarea personală;
 cetățenia activă;
 incluziunea socială;
 îmbunătăţirea competenţelor cerute de angajatori (emploiabilitatea).
În ţările europene dezbaterea se poartă de multă vreme asupra calității educației
nonformale și asupra relevanţei competențelor dobândite prin intermediul său. „Non-formal
learning in youth work” tinde să capete recunoașterea formală și codificarea pe care o merită.
Dar sectorul în care educația nonformală pare să fi fost folosită cu cel mai mare succes este
acela care are în vedere persoanele/tinerii care au eșuat în domeniul educaţiei formale, sau nu
au avut acces la aceasta. Acestora, educația nonformală le dă o a doua șansă, le oferă o cale
pozitivă, alternativă pentru împlinire, afirmare și recunoaștere.
Avantajele educației nonformale:
 acţiunile incluse în acest perimetru se caracterizează printr-o mare flexibilitate, oferind o
mai bună posibilitate de pliere pe interesele şi posibilităţile elevilor;
 caracter facultativ sau opţional;

42
 include activități extradidactice( cercuri de discipline, ansambluri sportive și artistice,
concursuri, olimpiade etc) ;și activitati extrașcolare(proiecte de ecologie și formare civică,
excursii, acțiuni social-culturale (în clubul elevilor, la muzeu, la teatru, în biblioteci etc.);
 este centrată pe procesul de învățare nu pe cel de predare, solicitând în mod diferențiat
participanții;
 dispune de un curriculum la alegere, flexibil și variat, propunându-le participanților
activități diverse și distractive, în funcție de interesele lor, de aptitudinile special și de
aspirațiile lor;
 nu se pun note, nu se face o evaluare riguroasă;
 permite lărgirea orizontului cultural, îmbogăţirea cunoştinţelor din anumite domenii,
dezvoltarea unor aptitudini şi interese speciale;
 asigură o rapidă actualizare a informațiilor din diferite domenii, punând accentul pe
aplicabilitatea imediată a cunoștințelor și nu pe memorarea lor;
 se valorifică aptitudinile şi interesele elevilor;
 cunoaşte modalităţi diferite de finanţare;
 organizarea ei este planificată;
 antrenează noile tehnologii de comunicare ținând cont de progresul societății;
 poate fi o cale de ajutor pentru cei cu şanse mici de a accede la o şcolarizare normală
(săraci, izolaţi, analabeţi, tineri în derivă, persoane cu nevoi speciale);
 facilitează munca în echipă;
 realizează un demers pluri şi interdisciplinar;
 accentuează obiective de tip formativ – educativ.
Exemple de activităţi:
 Flashmmob; Un flashmob (unde flash este o clipp şi mob este o mulţime) este o adunare
de foarte scurtă durată de oameni, într-un loc public, participanţii realizând o acţiune
neobişnuită pentru o perioadă scurtă de timp (de obicei câteva secunde/minute), după care
grupul se răspandeşte ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
 Debrif
 Teatru playback;. Din momentul în care spectacolul începe, spectatorii interacţionează cu
dirijorul şi văd cum actorii crează pe moment scurte piese teatrale. Mai apoi voluntari din
public urcă pe scenă şi crează împreună cu actorii o piesă mai complexă.
 teatru labirint/senzorial; formă de teatru experimental, senzorial, interactiv. Labirintul
înseamnă și o lecție de viată, o călătorie în mister, presărată cu provocări reale ce oferă

43
 spectatorului posibilitatea de a înfrunta și a birui aceste provocări, toate într-un mediu
sigur, într-o convenție teatrală.
 teatru forum; este o formă de teatru ce dă posibilitatea la interacţiune și dezbatere, însă
teatrul-forum este un instrument de intervenţie socială. Piesa de teatru se petrece astfel
încât un grup de oameni schimbă idei şi opinii, caută împreună soluţii sau modele de
acţiune potrivite cu situaţia în care sunt implicaţi.
 team-building: motivarea şi creşterea performanţei membrilor unei echipe.
 biblioteca vie; Spre deosebire de o bibliotecă obişnuită, în biblioteca vie cărţile sunt fiinţe
umane care intră într-un dialog personal cu cititorul. De regulă, cărţile sunt persoane din
grupuri care se confruntă sau se pot confrunta cu prejudecăţi sau stereotipuri (de gen,
vârstă, educaţie, ocupaţie, etnie, rasă, religie etc) şi care ar putea fi victime ale
discriminării sau excluderii sociale, precum şi oameni cu poveşti care oferă cititorului o
experienţă unică de învăţare. Biblioteca vie dezvoltă empatia şi în acelaşi timp abilitatea
de a recunoaşte şi înţelege propriile sentimente, emoţii, păreri, motivaţii, precum şi
efectele acestora asupra celorlalţi.
 training; se referă la dezvoltarea abilităților și cunoștințelor individului necesare
îndeplinirii mai eficace a unor sarcini sau a procesului de evoluție personală.
 facilitare; reprezintă un proces în care se colaborează şi care ajută părţile să discute
probleme/subiecte, să identifice şi să atingă scopuri, să îndeplinească sarcini, într-o
manieră mutual satisfăcătoare.
 cafenea publică; metodă de dialog activ, schimb de informaţii şi identificare creativă de
soluţii utilizată fie pentru dezbaterea relaxată a unei teme, fie în procesele de consultare şi
luare a deciziilor. Dezbaterea este de regulă organizată într-un spaţiu asemănător unei
cafenele, cu mese de 4-5 persoane, la fiecare masă dezbătându-se un aspect al subiectului
în discuţie. Conversaţiile se leagă şi se construiesc pe măsură ce persoanele migrează
între grupuri, schimbă idei şi descoperă noi aspecte legate de chestiunile ce îi interesează.
coate în evidenţă inteligenţa colectivă a unui grup, crescând capacitatea acestuia de a găsi
soluţii concrete şi eficiente Metoda ajută la dezvoltarea abilităţii de argumentare şi de
identificare a soluţiilor de compromis.
 storytelling; Arta povestirii este o metodă ce are ca punct central povestea, un traseu
narativ în care personajul central urmează un şir de etape prestabilite. Povestea nu poate
să existe însă, fără povestitor şi public. Dialogul dintre aceste trei elemente face ca
această metodă să poată fi folosită atât în scop formativ/educaţional cât şi terapeutic.

44
 public speaking;
 sceneta;
 atelier/workshop;
 proiect, de exemplu „Mediterrania”. La acest proiect au participat 4 clase din patru ţări, 3
din Europa şi una din Africa. Fiecare clasă şi-a ales un pseudonim. O dată pe săptămână,
cele 4 clase şi-au trimis e-mail-uri. Nici o clasă n-a ştiut la început unde se află celelalte 3
clase, ceea ce au trebuit să descopere din informaţiile existente în scrisori, şi anume din ce
ţară şi oraş vin scrisorile. Numai profesorul trebuie să le trimită prin poşta electronică
pentru a nu se afla de la început provenienţa scrisorilor. Temele sunt date după criterii
didactice. Astfel, elevii primesc un bagaj lingvistic care le uşurează comunicarea:
 vânătoare de comori; promovarea şi coordonarea capacităţilor expresive, relaţionale, de
întrajutorare şi inovaţie socială, educative şi culturale, de comunicare interculturală atât
ale persoanelor/indivizilor cât şi ale grupurilor.
 origami teatru - este o metodă educativă nonformală ce îmbină arta orientală a plierii
hârtiei, cu teatrul de animaţie.
 open space technology; un grup de la 5 la 2000 de persoane se pot organiza iar rezolvarea
problemelor în grup este doar responsabilitatea lor.
 animație socio-educativă; promovarea şi coordonarea capacităţilor expresive, relaţionale,
de întrajutorare şi inovaţie socială, educative şi culturale, de comunicare interculturală
atât ale persoanelor/indivizilor cât şi a grupurilor.
 debate; o dezbatere academică ce presupune o temă de discuţie, două echipe, pro şi
contra şi un arbitru care decide care parte a fost mai convingătoare.
 animație stradală; animatia stradala este o formă de artă participativă ce consta în
practicarea unor tehnici diverse cu scopul de a anima publicul, de a-i produce dorinţa de
implicare sau de a-i transmite anumite mesaje, ridicând semne de întrebare.
 photovoice. fotografii şi poveşti, aceasta este esenţa metodei PhotoVoice. „Photo"
înseamnă în engleză „fotografie", iar „voice" înseamnă voce, adică să „vorbeşti" prin
imagini
Problema tot mai dezbătută a tipurilor de educaţie şi a complementarităţii acestora, cât
şi faptul că persoana învăţă în cele mai diferite contexte - la şcoală, acasă, în grupul de
prieteni, prin joc, la locul de muncă, prin interacţiunea cu ceilalţi - au condus la concretizarea
unor iniţiative la nivel naţional, de tipul săptămânii dedicate educaţiei nonformale în şcoli.
„Şcoala altfel” permite crearea de parteneriate între şcoli şi diferite instituţii sau organizaţii

45
cu rol important în această arie. Ca exemple de rezultatele vizate în cadrul acestei iniţiative se
pot aminti o modalitate mai eficientă de explorare a intereselor elevilor, diversificarea
tipurilor de activităţi pe care aceştia le preferă, implicarea unor partenerii sociali alături de
şcoală în iniţierea unor astfel de activităţi, pentru promovarea educaţiei dincolo de predarea în
manieră tradiţională, la clasă.
Palatele şi Cluburile Copiilor sunt instituţii abilitate pentru furnizarea de educaţie
nonformală. Ele asigură cadrul de exersare şi de cultivare a diferitelor aptitudini şi capacităţi,
de manifestare a talentelor precum şi de dobândire a competenţelor într-un anumit domeniu
(artistic, ştiinţific, sportiv etc.).
Calitatea acestor activităţi este asigurată de cadre didactice specializate în proiectarea
unor activităţi educaţionale la niveluri de flexibilitate complementare în raport cu resursele
pedagogice formale. Profesorilor din palatele şi cluburile copiilor li se solicită mai multă
flexibilitate şi entuziasm, adaptabilitate şi rapiditate în adoptarea variatelor stiluri de
conducere a activităţii, în funcţie de nevoile şi cerinţele elevilor. Activităţile care urmează să
se desfăşoare în cadrul cercurilor pe parcursul unui an şcolar sunt stabilite în urma întocmirii
programei.
Programele cercurilor în funcţie de care se stabilesc planificările tematice anuale şi
semestriale sunt documente special elaborate ce prezintă o mare flexibilitate, diferenţiindu-se
în funcţie de vârstă, sex, categorii socioprofesionale, interesul participanţior, aptitudinile şi
înclinaţiile acestora. Sunt cuprinse activităţi care corespund intereselor, aptitudinilor şi
dorinţelor participanţilor. La începutul anului şcolar li se prezintă copiilor activităţile ce
urmează să se desfăşoare pe parcursul acestuia; ei nu sunt obligaţi să frecventeze cursurile
unui anumit cerc, ci îşi aleg activitatea în funcţie de preferinţe, aptitudini, aspiraţii.
Activităţile extraşcolare desfăşurate în palate şi cluburi au caracter opţional.. Numărul mai
mic de elevi necesar înfiinţării unei grupe asigură o atmosferă intimă, de prietenie, în care
predomină relaţiile pe orizontală.
Educaţia nonformală este centrată pe interesele şi dorinţele celui care învaţă, altfel şi-
ar pierde audienţa. În cazul educaţiei nonformale învăţarea este controlată într-o mai mare
măsură de către educat, acesta putând decide singur când şi cum doreşte să continue. Pentru a
asigura o bună calitate a educaţiei nonformale, profesorii trebuie să stimuleze dorinţa,
curiozitatea, atitudinile pozitive şi să dezvolte capacităţile de învăţare ale elevilor. Cel mai
eficient profesor este cel care permite şi sprijină apariţia învăţării în activităţi extraşcolare.
Activităţile practice, contactul direct cu mediul, cu natura, spiritul responsabil,
adaptabilitatea, implicarea, spirit de echipăm factorul opţional, contribuie la modelarea

46
caracterelor. Începând cu anul şcolar 2012-2013, palatele/cluburile copiilor sunt abilitate să
elibereaze, la cerere, un certificat de competenţe care împreună cu documentele care stau la
baza emiterii acestuia: fişa modulelor de studii parcurse, totalitatea diplomelor, certificatelor
şi înscrisurilor obţinute în urma evaluării competenţelor dobândite sau a participării la
activităţi de profil, fac parte din portofoliul elevului, existent la unitatea de invătământ la care
este şcolarizat.
Educaţia nonformală completează educaţia formală care ocupă ponderea cea mai mică
de timp din viaţa individului, ambele desfăşurându-se pe fondul multiplelor influenţe
cotidiene, conducând către permanentul şi cuprinzătorul proces de autoevaluare şi
autoînvăţare. Educația non-formaăa are un potențial încă subutilizat . Există în mod clar o
nevoie de recunoaștere în termeni de respect social și totodată ca rezultatele formării
non/formale să fie mai bine valorificate în societate și economie. Faţă de educaţia formală,
cea non-formală rămâne să prezinte un statut mai scăzut, cu mai puţină putere şi influenţă. Un
alt factor cu influenţă negativă, îl constituie delimitarea actuală mult prea strictă, mult prea
rigidă, între sistemul de învăţare formală şi cel nonformal. Politicile naţionale nu au reuşit
până acum să conceapă o relaţie mai fluidă, mai interactivă, bazată pe echivalări, pe
recunoaşteri reciproce între cele două sisteme, dar şi pe intersectarea dintre acestea în zona
extracurriculară a învăţământului, preferând să impună reglementări separate.

Portofoliul educaţional
Reprezintă instrument suport pentru gestionarea rezultatelor învăţării în contexte
diferite, inclusiv în contexte nonformale. El are au drept scop reunirea experienţelor
educaţionale ale elevilor, astfel încât ele să devină un prilej de reflecţie pentru posesor şi o
sursă de informaţie de calitate pentru părinţi, educatori sau angajatori.
Portofoliul educaţional include totalitatea diplomelor, a certificatelor sau a altor
înscrisuri obţinute în urma evaluării competenţelor dobândite sau a participării la activităţi de
învăţare, in diferite contexte, precum și produse sau rezultate ale acestor activităţi, în contexte
de învăţare formale, nonformale și informale. În portofoliul educaţional, dascălii ar trebui să
includă o prezentare a copilului pe care l-au avut ca elev timp de un număr de ani, activităţile
la care a participat, implicarea elevului în activităti culturale sau sportive, precum şi
participarea acestuia la olimpiade şi concursuri şcolare cu rezultatele obţinute.
Construirea portofoliului pleacă de la premisa că orice persoană are un portofoliu
implicit şi că trebuie găsite cadrul şi mecanismele de explicitare astfel încât rezultatele

47
învăţării să fie cât mai bine valorizate. Un rol important în acest proces este acordat diferiţilor
„agenţi” care pot susţine persoanele în structurarea portofoliului şi contribui la conţinutul
acestuia (ex. diriginţi, profesori, antrenori, formatori, animatori etc.). Printre aceştia, se
numără şi cei care realizează activităţi de educaţie nonformală şi care vor putea deci susţine
beneficiarul în procesul de reflectare asupra conţinuturilor descrise şi în stabilirea
relevanţei utilizării lor în anumite contexte.
Numeroase ţări au dezvoltat, fie la iniţiativa unor instituţii ale statului, fie a
sectorului neguvernamental, portofolii educaţionale care înregistrează rezultatele învăţării
pentru a le face accesibile în momente cheie ale evoluţiei în plan educaţional şi profesional a
posesorului.
Ţara noastră a explorat posibilitatea introducerii acestui instrument, el fiind cuprins în
Legea Educaţiei din 2011, dar nu a fost încă aleasă forma lui de implementare. Portofoliul
educaţional va reprezenta „cartea de vizită” a elevului. În acesta, dascălii ar trebui să includă
o prezentare a copilului pe care l-au avut ca elev timp de un număr de ani, activităţile
relevante la care acesta a participat, implicarea sa în activităţi culturale sau sportive, precum
şi participarea acestuia la olimpiade şi concursuri şcolare şi rezultatele obţinute. Conform art.
73 - 77 din lege, portofoliul educaţional va conţine o serie de documente, dupa cum urmează:
La finalul clasei pregatitoare se realizează un raport de evaluare a dezvoltării fizice, socio-
emoţionale, cognitive, a limbajului şi a comunicării, precum şi a dezvoltării capacităţilor şi
atitudinilor de învăţare ale elevului, întocmit de către cadrul didactic.
La finalul clasei a II-a se ține cont de rezultatele evaluării competenţelor fundamentale: scris-
citit şi matematică. Pe baza acestor rezultate, cadrul didactic va elabora planuri
individualizate de învăţare pentru fiecare elev în parte, care se comunică şi părinţilor.
La finalul clasei a VI-a se ține cont de rezultatele evaluării elevilor prin două probe
transdisciplinare: limbă şi comunicare, matematică şi ştiinţe. Se elaborează planul
individualizat de învăţare elaborat de cadrele didactice, în urma analizei rezultatelor evaluarii.
Utilizarea portofoliului personal digital pentru evaluarea şi prezentarea performanţelor
şcolare şi a activităţilor extracurriculare ale elevilor devine o componentă importantă în
procesul de formare, ajutându-i pe elevi să-şi monitorizeze activitatea de învăţare. În
occident, portofoliile digitale ale elevilor sunt o cerinţă obligatorie pentru admiterea la multe
colegii şi universităţi. Un portofoliu digital este o colecţie a lucrărilor elevilor, ce
demonstrează achiziţiile acestora sau dezvoltarea lor pe plan educaţional, caracterizat ca un
consultant independent sau un profesor, ce-i urmăreşte activitatea. Afişează efortul şi
progresul elevului în una sau mai multe domenii/ arii curriculare. Colecţia trebuie să includă

48
participarea elevilor în selectarea conţinutului, criteriile de selecţie şi dovezile elevilor de
auto-reflecţie. Formatul digital al portofoliului permite structurarea informaţiilor, poate fi
vizualizat rapid, conţine imagini, clipuri video, fotografii. Dr. Helen Barret de la Colegiul
pentru Educație al Universităţii din Alaska, a cercetat strategii şi tehnologii pentru
implementarea portofoliilor electronice începând cu anul 1991. A creat un registru recunoscut
internaţional pentru acestea şi a scris nenumărate articole despre acest subiect.
Ea afirmă: „Un portofoliu de hârtie este static. În plus, un portofoliu de hârtie
reprezintă, de obicei, singura copie a conţinutului portofoliului. Când portofoliul este în
format digital, elevii pot duplica cu uşurinţă şi pot transfera conţinutul portofoliului în diferite
fişiere.”
Portofoliul digital combină mai multe scopuri și are mai multe funcții, poate
reprezenta o carte de vizită, poate fi folosit pentru evaluare sau pentru dezvoltarea
carierei. Portofoliile pot servi unor scopuri multiple. Ele sprijină învăţarea, joacă un rol de
evaluare și pot fi utile în procesul de ocupare a unui loc de muncă, în cazul unui interviu.
Scopul dictează structura şi conţinutul unui portofoliu.
Cele trei tipuri de portofolii mai frecvente sunt:
 portofoliul de lucru, care conţine proiecte realizate de elevi la care lucrează în prezent
la sau care au fost recent finalizate;
 portofoliul de afişaj, care prezintă cele mai bune mostre ale muncii elevului;
 portofoliul de evaluare, care prezintă activitatea elevului pentru a demonstra că acesta
a atins obiectivele specifice de învăţare.
Cele mai multe programe de portofolii încep cu portofoliul de lucru. În timp, elevul
selectează elemente din portofoliul de lucru şi le utilizează pentru a crea un portofoliu de
afişare. În cele din urmă, elevul dezvoltă un portofoliu de evaluare, care conţine exemple ale
celei mai bune lucrări ale lui, precum şi o explicaţie a lucrărilor semnificative. H,Barrett a
identificat cinci etape inerente în dezvoltarea de portofolii electronice eficiente:

49
 I. Selecţia: elaborarea de criterii pentru alegerea elementelor ce vor fi
incluse în portofoliu bazat pe obiectivele de învăţare stabilite.

II. Colecţia: colectarea de elemente bazate pe scopul portofoliului,

publicul căruia îi este adresat, şi utilizarea în viitor.

III. Reflecţia: declaraţii cu privire la importanţa fiecărui element şi

colecţia ca un întreg.

IV. Direcţia: o revizuirea reflecţiilor care anticipează şi stabilesc

obiectivele viitoare.

V. Conexiunea: crearea de link-uri spre texte şi publicaţii, oferind

posibilitatea feedback-ului.

Dezvoltarea portofoliului personal include multe instrumentente tehnologice, dar este,

de asemenea, un proces de autoreflecţie care implică autocunoaştere şi gândire critică. Copiii
dobândesc simţul proprietăţii şi sunt mândri de propriul lor portofoliu, bazat pe ceea ce este
important pentru ei, cunoştinţele lor, precum şi abilităţile lor unice. Unii elevi demonstrează o
capacitate de exprimare în scris foarte bună, în timp ce alţii îşi subliniază capacitatea
matematică sau abilitaţile de design, în realizarea portofoliilor. Unii îşi ilustrează calităţile de
lider, în timp ce alţii demonstrează talentul muzical.
Metoda elaborării de portofolii digitale se adresează atât elevilor începând cu clasele
primare, cât și adulţilor. Pentru profesori încă din 2010 se desfăşoară cursuri EDIPED.Aceste
cursuri promovează ideea unui portofoliul digital european al educatorului ca instrument de
evaluare , autoevaluare şi promovare a carierei.

50
5. DE LA DIVERSITATE, TOLERANȚĂ ȘI RESPECT LA PROGRES

Noțiunile de diversitate, toleranță și respect în interculturalitate

Herodot considerat părintele istoriei, poate fi privit și ca părinte al antropologiei
culturale. Lui i se atribuie ideea că oamenii sunt etnocentrici, adică ei consideră că propriul
lor stil de viață este superior celorlalte.
Culturile sunt variate și sunt supuse unor schimbări mai mici sau mai mari, dar cei
mai mulți oameni trăiesc întreaga lor viață în cadrele culturii în care au fost născuți.
Cunoscând foarte puține lucruri despre alte moduri de viață, ei privesc normele și valorile lor
proprii ca fiind inevitabile și obligatorii, refuzând să creadă în caracterul lor opțional. Pentru
acest motiv oamenii tuturor societăților sunt vinovați, într-o anumită măsură, de etnocentrism,
adică tendința de a judeca celelalte culturi prin prisma standardelor proprii.
Etnocentrismul este mai pronunțat în societățile izolate, ce au contacte foarte reduse
cu alte culturi. Dar, chiar și în societățile moderne, unde cetățenii au trecut printr-o educație
formală, au avantajul unei bune mass-media și au posibilitatea să călătorească în lume, se pot
manifesta asemenea atitudini sau pot ajunge a fi dominante. Antropologii culturali consideră
că o rațiune a persistenței etnocentrismului este aceea că e aproape imposibil să-ți privești
propria cultură în mod obiectiv. Altă explicație este aceea că el poate fi funcțional pentru
societate. El menține încrederea în propriile tradiții, menține solidaritatea și unitatea grupului.
Dar, în alte condiții, etnocentrismul poate avea efecte indezirabile. El poate încuraja rasismul,
poate cauza ostilitatea și conflictul dintre grupuri și îi poate influența pe oameni să nu
recunoască nevoia unei schimbări în propria lor cultură.
Pentru a înțelege deplin o altă cultură este necesar să adoptăm o poziție proprie
relativismului cultural ce susține că o cultură nu poate fi judecată în mod arbitrar, conform
standardelor unei alte culturi. Oamenii de pretutindeni pot avea simțământul că standardele
proprii sunt superioare; dar nu există nicio logică care să confirme întemeierea acestei
judecăți. Trebuie să recunoaștem că judecățile axiologice referitoare la ceea ce este bun sau
rău, moral sau imoral, depind exclusiv de cel ce le face. Nu există un criteriu universal la care
să apelăm în explicarea și interpretarea culturilor. Pentru a răspunde interesului practic de a
înțelege comportarea umană și complexitatea naturii umane, este o datorie vitală a
observatorului să încerce atât de mult cât poate, să înlăture miopia provocată de propria
cultură atunci când privește o altă cultură.

51
 Suntem înconjurați de diferențe. Arătăm diferit, locuim în țări diferite, vorbim limbi
diferite, comunicăm diferit, avem opinii diferite. Diversitatea nu se referă numai la
diferențele existente între noi. Diversitatea trebuie însoțită întotdeauna de respect, acceptare
și înțelegerea oricăror diferențe. Iar aceste diferențe pot fi de diferite dimensiuni. Diferă rasa
cărei îi aparține, etnia, sexul, credințele religioase, vârsta sau statutul socio-economic.
Diversitatea mai presupune și explorarea acestor diferențe într-un mediu propice tuturor care
să ofere siguranță. Mai mult, diversitatea nu se rezumă doar la recunoașterea, acceptarea și
toleranța acestor diferențe, ci trece peste, luând sensul de a adopta și a se bucura de bogatele
dimensiuni ale diversității regăsite în fiecare dintre noi.
Diversitatea este aceea care ne încântă viața, relațiile pe care le stabilim cu ceilalți. Ea
atrage și sperie în același timp, dar numai de noi depinde dacă vrem să depășim prejudecățile
și stereotipiile pentru a cunoaște o nouă viziune asupra vieții, cu valori diferite. A învăța să îl
respecți pe cel altfel decât tine, a valorifica posibilitatea de a comunica cu el îți îmbogățește
viața, îți deschide noi orizonturi.
Respectul pentru celălalt începe cu toleranța. Onestitatea ne obligă să-i tratăm pe
ceilalți cum am vrea noi înșine să fim tratați de ei.
Cuvântul toleranță nu este un termen al lumii moderne, el provine din latina Romei
antice, unde tolerare înseamnă a suporta și se refera, ca și astăzi, la respectul față de celălalt.
Respectul altuia începe cu respectul de sine. Așa cum considera Goethe, către respectul față
de noi înșine de îndeamnă moralitatea, la stima față de alții ne obligă educația.
Biblia nu ne vorbește de toleranță, dar ne vorbește de dragoste și dragostea însemnă
îngăduință, respect și considerație pe care trebuie să le ai față de cel de lângă tine, despre
renunțarea la egoism, la păcate, acele negații care nu plac Divinității.
Înainte de apariția noțiuni de toleranță se vorbea despre „bunul simț” ca fiind cel ce
făcea de multe ori regulile, atunci când părerile erau contradictorii. Părintele, scriitorul
Nicolae Steinhardt considera că toleranța este partea conținutului interior sufletesc pe care
unii îl au, alții au nevoie să îl aibă.
Noțiunea de toleranță a apărut abia în istoria culturii europene la începutul secolului al
XVI-lea, în strânsă legătură cu gândirea umanistă. Voltaire definea toleranța ca apanaj al
umanității spunând că toți suntem caracterizați de slăbiciuni și erori și trebuie să ne iertăm
reciproc. Filosoful iluminist a militat în favoarea drepturilor civile, a libertăților și toleranței
universale condamnând tirania superstiției și recomandând „rațiunea”. Toleranța față de
semeni indiferent de credințele lor religioase fiind esențială pentru o societate umanizată și
progresistă.

52
 Dicționarele ne spun astăzi că toleranță este capacitatea de a recunoaște și respecta
convingerile altora, înseamnă îngăduință, indulgență, răbdare și se poate exprima la orice
nivel: de la individ, la stat.
Toleranța înseamnă să îi respecți pe ceilalți și să înveți de la ei înlăturând stereotipuri
nedrepte, valorificând diferențele și crearea de noi legături de comunicare. O persoană
tolerantă acceptă diversitatea și nu are idei preconcepute despre ceilalți pe baza diferențelor
de religie, rasă, gen, preferințe de orice tip. Dacă trăim în armonie cu ceilalți și căutăm soluții
în loc să iscăm conflicte, putem să ne concentrăm mai mult pe elementele comune, decât pe
diferențe. În esență, toleranța înseamnă respectul și aprecierea diversității culturale și a
formelor ei de expresie, a opiniei contrare, a deciziilor altor oameni, grupuri, popoare sau
religii.
Nu ne-am născut toleranți. Putem însă să devenim toleranți prin educație și cultură.
Parafrazând o cunoscută expresie sartriană, putem afirma cu îndreptățire că „toleranța nu este,
ea se face”. Într-adevăr, toleranța este o „continuă facere” prin cultură. Incultura este
întotdeauna intolerantă pentru că, lipsită fiind de înțelegerea unei pluralități de puncte de
vedere, transformă perspectiva proprie asupra lumii în singura posibilă și acceptată.
Toleranța presupune, de asemenea, dorință și voință de înnoire morală, îngăduință și
respect față de ceilalți, de sistemele lor de valori individuale sau colective. Respectul, rod al
educației este abilitatea de a vedea în noi și în ceilalți valorile. Această abilitate presupune un
anumit grad de maturitate socială, cognitivă și emoțională. Fiecare cetățean indiferent de
religie, etnie, rasă, gen, etc., are drept la același respect, la recunoașterea demnității proprii.
Relațiile dintre oameni se bazează pe demnitatea egală a tuturor.
Aristotel considera că „scopul uni stat este să fie pe măsura posibilului o societate de
egali”. Societatea democratică este deschisă tuturor indivizilor dincolo de diferențele
culturale, sociale sau biologice. Școala, fie organizată de către stat, fie controlată de stat, este
fără îndoială o instituție democratică. Trebuie insistat asupra faptului că școala are o funcție
dublă. Pe de o parte, prin conținutul învățământului are loc însușirea unei culturi, a unei
ideologii naționale și a unei memorii istorice. Persoanele școlarizate în aceeași școală
împărtășesc nu doar aceeași limbă, ci și ansamblul de cunoștințe și referințe, implicite și
explicite, pe de altă parte, școala constituie un spațiu de integrare. În cadrul ei, elevii,
indiferent de originea lor etnică, de apartenența la o biserică sau de originile sociale, sunt
tratați în mod egal.

53
 Din perspectivă interculturală este nevoie ca școala să promoveze „atașamentul și
înțelegerea etnică și să ajute elevii să dobândească deprinderi și atitudini care să permită
grupului etnic să dobândească putere de semnificare a marii culturi a lumii”.
Educația interculturală încurajează contactele, comunicarea, schimburile care au ca
rezultat micșorarea distanței sociale. Formarea și dezvoltarea spiritului de toleranță constituie
un deziderat major al educației interculturale. În acest proces complex, îndelungat, de
formare și dezvoltare a spiritului de toleranță, un prim pas îl constituie conștientizarea
prejudecăților personale, căutând modalități de a le diminua. Rolul profesorului este acela de
a valorifica culturile de origine ale elevilor, sensibilizându-i la diversitatea culturală,
surmontând prejudecățile și stereotipurile și practicând un comportament nediscriminatoriu.

Progresul în educația interculturală

Ideea de progres, concepută ca o creștere în complexitate a cunoașterii și în
îmbunătățirea calității vieții, a reprezentat forța motrice a civilizației occidentale = vreme de
cel puțin 300 de ani. În secolul 20, aceeași idee a fost adoptată, cu variațiuni, de aproape
fiecare cultură existentă pe glob. În Lumea a treia, dezvoltarea și modernizarea sunt
considerate sinonime cu progresul.
Dezvoltarea competenței interculturale este cea mai mare cerere a secolului XXI, care
se numește secolul dialogului multicultural. De aceea, găsim ideea lui G. Dmitriev despre
educația multiculturală și multiculturalismul ca principiu care provoacă schimbarea
conținutului educațional. Autorul subliniază faptul că educația multiculturală este mai largă
decât educația multietnică, deoarece este centrat pe grupul sociocultural; componenta etnică
este considerată în cadrul mai multor altele: politică, religie, clasă socială, vârstă, sex, limbă,
etc. O astfel de abordare are tendința de a reduce nivelul conflictului în societate, de a
dezvolta toleranță față de toate diferențele și particularitățile culturale, pentru a permite unui
individ să-și aleagă liber identitatea și modul de auto-actualizarea.
Esența conținutului și modalitățile de realizare a principiului didactic al educația
multiculturală sunt următoarele:
1. Nu există o cultură bună sau rea, civilizată sau primitivă. Fiecare cultură are plusurile și
minusurile sale. Semnificația și importanța culturii sunt definită de indivizii înșiși.
2. Multiculturalismul privește rasa ca pe un concept uman, de aceea nu numaibîmpărțirea
oamenilor pe baza caracteristicilor lor fiziologice, culoarea pielii lor în principal, dar orice fel

54
de ură, discriminare, iar segregarea în societate este privită ca fiind rasismul și formele sale -
vârstă, sexismul, clasismul, lingvistismul etc.
3. Caracterul multietnic al societății ruse trebuie să se reflecte în conținut educațional federal
pentru a îmbogăți și pentru a spori interdependența dintre diversitatea etnică a statului.
4. Multiculturalismul, ca principiu, necesită o reprezentare echilibrată a convingerile
religioase în conținutul educației.
5. Multiculturalismul răspunde nevoilor elevilor cu nevoi speciale; reprezentanți ai diferitelor
grupe de vârstă; locuitori ai altora zone geografice.
Ținând cont de contextul social actual, de globalizare și de progresull științific, este
probabil necesar să se actualizeze și programele de studii și să se dezvolte nu numai școala
teoretică, ci și să se concentreze o educație bazată pe cercetarea aplicată. Este necesar să se
restabilească sistemele școlare, să se creeze în școli condițiile pentru progresul creativității:
spontaneitatea, încrederea, respectul, timpul, acceptarea eșecului, dorința de a se opune
convențiilor și de a elimina barierele dintre discipline individuale.
Folosirea conceptului de progres, văzut dintr-o perspectivă științifică, conține anumite
caracteristici. Acesta definește o intenție veritabilă de a îmbunătăți calitatea proceselor
educaționale și, prin urmare, de a rezolva probleme concrete, în acest sens, progresul,
constituie un proces care intenționează să genereze îmbunătățiri, permanente și durabile în
timp, în principal, în curricula educațională.
În analiza progresului în educație, în special în ceea ce privește educația
interculturală, literatura de specialitate cuprinde câteva atribute constitutive care permit
caracterizarea proceselor de schimbare, de exemplu planificarea ca un aspect central al
oricărui proces de transformare în orice organizație școlară. Prin urmare, se consideră că toate
acțiunile planificate care intenționează să genereze îmbunătățiri în diferitele niveluri și
aspecte ale organizației școlare constituie o inovație, precum și luarea deciziilor, gradul de
intenție și de sistematicitate. Mai mulți autori se referă la aceste atribute și afirmă că
principalele obiective ale procesului de inovare sunt de a transforma ideile, culturile,
practicile, în concluzie, să caute o nouă formulă pentru a înțelege și dezvolta programul
educațional. În acest aspect, Fullan încorporează, în definiția progresului în educație, un
aspect esențial al inovației, autorul susținând că, spațiul natural al inovației este clasa și, prin
urmare, putem adăuga că pricipalul contextul care o constituie, este referința culturală.
Pentru progres în educația interculturală, pe lângă prezentarea diversității sociale, în
conținutul educației, este esențial să recunoaștem că elevii sunt ei înșiși reprezentanți ai
diferitor grupuri sociale. Cu alte cuvinte, educația interculturală prezintă diversitatea și având

55
în vedere diversitatea subiecților din cadrul procesului educațional. Astfel, s-a ajuns la
concluzia că multiculturalismul nu este doar baza rearanjării conținutului educației, dar și
principiul gestionării procesul educațional și dezvoltarea toleranței.
Trebuie, totuși, să recunoaștem că încurajarea discuțiilor, activităților, conferințelor
etc. cu un accent intercultural nu garantează că elevii vor face progrese în dezvoltarea mai
multor moduri de gândire interculturale. Așa cum Bennett a sugerat încă din anii '80,
conștientizarea interculturală se dezvoltă naturat și, prin urmare, depinde de experiență.
Lucrările și cursurile bine construite ar trebui să încurajeze progresul în ceea ce privește
nivelul de dezvoltare al sensibilității interculturale. Bennet arată că acest lucru este posibil,
dar ceea ce facem și accentuăm în clasă nu este singurul determinant al progresului
intercultural al elevilor. Lucrările preliminare ale Osborne & Kriese (în presă) și constatările
actuale, de exemplu, demonstrează că toleranța pentru ambiguitate (sau lipsa acesteia) poate
interfera cu eforturile de a promova mai multe moduri de gândire etnorelative.
Tupas sugerează că sarcinile (de exemplu, discuții de grup, solicitări de examinare
etc.) pot fi concepute astfel încât să promoveze analiza critică a problemelor interculturale și
susține că trebuie făcut un efort concertat și deliberat din partea profesorului pentru a se
asigura că solicitările nu încurajează pur și simplu reacții contradictorii. Acest lucru este în
concordanță cu sugestia lui Bennett că sensibilitatea interculturală dezvoltată natural. Dacă
tendința naturală este etnocentrică (evidențiată prin negare, apărare și minimizare), trebuie
depuse eforturi consecvente și concertate pentru a încuraja progresul elevilor spre toleranță și
înțelegere a celuilalt.
Într-un anumit sens, ignorarea acestei tendințe naturale ar face mai mult rău decât
bine, astfel că, o serie de autori, precum Randall E Osborne, Paul Kriese, Heather Tobey,
Emily Johnson, care au studiat acest fenomen susțin că: În opinia noastră, este important să
recunoaștem că "înțelegerea" nu înseamnă să "accepți". Scopul nu este de a ajunge ca toți să
fie de acord; scopul este de a face pe oameni să exploreze cu adevărat și să înțeleagă cum și
de ce opiniile diferă. Înțelegerea înseamnă a realiza circumstanțele și motivațiile care duc la
diferențe și pentru a realiza că aceste diferențe sunt semnificative. Este convingerea noastră
că discutarea problemelor sociale (cum ar fi prejudecățile sau rasismul) fără a cere elevilor
să exploreze rădăcinile opiniilor lor, să înțeleagă rădăcinile altor opinii și să aprecieze
natura și importanța diferitelor opinii despre aceste probleme perpetuează ignoranța. Pentru
a ridica chestiunea fără a folosi un cadru de gândire critică, poate pur și simplu să
întărească prejudecățile, dându-le voce fără îndoială.

56
Valorile multiculturalității
Într-o epocă în care unul dintre cuvintele foarte des vehiculate este schimbarea,
valorile pe care vechii greci își întemeiau existența – adevăr, bine, frumos – rămân totuși de o
inalterabilă actualitate. Evoluțiile istorice au adăugat și altele menite să consolideze „nucleul
tare” al cadrului valoric pe care se întemeiază actualul model cultural european. Aceste valori
sunt legalitatea, libertatea, egalitatea, fraternitatea/solidaritatea și sentimentul creștin al
sacrului. A fi european înseamnă a împărtăși valori europene interiorizând referențial și
axiologic, indiferent de zona de origine.
Multiculturalismul constituie o problemă a prezentului și a viitorului, o problemă
politică și una de etică politică. Multiculturalismul recunoaște drepturile universale ale
omului și libertățile fundamentale și asigură supraviețuirea comunităților mixte în orice
regiune a lumii. În dimensiunea sa filosofic-culturală, multiculturalismul își propune
reordonarea spațiului public în vederea valorizării tuturor culturilor și modurilor de viață
prezente într-o societate publică, indiferent de numărul celor care le împărtășesc, în
promovarea unor schimbări de mentalitate, atât în rândul populației majoritare, cât și a celor
minoritare, în scopul egalității în demnitate. Ori, pentru ca o cultură/grup să poată accesa
această „subvenționare” a demnității, trebuie să se angajeze într-un proces de re-definire
identitară.
O abordare bazată pe ideea de interculturalitate își propune să deschidă granițele
culturale în speranța constituirii unui spațiu al dialogului și al respectului reciproc. În
realitate, nu se poate concepe interculturalitatea fără multiculturalitate, aceste noțiuni fiind
corelate logic, funcționând ca fațete ale aceleiași monede, care asigură jocul schimbului în
cadrul pluralismului cultural.
Uniunea Europeană este întemeiată pe ideea de diversitate: a culturilor, a obiceiurilor,
a credințelor și a limbilor. Limba este expresia cea mai directă a culturii, este cea care ne face
umani și cea care ne dă fiecăruia dintre noi sentimentul identității. Împreună cu respectul față
de propria persoană, deschiderea spre alte culturi, toleranța și acceptarea celorlalți, respectul
pentru diversitatea lingvistică este o valoare esențială a Uniunii Europene.
În dimensiunea sa politică, multiculturalismul este corelat, în primul rând, cu
emanciparea, recunoașterea și lupta pentru egalitatea de șanse a grupurilor etnice și rasiale.
Multiculturalitatea caută soluții politice noi la problemele apărute în societățile moderne sau
care până în prezent nu au fost soluționate în mod satisfăcător: statutul politic al imigranților,
problema marginalizării minorităților autohtone, tratarea dezavantajelor sociale provenite din
aceste diferențe.

57
 Multiculturalismul pune în lumină minoritățile, diferențele, diversitatea. Dar înainte
de toate, situează într-un alt context raporturile dintre identitate, cultură și politică.
Evenimentele multietnice sunt manifestări care dovedesc că se poate uni cultura și tradițiile
minorităților conlocuitoare și mai mult de atât, dansul și muzica pot trece de orice graniță
cunoscută. Aceste evenimente ale multiculturalismului oferă comunităților etnice din
România posibilitatea să prezinte publicului aspecte referitoare la cultura, tradițiile și
obiceiurile proprii. Obiectivul unor astfel de proiecte este sprijinirea și dezvoltarea unui
climat de armonie interetnică și de toleranță în spațiul intercultural al societății românești,
instrument cel mai eficient în atingerea acestui scop fiind considerat educația oferită tinerilor.
Manifestările multietnice au devenit o tradiție în diferite zone ale țării.
Este imperativ ca generațiile aflate în procesul socializării să deprindă abilități de bază
care să permită conviețuirea pașnică cu grupurile care revendică diferențe, fie ea etnică,
identitară, culturală sau de interes.
Educația interculturală promovează atitudini tolerante, deschise, de acceptare și
înțelegere a raportului eu-celălalt și a noțiunii de străin, recunoașterea și respectarea
diferențelor culturale prin valorificarea pozitivă a relațiilor de egalitate dintre oameni și nu
aplicarea polarității superior-inferior. Copilul trebuie să fie educat să respecte propriile valori
culturale, dar și a altor națiuni, nimic nu justifică superioritatea uneia sau alteia dintre
popoare.
Școala ca instanță de transmitere a valorilor se va concentra pe pluralitatea culturilor,
nu trebuie să se instituie primatul unei culturi asupra alteia. Sarcina actuală a școlii este
formarea la elevi a unei conștiințe europene, prin cultivarea respectului și solidarității față de
cultura altor popoare și promovarea valorilor-cheie precum: aspirația spre democrație,
respectarea drepturilor omului, ale drepturilor copiilor, justiția socială, toleranța, tradițiile
culturale, pacea. Cultivând valori precum respectul pentru celălalt, toleranța față de
diversitate, complementaritatea dintre valori, școala este în măsură să fructifice bogăția
potențială a multiculturalității, fără a anula identitatea niciunei etnii.
Se impune subliniată caracteristica dinamică și continuă a procesului de formare a
conduitelor și atitudinilor interculturale, proces care nu se încheie în școală, ce ar trebui să
continue și să se rafineze de-a lungul vieții.

58